Capitolul XXV

„Iar după război a izbucnit pacea.”

Nicolae Apostol s-a întors întreg, Târzâu de tot, s-a întors cu pieptul de două ori străpuns de glonţ şi de schijă, dar întreg.

De pe câmpul de bătălie fusese cules cu suflarea pe buze şi dus pe targă într-o ambulanţă vrăjmaşă; din ambulanţă a fost trimis la spital; din spital, pe jumătate tămăduit, în lagăr; din lagărul de prizonieri, strămutat în altul mai aspru, pentru o îndrăzneaţă încercare neizbutită de fugă; de aci liberat, abia când au intrat ostile româneşti a doua oară şi pentru totdeauna în Ardeal, ca să-şi găsească regimentul în drum.

Nu şi-a mai recunoscut nici regimentul, nici oamenii: câţiva soldaţi răzleţi, doi-trei camarazi, atâţia mai supravieţuiseră.

Steagul, numele şi numărul. Încolo, alte feţe, alţi comandanţi, alţi flăcăi… Şi-a găsit însă îndată locul său vechi.

Şi după alte bătălii de la Tisa, ordinul l-a ţinut mai departe sub arme, ca să se întoarcă acasă cu ultimii demobilizaţi, într-o ţară de două ori mai mare, dar întru nimica mai fericită.

În tren, ducea mâna la piept când îl apuca uneori tusa şi-l trăgea un cârlig de fier din cicatricele coastelor. Alţii au pierdut un picior ori o mână; atâţia, viaţa!

El era deci printre cei norocoşi.

Trei zile a stat în casă să-şi joace fetiţa pe genunchi.

— Nina…!

— Tata…!

Acum, pentru amândoi, la chemările lor răspundeau glasuri şi făpturi într-aievea. Şi nu se mai săturau descoperindu-se.

— Are ochii tăi. Ochii şi genele tale, Ano…!

Ana răspundea, bosumflându-se în glumă:

— Desigur… Bine că măcar aşa îţi aminteşti şi de ochii mei!… Dar observi? Are exact nasul tău în miniatură. Cât despre încăpăţânare? Tu, în picioare… Când vrea ceva, nu-i mai poţi scoate cu nimica din cap…

Nina netezea obrazul aspru cu palma:

— De ce-nţepi tu aşa? Mama nu-nţeapă…

— Aşteaptă, aşteaptă! îi făgăduia Ana. Ai să vezi tu în curând că mai înţeapă şi altfel, nu numai cu barba, domnul Înţepoşilă!

Domnul Înţepoşilă avea câteva fire albe la tâmple. Ana – o păienienire fină de cute la colţul pleoapelor.

Timpul săpase în ei cu unghii de fier.

Dar alţii s-au întors numai cu un picior ori o mână; şi mulţi nu s-au mai întors de fel. Viaţa, oricât de obidită şi ameninţată oricât de strâmbătăţile păcii, era încă frumoasă şi se cuvenea trăită cu tot nesaţiul după ce îngerul vărsării de sânge şi-a întors faţa de la dânşii.

— Nina, am pentru tine ceva… o chema Ana, ascunzând la spate jucăria ei cea mai iubită până alaltăieri.

— Nu vleau nimica… Nu-mi tlebuie nimica.

— Ninişor, hai la culcare.

— Nu pot. Stau cu tata!

Trei zile au rămas tustrei ferecaţi în casă.

Pe urmă. Nicolae Apostol, muncit de neastâmpăr şi de toate jurămintele tranşeelor, a plecat să-şi vadă satul, foştii elevi, orfanii şi văduvele; fiindcă acum, în satul Ponoare, la fiecare două-trei case se afla o văduvă şi câteva guri de orfani.

În ziarul adus de el în buzunar, cu litere tot aşa de groase cum erau arătate pe vremuri luptele dintre Tache şi Petrache, senzaţionala atitudine a domnului Fleva, tribunul poporului, şi succesele electorale ale domnului Iancu Brătescu, tot aşa stăteau scrise acum ştiri despre neînţelegerile a două tabere în alcătuirea guvernului, despre senzaţionalele destăinuiri în legătură cu Consiliul dirigent, despre dihonia între fruntaşii ardeleni, supă-rarea unui fruntaş bucovinean, lacrimile unui bătrân fost socialist din epoca eroică şi primejdiile apropiatelor alegeri.

Nu se schimbase nimic, decât oamenii. Se mai înmulţiseră. Ţara se lăţise, dar tot nu-i încăpea.

Aceasta era ţara de-acolo!

Nicolae Apostol rupse gazeta bucăţi şi semănă hârtiile pe marginea şanţului.

Sămânţa era însă aruncată de mult. Avea s-o cunoască şi aceasta, fără întârziere.

Deocamdată porni să străbată satul. Să-şi vadă ţara lui, de-aci.

Lipseau mulţi. Se schimbaseră mulţi. Teodor Chihaia îşi lăsase oasele pe undeva, în mocirlele Dunării. Tudose Bot l-a întâmpinat sprijinit într-o cârjă. Neamul Colţunilor se rărise din partea bărbătească, iar vechiul proces pentru hotar dintre cei doi Colţuni, care se judecaseră vreo cinci ani, rămăsese pe socoteala văduvelor să-l ducă mai departe. Moş Lecachi Colţun, zis Zamă-Lungă, purta acum barbă călugărească, îşi pierduse ultimii dinţi, fonf şi cu privirea împâclită, nu mai avea chef de vorbă lungă, poate nu mai avea nici amintirea lămurită a lucrurilor.

Îl privise pe învăţător cu mâna paravan ochilor, fără să-l recunoască.

Se îndreptase de şale, gemând şi mormăind ruşinat:

— Iaca, pe dumneata nu te-oi şti cine eşti, domnule…!

— Gândeşte, moş Lecachi…!

— Ce să gândesc? Atâţia au trecut pe aici, au venit şi s-au dus…!

— Moş Lecachi, se poate?… Adu-ţi aminte. Învăţătorul… Nicolae Apostol.

— Aha! Bărbatul coanei Anuţa. Va să zică, tot n-ai murit, cum se zvonise?

— Precum se vede, moşule.

— Iaca-i bun! Alţii nu s-au mai întors… Tot îi aşteaptă muierile, dar nu se mai întorc…

Moş Lecachi Colţun îl priveşte fără vreun semn de bucurie sau de mirare. Îşi molfăie amintirile şi vorbele:

— Mi se pare mie că eu te-am adus în căruţă când ai venit întâi şi-ntâi în Ponoare… Ba nu, ce zic? Asta a fost cu celălalt învăţător, de tare demult, Andrieş Colibăşeanu…

— M-ai adus şi pe mine, moş Lecachi… Era o ploaie de toamnă, o pâclă de-ţi pătrundea în oase… Dumneata veneai de la târg prin dreptul gării, cu căruţa şi cu un cal bălan…

— Tot ce se poate… Aşadar, atunci aveam cal şi căruţă? Apăi asta-i treabă veche. Acuma nu mai am…

— Ce fel de vorbă, moş Lecachi? Nici nu pot să mi te-nchipui altfel decât cu cal şi căruţă…

— Iaca, eu trăiesc şi aşa cum nu ţi-ai închipuit dumneata, fără cal şi fără căruţă. Mi le-a luat la rechiziţie şi mi-o dat on belet galbăn. Ian vezi dumneata ce scrie în el… îmi dă mie căruţa-napoi, ori batîr banii? Acuma, că s-a făcut pace şi ţară mare…

Moş Lecachi Colţun a scos din chimir bonul de rechiziţie, îmbucăţit în patru decât a fost împăturit şi despă-turit de moşneag tot arătându-l şi aşteptând de la ştiutorii de carte o dezlegare.

Nicolae Apostol n-a ştiut să dea dezlegarea, cum n-ar fi ştiut s-o dea nimeni.

Acestea erau întrebările şi necazurile de pretutindeni.

Femeile îşi boceau îndelaolaltă bărbaţii morţi şi vitele luate la rechiziţie. Pentru bărbaţi nu căpătaseră bon. Aşteptau plată, să li se dea înapoi măcar preţul de pe bonul vitelor şi căruţelor.

Astfel, dureri mărunte au prins a împunge în pieptul lui Nicolae Apostol, ca vârful subţire de ace în rănile vechi.

A aflat că Mariţa Bot, cu tot premiul ei cu cunună, şi-a urmat un destin pentru care cartea şi ascuţimea de minte se dovediseră de prisos. E acum slujnică în târg şi s-a măritat cu un rândaş beţiv şi bătăuş.

Tot aşa, unele flori ce-ar fi putut da rod mor de timpuriu, călcate-n picioare.

Domnul Ilie Bosânceanu, în schimb, el a înaintat provizoriu în grad. Din notar a ajuns subprefect, delegat în Basarabia, cu puteri trecătoare, dar îndestule pentru a ului primarii şi notarii de acolo cu circularele presărate de radicalii scumpi inimii sale. Ţăpu Vasile, fostu-i elev, e la oaste şi aşteaptă eliberarea contingentului. E ser-gent, a scăpat în permisie, s-a oprit să-l salute lipind călcâiele.

Lui Nicolae Apostol nu-i vine să-şi creadă ochilor.

Nu şi-ar fi recunoscut fostul învăţăcel în sergentul acesta cu mustăţi bărbătoase şi cu vocea de bas. Numai după ce-l cercetă mai atent află privirea scormonitoare, îndrăzneaţă şi supusă în acelaşi timp, privirea lui unchiu-său, Ioniţă Vulpoiul.

Sergentul Ţăpu Vasile a luat poziţia de repaos, trage din chioştecul ţigării şi întreabă:

— Ce zici, domnule învăţător? A mai venit şi rândul nostru… Mai învârtim şi noi oleacă de politică, nu numai domnul Emil Sava şi Spirică Necşulescu… Şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul…!

— Aceasta este încă de văzut, Ţăpu Vasile… Deocamdată apasă alte necazuri mai grele pe capul oamenilor… La voi, care mi-aţi fost elevi, la ceştialalţi mai tineri, ca tine, mi-e nădejdea… Acum să vă văd la ce v-a folosit învăţătura!

Ţăpu Vasile scuipă printre dinţi, schimbă un picior pe celălalt şi îşi urmăreşte ideea lui:

— Ai să vezi, numai dacă ai să mergi cu noi… Se cheamă că, vrând-nevrând, o rânduială nouă trebuie să ne dea drepturi şi pământ. Mai vine şi rândul nostru… Cred că ai să votezi cu noi, domnule învăţător, nu cu ciocoii…

— N-am votat niciodată cu duşmanii voştri, Ţăpu Vasile. Eu n-am făcut şi n-am să fac niciodată nici un fel de politică. Am să fiu însă întotdeauna alături cu cei care cred eu că vor binele.

Sergentul Ţăpu Vasile răsuceşte mâna cu mucul ţigării într-un gest de neîncredere: „Cunoaştem noi ce fel de bine…!”

— Cum înţeleg, te trage aţa la binefăcătorii cei vechi! rosteşte, privindu-l în ochi fără sfială. Rău faci… Ascultă-mă pe mine.

Cu această învăţătură a politicii trecută prin capul său se eliberează de la oaste Ţăpu Vasile.

Alţi ostaşi au învăţat altceva.

Aşa, un prăpădit până în ajunul războiului, unul Costache Runcu, de unde avea o cocioabă lângă hanul lui jupân Aizic, s-a întors din prizonierat şi a prins să-şi dureze casă cu grajd şi şură, cum a văzut el în satele din ţara nemţească. Robia i-a fost de-un folos, în loc să-l culce la pământ. Nevasta lui a păcătuit cu un rus. A alungat-o şi a găsit alta. Au mai păcătuit şi alte ne-veste cu ruşii; în sat s-au născut câţiva copii bălani, alţii mai vechi au murit de tifos exantematic. S-a păstrat aşa un echilibru al numărului în prăsila gospodarilor plecaţi să moară la hotarele unei ţări pe care numai cu prilejul războiului au cunoscut-o.

Priveliştea şcolii i-a strâns inima lui Nicolae Apostol.

Din nou cădea în proptele.

Un timp slujise de cancelarie pentru trecătoarele trupe germane. Nemţii plecaseră. Dar urmele lor au rămas. Pomii ronţăiţi de cai, uscaţi şi ciungi… Împrejmuirea căzută… Ferestrele din nou cu ochiuri de hârtie.

Nu toate însă s-au ruinat după asemenea scurgere a puhoiului de oştiri.

Coana Catinca, bunăoară, a mai cumpărat o bucată de pădure, cai, căruţe şi vite.

Ginerele său, Dinu Mărgineanu, se întorsese colonel tânăr, cu multe decoraţii pe piept, române şi străine; strămutat în garnizoana oraşului, se repezea la fiecare două zile să supravegheze prefacerile curţii: zidirea altor grajduri şi aşezări, aşa cum locotenentul de pe vremuri le plănuise într-o zi, în cerdac, cu o mână în şold şi cu cealaltă tăind în văzduh poziţia viitoarelor aca-returi.

Ţică Ştirbulescu, student la Bucureşti, speria şi tortura profesorii cu amestecul lui de sclipitoare deşteptăciune şi de crudă sminteală. Domnul Emil Sava găzduise în timpul retragerii mulţi atotputernici în pribegie, cu slugile, cucoanele, copiii şi căţeii lor. Astfel, se întărise situaţia politică dincolo de hotarele judeţului său.

Mai prost încurcase iţele domnul Spirică Necşulescu. În loc să-şi urmeze şeful, înfocat francofil, într-o clipă de rătăcire se dăduse de partea unei tabere care vedea alt sfârşit şi alte profituri războiului; acum îşi ispăşea greşeala socotelilor, purtând ponosul de vândut nemţilor şi aşteptând la o parte cu nerăbdare să-l ajute o altă întorsătură a vremii. Pieriseră câteva sute de mii de oameni luptând. Se agitau câteva zeci de mii să se pricopsească.

Trecând din casă în casă şi ascultând din om în om, Nicolae Apostol cunoscu astfel că nici aci viaţa n-a stat pe loc.

Unii au căzut, alţii s-au ridicat.

Toate se plămădeau din lutul dintotdeauna, animat însă de o suflare mai înveninată ca totdeauna. Nu era o bucurie a întoarcerii.

Străbătea în chipuri şi în stări numai o jale a întoar-cerii, o înăsprire şi pumni încleştaţi.

Din urmă l-a ajuns un preot în puterea vârstei, călcând apăsat şi fluturând poalele anteriului.

— Domnul învăţător Apostol? întrebă, întinzând mâna şi retezându-i calea, cu obrajii îmbujoraţi şi bine hrăniţi, cercetându-l pătrunzător cu ochii albaştri, de-o nevinovăţie vicleană. Eu sunt părintele Gherasim Saftu. Am aflat că ai venit de trei zile… Aşteptam să ne vedem şi să ne cunoaştem.

Nicolae Apostol mărturisi că n-a avut ştiinţă despre această schimbare. Ana nu-i spusese nimic despre vreun preot nou.

— Mă mir… Preoteasa mea e foarte prietenă cu ma-dam Apostol. Izbucni în râs, luându-şi seama: Dar ce să mă mir? E de înţeles că, după atâta lipsă, aţi avut altceva mai bun de făcut decât să discutaţi despre popa cel nou din sat…

Lui Nicolae Apostol nu-i plăcu acest fel de a vorbi al părintelui Gherasim Saftu.

Îl măsură bănuitor cu privirea.

Era înalt, spătos, poate cam pretimpuriu pântecos, cu o barbă creaţă de haiduc.

— N-ai o direcţie precisă? întrebă părintele.

— Nu. Am ieşit să văd satul, oamenii…

— Înţeleg. Ai plecat în recunoaştere. În acest caz, îmi dai voie să te poftesc la mine? Cred că avem lucruri interesante de pus la cale.

Nicolae Apostol consimţi. În drum, părintele Gherasim Saftu i-a povestit, în scurte cuvinte, căile care l-au mânat aci. Venea din Dobrogea. N-apucase să prindă rădăcini într-un sat de bulgari şi de turci, când l-a târât de acolo urgia refugiului. A pribegit, zvârlit dintr-o parte în alta, cu preoteasa şi cu doi copii, până ce-a dat peste acest sat.

— Îndată m-a prins! mărturisi voios. Eu am ochi de colonist! Nu m-a speriat înfăţişarea urâtă şi săracă de pe dinafară. Am înţeles că este ceva de făcut…

Nicolae Apostol simţi tresărindu-i uşor inima.

În sfârşit, hotărârea ascunsă a destinului îi trimitea poate în cale omul pe care îl aşteptase.

— Am înţeles că nu-i ocazie de pierdut, continuă părintele Gherasim Saftu. Mari proprietari de jur împrejur!… Un preot fără putere, pe ducă… N-avea băiat, n-avea ginere, n-avea nepot seminarist ca să-i lase moştenire cutia milelor… M-am lipit pe lângă unii şi alţii, cu deosebire pe lângă răposatul Lascăr Sofian, şi iată cum, din refugiat, am devenit duhovnicul ponorenilor…

Însufleţirea lui Nicolae Apostol mergea în descreştere pe măsura cuvintelor rostite de părintele Saftu… Argumentele cu marii proprietari dimprejur şi cutia milelor, cinismul cu care arăta cum s-a „lipit” pe lângă unii şi alţii numai bine nu sunau în gura unui duhovnic.

De aceea rosti, fără entuziasmul tresărit numai o clipă şi îndată răcit:

— Îmi pare bine. Satul avea nevoie de un asemenea preot energic şi,.

— Nu ştiu dacă satul acesta avea nevoie de mine, dar e sigur că eu aveam nevoie de un sat ca acesta. Nădăjduiesc că o să lucrăm mână în mână. Sunt multe de făcut, şi vântul vremii ne suflă în pânză… Părintele Ştefan nu mai există nici cu numele, ca la început. Acuma e scos din circulaţie. Boleşte… Nu se mai mişcă din jilţ, dintre boarfe… Aşa că toate au să se petreacă între noi.

Se opri să deschidă portiţa.

Nicolae Apostol se minună cum a răsărit din pământ o asemenea casă acolo unde ştia că a lăsat gospodăria calică a lui Petrache Ivăncioaia, cunoscut de ponoreni mai mult cu numele de Petrache Of, după cât ofta şi îşi căina zilele. Nu se-ncurca la treabă părintele Gherasim Saftu!

— Îţi place? întrebă, nestăpânindu-şi satisfacţia. Toate, în trei luni… Cred că-ţi mai aminteşti ce-ai lăsat aici?… Ţi-am spus eu că am ochi de colonist! Ochi şi practică de colonist! Am venit, am văzut şi pot spune că voi învinge…

L-a poftit în casă. Nicolae Apostol a făcut cunoştinţă cu preoteasa, care purta părul tuns şi îmbrăcăminte orăşenească. De altfel, femeie cu privirea ascuţită, cu vădită ştiinţă a purtării în lume, cu atenţii şi grijă să se arate plăcută.

— Singurul nostru inamic este acesta! o prezintase părintele Saftu. Ea nu se prea împacă aşa de uşor cu ideea să rămână toată viaţa într-un sat… Ar fi vrut să ne mutăm la oraş… Nu s-a convins încă de adevărul că viitorul e de-acum înainte al satelor, cel puţin pentru noi, preoţii, şi pentru dumneavoastră, învăţătorii.

Preoteasa a rostit la rându-i câteva generalităţi despre semnele acestor timpuri, s-a interesat ce face Ana şi Nina; cu tact, s-a retras, să lase bărbaţii singuri, după ce a servit dulceaţa şi cafeaua.

Nicolae Apostol, purtându-şi ochii prin încăpere, recunoscu pe perete o scoarţă pe care o văzuse la coana Catinca Ştirbulescu; în odaie, unele mobile vechi din casa boierului Lascăr Sofian.

Păstră aceste descoperiri pentru o judecată mai târzie. Părintele Gherasim Saftu se strămută pe un scaun mai apropiat, aprinse o ţigară şi începu:

— Înainte de toate să mă achit de-un fel de comision de dincolo de moarte, pe care dumneata nu-l bănuieşti şi desigur are să te surprindă… Eu am vegheat la ultimele zile ale lui Lascăr Sofian… S-a dus repede şi a murit singur… A ştiut că i se sfârşesc zilele şi parcă voia să moară. După cât îmi pare, în timpul din urmă i-a pri-cinuit mari mâhniri feciorul de la Paris… Poliţe petrecute prin mijlocirea unor zarafi în ţară, datorii… Acestea nu le pot şti… Ştiu atâta, că a închis ochii cu o mare grijă pentru soarta moşiei şi a gospodăriei sale. Mai nădăjduia slab că, poate după moarte, feciorul, dezmeticit, are să apuce altă cale… Aci însă s-a înşelat. Domnul Dimitrie Sofian a sosit din străinătate la înmormântare; îl vestisem cu telegramă şi era pe drum când Lascăr Sofian încă nu închisese ochii… A sosit, dar nu l-a mai găsit în viaţă. A luat cunoştinţă de testament. A făcut oarecare încasări, a vândut oarecare cereale din hambare şi oarecare vite din grajd, a plecat din nou… Acum e la Bucureşti şi am cuvinte a crede că va pleca nu peste multă vreme îndărăt, la Parisul său… Te interesează toate acestea?

— Spune, te rog. Ascult…

— Ajung şi la ceea ce te interesează mai de aproape. Înainte încă de a cădea la pat, îmi vorbise Lascăr Sofian despre dumneata. Avea o mare nădejde şi se bucurase când a aflat că numai din greşeală ai fost dat pe lista morţilor. Spunea atunci că după încheierea păcii are de gând să facă o experienţă cu dumneata. Mai exact: cu mine şi cu dumneata… Să dea o parte din moşie în arendă ţăranilor. Să facem o obşte şi să încercăm un an, doi. Se temea de experienţa aceasta, dar îl atrăgea… Pentru mine era un om greu de înţeles… Poate se gândea numai să împace aşa viaţa pe care o ducea la Paris fiu-său cu cele ce rămâneau aci. În loc să arendeze moşia la un străin, să-şi facă arendaşi din ţărani, de vreme ce feciorul de la Paris nu arăta că se va inte-resa vreodată direct de agricultură… În fine, aceasta e chestiune moartă. A rămas o dorinţă a lui, şi atât… Chiar să fi trăit, se schimbau lucrurile. Acum vine expro-prierea. Pământul are să treacă la ţărani cu voia şi fără voia proprietarilor. Şi de veci va fi al ţăranilor; nu arendat prin obşti. Ţi-am istorisit însă această intenţie a răposatului Lascăr Sofian fiindcă merita să ai cunoştinţă de dânsa. Arată că îţi purta interes şi că avea nădejdi în dumneata… Care au fost raporturile dumitale cu dânsul mai înainte de a pleca în război, nu le pot reconstitui bine. Informaţiile mele au fost contradictorii. Unii spun într-un fel; alţii, altfel. Cum are să spună lumea şi despre mine mâine, ori poimâine… Să vin mai aproape, la alte proiecte ale răposatului… Mai voia să repare din temehe biserica, s-o zugrăvească, s-o înzestreze cu un loc mai mare. Tot aşa, te aştepta ca să facă pentru şcoală mai mult decât spunea că făcuse… Îşi dădea seama că dacă n-o apuca să facă el, de la feciorul de la Paris puţină nădejde rămânea pentru şcoala şi biserica din comună. Cum vezi, nu era un om atât de ruginit cât pretindea lumea… Dumnezeu însă a voit să se sfârşească din viaţă înainte de a-şi îndeplini gândul. N-a apucat decât să înscrie în testament o sumă modestă pentru şcoală şi o sumă aproape tot atât de modestă pentru biserică. Pe numele nostru, al fiecăruia. Spunea că mai multă temeinicie pune pe cinstea noastră, că noi n-o să dăm altă folosinţă banilor, decât pe executorii testamentari. Aşa că dumneata eşti înscris în testament cu zece mii de lei; eu, cu douăzeci… Banii se pot ridica oricând de la bancă. Eu i-am ridicat. Pe dumneata te aşteaptă… Sunt ai dumitale, dar sunt pentru şcoală… Credeai aşa ceva?

— Nu! mărturisi Nicolae Apostol. Sau, dacă gândesc mai bine. poate că da!… Era într-adevăr un om ciudat. Chinuit de o luptă din el… Cred că s-a prăpădit un om. Intre atâţia neoameni ai politicăriei!

— S-a prăpădit la timp! îi rosti prohodul, cu indiferenţă, părintele Gherasim Saftu. Trecuse vremea lui. Îl aşteptau ceasuri neplăcute.

— Păcat… stărui gânditor Nicolae Apostol.

— Acum ce să mai prohodim? Să ne întoarcem la ale noastre. Ne-am cunoscut. Îţi mărturisesc că aşteptam cunoştinţa aceasta cu oarecare neastâmpăr… Mă temeam să nu dau peste un om cu rezerve sau ifose. Văd că eşti un om deschis. Putem vorbi deschis. Eşti de părere?

— Mă rog…

— Se potriveşte de minune că ne-am întâlnit doi oameni care nu suntem oricine… Despre dumneata m-am interesat şi am aflat. Să-ţi spun şi ceva despre mine… În seminar am fost şi eu destul de preţuit de colegi şi de dascăli. Bun vorbitor, bun cântăreţ… Am făcut şi teologia… M-a apucat războiul aşezat numai de doi ani la parohia mea din Dobrogea. Din acest punct de vedere, războiul, retragerea, refugiul au fost pentru mine un noroc. M-au adus aci… Şi m-au adus tocmai când vremurile cântă în struna noastră. Eu politică de partid n-am făcut. N-aveam pentru cine face. Dar acum am să fac. Avem să facem amindou

— Aceasta nu cred! îl opri apăsat Nicolae Apostol.

— Nu te grăbi. Lasă-mă să sfârşesc. Nu zic acuma, imediat… Mai aşteptăm câteva luni să se limpezească situaţia… În acest timp ne pregătim. Votul universal va schimba lucrurile! Până acum alergam noi la boieri să ne milogim pentru una şi alta. Acum au să vină dânşii să se milogească la noi pentru a duce voturile satului într-o parte ori alta… Îţi dai dumneata seama ce însemnează aceasta?

— Poate că da… Şi de aceea îmi pare că începe să apese asupra noastră o mare răspundere.

Părintele Gherasim Saftu se înveseli foarte, săltându-şi pântecul bine hrănit:

— De răspundere te temi? Lasă aceasta în grija gheneralului Averescu. În politică asta-i dulceaţa. Nu-s răspunderi. Cine răspunde? Cui să răspundă? Acuma are să fie pe strigatele… Care strigă mai tare… Iară eu am un glas de se cutremură catapeteasma bisericii când îi dau drumul…