Capitolul XXIII

„Timpul macină toate ca o piatră de moară care n-alege…”

O ştire neaşteptată şi amară l-a purtat pe Nicolae Apostol în toiul iernii la Bucureşti. A fost moartea ministrului cu gânduri şi fapte înaintate, în preziua sărbătorilor de Crăciun.

Ziarul cu vestea i-a lunecat din mână.

L-a ridicat Ana să vadă de ce îngălbenise.

Au rămas amândoi fără să schimbe un cuvânt.

Parcă deodată s-a stins o lumină: parcă au fost deodată mai singuri.

Omul acela nu le făcuse niciodată nici un bine. Nici nu ştia că există. Chiar în ceasurile cele mai grele de cumpănă şi de deznădejde, Nicolae Apostol nu s-a gândit să ajungă la el cu vreo suplică, să ceară povaţă, sprijin sau apărare. Dar în tot ce a săvârşit, de când a dăscălit în satul Ponoare, mereu i se părea că-l urmăresc ochii lui şi că îl aprobă sau îl osândesc.

Acum reazemul acesta dispăruse.

Nicolae Apostol îşi închipui în această seară viscoloasă de iarnă sute şi sute de dascăli umili şi necunoscuţi, pierduţi în sate umile şi necunoscute. Toţi au lăsat ziarul să le cadă pe genunchi. Toţi au îndreptat ochii pe ferestrele întunecate, afară, spre slaba pâlpâire care mai păstra un sâmbure de lumină şi acuma s-a stins. Satele vor fi mai negre. Ei nu vor mai fi ai nimănui.

Tot aşa rătăciţilor în beznă le cad braţele de deznă-dejde şi li se împleticeşte mersul când vântul a suflat văpaia călăuzitoare, de undeva, în fund şi în noapte, la capătul drumului.

Nicolae Apostol s-a urcat a doua zi de dimineaţă în tren şi a pornit, cum mulţi dascăli din multe şi îndepăr-tate sate au călătorit în acea zi în vagoanele de clasa a treia, ca să-şi petreacă sfântul lor la groapă.

Ceremonia s-a desfăşurat îndelungă şi solemnă, cu paradă, armată, becuri cernite, în prezenţa principelui moştenitor şi a înalţilor diregători din toate partidele, cu multe coroane şi cuvântări. Dar poate iarna vrăjmaşă de-afară, poate larma oraşului nepăsător prin care a trecut convoiul, poate atâtea feţe solemn înţepenite în gulere sau poate numai dezobişnuinţa lui Nicolae Apos-tol cu atâtea pompoase orânduieli, dacă nu cumva toate împreună, au făcut ca jalnica scoborâre în pământ să-i pară străină de el şi rece. Se aflau mulţi învăţători în straiele lor sărace, cu feţele lor aspre şi împietrite de adevărată durere.

Pe toţi, gardiştii în mare ţinută i-au împins la urmă, în gloata cea multă.

Zid au făcut în faţă oameni ai politicii şi ai cuvântărilor. Le-au furat mortul. L-au confiscat şi l-au făcut al lor, deşi nu era al lor.

Pe urmă n-a mai fost al nimănui. A rămas al pământului.

Nicolae Apostol s-a întors pe străzile murdare, cu zăpada fărămiţită de copitele cailor, sleită în noroaie, clădită în hâde troiene pe marginea trotuarelor. S-a întors cu privirea în pământ, asurzit de bălăngănitul tramvaielor cu cai şi de strigătul vânzătorilor de gazetă. S-a oprit să mănânce la un birt economic şi a desfăcut ziarele acelea să citească. Ce spuneau toate? „Tache sau Petrache? Senzaţionalele declaraţii ale lui Nicolae Fleva, tribunul poporului. Care popor? Actul de felonie al dom-nului Alexandru Marghiloman. Amărăciunea domnului P. P. Carp. O nouă dizidenţă conservatoare. Între Nicu Filipescu şi Tache Ionescu… D. Titu Maiorescu tace şi face. Regele şi-a găsit o nouă slugă în locul lui Miţita Sturză: se numeşte Titu Maiorescu, bătrânul regizor al trădărilor… Cazul Seculici şi d. P. P. Carp… Dunga de la pantalonii domnului Marghiloman.” Şi aşa mai departe, pe alte şi alte foi, cu alte şi alte litere, cât mai mascate. Ce-aveau de-a face toţi aceştia şi toate acestea cu satul Ponoare, unde mugesc de foame vitele-n pătule şi unde copiii cu opincile flendurite vin să înveţe la şcoală iubirea de patrie şi credinţa în dreptate?

În birtul economic sfârâiau la grătar fleicile şi mirosea rânced a peşte prăjit în ulei. Lui Nicolae Apostol i-a părut rău că s-a despărţit de alţi dascăli, vagi cunoscuţi, ca să rămână singur.

Simţea acum nevoia să se ştie cot la cot cu aceşti tovarăşi, care peste câteva ore vor urca în vagoanele de clasa a treia, să se risipească neştiuţi de nimeni în mâhnitele lor unghere de ţară.

Dar era singur, şi oraşul îi păru duşmănos, crud şi nebun în lărmuitoarea lui forfoteală.

Se miră că altă dată, atunci când a coborât în gara unde-l întâmpinase atât de vrăjmaş domnul Atila Gheorghiu, se miră că atunci a putut să privească în urma trenului cu regret, să gândească melancolic că trenul acela duce spre oraşe cu vitrine pavoazate feeric, cu teatre, muzee, statui şi tot ce-i părea atunci strălucirea unei civilizaţii. Oraşul i se arătă deodată ceea ce într-adevăr îl făcuseră oamenii politicii, oamenii afacerilor, oamenii nesaţiilor. Un ţarc de ziduri, în care se îmbulzeşte fără istov o mulţime duşmănoasă, nebună şi crudă, unde mortul băgat în groapă a şi fost uitat, ca toată luareaaminte să se îndrepte îndată la chiotul actualităţii. Şi ce actualitate? Dunga şi cărarea domnului Alexandru Marghiloman, despre care nu-şi va mai aminti nimeni peste o jumătate de veac, senzaţionala atitudine a domnului Nicolae Fleva, tribunul poporului, despre care de asemeni nimeni nu-şi va mai aminti şi peste mai puţină vreme. Cele două jucării de tinichea vândute cu douăzeci de bani perechea: Tache sau Petrache? Două jucării despre care iarăşi nimeni nu va mai pomeni o vorbă peste aceeaşi jumătate de veac. Aceasta era tot; iar dincolo de lărmuirea deşartă, viscolul acoperea cu nămeţi cealaltă ţară, a satului Ponoare şi a altor Ponoare, care mai au de trăit înainte veacuri şi veacuri, fiindcă poporul e nemuritor.

S-a pomenit bătând în uşa bătrânului său director, acum pensionar şi retras într-o căsuţă depărtată de inima prea zvâcnitoare a oraşului.

Lipsea.

Îl întrevăzuse la înmormântare, dar desigur bătrânul nu şi-a mai recunoscut în omul cu scurtă de şiac şi căciulă ţurcană flăcăul pe care l-a trimis cu o sărutare pe frunte la postul înaintat din comuna Ponoare. Acum lipsea…

Nicolae Apostol a rătăcit mai departe pe străzi în aşteptarea ceasului de plecare, privind la vitrinele librăriilor, citind alişe, călcând fără ţintă, ca un adevărat ţăran dezorientat de tumultul capitalei. Ar fi vrut amurgirea aceea mâhnită pentru dascălii satelor şi pentru să-tele de departe, să sfârşească altfel după ce pământul le-a înghiţit îndreptătorul cel mare. Să-i găsească adunaţi într-o durere adâncă şi puternică, dar încordaţi într-o hotărâre comună, jurând să-i execute testamentul, să-i păstreze credinţa, să-i samene mai departe cuvântul… Aşa s-ar fi voit strânşi toţi îndelaolaltă, cum în catacombele Romei căzute în desfrâu şi în bezmetică pierzanie, împotriva tuturor prigonirilor şi a măcelurilor din arene, veneau primii creştini să-şi oficieze cultul şi să pregătească lumea cea nouă a veacurilor de atunci. Dar erau singuri. Risipiţi. Fiecare pornise sau se pregătea să pornească în vagoanele îngheţate şi calice din coada trenurilor, spre sate unde îi aşteaptă întunericul şi indiferenţa, dacă nu ascunsele socoteli ale altor domni Spirică Necşulescu şi Emil Sava.

N-a fost o durere fecundă, care să călească voinţele şi hotărârile.

S-a fărâmiţat pentru toţi, împuţinată, spurcată de înfricoşătoarea nepăsare a târgului de politicieni, de afacerişti nărăviţi, de clienţi ai localurilor de lux.

Nicolae Apostol şi-a amintit pe drum că poate s-ar fi cuvenit să aducă Anei un dar de la Bucureşti. Nu se gândise, însă nici Ana nu-l aştepta.

Îl întâmpină cu altă întrebare:

— Ştii ce am hotărât eu, Niculăiţă?

—.

— Botezăm şcoala noastră, când va fi gata, cu numele răposatului om al şcolii!… Va fi prinosul nostru în locul coroanei de înmormântare de care el n-avea nevoie…

— Şi eu m-am gândit, Ana, cum spui tu… Dar când are să se întâmple aceasta? Încă nici n-am început.

— O să începem. Răbdare… Acum povesteşte-mi cum a fost…

Povestirea lui nu se va fi deosebit de a multor dascăli întorşi la şcolile lor calice şi părăsite, cu sufletul deopotrivă de gol. Şi nici viaţa lor de a doua zi şi de mai târziu nu se va fi deosebit prea mult.

A suflat vântul primăverii peste nămeţi, s-au întors cocostârcii şi rândunelele, a dat floarea merilor şi cire-şilor tineri din tânăra livadă a lor şi a şcoalei; Ana a pregătit patru stupi şi a aşteptat să roiască albinele ursuzului pristav peste pădurari: Toma Cârlibaba. A pretins că puţină încredere îi inspiră Manualul bunului apicultor, în care Nicolae Apostol s-a pus să citească învăţătură; ea s-a mulţumit cu poveţele şi ştiinţa de vechi prisăcar a lui Toma Cârlibaba. Iar Nicolae Apostol a descoperit mai lămurit o ciudată întorsătură a tovarăşei sale de viaţă. Treptat, se lepăda de litera seacă a cărţilor. Ea nu mai frunzărea acum tratatele lor de peda-gogie şi psihologie, caietele de notiţe şi de cursuri. Dădea precădere practicii de fiecare zi; lecţiile minunate şi vii nu se mai conformau lecţiilor tip din manuale; lucra după inspiraţie şi dispoziţie, cu o mobilitate într-adevăr feminină.

Erau şi aici două contraste.

El, chiar când se lepăda de cărţi, o făcea într-o pornire de revoltă, în accese care se potoleau după o săptămână. Revenea tot la raftul bibliotecii. Însemna observaţii pe margine; capitole care-l satisfăceau întru totul, confruntate cu experienţa, altele osândite, fiindcă se dovedeau alături de realitatea cea vie.

Anei puţin îi păsa de toate acestea. Iar şcolarii ei nu erau nici mai puţin pregătiţi, nici mai şovăielnici în răspunsuri. Nicolae Apostol se indigna împotriva cutărei şi cutărei metode pedagogice introduse după autori şi experienţe străine şi potrivite copiilor cu alt spirit şi cu altă disciplină mentală; dar îndată, în locul unei teorii condamnate, voia să aplice una a lui. Ana n-avea nici o teorie, nici a altora, nici a ei. Se lăsa condusă de un instinct fără greş.

Iar copiii, dacă o respectau poate mai puţin, o iubeau mai mult.

O iubeau şi gospodinele din sat. Ca o furnică, mişuna dintr-o casă în alta, avea cu dânsele secretele ei. Nicolae Apostol observă că s-au înmulţit în sat cămăşile cu altiţe în locul urâtelor bluze de cit şi de flanelă. Jupân Aizic se tângui, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, că îi primejduieşte negoţul. Ana îl ameninţă râzând, tot pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, că acesta e numai un început şi că va avea de ce să se căineze mai mult când se va întemeia în sat banca populară şi o cooperativă. Părintele Ştefan păru o clipă deşteptat din somnolenţă de învăţătoarea care îi străbătuse în casă, legase prietenie cu preoteasa şi-i ademenise pe amândoi la planurile lor. Pe urmă, bătrâneţea îl toropi iarăşi, şi la tot acest neastâmpăr răspunse cu vorbe şi gesturi obosite de sfârşeală.

— Aici ne trebuieşte un preot tânăr! hotărî ea cu energie într-o zi. Cu un preot tânăr am face minuni… Oamenii încep să vină spre noi, au căpătat puţină încredere… Dar numai un preot îi poate împinge mai repede, să se mişte…

— Tot ce se poate, Ana! recunoscu Nicolae Apostol. Deocamdată, noi şi satul ne resemnăm la părintele Ştefan. Bătrâneţea nu e un păcat.

— Dar e câteodată o piedică!

— Ţî-ţî, ce feroce devii tu câteodată, Ana!… Ce vrei să facem cu părintele Ştefan? Să-l aruncăm într-un pom ca sălbaticii şi să-l scuturăm?… Dacă nu se poate ţine în vârful pomului, să-l condamnăm la moarte şi să-l mâncăm fript…?

— Nu noi!… Am să-l pun să lucreze în locul nostru pe domnul Lascăr Sofian. Cu puţină diplomaţie ajungi la rezultate care au să cucerească şi pe domnul Sofian în persoană.

— Măi-măi! se miră în glumă Nicolae Apostol.

— Râzi tu, dar ai să vezi!… Lucrul e simplu ca lumina zilei. Domnul Sofian ţine la biserică pentru motive bine cunoscute. Chiar mai deunăzi, când am obţinut şindrila pentru biserica părintelui Ştefan, mi-a făcut o teorie… Tocmai cu teoria lui am să-l aduc la oile noastre. Ţine la biserică fără să creadă în biserică… Mi-a vorbit despre rostul social al bisericii etcetera. S-a arătat chiar puţin îngrijorat că acuma a prins satul interes şi pentru şcoală, în dauna bisericii, pretinde dânsul… Pretindă, căci mie nu mi-a dat voie să spun un cuvânt…

— Ştiu, cunosc… mărturisi Nicolae Apostol, amintindu-şi întâlnirile de altădată cu proprietarul Sofienilor, când îl ţintuia pe scaun şi nu-l lăsa să ridice glas.

— Aşadar, pe el de prisos ai mai încerca să-l scoţi din nişte convingeri mai neclintite ca stânca, aşa cum ar spune domnul Emil Sava şi cum desigur a spus când l-a operat şi i-a luat şefia. Şi aşa, vin la tactica mea… Îl las să priceapă că are puţină dreptate… Nu i-o declar direct… Din satisfacţia şi optimismul nostru s-o deducă. Acum, aşază-te, te rog, în locul său. În noi nu poate să aibă neîncredere… Asta ţi-o garantez. Nu suntem, adică tu nu eşti nici omul lui Emil Sava, nici al lui Spirică Necşulescu, cu atât mai puţin al unui prefect zaharisit ca al nostru. Ne vedem de datorie modest şi cu un tact pe care l-a recunoscut şi el. Ce-i rămâne de făcut unui om ca domnul Lascăr Sofian în această situaţie? Să apere şi frontul bisericii sale, ca să ţină piept şcoalei primejdioase, aşa cum o botează dânsul, şcoalei care creşte şi va creşte sub ochii săi. Părintele Ştefan e un om mort. Are să aducă altul viu: tânăr, viu şi energic. E încă destul de puternic domnul Lascăr Sofian, cu toată şefia sa onorifică, pentru a aduce aici pe cine vrea şi când vrea… Părintele Ştefan are să rămână pensionarul bisericii, o relicvă… Cel tânăr, în chip fatal, are să se apropie de noi, are să meargă alături de noi, spre dezolarea domnului Lascăr Sofian. El are să ştie că biserica şi şcoala, în condiţiile actuale, nu se resping, nu se exclud; se completează! Aceasta e tot, şi aşa am să încurc iţele…

— Şi aceasta numeşti tu diplomaţie?

— Dar ce e, Niculăiţă dragă? Ce e dacă nu-i diplomaţie?

— Sforărie politică, Dumnezeu ştie! Machiavelism! Ipocrizie!

— Fie şi aşa! Fie şi asta! Nouă ne este indiferent cum se cheamă. Numai să ajungem la scopul nostru.

Nicolae Apostol îşi privi nevasta cu un surâs din nou amar:

— Îţi dai tu seama, Ana, ce impresie am acuma despre noi? Parcă punem la cale o faptă urâtă. Parcă suntem nişte răufăcători când pregătesc o lovitură… Câte întorsături, câte socoteli!… Ce intrigi! Când ar fi atât de simplu să le vorbim oamenilor de la inimă la inimă!

— Ar fi simplu dacă s-ar putea aşa. Cum nu se poate aşa, ne dăm după păr, folosim mijloacele lor… Exploatăm slăbiciunile şi strâmbăciunile lor…

Cu această hotărâre, Ana Apostol, făcându-şi drum la curtea Sofienilor, a început pe departe să uneltească pentru aducerea unui preot nou şi energic, tocmai ferindu-se să arate domnului Lascăr Sofian că i-ar bucura prezenţa în sat a unui preot tânăr şi energic.

Dar socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu celelalte socoteli ale destinului: domnul Lascăr Sofian era stăpânit de alte griji, mai aproape de inima sa. Cu privirea mai încruntată şi cu trăsăturile mai împietrite, nici n-a descleştat gura.

Feciorul de la Paris, Mitif, nu voia să se întoarcă acasă, cu toate somaţiile şi ameninţările. Nu-i mai trimitea bani, dar el avea bani. Iar domnul Lascăr Sofian îşi cam închipuia de unde îi are şi cu ce preţ.

Pe urmă, Ana Apostol nu şi-a mai simţit ea sufletul uşor să bată calea Sofienilor. Nicolae Apostol a fost chemat la reghiment; oastea românească a trecut Du-nărea în Bulgaria. Satul s-a golit de flăcăii şi gospodarii în putere, porniţi cu raniţa la spinare. Toată vara Ana a urmărit cu ochii plânşi listele morţilor de holeră. Iar toamna, când Nicolae Apostol s-a întors ogârjit şi cu ochii sticloşi, după ce zăcuse de tifos într-un lazaret, s-au strâns amândoi unul în altul ca după o mare cum-pănă care numai i-a încercat şi a trecut.

Viaţa le trimisese un avertisment. Ana n-a mai po-vestit bărbatului cât fusese de întreg avertismentul şi cât de urât.

În vremea când el aiura, clănţănind din dinţi cu man-taua pe cap pe laviţa lazaretului din Bulgaria, schimbări grăbite se petrecuseră în ţinut.

Domnul Spirică Necşulescu, până atunci victimă a manevrelor şi a dihoniei din guvern, pe nedrept înlăturat de la os, izbutise să mazilească vechiul prefect, pe Dominic Stârcea, conservator zaharisit, absent de la trebu-rile politice şi pătimaş jucător de tabinet la clubul boieresc din oraş. Îi luase locul şi se aşternuse cu nădejde pe treabă, mai întâi plătind oarecare datorii vechi fostului său (pe rând) adversar şi tovarăş de lupte electorale, Emil Sava. S-a năpustit să schimbe primari, să pună şi el la cale contravenţii şi delicte silvice, răfuieli şi procese pentru călcături de la legea învoielilor agricole.

Ca unul care mult aşteptase, mult era grăbit să le facă pe toate.

În drum către Stulpicanii săi, se oprise şi la dăscăliţa din Ponoare. Îl apucase setea.

Nimic mai firesc pe-o zi de arşiţă, când desigur li s-o fi uscat gâtul şi soldaţilor risipiţi pe coclaurile prăfoase ale Bulgariei.

Cerea un pahar cu apă într-o casă de creştin.

Iarăşi nimic mai firesc.

Păşise pragul fără să fi fost poftit, iar după ce a de-şertat paharul brumat, şi-a lins buzele lipicioase, după o poftă mai veche şi neîmplinită.

— Ei, acum facem şcoala? Facem târgul?

— De ce nu? Aşteptăm mila mai-marilor, fiindcă puterile noastre sunt slabe! răspunse ea pe de rost, ca din carte, căutând cu nelinişte spre uşa închisă.

Domnul prefect Spirică Necşulescu, om cu pretenţie de irezistibilă trecere la femei, se miră galant:

— Astea numeşti mătăluţă puteri slabe? Mi-a arătat o dată cât de slabe erau domnişoara de acum doi ani!… Doamnei de-acum i-au crescut acţiunile… Acţiunile, adică puterile! Dacă ne purtăm bine şi nu mai scoatem unghiuliţele, poate s-o ducem la capăt cu şcoala, şi cu altele.

Spunând, domnul prefect Spirică Necşulescu, stacojiu la obraz, şi-a şters buzele umede cu batista, a împăturit-o graţios, a pus-o în buzunar şi s-a apropiat s-o apuce de bărbie cu mai mult curaj decât în hanul lui jupân Aizic.

Ana i-a dat peste mână. De astă dată i-a dat! S-a tras apoi afară, în cerdac, în dreptul ferestrei, la văzul uliţei, şi nu s-a mai mişcat de acolo până ce domnul prefect Spirică Necşulescu nu şi-a văzut de drum.

De atunci presimte altă ameninţare plutind asupra lor. Dar de prisos s-o mai mărturisească lui Niculăiţă, aşa cum s-a întors el cu ochii sticloşi şi cu pielea întinsă pe oase.

Un răstimp însă n-au mai pomenit amândoi despre nevoia unui preot nou în sat, nici despre şcoala care rămânea un vis. Nici domnul prefect Spirică Necşulescu nu se mai arăta. Alerga strâns din urmă de domnul Emil Sava, care din nou simţea apropiindu-se ceasul său.

Guvernul boierilor sadea era din nou pe ducă. Pe-semne nu-i priau dunga şi cărarea domnului Alexandru Marghiloman şi se vede că-i purtase piază-rea supărarea senzaţională a domnului Nicolae Fleva, tribunul poporului din gropile lui Ouatu. În schimb, şeful partidului în care boierii, neguţătorii şi bancherii mergeau mână în mână zvârlise ţării o proclamaţie, în care Nicolae Apostol a crezut o clipă că recunoaşte un răsunet al glasului din mormânt: glasul ministrului său cu idei înaintate, în-gropat într-o iarnă cu vifore. „Dreptul statului de expropriere, creşterea proprietăţii ţărăneşti, îmbunătăţirea soartei ţăranului, înmulţirea mijloacelor de instrucţiune şi de educaţiune a muncitorilor săteşti.” Toate sunau ca o proaspătă chemare la viaţă.

Dar nu tot aşa sunau şi prin gura domnului Emil Sava. Căci tot ce venea dintr-o parte ori alta cu făgă-duieli de nădejde, chiar gândul limpede şi poate bun, se tulbura şi se spurca până ce ajungea la dânşii, pritocit prin atâtea guri şi linciurit prin ciurul atâtor interese.

Domnul Emil Sava nu-şi pierduse timpul de când a rămas liber de îndatorinţele publice. Adăugase deocamdată încă o cheiţă, a doua, la veriga sa din lanţul răsucit pe deget morişcă atunci când se ridica la adunări să pomenească despre darul cel mare al partidului său pentru norodul ţării: „Colegiul unic electoral, chemarea mulţimilor la drepturi, la libertăţi şi la datorii politice egale…!”

— Acum ai să fii cu noi, n-ai încotro! îl asigurase pe Nicolae Apostol. Vă porunceşte omul şcoalei din mormânt.

Dar n-aşteptase cuvântul învăţătorului. Cu automobilul său nou, de care se arăta foarte mândru, gonea spre Piscul-Voievodesei, unde deocamdată îl chemau interesele sale de avocat şi de procurist al boierului Boldur Iloveanu, cel strămutat la Paris, să aştepte din ţară numai câştigurile şi oarecare sume împrumutate cu ipoteci. Câştigurile se împuţinau, dobânzile ipotecilor erau din ce în ce mai grele şi se adăugau la capete, dar afacerile domnului Emil Sava prosperau strălucit: o do-vedea automobilul, o dovedea a doua cheie din veriga lanţului, o dovedea începutul de burtă şi siguranţa cu care se pregătea să dicteze în politica ţinutului, măcar cu tot atâta putere ca fostul său şef din scaun, Lascăr Sofian.

Nu mai era nerăbdător. Îşi râdea de agitarea colegului de barou şi a adversarului politic, domnul Spirică Necşulescu, despre care gurile rele spuneau că în fiecare seară se culcă prefect, cu teama că a doua zi are să se deştepte simplu particular.

El trecuse peste asemenea crize de neastâmpăr şi de nesiguranţă.

Tot ce-aştepta de-acum înainte erau drepturi care îi vin, nu pe care trebuie să le caute. Şi de drept i-a şi venit scaunul de prefect când altă schimbare a adus la cârmă partidul cu strălucitele făgăduieli după întoarcerea oştilor de peste Dunăre.

Nicolae Apostol nu s-a bucurat.

Făgăduielile veneau de sus şi de foarte departe. Aci, în Ponoare, le aducea domnul Emil Sava, iar pe domnul Emil Sava îl cunoştea acum îndestul…

S-a pregătit deci pentru alte cazne ale sufletului, alte temeri şi alte îndoieli.

Nu presimţea că peste toţi se pregătea vremea să tragă o brazdă mai adâncă: despărţitoare între două lumi şi între două veacuri.

În iulie s-a dezlănţuit războiul cel mare al noroadelor.

În septembrie Ana i-a şoptit ceva la ureche lui Nicolae Apostol, cu ochii plecaţi în pământ şi cu obrazul îmbujorat.

A strâns-o la piept, a legănat-o pe braţele lui tari:

— Dacă e fetiţă, îi spunem, cum?… Dacă e băiat, îl botezăm, cum…?

— Lasă tu aceasta…

În decembrie Nicolae Apostol a primit ordin de concentrare la regimentul pus să sape bordeie şi şanţuri pe crestele Carpaţilor.

Share on Twitter Share on Facebook