Capitolul XXIV

„Astfel a purces războiul noroadelor, când toate vietăţile s-au amestecat într-o singură moarte…”

Din ceasul acela i-a înghiţit vălmăşagul cel mare.

Viaţa nu le-a mai fost a lor.

Ca firele de nisip răsucite-n vârtej, s-au amestecat cu destinul altor milioane şi milioane de vieţi vreme de aproape şase ani. Povestea celor doi dascăli din comuna Ponoare, pe urmă a celor doi dascăli şi a fetiţei din lea-găn e scrisă în cartea războiului, unde-au încăput vieţile şi morţile tuturor.

Bărbatul a stat mai întâi luni şi luni în şanţurile lui de pământ, aşteptând scrisori de-acasă şi numărând zilele. Femeia şi-a urmat cu vitejie simplă, fără cuvinte mari, viaţa ei singuratică şi îndatorinţele dăscăliceşti.

Când a venit copilul, s-a împărţit între leagăn şi copiii altora.

Pe urmă, oştile au ieşit din şanţuri, au pornit să îndeplinească porunca dată de îngerul vărsării de sânge şi de nesaţiul stăpânitorilor. Ana a tremurat iarăşi despăturind în fiecare zi ziarul cu listele de morţi.

Citea pentru ea şi citea pentru femeile din sat, adunate în juru-i să asculte cu broboada pe ochi şi cu mâinile lor bătătorite la gură. Mureau pe câmpuri de luptă şi bărbaţii, şi fraţii, şi copiii lor: plecaseră şi aceia chiuind. Dar fără să ştie prea bine pentru ce-au plecat… Domnii ştiuseră mai bine. De aceea unii au rămas la Bucureşti, alţii au fugit la Iaşi, cu toate cucoanele şi căţeii lor, şi chiar mai departe, la Odesa, şi pe sub cercul polar, la Paris, în Elveţia, în America… Totul s-a petrecut cum era mai frumos şi mai bine – şi cum a rămas cetluit în cartea războiului.

Scrisorile sublocotenentului, mai apoi ale locotenentu-lui Nicolae Apostol ajungeau mototolite, cu litera creionului ştearsă.

Nu aduceau nimic deosebit din ce-au adus toate scrisorile de atunci. Întrebau doar: „Ce face Nina?” acolo unde alte răvaşe de părinţi şi de fraţi întrebau: „Ce face Puiu?” sau Mărioara, sau Ionică, sau Gheorghieş.

Nina învaţă să râdă în leagănul ei, cu două gropiţe în obraz.

Râdea luminii şi cerului, ca şi cum nu s-ar fi născut sub semnul îngerului vărsării de sânge; râdea cu gropiţe în obraz, ca şi cum nu se strângea în jurul lor cercul morţii cu dinţii rânjiţi.

Povestea aşadar nu înfăţişează nimic alt, mai nou, sau mai crud, sau mai duios, decât poate înfăţişa povestea tuturor celor ce-au trăit ori au murit atunci.

„Ce face Nina?”

Nina creştea.

Începea să se ridice, sprijinindu-se de pereţi. Începea să gângurească. Spunea: „Mama! Mama!” Spunea şi: „Tata!” Dar pentru ea cuvântul acesta nu răspundea la nimic.

Cum se vede, în anii aceia de urgie totul a fost la fel, pentru toţi, pretutindeni.

Nicolae Apostol a căzut rănit. S-a ridicat ca să cadă a doua oară. Pe urmă s-a întins o tăcere, şi Ana Apostol n-a mai ştiut dacă Nina mai are ori nu pentru cine să repete chemarea ei în deşert: „Tată! Tată…”

O listă îl trecuse mort. Alta – prizonier.

Întocmai cum s-a întâmplat la fel pentru mulţi, pretutindeni.

Şi tot aşa, cum s-a întâmplat pentru mulţi, pretutindeni, o scrisoare târzie, sosită pe drum ocolit, de la Cru-cea Roşie din Elveţia, i-a dat din nou viaţă.

Rănit greu, dar întreg la trup, locotenentul prizonier Nicolae Apostol întreba ce face Nina…

„Ciudat! gândi Ana Apostol. Nici n-a văzut-o la ochi şi întreabă ce face Nina. De mine a uitat.”

— Nina, vino la mine!… Scrie tata. Vino să te sărut pentru tata…

Nina a ridicat degetul şi a repetat:

— Tata?… Nu vleau tata… Vleau tu…