Capitolul XXVIII

„A trecut ceasul aşteptărilor şi a venit acel al unei singure hotărâri…”

Nicolae Apostol a făcut chemare la şcoală, într-o dimineaţă de duminică, după sfârşitul slujbei de la biserică.

Primarele, ca din întâmplare, şi-a adus deodată aminte că domnul prefect dorea neapărat să-l vadă.

Aşadar, a plecat de îndată la târg.

Tot ca din întâmplare părintele nu putea lipsi în acea zi de la domnul Spirică Necşulescu, la Stulpicani, unde se afla mare sfat pentru a pregăti campania de răsturnare a guvernului. Căci astfel mergeau treburile. De-abia se înscăuna un partid la ocârmuire, şi toţi se năpusteau a doua zi să-l dea peste cap. Care pe care…

Au răspuns deci la chemarea învăţătorului numai câţiva din foştii elevi, flăcăiandri cu pană de păun la pălărie; parte din părinţii şcolarilor mărunţi câţi cântaseră dis-de-dimineaţă răspunsurile la liturghie, măcar că părintele nu-şi mai dădea ziua bună cu Nicolae Apostol; s-au adunat o mână de gospodari câştigaţi de mult de partea omului care nu-i mânase la vot, nici nu-i minciunise vreodată. S-au strecurat însă şi unele iscoade de-ale primarului, de-ale părintelui Gherasim, precum şi de-ale domnului Emil Sava.

Nicolae Apostol i-a întâmpinat strângând mâini şi făcându-le loc cu tineresc neastâmpăr.

Când i-a văzut în număr, a ridicat semn de tăcere şi de ascultare şi le-a vorbit cu înverşunarea inimoasă a dăscălaşului coborât odinioară din căruţa lui moş Lecachi Colţun. Zvonurile netrebnice deşteptaseră în el o îndârjire aţipită.

Îl mistuia din nou arşiţa arzătoare în ochi.

Numai că nu le mai cuvânta un băietan în strai pirpiriu de târgovăţ, rătăcit printre dânşii, cum arăta el atunci. Acum li se asemăna la chip şi la port; faţa se înăsprise de vânturi şi de soare; trăsăturile erau săpate adânc de aceleaşi necazuri; când ridica mâna, se vedea palma bătătorită de aceleaşi munci.

Era unul de-ai lor. Şi în graiul lor li se spovăduia.

Oprindu-se din când în când şi aşteptând aprobarea spuselor, Nicolae Apostol urmărea pe feţele de mult cunoscute o încordare care-i împânzea ochii. O ciudată ameţeală îi înteţea zvâcnirile inimii.

Parcă din nou îşi punea viaţa în joc. Parcă se apropia de-o comoară tainică şi până acum legată cu un blestem; în a lui dibăcie stătea puterea s-o ridice la lumină, ori s-o afunde mai adânc în tainiţele pământului şi să rămână pierdută. Îi fulgera în amintire altă adunare, de altădată, când erau încă proaspete întâmplările anului 1907, iar absolventul de şcoală normală venea să săvârşească misiuni scrise ca din carte.

Mulţi din ascultătorii de atunci lipseau. Ca o apă îi înghiţise întunericul cel mare înainte de a-şi fi dat seamă că au trăit şi de ce le-a fost dăruită osânda vieţii.

Copilandrii din băncile de-atunci luaseră locul părinţilor. Acum aveau ei mustaţă groasă şi se pregăteau ei să aştepte ploduri pe care să-i trimită la şcoală.

Le cunoştea slăbiciunile şi păcatele, dar le cunoştea şi ce-a cruţat încă bun vremea în unii şi în alţii. Oricum, o schimbare se vădise. Ştia că acum vorbele lui n-au să mai cadă toate în vânt, aşa cum s-au risipit atuncea, după o uşoară tulburare a sufletelor, îndată împotmolită în resemnare de moarte.

Sub stăpânirea acestor amestecate amintiri ale tinereţii, mâhnite şi duioase, Nicolae Apostol le-a pomenit cum a venit el cu o hotărâre măreaţă şi cum prea puţin s-a învrednicit s-o îndeplinească. Le-a înşirat protivnicia oamenilor şi vremilor; pătimiri numai de dânsul ştiute. Le-a spus că-l înfricoşează anii câţi trec pe nesimţite şi-l îndepărtează de înfăptuirea gândului vechi.

Poate chiar i-a tremurat glasul mai mult decât ar fi vrut, căci a simţit un neastâmpăr în rândurile din faţă.

Aşa încă nu le-a vorbit niciodată nimeni. Părintele Saftu se bătea cu pumnul în piept şi mugea împotriva ticăloşilor de la guvern. Domnului Spirică Necşulescu i se piţigăia glasul. Domnul Emil Sava se stropşea împotriva altor ticăloşi. Învăţătorul lor nu zvârlea vina pe nici un ticălos închipuit ori într-adevăr ticălos. Vina cea mai grea şi-o chema asupră-şi, mărturisind că nu întotdeauna a fost la înălţimea datoriei şi că puterile nu l-au ajutat cum s-ar fi cuvenit.

Era ceva nou.

Acum Nicolae Apostol socotea ca a venit şi rândul ponorenilor să nu-l mai lase singur cu slabele lui puteri, să-i vină într-ajutor, să pună mână de la mână şi să-şi ridice ei şcoala pe care nu se-nvredmceau să le-o ridice stăpânirile trecătoare. „Ajută-te, şi te voi ajuta!” aşa sună şi cuvântul Evangheliei.

El scrisese la revizorat, la prefectură, la inspectorate; bătuse drumuri fără folos.

Pretutindeni a găsit uşi închise, oameni cu alte griji, mai grăbite. Ca să arate ponorenilor rostul şcoalei, aşa cum o făcuse atunci când îl măsurau cu ochii ca pe-un venetic trecător, îi pare acum de prisos. Câţiva feciori din comună au păşit la învăţătură mai înaltă; se vor întoarce învăţători, profesori, silvicultori, ceea ce nu s-a pomenit în anii mai vechi. Alţii, cei mai mulţi, câţi au rămas la brazdă, altfel ştiu acuma să-şi împărţească timpul şi munca, să-şi întocmească o gospodărie, să cunoască preţul zilei când îşi vând o vită de soi ori prisosul bucatelor în anii buni şi cu spor. Satul a prins să capete altă faţă. Nu-i încă aşa cum trebuie să fie. Aşa cum trebuie nu va fi încă multă vreme, până ce nu se vor schimba rânduielile din ţara întreagă şi nu vor pieri uzurpatorii ei stăpâni. Dar nu-i nici adunătura de bordeie pe care-a găsit-o el. Aceasta l-a îndemnat să-i adune şi să le ceară sprijin la faptă. Faţă de şcoală ei sunt datori, fiindcă mai ales prin învăţătura de carte vor căpăta învăţătura îndreptărilor. Din puţinul lor şi cu palmele lor au datoria să ajute la ridicarea unui locaş cum se cuvine. Nu-i spre cinstea unui sat de gospodari o şcoală care se dărâmă pe dânşii. Din a altora filotimie s-au strâns câteva mii de lei; au fost treisprezece mii.; cu dobânzi, s-au făcut douăzeci. Sunt depuşi la bancă. Le-arată chitanţele de depunere…

Chitanţele au trecut din mână în mână.

Mulţi nici n-aveau de ce să le cerceteze. Ajungea cuvântul învăţătorului.

Le-au întors însă pe-o faţă şi pe alta, mai stăruitor, oamenii veniţi mai mult ca să iscodească decât să ajutore la ridicarea şcolii.

— Păi sunt bani pe numele dumitale! rosti Iordache Băbuşcă. Aşa poţi să ne arăţi orice chitanţă… Cine garantează?

Nicolae Apostol îşi stăpâni glasul. Răspunse cu blândeţe:

— Bade Iordache, să-ţi păstrezi întrebările de felul acesta pentru adunările de alegeri. Acolo toţi garantează. Eu v-am chemat ca pe nişte oameni de credinţă, să facem o ispravă de credinţă.

— Aşa-i! întăriră gospodarii, întorcându-se spre Iordache Băbuşcă să-l pună la locul său cu privirile.

— Are să se vadă dacă e aşa ori nu! ameninţă zborşit iscoada primarului.

Un tovarăş al părintelui Gherasim Saftu găsi potrivit să pună altă întrebare, dinainte, şi nu după mintea sa, pregătită:

— Bine-bine! Să spunem că se face şcoală. Am aflat însă că dumneata vrei să botezi şcoala cu numele unui ministru politic. Asta nu se poate…

— Şi cam de ce nu s-ar putea, bade Ioane?

— Fiindcă acel ministru al dumitale a fost liberal, şi noi nu-nţelegem să dăm banii noştri, munciţi cu su-doarea noastră, ca să cinstim un nume de liberal. Când or face ei şcoală, s-o boteze sănătoşi cu crucea lor…

— Mai întâi, nici n-am ajuns la botezul şcoalei, fiindcă nici n-o avem, bade Ioane. Să nu vindem pielea ursului din pădure! Mai pe urmă, când vom ajunge şi la asta, are să hotărască satul întreg, nu dumneata. Nu-i vorba de ce-a fost acel ministru. E vorba de mult-puţinul pe care l-a făcut pentru şcolile din sate şi pentru sate atunci când nu ne purta nimeni de grijă şi nu făcea pentru sate nici barem atâta.

Omul nu se lăsă bătut.

Rânji, luându-i spusele-n răspăr:

— Dacă o făcut el atâta de-l pomeneşti cu evlavie dumneata, de ce n-o făcut şi şcoală în Ponoare? Te cruţa pe dumneata de bătaia asta de cap.

— A făcut aiurea, bade. Şi poate că ajungea rândul să facă şi aici dacă îl lăsa vremea şi nu-l împiedicau oa-menii politici din partidul său.

Colţos, badea Ion se agăţă de cuvânt:

— Aha! Va să zică tot la vorba mea ajungi? Spunea ministrul dumitale da, şi spunea Hâncu, tot al dumitale, ba! Hâncu, adicătilea răposatul conu Lascarache.

— Bade, nu pângări amintirea morţilor… Lasă-i să se odihnească în paza Domnului, după faptele lor. Să ţinem socoteală că până acum dania cea mai mare pentru şcoală tot a răposatului Lascăr Sofian rămâne.

— Mare pomană! Zece mii de lei! Nici pe-un sfert din preţul de azi al unui vagon de grâu, când îi putrezeau lui în hambare cu zecile de vagoane…

Nicolae Apostol începu să-şi piardă răbdarea faţă de atâta rea-credinţă:

— De ce nu eşti drept, creştin al lui Dumnezeu? Atunci când i-a înscris el în testament, zece mii de lei făceau cât cinci vagoane de grâu, pe puţin… Nu putea să ştie cum are să cadă banul

— Aşa-i, ţine-i înainte parte! se îndârji omul părintelui Gherasim. Şi, întorcându-se către ceilalţi: Asta am făcut-o anume, oameni buni, ca să vedeţi voi singuri unde vrea să v-aducă pe după piersic. Acuma aţi văzut şi aţi înţeles. Şcoala să se cheme cu numele unui mi-nistru dintr-un partid care ne sugruma ieri! Noi să mergem şi să îngenunchem pe mormântul lui Lascarache Sofian, care punea vechilii să ne scoată la munci ca pe vite, cu harapnicul!… Poate n-aţi ştiut că aţi fost chemaţi la o adunare liberală. Acuma ştiţi. Mai lipseşte numai domnul Emilache Sava, să vă ţină o cuvântare şi să vă dea binecuvântarea…

Un credincios al domnului Ennl Sava, înţepat de viespe, sări să-şi apere stăpânul politic:

— Ia mai tacă-ţi gura, Ioane, dacă vrei să nu ieşi altoit de-aicea! Ce ai tu, măi, cu conu Emil?

— Ba bine a grăit, răsună vocea groasă a lui Iordache Băbuşcă. Vezi tu, de colo, să nu te altoiesc eu…

Făcându-şi loc cu coatele, omul primarului se întoarse la rândul său către adunare şi întări:

— Cât te ştiu eu de păcătos şi de robit popii şi lui Necşulescu, dară de data asta bine-ai grăit… Adevărat, Ioane! Iaca pentru ce-aţi fost ţinuţi de rău, oameni buni, că mergeaţi cu noi ori cu popa. Ca să vă aducă pe toţi la traista cu grăunţele lui jupân Sava…

— Ce jupân, măi? Ce jupân? Ţi-a vândut ceva la tej-ghea conu Emil de-i spui lui jupân? Te trezeşti că ai de-a face tot cu alde jupân Aizic, unde-ţi faci veacul!

Nicolae Apostol îşi muşca mustaţa.

Nu simţea mâme, nici revoltă. Se tociseră acestea. Simţea durere şi milă pentru asemenea înveninare a sufletelor. Minciuniţi de manifeste şi proclamaţii, nărăviţi de apucăturile alegerilor, înrăiţi de sminteala cea nouă, a demagogiei fără obraz, lipsiţi de-o cârmă grijulie şi cinstită, de-un partid cu adevărat al muncitorilor, nu al veşnicilor uzurpatori, oamenii nu mai puteau înţelege o faptă sub care să nu se ascundă măsluielile politicii. Adoptaseră şi ei judecata domnului Emil Sava şi a călătorului prin partide Spirică Necşulescu. Acum erau toţi o apă şi-un pământ.

Îşi muşcă mustaţa şi vorbi apăsat:

— N-aţi sfârşit? Vă poftesc să sfârşiţi. Care aveţi a vă altoi, uşa-i deschisă, mergeţi să vă altoiţi afară… Deocamdată eu sunt cel care v-am chemat aici. Iar aici sunteţi în casa mea. Cui nu-i place, nu-l ţiu cu sila… Poftească la Aizic ori aiurea, să mă foarfece şi să mă judece cum îl rabdă inima… Ceştilalţi dorim să rămânem numai noi în de noi.

Murmurul glasurilor a dat dreptate învăţătorului.

Iscoadele au pus nasul în pământ şi au căzut pentru moment la tăcere.

Nicolae Apostol şi-a dus până la capăt adunarea cu gospodarii puţini la număr, dar câştigaţi faptei.

Astfel s-a prins legământ să ajutore fiecare după puteri: unii cu bani, alţii cu palmele, alţii cărăuşind.

Ca să meargă treaba mai repede, învăţătorul trecea peste formele migăloase ale legii. Moştenitorii babei Paraschiva Stoleriu, strânsă de Dumnezeu în timpul războiului, fiind gospodari cu alte aşezări, se arătau gata să vândă locul vechi de şcoală pe-un preţ de omenie; jumătate decât l-ar fi plătit comuna ori statul. Iar locul îl cumpăra învăţătorul pe numele său, împreună cu doi aleşi ai adunării.

Semnau înscris să înalţe mai întâi şcoala, după puterile şi priceperea lor, pe urmă s-o facă danie comunei.

Aşa nu mai aveau drept la amestec autorităţile, cu formele şi oamenii gata pe întârzieri, rapoarte, devize şi recepţii.

Până la vacanţă mai era o lună. Îi grăbea timpul din urmă. Pregăteau material. Adunau bani. Făceau săpă-turile la temelie. În vară purcedeau la lucru cu temei. Clădirea cea veche o cruţau. Rămânea, după plan, în fundul ogrăzii. Primenită şi feţuită, mai putea sluji pen-tru o casă de citire şi pentru atelier de lucru. Toate cu o grijulie cumpătare, ca să nu se întindă mai mult decât le-ar îngădui puterile.

Spre a sa minunare şi neaşteptată mulţumire, Nicolae Apostol a văzut crescându-i sub ochi lista cea veche, în frunte cu semnătura domnului Spirică Necşulescu. Unii s-au înscris cu două mii, alţii cu o mie, alţii numai cu o sută ruptă din calicia lor.

Se apropia în sfârşit împlinirea visului vechi.

Învăţătorul uitase că orice lăcaş, ca să dureze, cere o viaţă de om zidită în mormântul de cărămidă şi var.

Gospodarii s-au risipit agale, zăbovind pe drum să mai dezbată legământul. Iscoadele au mers să zăbovească în crâşma lui jupân Aizic.

Aici s-au împărţit la mese după partidele respective, şi, deşertând rachiul servit de Leizărică, au pus la cale oarecare măsuri de poprelişte. Învăţătorul se „întindea”, ademenea oamenii de partea sa, care nu era partea nici a părintelui Gherasim, nici a primarului Vasile Ţăpu.

Strica prea multe socoteli.

Jupân Aizic, măcar că moţăia cu degetele în bărbiţa colilie, din ungherul de sub şiragurile de covrigi, prinse prea bine cu urechea că învăţătorului i se pregătesc alte noi şi amare necazuri.

Nicolae Apostol nici nu le presimţea.

Pe portiţă trecuse din ograda şcolii acasă, cu o lumină avântată de mulţumire în ochi.

O mare putere şuvoia în el, ca zăporul primăverii.

Străbătu sprinten livada, plecându-şi capul sub crengile cu fructe crude. Se gândi că la toamnă, când merele acestea domneşti vor fi coapte, coaptă va fi şi fapta sa. Din pământ se va fi înălţat atunci, în sfârşit, şcoala plăsmuită de amintirea băietănaşului coborât din căruţa lui moş Lecachi Colţun într-o ploioasă şi urâtă zi de octombrie.

Strigă de departe, să anunţe vestea cea bună:

— Ana… Ana!

Îi răspunse Nina în loc, tropăind mărunt pe potecă şi ieşindu-i în cale:

— Las-o pe mama. A chemat-o o femeie bolnavă. Zice că moale. Vino mai bine să-ţi alăt eu ceva…

Apucându-l de mână, îl trăgea după dânsa.

Nicolae Apostol se miră cu o exagerată curiozitate:

— Ce poţi să-mi arăţi tu aşa de grozav?!

— Ai lăbdale… Mămica mi-a spus să nu spun, dal eu tot îţi spun.

— Măi-măi-măi! Tare mă tem că iar ai făcut vreo ispravă…

— Ale să-ţi placă isplava. Ascultă-mă pe mine! îl asigură Nina, târându-l de mână pe scări.

— Aşadar, în casă e pozna?

— Dai nu-i nici o poznă. Mata numai pozne clezi că pot eu să fac… Ian te uită! Asta-i poznă?

Foarte triumfătoare, Nina arătă uşorul, aşteptând.

Acolo se aflau crestate, de vreo patru ani încoace, semnele de măsurătoare, după care se cunoştea cât a crescut Nina la fiecare şase luni. O crestătură proaspătă şi albă trecea cu două degete peste semnele vechi.

— Ei, mai zi mata ceva…!

— Dacă s-ar afla pe lume şi un semn pentru măsurat cât ţi-a crescut mintea, pe acela aş vrea eu să-l văd şi să mă bucur! o necăji surâzând Nicolae Apostol.

Nina încrucişă braţele:

— Aşa volbeşti? Bine-ţi spune mămica domnu Ghimpoşilă! Nu se măsoală aicea şi mintea?

— Ei cum? Asta încă n-am ştiut-o. Aşadar, se mă-soară şi mintea cu metrul?

— Ba se măsoală! Nu spunea Mâlita că numai dacă am să fiu cuminte am să clesc? Dacă nu elam cuminte, lămâneam chilcită… Aşa am clescut şi am să mai clesc!… Ca să vezi mata cât de cuminte sunt eu când vleau…

Nicolae Apostol o ridică în braţe. O strânse la piept. Nina se zvârcoli din picioare

— Lasă-mă, te log, că-mi boţeşti lochiţa! Nu vezi că-i nouă?

Nicolae Apostol o depuse la pământ, cerându-şi iertare cu o comică părere de rău:

— Scuzaţi, domnişoară! N-am observat că vă şifonez toaleta şi cordeluţele.

Nina îşi tipări cu mâinile cutele rochiţei, răsucindu-şi capul să poată constata şi dezastrul de la spate.

— Poftim! Uite cum mi-ai boţit-o! Nu ştii că asta-i lochiţa cu care am să mă duc la şcoală?

— Stai mai încet, Nino dragă! Până la toamnă mai este… Dacă ai să creşti cum ai pornit-o, are să-ţi rămână mică…

Nina bătu din palme bucuroasă, trăgând imediat o concluzie în vederile ei:

— Foalte bine! îmi face mămica alta, nu-i aşa? Atuncea am să mă pun eu pe clescut, ca să-mi facă mămica alta albastlă… Şi gata!

Nicolae Apostol gândi că poate în semnele ascunse ale vieţii stă şi această potrivire.

I-a fost dat să nu ridice el şcoala în Ponoare până în anul când cea dintâi elevă în şcoală nouă va fi şi copila lui, ca destinele lor să se împletească.

— Numai să nu mă faci de ocară, Nino, la şcoală, cu tot cu rochiţa ta albastră…

— Va să zică am să am şi lochiţă albastlă? prinse Nina din zbor confirmarea speranţelor. Atuncea să n-ai mata nici o glijă! Am să fiu plemianta întâi, cum a fost Mâlita în fiecale an… Numai că eu nu vleau să mă fac selvitoale, ca dânsa… Vleau să mă fac plofesoală, ca mama…

Nicolae Apostol ridică ochii.

Lipită de perete, asculta Mariţa Bot. Intrase fără să se audă, cu picioarele desculţe.

Pe chipul ei nu se citea nici o mâhnire, nici un amar că toate premiile întâi cu cunună nu i-au slujit să ajungă mai mult decât o servitoare cu picioarele goale. Ea era fericită. Tudose Bot şi domnul învăţător o scoseseră din viaţa înveninată în care trăise. Îi aflaseră avocat să facă formele pentru despărţenie.

Din nou uda acum glastrele din fereastră, ştergea pra-ful de pe cărţile din dulap şi din rafturi.

Numai obrajii se ofiliseră. Numai lumina cea vie din ochi se împâclise. Plutea acum pe chipul ei o fericire apatică, aşa cum fericiţi par şi unii morţi după ce din toată zbaterea lor deşartă şi-au aflat odihnă.

Vorbi cu glasul sleit, uniform:

— Duduia a spus să nu aşteptaţi cu masa… Poate întârzie. S-o dus la nevasta lui Toma Cârlibaba, cică-i pe moarte…

Vorbea de moartea altora, şi moartea era în ea; vorbea despre moarte, iar moartea, ca o albină din stupii lui Toma Cârlibaba, le dădea pe aci, pe-aproape, târcoale, fără ca nimeni s-o simtă şi s-o bănuiască.

Albinele-şi aleg florile cele mai proaspete, cu parfumul mai viu.