Capitolul XXVI

„Atunci a pornit urgia cea mare a celor care strigă mai tare…”

Mare dreptate a avut pântecosul părinte Gherasim Saftu! Bine a mai ştiut să citească în semnele timpului.

A fost într-adevăr „pe strigatele”!

S-a năpustit asupra tării întregi o grindină de strigăte, de manifeste, de programe şi mai cu seamă de legăminte tulburătoare de cugete şi aţâţătoare de pofte.

Partidele s-au înmulţit, oameni noi cu nume necunoscute au fost zvârliţi din afunduri la suprafaţă, alţii vechi s-au scufundat ca şi cum n-ar fi fost. Aşa, într-o zi de august, învăţătorul din Ponoare a citit în gazetă, prizărită printre neînsemnate informaţii cu litere foarte mărunte, ştirea că Nicolae Fleva a murit la moşia sa. Atât: şapte cuvinte.

Cunoştea bine numele, deşi nimic nu era de cunoscut despre faptele omului.

Dar numele umpluse într-o vreme ţara. De-atâtea ori îl întâlnise învăţătorul din Ponoare în aceeaşi zvonire a tiparului! Numai că atunci se răsfăţa numele pe şapte coloane, dintr-un capăt în celălalt al foii, cu titluri de afiş: „Senzaţionalul discurs al lui Nicolae Fleva, tribunul poporului! Formidabila manifestaţie a cetăţenilor la întrunirea convocată de Nicolae Fleva, tribunul poporului! Sosirea d-lui Fleva, tribunul poporului! Plecarea d-lui Fleva, tribunul poporului!”

Atunci se ţinea minuţioasă numărătoare cine l-a însoţit la gară, se zugrăvea în emoţionante şi lirice pasaje, cu semne de exclamare, cine i-a înmânat buchetul de flori şi cine i-a rostit cuvinte de despărţire, fiindcă domnul Fleva, tribunul poporului, pleca numai la moşie, numai la o întrunire a partidului sau numai la băi. Sute de oameni: urale, cântece, bande de lăutari…!

Acum plecase din viaţă pe uşa de din dos.

Nu-i mai rostise nimeni jalnice cuvinte de despărţire. Şapte cuvinte – şi atât.

Actualitatea şi senzaţionalul s-au strămutat. Alţi Nicolae Fleva ai timpului şi alţi făţarnici tribuni ai poporului răsăriseră, ca să umple pagina gazetelor cu ştiri despre plecările şi sosirile lor, cuvântările lor, trecerea lor dintr-un partid în altul – şi vorbe, şi vorbe, şi vorbe!

A fost aşadar pe strigatele.

Cu deosebire că, de astă dată, cei cu strigătele părăsiseră uliţele târgului şi veneau cu alaiul lor de automobile să strige şi la sate despre grija care i-a lovit pe toţi să dea numaidecât ostaşului de la Oituz şi de la Mărăşeşti drepturi, libertate şi pământ, ca să-i ceară în schimb numai votul.

Până acum comuna Ponoare nu ştiuse că are drept la drepturi şi că dintr-o alegere de deputat poate să-i răsară atâtea binecuvântări.

Toate se petreceau departe, în afară de priceperea şi puterea ponorenilor. Dregeau şi stricau conu Lascăr Sofian, domnul Emil Sava, domnul Spirică Necşulescu, domnul Dominic Stârcea; dânşii şi alţii mai de sus şi încă mai de departe.

Pe dânşii nu-i întreba nimeni.

Alegea Ioniţă Ţăpu câţiva ştiutori de carte de pe liste, îi mâna cu jandarmul să voteze simbriaşii regelui; gospodarii se pricopseau cu o pâine la subsuoară şi cu câteva cinzece de rachiu.

Pe urmă se întorceau să pună gâtul în jug şi palmele în coarnele plugului, până ce alt primar în locul lui Ioniţă Ţăpu şi alţi jandarmi îi mânau să aleagă alţi slugoi ai regelui cu ifose de stăpâni, fiindcă se stricase borşul cu cei vechi. Toate se petreceau numai ca să împlinească o formă. Bătăliile cele adevărate se duceau la târg, între oameni care ştiau cine e Tache sau Petrache şi ce au de aşteptat de la fiecare. Acuma târgurile rămăseseră de căruţă. Alaiul căuta satele. Tribunii poporului căutau altfel de popor…

Bine citise în crugul vremii părintele Gherasim Saftu şi puţină dreptate avea preoteasa sa când tânjea după viaţa oraşului! Minte femeiască! Pentru un popă cu glas să detune catapeteasma bisericii când îi dă drumul, nu se putea afla un sat mai potrivit ca Ponoarele şi mai prielnice vremuri ca acestea.

Părintele Gherasim Saftu şi-a suflecat mânecile anteriului, şi-a dres glasul şi s-a aşternut pe ispravă.

A luat şi celelalte sate şi cătune ale comunei în pri-mire, a pornit cu căruţa cu un cal să glăsuiască şi să organizeze. A luminat minţile oamenilor despre rostul semnelor de pe listele de alegeri şi din buletinele de vot: snop, seceră, stea, cruce, plug şi alte icoane ale treburilor plugăreşti şi creştineşti. Unii gospodari i-au dat ascultare; alţii, mai puţin. Veniseră, câţi au scăpat de pe front, cu învăţătura lor. Ei credeau în stea. Alţii, în snop. Alţii, în seceră. Şi fiindcă nu încăpeau atâtea credinţe deosebite într-o singură comună şi nu se puteau împăca toate, oamenii au început să se învrăjbească, să se ia la scărmănat în crâşma lui jupân Aizic, să-şi moaie unul altuia mădularele ca să-l aducă la credinţa cea bună pe „iriticul” căzut în păcat. Pe vremuri îşi sfărâmau ţeasta cu sapa ori se judecau frate cu frate până în pânzele albe, ca răposaţii Colţuni, pentru o bucată de pământ şi pentru hatul care-a răşluit o brazdă din avutul vecinului. Acum descoperiseră alte pricini de ciomăgeală şi duşmănie. Se pocneau la mir pentru snop, seceră, stea şi cruce…

Alţi Colţuni din nesfârşitul lor neam au găsit astfel alte prilejuri de snopeală şi de ocară, în aşteptarea pământului făgăduit de manifestele domnilor sosiţi cu automobilul să se întreacă împărţind ceea ce n-aveau.

Cu o strângere de inimă, Nicolae Apostol a văzut împlinindu-se prezicerile răposatului Lascăr Sofian. Foştii săi elevi, flăcăiandri şi fetişcane care folosiseră învăţă-tura de carte doar pentru a desluşi tremurata slovă a părinţilor şi fraţilor plecaţi pe front, acum nu mai pridideau citind cu glas tare neştiutorilor slova tot altor şi altor manifeste şi proclamaţii lipite pe uşa primăriei, pe garduri, pe stâlpii de telegraf sau zvârlite din goana automobilelor, măcar că nimeni nu credea în ele. Ascultând, bătrânii se întărâtau la vorbă… Jupân Aizic, cu barbişonul alb colilie, gârbovit de spinare şi cu un şal vărgat pe umeri, asculta şi el pe un scaun cu ochii pierduţi şi părea că e îndepărtat cu totul de asemenea zarvă. Fe-ciorii şi fetele se ridicaseră. Alţii se împărţiseră la şcoli şi la uceniciile din târg. Îşi oprise pe lângă el un singur băiat, Leizărică, deşirat şi pripit la vorbă, care-i ţinea locul la tejghea şi păstra el acum în catastif rânduiala datoriilor.

Jupân Aizic părea că nici nu ia aminte, străin de acest nou război al gospodarilor pentru nişte semne de pe hârtie, deopotrivă de deşarte. Dar el lua ştiinţă prea bine de schimbarea stărilor şi a năravurilor, se minuna că învăţătorul nu iese la drum ca părintele Gherasim, să-şi adune oamenii în jur, să meargă în fruntea lor la întruniri şi alegeri, ca să câştige faimă până-ntr-al nouălea sat şi căutare din partea celor mai mari.

— Eu îţi zic drept, domnule Apostol, că iar nu te mai înţeleg pe dumneata. Eşti un om secret. Ai închis lăcata şi ai dat cheia la cucoana Anişoara, s-o păstreze ascunsă…

— De ce, domnule Aizic? Mi se pare că tot ce am de spus spun răspicat omului, în faţă…

— Se vede că ai puţine de zis de nu te aude nimeni zicând. Iaca, părintele a vorbit ieri oamenilor şi le-a dat ce mesteca pe-o săptămână. Azi a venit conu Spirică şi l-o luat cu automobilul, să vorbească oamenilor din Stulpicani şi din Cireşoaia. Pe urmă mâine are să-l cheme în altă parte… Dumneata stai aici şi parcă ţi-ai pierdut limba în război…

— N-am pierdut-o, domnule Aizic! Dar nu cred că mi-a fost dată să înveninez şi să asmuţ oamenii nevoiaşi între ei, când duşmanii lor sunt alţii…

— Cum adică? Vrei să spui că părintele îi înveninează şi-i asmuţă? El îi învaţă să-şi aleagă persoane de încredere, care să le facă dreptate şi măsurătoare bună de pământ.

— Persoane de încredere ca domnul Spirică Necşulescu?

— De ce nu? A greşit o dată la măsurătoare conu Spirică; pe urmă, dacă a văzut că a greşit, a făcut altă socoteală din nou. Acuma merge cu secera, şi-i merge bine… Mâine îl vedem poate ministru…

— Să fie sănătos!

— Să fie!… Să fii şi dumneata. Şi dacă ai să fii sănă-tos, parcă ţi-ar strica să mai fii pe deasupra şi om de credinţă la un ministru, poate să ajungi deputat, poate inspector? Acuma se întâmplă fel de fel de minuni care nu s-au mai văzut în ţara românească… Un învăţător de-al dumitale a fost ministru, şi are să mai fie… Asta-i puţin? Asta nu-i nimic?

— Este, domnule Aizic. Fie la dânşii acolo…

— Dacă este, atuncea nu te-nţeleg nici atâta…

— Este, domnule Aizic, dar nu văd care-i binele din toate acestea pentru ponorenii noştri şi pentru alţi vreo câteva milioane ca dânşii, câtu-i ţara de lungă şi lată.

— Nu-i pentru dânşii fiindcă nu poate să fie pentru toată lumea. Poate să fie bine însă pentru dumneata… Atâta nu-i destul?

— Pentru mine, nu, domnule Aizic.

Într-adevăr, pentru Nicolae Apostol nimic nu se arăta acum nici destul, nici bine, nici măcar pătruns de-o întăritoare iluzie.

Cu părintele Gherasim Saftu n-a putut duce casă bună. Nu s-a prins la legământul să cutreiere satul din casă în casă, şi plasa din sat în sat, ca să culeagă voturi pentru partidul cel nou al domnului Spirică Necşulescu. Înc-o dată, omul care nu sfinţea o idee îl făcea bănuitor cu ideea. Poate că pe ici-colo, printre unii cărturari de la cârmă, se va fi aflat şi o grijă cinstită pentru necazurile şi îndreptările unor prăpădiţi de plugari ca aceştia din comuna Ponoare. Poate tot aşa se va fi aflat un sâmbure de credinţă curată şi printre unii cărturari cu mintea înaintată din alte partide. Dar până să ajungă aci, în satul Ponoare şi în toate satele semănând Ponoarelor, gândul era copleşit de lihniţii slujbelor şi onoru-rilor; spurcat de socotelile unui domn Spirică Necşu-lescu, ori ale altuia la fel.

Aci n-ajungea decât cuvântul deşert, făgăduiala mincinoasă, asmuţarea înveninată.

Părintele Gherasim Saftu abia îi mai dă ziua bună. Nu-i iartă că i-a înşelat aşteptările. Nicolae Apostol culege mâhniri, iar părintele Gherasim Saftu culege spic plin.

Mâhnirile sunt de multe feluri.

Războiul a făcut o ruptură în şiragul copiilor care-i treceau prin mână. A fost sămânţă căzută pe piatră stearpă.

Unii au ajuns, ca Mariţa Bot, slugi, cu cinci clase primare şi cu premiul întâi cu cunună, ca pâinea de slugă să le fie mai amară.

Alţii, ca Ţăpu Vasile, din prima lui serie de absolvenţi, s-au întors de la oaste să se lepede de plug şi să se prefacă în şefi de căprărie politică, luptând pentru stea împotriva secerii părintelui Gherasim.

Cum nici lui nu i-a tors maică-sa pe limbă, cum e dezgheţat şi cu oleacă de ştiinţă de carte, nu se sfieşte să ţină piept părintelui când se întâlnesc în drum, să-i făgăduiască în râsul celorlalţi că are să-i secere barba şi, până una-alta, să păstreze el lista de cei cărora li se cuvine pământ, cât, unde şi de ce.

Primar încă n-a fost, dar are să fie.

Iar Nicolae Apostol ştia că nu va fi mai bun decât unchiu-său de pe vremuri, Ioniţă Ţăpu, vechilul răposatului Lascăr Sofian, fiindcă atunci când dascălul din Ponoare a avut în mână această pastă moale şi putea să o modeleze, nu şi-a împlinit deplin datoria. Putea să facă din el un om. S-a mulţumit că era isteţ şi că-şi învăţa bine lecţiile; i-a încredinţat rosturi de supraveghetor ca să-şi facă ucenicia cea înrăită pentru rosturile de acum, iar el bătea în acel timp drumul la curtea coanei Catinca, milogind o privire de la domnişoara Matilda Ştirbulescu.

Toate se plătesc şi se ispăşesc.

Nicolae Apostol ispăşea în cugetul său, târziu, ceasul când se lepădase de breaslă pentru o rătăcire a tinereţii.

De câteva ori, Ţăpu Vasile îl înfruntase. Nicolae Apostol îl întrebă într-o zi cu blândeţe dacă aşa învăţătură i-a dat, ca să pună la cale bătăi şi să batjocorească un om ca preotul satului.

— O boaită, poate că vrei să zici?

— Nu aşa te-am învăţat eu să vorbeşti în faţa mea, Ţăpu Vasile.

— Că n-oi fi vrând să stau smirnă în faţa dumitale, cum stăteai dumneata în faţa lui Lascăr Sofian…!

Aceasta, o dată.

A doua oară, Ţăpu Vasile, cu chef, s-a desprins din mijlocul oamenilor să-i ceară socoteală de-a dreptul de ce nu merge cu dânşii şi de ce s-a vândut pentru cei zece mii de lei din testamentul boierului Lascăr. Răspunsul nu l-a ascultat. Nici nu-ntrebase ca să aştepte numaidecât un răspuns. Voia numai să arate tovarăşilor de petrecanie că nu are frică de nimeni şi că a trecut vremea când surtucarii făceau lege în sat, ca şi cum învăţătorul ar fi făcut-o vreodată.

Cu gura amară, Nicolae Apostol intra în casă. Toate îi apăreau încă mai îndepărtate de ţintă şi cu mai scump sânge plătit decât îl înfricoşau în ceasul dintâi, când coborâse din căruţa lui moş Lecachi Colţun.

Nina se dădea alintată pe lângă dânsul:

— Ial s-au înecat colăbiile, tăticule?

O ridica în braţe, o aşeza pe genunchi, o învăţa să zgârie pe hârtie chipuri tremurate cu vârful creionului colorat.

— Ăsta-i cocostâlc! Am ghicit,. Ce bine-mi pale că am ghicit!

Iar după o clipă de gândire:

— Dai mie când ale să-mi aducă cocostâlca un flate?… Vleau şi eu un flate…

— Să-i scriem şi să aşteptăm… Auzi, Ano? Întreabă Nina când are să-i aducă barza un frate?

Ana se încruntă fără să arate poftă de râs:

— Şi tu îi ţii hangul? Parcă nu ne-ajung grijile pentru trei guri câte suntem! Mai bine vezi te rog şi sfârşeşte povestea cu molâul de Blănariu… Tot te caută şi tot îl amâni.

Nicolae Apostol se posomorăşte şi nu-şi găseşte loc pe scaun.

Se ridică, lasă fetiţa jos, merge la fereastră, se întoarce să ia foaia de hârtie cu mâzgăliturile colorate şi să îngrămădească socoteli peste socoteli. Câteodată i se pare că „spiritul practic” al Anei devine tiranic. Mereu îi aduce aminte despre aceasta! Dar când pune mâna pe creion să înşire cifrele, o înţelege şi-i dă dreptate. De atâţia ani s-au deprins să considere casa aceasta a lor! Au reparat şi au ridicat garduri, magazie, au săpat fântână, au sădit pomi… E a lui Alexandru Toader Blănariu, fostul şcolar care-l mânca pe r, cum îl mănâncă acum Nina.

Alexandru Toader Blănariu se apropie de majorat; epitropii au de dat socoteală pentru administrarea averii; iar flăcăului i s-a făcut de însurat înainte de a pleca la oaste…

— Iată-l că vine din nou.

Ana l-a anunţat cu un fel de duşmănie în glas, deşi Alexandru Blănariu vine numai ca să se intereseze de un drept al său.

Viaţa şi grijile au făcut-o însă nerăbdătoare şi injustă; i-au stins veselele izbucniri de râs de odinioară, fermecătorul ei optimism.

— Te rog, Nicolae, de data aceasta să sfârşeşti. Să sfârşim! Chiar dacă ar fi să ne îndatorăm. Dar nu mai pot… Nu-mi vine să mai bat un cui într-o casă în care nu ştiu dacă o să mai stau ori nu mâine…

— Bine, Ano. Am să încerc…

Nici Nicolae Apostol nu mai are hotărârea dârză de odinioară. Cuvântul de atunci, tare şi răspicat. Răspunde acum şovăielnic.

A măcinat şi din el viaţa tot ce era mai preţios: cremenea care scăpăra la atingere.

Alexandru Blănariu bătu în uşă. Intră şi nu cuteză să înainteze, răsucind pălăria în mână.

Numai el, împotriva timpului, a păstrat mai mult decât ceilalţi înfăţişarea şi firea copilului bălan din clasa a doua primară, aşa cum l-a găsit întâi Nicolae Apostol într-un capăt de bancă. E înalt acum, subţire şi firav; dar tot aşa, cu glasul moale, cu ochii albaştri spălăciţi, cu o sfială de fată mare. Întâia oară Nicolae Apostol, după atâţia ani, se gândeşte că are în faţă copilul nelegi-tim al predecesorului său, cel dintâi dascăl din Ponoare, Andrei Colibăşeanu.

— Ia loc pe scaun, Alexandre.

— Lăsaţi, că vorbim şi-aşa…

— Îţi spun, ia loc, Blănariule! N-o să te invit de multe ori în casa ta…

Alexandru Blănariu a roşit, plecând ochii în pământ şi zgândărind cu degetul cordeaua pălăriei.

— Dacă o porniţi aşa, cu casa „mea”, domnule învăţător, n-are să mă mai tragă inima a mai călca pe aicea… Cu asta mă alungaţi…

Nicolae Apostol l-a apucat de umeri şi l-a apăsat pe scaun. Ar vrea să pară sigur de sine, nepăsător, ca un om care nu dă mare însemnătate unei chestiuni uşor de lichidat în trei cuvinte.

Dar în faţa acestui flăcăiandru blajin şi domol, care-a fost elevul său, se simte tot atât de stânjenit ca şi dânsul.

S-a silit deci să înceapă pe un ton glumeţ:

— Blănariule, ţin astăzi să faci pentru mine o ex-cepţie. Să uiţi că ţi-am fost profesor şi tu elev. S-a terminat cu aceasta. A dispărut profesorul, a dispărut ele-vul. Acum am rămas eu, chiriaşul tău, tu, proprietarul meu. Oştile stau faţă în faţă. Începe atacul…

— Domnule învăţător, ştiţi bine că tot ca fost elev v-am bătut în uşă şi am intrat în casă…

— Nu vreau să ştiu nimica atâta vreme cât am rămas „domnule învăţător”. M-asculţi? Spune ce ai de spus chiriaşului…!

— Atunci, iaca, să vă spun „domnule Apostol”, propuse cu toată bunăvoinţa Alexandru Blănariu. Dacă dumneavoastră credeţi că aceasta schimbă ceva…

„Ce curios! gândea Nicolae Apostol. L-am avut elev în bancă; banca a doua, în dreapta. Se fâstâcea când îl chemam la lecţie. Tot aşa răsucea întotdeauna ceva între degete, cum răsuceşte panglica pălăriei. L-am tratat tot timpul ca pe-o sărmană făptură a lui Dumnezeu, slabă de duh. Mă înduioşa sârguinţa lui peste puteri, desprinderea de tot ce înseamnă o armă a individului în viaţă: egoism, voinţă, ambiţie. Îl compătimeam. Şi acum, înaintea lui, eu mă aflu într-o situaţie de inferioritate. Eu trebuie să-i speculez întrucâtva dezarmarea, neputinţa lui de a spune: „Nu!”

Dar paşii Anei dm cealaltă cameră şi glasul Ninei i-au împrăştiat gândurile acestea nepotrivite momentului şi l-au adus pe pământ.

Plimbându-se prin încăpere şi oprindu-se din când în când să puncteze cu un gest cuvintele, Nicolae Apostol vorbi repede, să-şi descarce toată povara şi să răsufle.

— M-am gândit la tot ce mi-ai spus tu, Blănariule. Mi-am făcut socotelile mele. Şi iată răspunsul: aş vrea să rămân pe loc!

Alexandru Blănariu lărgi ochii nedumerit. Nu îndrăzni să întrebe. Învăţătorul îl scuti de întrebare:

— Să te lămuresc… Vrei să te muţi în casa ta; eşti în tot dreptul Un contract propriu-zis nu există. Toate s-au făcut cu epitropii tăi încă de pe vremea răposatului Lascăr Sofian… Tot ce se cuvenea plătit a fost plătit în fiecare an la termen. Nu m-am lăcomit să mănânc drep-tul unui orfan fără apărare. Eu, din voinţa mea, fără să-mi ceară nimeni, am mai adăugat ceva când mi s-a părut că plăteam prea puţin. Deosebit de aceasta, ştii bine că am mai băgat aci muncă şi bani; chiar de la început am răscumpărat de la logofătul Pintilie un grajd şi nişte acareturi făcute de el, fără să le scad din nici o socoteală. Am îngrijit casa ca şi cum ar fi fost a mea. M-am deprins cu dânsa. E lângă şcoală. Mai ales acum, când ne pregătim să cumpărăm de veci locul de şcoală, să dăm jos clădirea veche şi să ridicăm o şcoală nouă. Mi-ar fi greu să mă strămut aiurea, să cumpăr loc, să zidesc… Tu o poţi face aceasta. Eşti tânăr. Pentru tine casa de-aici ţi-e mai străină acum decât pentru mine. Încât, ca să scurtez, îţi propun să-mi vinzi casa şi locul. Cu bani îţi cumperi loc aiurea. Clădeşti cum vrei tu, pe măsura nevoilor tale… Până ce devii major după lege mai ai un an. Epitropii nu prea înţeleg de ce s-ar amesteca: au să aprobe tocmeala noastră… M-am înşelat? Eu cred că nu, Alexandre…

Poate fostul elev simţi străbătând în întrebarea profesorului o rugăminte atât de stăruitoare, încât consimţi îndată, tot aşa cum se despoia odinioară de creioane, de caiet, de peniţele din cutia de lemn.

— Dacă spuneţi dumneavoastră, aşa să fie.

— Nu dacă spun eu, Alexandre. Dacă vrei tu! Dacă se împacă aceasta cu interesele tale.

— Pentru mine e totuna… Tot ce se vede aici nu mai are nimic din casa care a fost a mămucăi. Aţi schimbat, aţi mărit, aţi clădit… Înţeleg foarte bine. Acuma mi-a venit şi mie rândul să muncesc cu palmele şi cu sudoarea mea dacă vreau să am casă… Aşa e drept. Am să scot casa vânzătoare, cunosc legea oleacă. Nu cunosc formele. Căutaţi un avocat să le pregătească el toate…

Nicolae Apostol respiră:

— Să trăieşti, Blănariule! Nici nu mă aşteptam la altceva. Nu în toţi foştii mei elevi mai găsesc eu sămânţa de omenie pe care am pus-o…

Vorbea, şi în acelaşi timp alt glas îl mustra la ureche: „De ce aceasta? De ce aşa? Acum de ce ai devenit milog? De ce mulţumeşti ca pentru o pomană? Ţi-ai pus în gând să tratezi totul ca o afacere, în care nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă. Atunci de ce mulţumirile acestea, ca jupân Aizic când îşi freacă mâinile după un gheşeft şi îşi petrece clienţii la uşă?”

Întrebă, ca să astupe glasul din ureche:

— Şi acuma: preţul?

— Preţul nu eu îl hotărăsc! răspunse Alexandru Blănariu. Dumneavoastră aţi pus toate aici, cum bine spuneaţi: muncă şi bani. Aşa că nu după tot ce se vede se poate face un preţ. Scădeţi munca şi cheltuielile. Ce mai rămâne? Locul şi casa cât preţuiau atunci. Aşa cum era casa – o dărăpănătură.

— Văd că pledezi pentru mine în loc să-ţi aperi interesele tale… rosti Nicolae Apostol, surâzând cu aceeaşi milă cum surâdea când elevul Blănariu Alexandru ex-plica de ce a împărţit el jumătatea de creion cu vecinul de bancă.

— Nu vorbesc pentru nimeni, vorbesc pentru ce-i drept. Dumneavoastră aţi făcut socoteala. Această socoteală o primesc dinainte…

Nicolae Apostol îşi şterse năduşeala de pe frunte. Îşi făcuse socoteala. Prea de multe ori o făcuse.

Era dreaptă aşa cum nici nu i-ar fi îngăduit cugetul s-o încheie altfel. Nu scăzuse nici pe sfert din ce-a investit an cu an, fără să-şi dea seamă, când într-un zăplaz, când într-un adaos de cămară.

Dar suma de plată era peste puterile lui. Trebuie să vândă cal, să vândă vite, să împrumute. Toate economiile lor abia rotunjeau câteva mii de lei. De câte ori se gândise la casa aceasta, altfel îşi plănuise el o dezlegare. Alexandru Blănariu numai peste un an intră la oaste. Tocmai peste alţi doi se elibera. Până ce avea să se întoarcă, îşi făcuse socoteală că le va rămâne destul răgaz să înjghebeze suma pe îndelete. Acuma, din senin, l-a lovit însurătoarea!

Şi astfel Nicolae Apostol, cu tot duhul de dreptate care-i alcătuia armătura sufletului, printr-o omenească slăbiciune de-o clipă, în loc să preţuiască lepădarea de sine a fostului elev, îl scoase parcă vinovat fiindcă s-a îndrăgostit de-o fată şi vrea s-o ia de nevastă, ca să n-o găsească a altuia când se va întoarce de la oaste. Putea să mai aştepte, bolândul!

Din nou îşi şterse al doilea rând de sudoare de pe frunte.

Ce urâte zăcăminte sunt într-un suflet de om!

Ca să-şi pedepsească simţământul scârbavnic, scrise apăsat pe hârtie un preţ mult mai mare decât cel din socotelile lui.

Întinse hârtia sub ochii lui Alexandru Blănariu:

— Iaca ce spun socotelile mele. Acesta e preţul pe care-l pot da, Blănariule…

— E mult, domnule învăţător. Din cale-afară de mult…