Capitolul XXIX

„Încearcă o faptă bună şi vei înverşuna o sută de duşmănii…”

Vara a fost uscată şi fierbinte, vitregă pentru câmpuri.

Se stârnea din senin un vânt buiac, răsucind vârtejuri de colb, foşnind în porumburi sfârlogite, zvântând bălţile, dar neizbutind să ridice un nouraş de ploaie la marginea zării. Pe urmă, se ogoia dinspre seară, şi a doua zi arşiţa dogorea mai cumplit.

Oamenii căutau cu ochii la cer.

Vitele căutau umbrele înguste. Izvoarele au prins a se trage la fund.

Numai Nicolae Apostol nu le vedea şi nu le simţea toate acestea.

Dacă înălţa şi el ochii câteodată spre cer, n-o făcea aşteptând ropotul izbăvitor al apei.

Dimpotrivă, se temea să nu sfârşească seceta şi să nu înceapă cumva săptămânile de ploi îndelungi care împiedică mersul lucrărilor de zidărie. Până acum îl ocrotiseră puterile de sus.

Câţiva gospodari, chiar dintre cei mai inimoşi tovarăşi la isprava învăţătorului din Ponoare, s-au pomenit clătinând din cap şi tânguindu-se cu zăduf:

— Văd că eşti mai tare la Dumnezeu decât noi şi decât părintele Gherasim! Prea din cale afară ţine numai cu ale dumitale… Mai lasă să ne mai vină şi nouă rândul! Au început gâţele a mugi de foame şi de două zile scot cu ciutura din fântână numai un fel de glod, bun de lipit hardughia asta de şcoală cu dânsul…

Nicolae Apostol le răspundea la alean cu vorbe care nu-i porneau de la inimă. Şi lui i se sfârlogea păpuşoiul în ogor. Şi el cosise ovăzul mai mult pai uscat din crud decât spic. Şi fântâna din ograda lui se sleise.

Dar ce însemnătate aveau toate aceste pagube şi necazuri trecătoare fată de fapta trainică, din zid şi din bârne, care creştea văzând cu ochii? Toate erau răscumpărate cu prisosinţă.

El nu simţea nici arşiţa din gât, nici şiroaiele de năduşeală de pe obraz, nici nu se trăgea la loc umbros să se căineze. Dis-de-dimineaţă se înfăţişa la datorie, cu cei dintâi salahori, ca să plece în urma tuturor, tot aşa ca altădată baba Paraschiva Stoleriu. Cu deosebire că acum el avea tot cuvântul; el împărţea poruncile şi el era stăpân pe schimbări.

Planul cel vechi, din sertar, îngălbenit de vreme şi cu cernelurile decolorate, făcuse loc altuia, primenit, cu adaosuri potrivite timpului. Se afla mai cu seamă încântat învăţătorul că la toate îl ajutorase un arhitect tânăr din oraş, luând asupră-şi fără nici o plată alcătuirea definitivă şi dând şcoalei o înfăţişare prietenoasă.

Nu înălţa o cazarmă ori un spital, urâtă clădire, care respinge ochiul de la început şi stinge bucuria din su-fletul unui copil, intimidându-l. Era într-adevăr ceva rar, fără sumeţire, luminos şi cald.

Domnul Emil Sava nu pierduse prilejul să se abată, în treacăt, să se înscrie cu o contribuţie pe care nu i-o ceruse nimeni şi să-i mulţumească învăţătorului că nu l-a uitat pe răposatul ministru de pe vremuri, marele binefăcător al şcolii şi mândria partidului său.

Răsucind lanţul cu veriga pe care mai adăugase o cheiţă, două la cele vechi, se plimbă de jur împrejurul clădirii, încuviinţă şi admiră, se scutură cu mănuşile pe pantaloni de praful roşu al cărămizilor şi, înainte de a se urca în automobil, la plecare, îi şopti în mare taină şi cu mai mare satisfacţie:

— Ştiam eu că tot aici ai s-ajungi! Tot spre noi era dat să te aducă ale lumii valuri!… Mai bine mai târziu decât niciodată…

— Dar nu m-au adus ale lumii valuri către nimeni, stimate domnule Sava! protestă învăţătorul. Dacă îţi aminteşti, încă de-acum mai bine de doisprezece ani am vorbit noi despre această şcoală. Şi atunci am rămas cu vorba. Eu n-am deznădăjduit; am izbutit să trec şi dincolo de vorbe, la ceea ce se vede.

— Atunci era cel de colo! arătă domnul Emil Sava spre Sofienii unde se afla înmormântat Lascăr Sofian. El avea cuvântul… Ştii că nu se putea trece uşor peste dânsul.

Fostul şi viitorul prefect minţea cu seninătate, zvârlind toată răspunderea pe-un mort. Nicolae Apostol socoti de prisos să mai scotocească aceste uitate şi amare socoteli.

Dădu să plece.

Domnul Emil Sava se rezemă pe marginea automobilului, fluierându-i printre buze, voios şi complice:

— Ssst! Puţină răbdare… în scurt timp ne vine şi rândul nostru. Bandiţii ăştia de la guvern sunt pe ducă. Atunci fii sigur că n-am să te uit…

Automobilul se urni şi dispăru îndată într-un uragan de praf. Nicolae Apostol se întoarse gânditor la schelele sale.

Erau bune şi miile din dania domnului Emil Sava, dar mai puţin bune erau prepusurile marelui elector. Ar fi dorit poate ca în zidul de cărămidă şi de tencuială să nu intre nici un ban de la asemenea oameni, cu asemenea scârbavnice ispitiri. Nu se arăta însă cu putinţă. Oamenii de ispravă se numărau pe degete: puţini, şi încă nevoiaşi. Iar şcoala lui nu putea să aştepte.

Mai ales că nici părintele Gherasim Saftu, nici domnul Spirică Necşulescu, nici primarul cu al său prefect nu stăteau cu braţele încrucişate.

Umblau vorbe şi umblau denunţuri.

Nicolae Apostol fusese chemat la revizorat şi la prefectură, să dea seama cu a cui învoire îşi permite să clădească şcoli de capul lui şi mai ales cu ce bani. S-a dezvinovăţit şi s-a învârtoşat la cuvânt, scoţând act doveditor că el nu clădeşte deocamdată şcoală, şi nici nu clădeşte pe socoteala comunei ori a statului, pe locul comunei ori al statului. Zideşte pe locul său, cumpărat cu doi tovarăşi, o clădire căreia îi vor da întrebuinţarea ce-o vor crede – el şi tovarăşii – de cuviinţă.

Prefectul trimis de la Bucureşti a ridicat mânios din sprâncene, zvârlindu-i hârtiile peste birou, pe covor:

— Ce-mi arăţi acte? Şi ce mă priveşti aşa de neobrăzat?

— Ca să mă ţii minte mai bine, domnule prefect! Îmi pare că undeva ne-am mai văzut o dată… Poate mă-nşel. Vreau să nu mă-nşel a doua oară…

Într-adevăr, locotenentul de rezervă Nicolae Apostol cândva îl mai văzuse.

Dar nu într-o împrejurare care să-i facă mare cinste celuilalt. Îl mai văzuse în ziua când el a căzut întâi rănit şi a fost ridicat în nesimţire de brancardieri. Atunci domnul prefect de astăzi se prefăcuse nebun şi fusese evacuat înainte de semnalul atacului.

Povestea se întinsese în tot regimentul. Nicolae Apos-tol a aflat-o când s-a întors vindecat să-şi reia locul ca să cadă a doua oară, de astă dată străpuns şi cules de brancardele inamicului.

Se vorbea de-o judecată, de-un raport al comandantului, de-o intervenţie de sus şi de-o muşamalizare.

Poveştile de atunci se vede însă că au fost repede şi pentru toţi uitate. Căci în cuvântările sale de astăzi, domnul prefect se înfăţişa în numele luptătorilor de la Oituz şi de la Mărăşeşti: el reprezenta regenerarea ţării prin eroii frontului.

— Strânge-ţi hârtiile! poruncise domnul prefect. Aş putea să dau ordin jandarmilor să oprească porcăria dumitale cu forţa. N-o fac! Voi sezisa mai întâi parchetul să lămurească această chestie suspectă… Pe urmă mai vorbim, onorabile!

Nicolae Apostol şi-a cules hârtiile de pe covor.

A plecat să dea seamă şi revizorului despre porcăria sa.

Om mai prudent şi întrucâtva intimidat de notările excepţionale ale învăţătorului, revizorul nu l-a ameninţat cu parchetul. I-a atras numai binevoitor atenţia asupra aşternutului prea puţin moale pe care şi-l pregăteşte punându-se în serviciul lui Emil Sava pentru a ridica o şcoală menită să slăvească memoria unui liberal încarnat şi a unui demagog didactic ca fostul ministru al învăţământului.

Noroc că vacanţa şi căldurile i-au risipit pe toţi pe la băi şi la locuri răcoroase. Toamna, când se vor întoarce, vor găsi şcoala gata de inaugurare.

Pe urmă n-au decât să înceapă cercetări şi anchete. Se vor lămuri ce faptă criminală a săvârşit.

Îi uşurează sufletul şi îi îndârjesc cerbicia ajutoarele câte s-au strâns în jurul său. Foştii elevi veniţi de la şco-lile lor orăşeneşti n-au aşteptat să fie chemaţi. Pătrunşi de vechea lui învăţătură, cu tinere şi inimoase puteri, se plătesc acum, stându-i la dreapta cu rândul. Într-o zi unul face drum la târg să grăbească o comandă de geamuri ori de ciment. În altă zi altul pune mâna alături cu dulgherii la fasonatul lemnului. Au pregătit şi au dat serbări în comunele vecine, pentru a mai rotunji sumele de trebuinţă. Au câştigat, printre părinţi şi neamuri, alţi gospodari cu inima până mai ieri îndoielnică.

De-un trecător dar preţios şi neaşteptat sprijin s-a dovedit Ţică Ştirbulescu, feciorul coanei Catinca, studentul zurbagiu de la Bucureşti. Când s-a prezentat, Nicolae Apostol mai-mai să nu-l recunoască. Nu era frumos Ţică; nu semăna cu actorii de cinema foarte la modă. Acelaşi păr zbârlit, cu acelaşi ciuf în creştet. Aceeaşi faţă pătrată şi acelaşi nas zvârlit în sus ca o provocare cerului. Dar în ochi fulgera inteligenţa, încă mai vie şi mai plină de neastâmpăr.

Nicolae Apostol îl primise cu „domnule Ştirbulescu”.

Ţică sărise fript:

— Ştii că ai haz? „Domnule”? Adu-ţi aminte cum îmi spunea coana Catinca! „Păduchiosul mamei…” Pentru dânsa tot aşa am rămas. Aş dori să rămân şi pentru dumneata la fel. Mai ales că multe din cele bune dumi-tale ţi le datoresc. Cele rele sunt de la coana Catinca…

Fostul preceptor al lui Ţică a aflat astfel că „păduchiosul mamei” a trecut strălucit, cu notări maxime, penultimul doctorat la Medicină. A mai aflat că se va consacra chirurgiei şi că spintecă în oameni cu o voluptate de asasin. Pe urmă s-a oferit să-i scoată lemne, piatră şi alte materiale de la coana Catinca, măcar aşa, ca să facă puţin venin domnului Spirică Necşulescu şi părintelui Gherasim Saftu.

— Fiindcă trebuie să ştii că ai aci nişte inamici care te operează în rate, fără stovaină…

— Ştiu, Ţică! Ştiu, şi deseori o simt. Dar nu toţi au mâna ta sigură de chirurg, cum ţi-o lauzi şi ţi-o doresc. Se prea poate să se taie într-o bună zi tocmai ei singuri în cuţit…

— Să sperăm! Să sperăm… Dă-mi repede listă de ce ai nevoie, şi în douăzeci şi patru de ore mă execut… Acum am o chestie mai urgentă… Un cal, un debutant, în burta căruia astăzi am să-i pun eu pintenii întâi… Ca să-i arăt iubitului meu cumnat, Dinu, domnului cavalerist, ce e aia călărie şi călăreţ…

Sceptic, Nicolae Apostol i-a dat lista.

Şi spre a sa surpriză, Ţică Ştirbulescu s-a executat o dată şi a doua oară.

A treia oară, cu neastâmpărul care făcea parte din fiinţa lui, a dispărut fără să mai dea de ştire, mânat de capriciu la nişte băi de peste frontieră, de unde-i scrisese un prieten. Surâzând, Nicolae Apostol a deplâns anticipat soarta viitorilor pacienţi ai chirurgului Constantin Ştirbulescu. Se arăta în stare să lase bolnavul în mijlocul operaţiei pe masă, cu abdomenul deschis ca un geamantan, şi să o ia la goană pe stradă, cu masca pe obraz şi cu mănuşile de gumă pe mâini, fiindcă şi-a amintit că în ziua aceea sunt curse la Băneasa ori are o întâlnire cu un prieten la berărie.

Dar meteorica apariţie a ex-elevului său i-a fost întăritoare. Aici pusese el ceva bun, deşi pământul nu se anunţa din cel mai grozav, şi aici mai supravieţuia ceva bun din ce semănase. În celălalt elev, Ţăpu Vasile, nu-şi adunase toată răspunderea să smulgă buruiana cea rea. Acum spinii pe care nu i-a plivit atunci pe el îl înghimpă mai întâi.

E o binemeritată ispăşire.

Clădirea se înălţa. O ploaie de trei zile i-a dat răgaz de odihnă, şi plugarilor le-a adus suflarea pe buze.

Pe urmă, iarăşi s-a înverşunat să zorească meşterii cu ochii la ceas şi la calendar.

Şi deodată, în miezul lui august, primarul, însoţit de jandarm, s-a prezentat, rânjind, cu ordin de suspendarea lucrărilor. Nicolae Apostol era chemat la parchet să răspundă unor denunţuri şi să dea socoteală pentru mai multe călcări de lege. Lansase liste de subscripţie fără autorizaţie. Momise un minor să-i vândă casa, frustrându-l şi speculând raporturile dintre un fost dascăl şi un fost elev. Nicolae Apostol a plecat să bată drumul la târg de trei ori pe săptămână.

S-a urcat în tren să ajungă la regimentul din Transilvania unde Alexandru Blănariu îşi făcea oastea, şi s-a întors cu declaraţia lui autentificată, care s-a dovedit până una-alta nefolositoare.

Şcoala îşi aştepta acoperişul.

Învăţătorul nu-şi găsea somn, încleşta fălcile şi simţea din nou gustul coclit, de venin, în gură. O parte din sat s-a ridicat să meargă cu întâmpinare la oamenii stăpânirii împotriva acestei prigoane. Domnul Emil Sava s-a oferit de îndată să facă oficiul de avocat; din proprie iniţiativă a trimis telegrame indignate la diferiţi miniştri din capitală; a pus să se tipărească articole în gazetele partidului, stigmatizând infama înscenare; iar atunci când Nicolae Apostol a refuzat asistenţa sa de avocat şi s-a lepădat de asemenea ajutoare, ca să-şi poarte singur răspunderile, fostul şi viitorul prefect şi-a adus aminte că în definitiv învăţătorul din Ponoare a fost întotdeauna un individ cu apucături suspecte.

Nicolae Apostol a rămas singur, cu puţinii şi preatinerii săi învăţăcei, cu o mână de gospodari credincioşi faptei.

Erau cu toţii dârzi, hotărâţi să facă zid în jurul dascălului.

Dar zilele treceau, se apropia începutul de an şcolar; în ziua de Tăierea capului sfântului loan s-au potopit ploile mărunte şi mucede, pregătindu-se pentru durată lungă.

În casă, Ana păşea în vârful picioarelor. Cu ochii adânciţi în orbite, munciţi de nesomn, semăna şi ea acum cu Mariţa Bot, cea veştedă la obraz şi mocnită-n privire.

Cu un semn încruntat din sprâncene şi cu degetul la buze o oprea pe Nina când se pregătea să întrebe:

— Da' ce-i, tăticule, ial ţi s-au mai înecat şi azi colăbiile?