Capitolul XXII

„Primăvara, până şi scaieţii cei mai ghimpoşi dau floare şi cheamă albinele…”

— Să-ţi spun adevărul cel adevărat, urâciosule?

— Fireşte, Ana! Mai ales aceasta aştept, să-mi spui adevărul cel adevărat! o încurajă Nicolae Apostol, surâzând cu înseninarea care de o săptămână îi lumina chipul.

O sorbea din ochi.

Ana se răsfăţa sub privirea drăgăstoasă, ca o pisică în soare.

Îi ciuguli mai întâi un puf de păpădie de pe straiul aspru de şiac. Era un gest feminin de posesiune, de grijă şi de supunere în acelaşi timp.

Pe urmă îl apucă de piepţii hainei cu amândouă mâi-nile, se înălţă în vârful degetelor, să-l privească în ochi cu o uşoară încruntare de îndoială între sprâncene.

Erau atât de aproape, încât Nicolae Apostol se vedea în pupilele Anei mic şi ireal, ca în două oglinzi fan-tastice.

— Dar nu te superi? întrebă Ana.

— Nu mă supăr.

— Nici nu te bosumflezi?

— Nici nu mă bosumflez…

— Fiindcă, înţelegi? Cu tine nu pot şti niciodată la ce să mă aştept. Te ariceşti din senin.

Nicolae Apostol o cuprinse cald cu braţele în jurul umerilor şi o asigură, zâmbind, cu vocea moale:

— De data aceasta nu mă mai aricesc din senin. Ţi-o promit… Hai, spune, mica mea Anişoară, adevărul cel adevărat.

Ana se desprinse din înfăşurarea braţului. Se plecă să smulgă o păpădie cu globul pufos al seminţelor, suflă asupra firelor în vânt până ce-au zburat toate şi a rămas între degete numai cu pedunculul florii isprăvit într-un nasture alb de mănuşă.

Privi puful risipit, legănându-se în plutire pe câmpuri.

— Na! spuse. Aşa să se ducă de-acum bosumflările şi aricelile toate dintre noi! Şi-acum să-ţi spun… Plecă ochii în pământ, vorbi tipărind în vârful ghetei praful de pe potecă: Să-ţi spun adevărul cel adevărat… Pentru mine n-a fost chiar o surpriză ceea ce se petrece cu noi de-o săptămână. Eu am înţeles că ai început să simţi ceva pentru mine încă de multişor, domnule Aricilă! Din ziua când te-ai supărat după istoria de la han cu lista de subscripţie şi ai ieşit trântind uşa. Cred că-ţi mai aduci aminte cum te-ai aricit, atunci, urâciosule? Ai trântit uşa, m-ai lăsat singură. Am plâns… Pe urmă, după ce-am isprăvit de plâns, mi-am şters ochii, m-am smârcâit şi mi-a venit să râd. Deodată m-am simţit fericită şi veselă. Mi s-au deschis ochii. Adică de ce mi te-ai supărat oare mătăluţă aşa de grozav? Ce crimă am făcut? Bine!… Admit. Meritam să mă iei la refec cât de sever. Am fost o nebună… Nu mi-am păstrat demnitatea, am compromis o idee care ţie îţi era scumpă. Am degradat-o pornind cu căldăruşa, măcar că tot la aceasta o să ajungem. Da-da! Lasă, că vorbim noi altă dată despre aceasta… Să ne întoarcem la supărare… Le-ai suportat, toate, până când ţi-am spus că onorabilul Spirică Necşulescu a ridicat laba şi m-a apucat de bărbie. Atunci deodată te-ai făcut verde la faţă. Atunci nu te-ai mai putut stăpâni… Toate mi s-au luminat în minte, şi de unde plângeam, am început să ţopăiesc în cancelarie într-un picior şi să bat din palme: „Mă iubeşte! Mă iubeşte.” Spune că nu e adevărat? Spune că nu ţi-ai dat şi tu atunci seama întâia oară?

— Poate… consimţi Nicolae Apostol.

— Ce poate? Sigur! Ţi-o spun eu. De altfel, fiindcă am pornit pe calea mărturisirilor, pot să mai adaug şi altele… Dar bagă de seamă contractul nostru cu bosumfleala! Să nu-mi tragi o nouă morală! Încă n-ai dreptul!

— Ei, spune, te rog! începu să-şi piardă răbdarea Nicolae Apostol, curios să afle alte tainice ascunzişuri ale acestei făpturi pline de neastâmpăr şi în dosul neastâmpărului de o atât de surprinzătoare perspicacitate.

— Uite! Ce crezi tu, că eu am venit aici aşa, cu ochii închişi?… Ai văzut cât de bine informată eram!… Ne-am făgăduit să fim sinceri unul cu altul. Sunt sinceră până la sfârşit… Află, aşadar, că am venit fiindcă m-a lovit şi pe mine apostolatul, fiindcă voiam şi eu să fac ceva mare, nou şi bun, fiindcă nu mă mulţumea să rămân o simplă funcţionară a învăţământului: să aştept să se sfârşească luna şi să încasez leafa… Toate astea ţi le-am spus. Ţi-am spus şi că m-a atras faima ta. Să lucrezi cu un asemenea om – mi-am zis eu – iată idealul, iată adevăratul apostolat! Faima ta din şcoală ajunsese până la noi, adusă de normalişti, din seriile din urma şi dinaintea ta. Ţi-am spus că suntem o familie… didactică. Nu se mai isprăvesc la noi în casă normaliştii şi belferii: fraţi, veri, unchi, nepoţi… Toţi parcă-şi dăduseră cuvântul să-mi îmbuibe urechile cu numele tău. Când i-am spus tatei că vreau să viu aici şi când am pus în mişcare toată maşinăria de stăruinţe să creeze postul, tata m-a aprobat cu totul… E învechit, dar nu e ramolit; în felul lui îşi iubeşte breasla, aşa cum se pricepe şi cât îi permite o casă cu şapte copii… „Faceţi voi mai mult decât mine!” asta-i vorba lui! Perfect!… Toate acestea, într-un fel sau altul, le cunoşti. Ţi le-am spus şi răspus! Nu ţi-am spus încă şi altceva. Anume că nu m-am interesat numai cum era în şcoală şi ce făcea în şcoală această celebritate de Nicolae Apostol! M-am interesat şi cum arăţi la chip. Am pus mâna pe o fotografie a ta cu şcoala, cu ultima serie, când ai absolvit. Cunoşti fotografia! Acolo unde directorul ţine mâna pe umărul tău, ca şi cum ar vrea să-şi sprijine pe tine bătrâneţea şi nădejdile lui… Atunci m-am hotărât eu definitiv. Aşa da! Arătai la mutră cum te arăta faima. Altfel, dacă erai un cocoşat, ori cu mutră bleagă de bucher, cu ochelari şi cu umerii pleoştiţi, poate entuziasmul meu ar fi fost mai slab… Ce vrei? Sunt femeie. Naiba să mă ia!… Nu-ţi place că sunt sinceră?

— Ce copilă eşti tu, Ana!

— Copilă-copilă! Dar dată naibii! Stai, că n-am sfârşit! Mai află că m-am interesat şi la colegul de şcoală al tatei, la moş Gheorghe Ceapă din Suseni. Suntem şi cu dânsul un fel de cimotie de departe. Dar mai mult decât cimotie, e prieten cu tata. Se văd cam rar. El dintr-un judeţ, de aci, noi tocmai de la al treilea judeţ… Dar nu m-a speriat distanţa. Într-o bună zi s-a pomenit cu mine. L-am descusut şi l-am întors pe-o faţă şi pe alta. Îţi închipuieşti că mi-a spus câte-n lună şi în soare despre tine. Bravo! Nu m-am înşelat! Şi m-am pus mai cu foc să port bileţele de colo-colo ca să se înfiinţeze al doilea post din Ponoare. Moş Gheorghe Ceapă şi-a dat cuvântul să nu sufle nimic despre ancheta mea. Văd că s-a ţinut de cuvânt… Erai ţinta unei conspiraţii şi habar n-aveai.

— Într-adevăr! recunoscu Nicolae Apostol cu uimire.

— Stai!… Încă tot n-am terminat. Îţi aduci aminte cum a fost cunoştinţa noastră? Erai să cazi de pe scaun, cu ciocanul în mână şi cu ţintele în gură. Te-ai uitat la mine aşa de necăjit şi erai aşa de caraghios, încât îmi venea să te sărut. De-atunei mi-a venit să te sărut… Uite! A venit vremea să nu las sărutul acela pierdut…

Spunând, Ana se înălţă în vârful ghetelor şi atinse buzele lui Nicolae Apostol cu un sărut fugar.

Nicolae Apostol se uită îngrijorat de jur împrejur, să nu apară cineva, în capătul potecii.

Ana strânse din umeri.

— Şi chiar dacă ne-ar vedea cineva, ce e cu asta? Nu suntem ca şi logodiţi? N-o să fiu la vară doamna Nicolae Apostol? N-o să ne întoarcem la toamnă din vacanţă, doamna şi domnul Nicolae Apostol?

Nicolae Apostol îi prinse braţul. Au pornit mai de-parte, în soarele primăverii, pe poteca dintre sălcii, spre moară.

S-au rezemat amândoi de sprijinitoarea podeţului, să privească în apa adâncă şi neagră a iazului.

Acolo se mai rezemase altădată acelaşi Nicolae Apostol, singur, mistuit de o arşiţă lăuntrică, aşteptând să se facă exact ceasul când poate să urce dealul sus la conacul Catincăi Ştirbuleasca, unde milogea în cerdac privirea Matildei, astăzi doamna locotenent Mărgineanu. Parcă n-au fost niciodată zilele acestea. Parcă nu le-a trăit tot el, acelaşi Nicolae Apostol de-acum.

Cu braţul încins după mijlocul Anei, îşi apropie obra-zul de obrazul ei mat. Ce dulce atingere şi dezmierdătoare! Fără nimic dureros, fără nimic „dureros de dulce”.

În singurătatea lui aspră şi dârză, asaltată de vrăjmă-şiile de afară şi de nălucirile dinăuntru, Nicolae Apostol simţea în sfârşit blândeţea vieţii.

— Tu nu ştii ce mi-ai adus tu, Ana! Ce-nsemni tu pentru mine! Nu ştii cât de singur am trăit şi câte am îndurat eu aci…

Ana spuse cu gravitate, contrastând cu tonul şăgalnic de până acum:

— Poate le-ai îndurat şi din cauza ta. De ce te cunosc mai bine, de ce sunt convinsă că te-ai fi scutit de multe neplăceri dacă ţi-ai fi îmblânzit puţin firea. Pentru tine e mai important să fii preţuit şi respectat decât să fii iubit. Eu cred altfel. Iubirea învinge mai repede şi mai sigur. Ca să vorbesc ca în clasificările de la lecţiile de psihologie, tu ai pasiunea dominaţiei, nu a posesiunii… Ca să-ţi impui o vedere a ta, o hotărâre, eşti în stare să rişti totul… Tu ai vrea să se dea viaţa după tine… Viaţa e altfel, dragul meu… Ne sileşte să fim ca apa aceasta. Ia forma mâinii dacă o prinzi în pumni, a paharului dacă o pui în pahar… Aşa şi noi… Tu ai vrea însă să rămâi neclintit, ca apa îngheţată, ca o apă îngheţată pentru totdeauna… Gheaţa se sparge, dragul meu… Apa lunecă printre degete… Aşa aş vrea şi eu să lunec prin viaţă, să mă strecor, să scap cu cât mai puţine lovituri. Ai să-mi spui că sunt laşă?… Poate nu! Poate şi acesta e un curaj, să faci din viaţă, aşa cum e, ceva bun… Mie mi-e dragă, mă bucur de ea, n-am ambiţii mari, mă mulţumesc cu puţin… Nu mă reped să răstorn obstacolele… De ce să-mi rup unghiile zgâriind în pereţi?… Cad sin-guri pereţii, se macină dacă ştii să aştepţi, ajutând discret elementele care surpă… Şi eu am dreptate, nu tu! Am dreptate, fiindcă tu, cu toate principiile şi cu toate planurile tale pe un an înainte, pe-o viaţă scrisă ca în carte, tu n-ai ştiut că ai să stai într-o zi aici, lângă mine, cu mine… Pe când eu am presimţit… Dar n-am silit nimic. Am lăsat în grija vieţii să ne aducă aici… Să ne poarte ca o apă. Până acum apa ne-a dus bine… Ce zici, domnule Posomorala?

Viaţa i-a dus mai departe, după orânduielile ei tainice.

Primăvara a trecut lină, cu multe zile de soare, cu ploi repezi şi scurte, după care se arcuiau pe cer curcubee mai limpezi şi mai întregi ca niciodată.

La şcoală amândoi şi-au pus tot sufletul într-un fel de întrecere, iar copiii, molipsiţi de această însufleţire, au depăşit tot ce puteau să aştepte cei doi dascăli tineri de la prăsila unei comune ticăloase ca Ponoarele. Câte un ziar desfăcut pe masa cancelariei şi uitat acolo aducea ştiri despre întâmplări stranii: scandalul bisericesc şi procesul tramvaielor. Sinodul chemat să judece primatul şi să scoată din scaun un episcop. Sfărâmarea conservatorilor în trei tabere. Opiniile unui oarecare Deşliu şi succesele electorale ale unui oarecare conu Iancu Brătescu. Declaraţiile domnului P. P. Carp şi urgia „banditului de la Interne”: Alexandru Marghiloman. Bătăi şi răfuieli în Cameră. Întruniri şi fluierături în sălile pu-blice ale capitalei. Supărarea domnului Fleva, tribunul poporului, şi nenumărate banchete cu tâlc.

Toate ajungeau aci ca dintr-o altă lume. Poate într-adevăr aceea era ţara şi poate că acele personaje despre care nu-şi va aminti nimeni peste o jumătate de veac hotărau chestiunile de viaţă şi de moarte pentru ea.

Dar până una-alta, în comuna Ponoare viaţa curgea altfel, şi oamenii ridicau ochii la cer să aştepte ploaia şi soarele, singura îndurare pe care nu le-o putea nici da, nici lua vremelnicii cârmuitori de departe. Ziarul rămânea inutil desfăcut pe masă, cu literele titlurilor mari, negre, dar moarte. Nici Nicolae Apostol, nici Ana n-aveau ce să afle nou şi îmbucurător de acolo.

Bucuria de viaţă era în ei şi în primăvara de-afară.

Mai era şi în nădejdile crescute tot în ei, cum s-a ridi-cat din grăunte paiul verde de grâu aşteptându-şi vremea să dea spicul plin.

În amurg plecau acum împreună de-a lungul satului, până la umbra sălciilor de la moară.

Îi întovărăşeau priviri bune. Îi saluta jupân Aizic Gold din uşa hanului, frecându-şi mâinile, parcă ar fi făcut el personal o afacere strălucită. În cuvintele lor de iubire şi de primăvară se amestecau plănuiri deopotrivă legate între ele, despre dânşii, despre şcoală şi despre sat.

Mai tare fusese duhul feminin şi mlădiu al Anei decât pietroasa încăpăţânare a lui Nicolae Apostol. Treptat, ca o apă care pătrunde şi îşi deschide firul subţire al cursu-lui printre ierburi, ocolind piedicile şi îmbrăţişând colinele, Ana infiltrase în sufletul lui Nicolae Apostol o nouă înţelepciune, mai omenoasă, poate mai puţin dârză, dar mai apropiată faptelor şi stărilor de atunci. Căci princi-palul e să câştigi o victorie, nu să mori pierzând o luptă… Învăţătorul nu mai socoti o nelegiuită trădare a cauzei perspectiva de a ridica şcoală în Ponoare cu liste de subscripţii şi cu ajutoare de la oamenii pe care nu-i preţuia. Altfel, cine să facă şcoala? Cum? Prin ce miracol…?

Lista cu numele domnului Spirică Necşulescu a fost scoasă din sertar. Ana a mai adunat din bucăţi două mii, a îndurat aspre lecţii de la domnul Lascăr Sofian, a căzut la tocmeli cu coana Catinca, a descoperit şi slăbiciunile arendaşului Solomonică Fişer, îndeobşte invizi-bil, a smuls doi poli chiar de la jupân Aizic Gold.

Pe urmă, deodată, izvoarele au secat.

Făcându-şi socoteala, cu fişicurile de argint şi cu hârtiile împăturite în faţă, a descoperit că multă vreme nu vor mai avea ce aştepta de la nimeni.

— Slăbuţ, spuse. Teribil de slăbuţ! După cum o pornisem, credeam că numai să mă mişc, şi adun zece mii… Va trebui să dăm serbări… Am să mă pun cu serviciul şi pe protectorii mei, ca să mai căpătăm ceva şi de la autorităţi, de la minister… Ce Dumnezeu! Doar şcoala nu ne-o facem nouă. O facem satului şi statului…

Autorităţile erau însă cu toată suflarea suspendată pe buzele domnului P. P. Carp, care se supărase pe domnitor, pe ţară şi pe partid, ameninţând în fiecare zi că pleacă la Ţibăneştii săi, unde boul are limbă lungă, dar n-o foloseşte să mintă, să lingă unde a scuipat, să linguşească şi să înşele. Autorităţile aveau deci alte griji, iar protectorii Anei s-au dovedit fără putere, stăpâniţi de-ale lor mai arzătoare necazuri.

Astfel i-a ajuns vacanţa şi vara.

Nicolae Apostol şi-a încuiat casa, a dat cheia în paza absolventei de şcoală primara Maria Bot, premiul întâi cu cunună, şi a plecat să-şi cunoască viitoarea familie de peste hotarul celui de-al treilea judeţ.

De atunci a mai făcut două drumuri îndărăt. O dată singur, o dată cu Ana, pentru oarecare pregătiri gospodăreşti. Iar toamna s-au întors „domnul şi doamna Nicolae Apostol”, ca să afle în grajd, dar de casă nouă, un căluţ şi doi juncani, trimişi de domnul Lascăr Sofian.

— Eu pe omul acesta nu-l înţeleg! rosti Ana, netezind crupa rotundă de pepene a căluţului. Pe tine te-a făcut nu o dată cu ou şi cu oţet. Pe mine, la fel… Şi când nu te aştepţi, vezi că avea ochii asupra ta şi că prin faptă dezminte ceea ce spunea prin vorbă.

— Poate că sunt două lumi care se luptă în el. Doi oameni!… se dădu cu părerea Nicolae Apostol, gânditor. Unul, omul pur şi simplu. Altul, omul clasei şi lumii sale. Pe acesta nu-l pot iubi. L-am urât chiar nu o dată. Dar pe celălalt nu o dată mi s-a întâmplat să descopăr că-l stimez…

— Fiindcă se apropie în fire cu tine, de aceea vă preţuiţi, dar nu vă puteţi iubi… Tu eşti de-o parte – ca să spun cum scrie la carte –,de-o parte a baricadei”; el, de alta. Dar vă asemănaţi grozav! Tu aperi o lume care creşte acuma; el una care moare acuma… El presimte că tu, cu şcoala ta, eşti duşmanul cel adevărat al lumii sale, şi îi pare rău că nu te poate nesocoti cu scârbă, aşa, ca pe-un Emil Sava sau ca pe-un Spirică Necşulescu.

— Am putea face pace, un armistiţiu măcar, pe această temă… îşi continuă Nicolae Apostol gândul. Căci despre domnul Emil Sava şi domnul Spirică Necşulescu avem păreri la fel. Sunt măcar tot atât de duşmani ai satului acestuia cât e duşman domnul Lascăr Sofian. Cu deosebire că…

Ana pufni în râs:

— Haide, fugi! Lasă deosebirea… Facem filosofie în grajd. Mai mare ocara pentru filosofie şi pentru grajd. Pofteşte-n casă, domnule Filozofilă, şi lasă-mă pe mine să pun la cale oarecare isprăvi gospodăreşti. Tu ia-ţi cartea şi filosofează!

În ziua aceea Nicolae Apostol a luat cartea, dar n-a trecut de prima foaie deschisă.

Ochii fugeau mereu spre scoarţa din perete, spre oalele cu flori, spre dulapul cu tomuri şi reviste, rânduite în rafturi.

Nu se mai sătura de această pace, de casa lor, de lucrurile lor, de intimitatea lor.

Zestrea Anei era modestă, dar potrivită pe măsura vieţii şi a trebuinţelor de ţară. În casă nu mai răsunau paşii a gol. Abia acum măsură cât de aspră i-a fost singurătatea şi cum l-a îndârjit de multe ori, numai din pricină că-l osândea să se mistuie singur în el. Acum erau doi – şi toate se desfăşurau înainte pentru o viaţă înceată şi lungă. Nu mai deznădăjduia pentru şcoala din Ponoare, pentru îndreptarea satului Ponoare. Acum pilda din istorisirea lui Ion Slavici, ridicarea satului Sărăceni, fără hotărâri şi cuvinte patetice, era mai aproape încă de puterile sale. I-a şi venit un flăcău să-i ceară o părere pentru aşezarea casei în care vrea să-şi cuibărească viitoarea gospodărie. La primăvară pune câţiva stupi în grădină; pomii s-au prins toţi, s-a prins şi viţa agăţătoare a cerdacului, pomi a sădit şi în ograda şcoalei. Surtucarul venetic de la hanul lui jupân Aizic a început să prindă rădăcini.

Nu mai pare aşa de îndrăzneţ gândul să încerce peste un an, doi întemeierea unei bănci, a unei cooperative, sau poate chiar o obşte care să ia în arendă moşia ţinută până acum de domnul Solomonică Fişer.

Neliniştea zilei de mâine l-a cutremurat întotdeauna. Chiar anul trecut, când se credea copt de experienţe, se simţea împresurat de ameninţări ascunse. Ajungea un capriciu al domnului Sofian. Un interes politic al domnilor Emil Sava sau Spirică Necşulescu.

Şcoala era a nimănui, nu a satului, sau a statului. Casa unei bătrâne, a babei Paraschiva Stoleriu, care oricând putea să-şi ceară cocioaba ei îndărăt. Casa lui nu era a lui. Oricând epitropii lui Alexandru Blănariu puteau să-l scoată în drum. Totul era clădit pe nisip mişcător.

Şi totuşi ziua de mâine o aşteaptă acum fără temere, cu o siguranţă nestrămutată, fiindcă sunt doi.

Nimic din afară nu s-a schimbat.

Dar a crescut o pace în el de când e alături o făptură care îl întregeşte, pe care se poate sprijini, cu tot neastâmpărul şi uşurătatea ei aparentă.

Aşa ar fi curs viaţa sa, viaţa lor de mâine, de poimâine şi dintotdeauna, ca o apă înceată şi lină, fără vâltori; iar povestea lui Nicolae Apostol am fi părăsit-o acestei trăiri fără surprize, de necazuri mărunte şi de mărunte bucurii, de-o răbdurie înfăptuire dacă aşa ar fi vrut crugul vremii.

Dar mari şi zguduitoare schimbări aşteptau pirotind ascunse în sâmburele viitorului.

Peste viaţa lui Nicolae Apostol s-au potopit alte urgii, ca şi peste viaţa plugarilor din Ponoare.