Capitolul XXVII

„Toate păcatele, oricât de uitate, odată tot ajung la ispaşă…”

— Se mănâncă el popa cu învăţătorul, dar acum are să-i mănânce bădia pe amândoi! se viteji Vasile Ţăpu ieşind din primărie şi plesnindu-şi jambierele cu o vărguţă subţire. Am să-i ating cu steaua la mir, să vadă stele verzi!

— Pe părintele, înţeleg, domnu primar! rosti telefonistul, un băietan proaspăt numit în slujbă şi gudurându-se pe lângă Vasile Ţăpu, cu paşi mărunţi, ca un căţel pe lângă stăpânul care i-a zvârlit dărabul de mămăligă. Dar cu domnu învăţător de ce să ne-ncontrăm?

— Cu-adevărat, Vasile! se amestecă în vorbă Iordache Băbuşcă, mâna dreaptă a primarului cât au durat alegerile. Pe popă, înţeleg să-l miruim oleacă. Lasă-l pe mâna mea. Îi vine lui rândul la răfuială. Dar cu învăţă-torul ce-avem? N-a zis nici da, nici ba! O stat la o parte. O mers la vot singur, s-o întors singur: nici nu poţi şti pe ce-o pus pecetea.

— A stat la o parte? se îndârji Ţăpu Vasile. Apoi tocmai de asta! A sta la o parte tu, slujbaş plătit cu banul statului, înseamnă că nu pui mâna şi că nu sai în ajutorul celui care te hrăneşte. A sta la o parte înseamnă a băga îndoiala în oameni. Nu-i destul să nu spui nici da, nici ba! Trebuia să spună: „Da! Da, oameni buni. Votaţi guvernul, fiindcă de la el are să vină pacea şi ordinea în ţară! Nu vă luaţi după popă. Nu vă luaţi nici după vânduţii lui Emil Sava. Mergeţi şi votaţi guvernul majestăţii-sale.!” Aşa trebuia să vorbească un învăţător şi un fost militar… A stat la o parte? Aşa a mai făcut el şi pe alţii să stea la o parte. Dacă nu strângeam şu-rubul, o sfecleam rău de tot. Noroc că ne-a miluit stăpânirea de la Bucureşti cu un prefect care nu se-ncurcă la treabă!

Telefonistul gâlgâi de râs cu mâna la gură:

— Asta-i adevărat, bădiţă Vasile. Mi-a plăcut şi mie cum a pus să-l umfle pe domnu Spirică, de l-au legat cobză cât îi de gras. Dădea din picioare şi se zvârcolea între jandarmi ca un porc când îl duci la tăietoare. Şi ce subţire mai guiţa! Tot ca un godac pălit peste rât guiţa, bată-l cucu lui să-l bată!

Tustrei s-au înveselit cu lacrimi la această amintire.

A fost unul din episoadele cele mai măreţe ale alegerilor. Domnul Spirică Necşulescu guiţând între jandarmi. Partizanii săi şi părintele Gherasim luptând să-l slo-boadă; ceilalţi ţărani, cu primarul în frunte, dându-i cu huideo!

Aghiotantul primarului, Iordache Băbuşcă, vlăjgan meşter la tăvăleală, care-şi descoperise de curând vocaţia de elector, se înveselea cu atât mai cumplit cu cât el îl îmbrâncise pe domnul Spirică Necşulescu în braţele jandarmilor.

— Amarnic mai guiţa! întări ştergându-şi mustăţile ghimpoase cu dosul mâinii. Eu mă dădeam cu gândul să-i luăm şi oleacă de sânge.

— Mai bine… Acuma îi ajunge. La altă alegere avem să-i luăm şi sânge şi are să mai guiţe. Până atunci aş vrea să-l văd guiţând şi pe popă. Stă el închis în casă de trei zile, dar tot trebuie să scoată barba din coteţ… Să ne cadă colea, în palmă. Auzi, haramul! Dă telegramă la Bucureşti! Banditism şi teroare! Am să-i arăt eu ce se cheamă banditism şi teroare, de are să-i culeagă potcapul din şanţ!

Domnul primar Vasile Ţăpu s-a oprit în mijlocul drumului, scoţând din tabacheră o ţigară boierească cu capătul poleit.

Telefonistul i-a întins chibritul cu flacără apărată în găvanul palmelor.

O dată cu fumul, domnul primar savurează cu nesaţ beţia puterii.

Este cine să-l asculte. Este cine să-i întindă foc. Îi ştie de frică jumătate din comună.

Are un singur stăpân şi stăpâneşte peste atâţia!

Când cu istoria guiţatului, domnul Spirică Necşulescu i-a strigat din mijlocul jandarmilor: „Bagă de seamă, Ţapule! Ne mai întâlnim noi!” „Ne-om întâlni când te-oi căuta eu!” i-a răspuns şi a dat haidamacilor semn să-i acopere guiţatul cu huiduieli. A trecut vremea când îşi scotea căciula până la pământ şi se gudura pe lângă dânsul ca acest trepăduş de telefonist.

Tot aşa, cu o zi mai înainte, încercase să-l moaie domnul Emil Sava, O luase mai pe departe, cu duhul blânaeţii, ca un mare mehenghi ce este. Că moşu-su, Ioniţă Ţăpu, a fost omul de încredere al lui Lascăr Sofian, că Lascăr Sofian a purtat grijă bisericii şi satului, cum a lăsat cuvânt şi cu limbă de moarte, că de pe urma lui s-au înţolit toţi din neamul logofătului Ioniţă, că el tocmai se pregătea să-l bage la bancă, şi alte câte şi mai câte!… Îşi şi găsise omul! Ioniţă Ţăpu a mers cu vremea lui, iar Vasile Ţăpu merge cu vremea lui.

Aşa i-a răspuns, în auzul oamenilor, şi domnul Emil Sava a şters-o binişor, fără să mai ţină adunare.

Iar prefectul numit din Bucureşti a chemat primarul din Ponoare în faţa altor primari becisnici şi fără hotărâre, ca să-l dea pildă vrednică de urmat. L-a bătut pe umăr şi i-a strâns mâna. I-a făgăduit să înceapă cu el împroprietărirea.

Peste o săptămână, când vor veni toţi cu alai să bage plugul în moşia Sofienilor, acuma nu se mai îndoieşte că alegerea loturilor are să se facă după listele sale, nu după comitete şi alte prostii. Păcat că din Ponoarele Catincăi Ştirbuleasca nu s-a putut rupe decât prea puţin. Ar fi guiţat şi ea, să se-audă până-n şapte văi şi-o valeadâncă.

Dar zgripţuroaica a ştiut să treacă din vreme jumătate pe numele fetei, ca zestre veche, şi un sfert pe numele odorului de Ticuţă. Tot aşa, din Stulpicanii lui Spirică Necşulescu n-au căzut în măsurătoare decât nişte imaşuri mâncate de apă.

Fără Sofienii cât sunt de întinşi, cu pământ gras şi cruţat de plugăria răposatului Lascăr Sofian, greu s-ar fi îndestulat atâtea guri şi urât ar fi rămas făgăduielile guvernului de minciună…!

Acuma treaba s-a pus pe roate. Au să postească şi au să capete loturi la sfântu-aşteaptă doar oamenii lui Spirică Necşulescu şi ai lui Emil Sava…

Să le dea dintr-al lor dacă au de dat!

Domnul primar Vasile Ţăpu sloboade norii de fum pe nări cu o mare plăcere. Aşa are să le răspundă celor care-au votat cu snopul, cu secera, clopotul şi crucea… Şi are să-i vadă cu ochii în pământ, înghiţindu-şi nodul din gât. Domnul primar scuipă ţâşnit printre dinţi, din-colo de şanţ, şi înaintează flancat în stânga de telefonist, în dreapta de aghiotantul său principal în alegeri, Iordache Băbuşcă.

Ziua e blândă, cu soarele învăluit în nori subţiri, albi şi înalţi.

Satul s-a golit după frământarea de săptămânile trecute.

Au rămas numai afişele rupte, proclamaţii şi chemări lipite pe garduri şi pe stâlpii de telegraf. Oamenii s-au împrăştiat la câmp, la popuşoaiele scăpate-n buruiană, să câştige timpul pierdut, cât au ascultat vorbirile măsluitorilor de voturi, cât a a silabisit şi au dezbătut tipăriturile manifestelor, cât s-au luat la harţă, s-au suduit şi s-au păruit în ajunul şi în ziua alegerilor.

Acum s-a întins liniştea ca după retragerea puhoaielor.

În jurul caselor numai babele şi copiii mărunţi cotcodăcesc cu găinile.

Ar fi o zi frumoasă şi blândă, anul s-anunţă bun pentru câmp, multe necazuri s-ar alina dacă acolo, la ogoa-rele lor, unii n-ar încleşta mâna pe sapă încruntându-se la amintirea întâmplărilor proaspete, dacă alţii n-ar cloci gând crud să-şi răzbune.

Domnul primar Vasile Ţăpu, păşind înaintea fiecărei case, îşi petrece prin minte purtarea gospodarului şi îi cântăreşte drepturile sale la pământ de frunte, la prunduri spălate de apă sau la împroprietărirea de la sfântuaşteaptă, după cum s-a arătat alegător de credinţă la vot ori a mers cu tâlharii părintelui Gherasim Saftu şi cu alţi tâlhari câţi au ridicat semnul snopului, crucii şi clopotului.

În dreptul şcolii s-a oprit şi a scuipat.

S-a mai oprit şi a scuipat cu obidă când a ajuns la casa învăţătorului. Şi-a ridicat pălăria pe ceafă cu un bobârnac, oţărându-se la o amintire neplăcută.

— Mă întrebai dumneata, Iordache, ce am eu cu învăţătorul? Ai uitat, pare-mi-se, că el şi nu altul s-a pus între noi şi nu ne-a lăsat să-l înşfăcăm pe Pavăl Colţun când suduia steaua, ca să-i arătăm noi ce poate steaua, 'tu-i steaua mamei lui de ciung! Spui că a stat deoparte învăţătorul? Atunci de ce n-a stat deoparte şi când l-am înşfăcat pe Pavăl, să-i arăt oleacă de muştru?

— Asta-i drept! încuviinţă Iordache. Putea să-şi vadă de drum.

— Te cred. Numai că nu şi-a văzut de drum. Vine să-mi spuie că şi Pavăl a luptat pe front, că şi-a lăsat o mână la Oituz şi că are măcar tot atâtea drepturi ca mine… L-a întrebat cineva? Ce mă ia adică la repede? Fiindcă mi-a fost profesor? Mi-a fost, şi acuma nu-mi mai este. Cât mi-a fost, l-am ascultat. Acuma mi-a venit vremea să mă duc şi după capul meu… Pe cât s-arată, nu mă duce rău… Mai degrabă ne-ar spune dumnealui cu ce bani şi-a cumpărat casa? De unde bani?

— Din leafă… Au două lefi. Din leafă şi din econo-mie, fiindcă amândoi sunt oameni strânşi la pungă… încercă o slabă apărare aghiotantul Iordache Băbuşcă.

Domnul primar Vasile Ţăpu râse cu dispreţ:

— Din leafă? Apoi lefurile lor împreună nu fac cât leafa şoferului de la prefectură. Am vorbit eu cu Samoilă, şoferul, când m-a adus aci săptămâna trecută.

Domnul primar era foarte fălos de acest eveniment, care dovedea satului cum se bucura el de o deosebită consideraţie din partea prefectului trimis de guvern de la Bucureşti.

Se plimbase cu automobilul: îl chemase la prefectură cu automobilul, îl expediase îndărăt cu automobilul.

— Am vorbit cu şoferul şi am aflat ce leafă primeşte. N-am aflat însă că din leafa lui, care face cât două, are bani puşi deoparte să cumpere casă. Aşa că de unde? Cine-l plăteşte pe învăţător, peste leafă, ca să stea aci în mijlocul satului şi să ne spioneze? Că se mănâncă cu popa, nu-i de mirare. Se mănâncă de la împărţeală pe socoteala noastră, a ta şi a mea, şi a pârlitului istuia. Se mănâncă unul pe altul care să ne vândă pe preţ mai bun. Aicea văd eu o chestie de descurcat… A primit bani pentru şcoală, dar comuna tot fără scoala-i acuma. În schimb, domnul învăţător are casă, de unde până anul trecut plătea chirie. Dumnezeu ştie cum o plătea şi pe aceea…

Aşa s-a pornit zvonul în sat.

Învăţătorul, în loc să dea banilor lăsaţi de răposatul Lascăr Sofian întrebuinţarea scrisă în testament de mâna binefăcătorului, şi-a cumpărat casă pentru el, pe dea-supra mai prostind şi un băietan slab de duh ca Alexandru Blănariu.

Zvonul n-a prins la mulţi, e adevărat.

Se aflau îndestui gospodari care-ar fi pus mâna în foc că-i numai o născocire ticăloasă la mijloc. Se aflau foşti elevi de ai săi, tineri însurăţei, flăcăiandri şi fete, îndârjindu-se să-i ia apărarea.

Câteva case din sat s-au înălţat din temelie după povaţa şi cu ajutorul lui.

El le făcea plan pe hârtie, după chipurile din cărţi; el venea să ridice cu dânşii măsurătoarea locului, să bată ţăruşi şi să stea la chibzuială unde-i de schimbat o fereastră şi unde-i de lărgit o streaşină.

El aducea răsaduri de pomi şi se prindea să-i altoiască la vreme.

Niciodată nu i-a sfănţuit, nu s-a gândit să le ceară ceva în schimb. Nici măcar voturi…

Cum se aude de vreun copil bolnav ori de vreo femeie lehuză, învăţătoarea e gata cu leacuri de-ale ei, mai mult băbeşti decât cele de la spiţerie. Şi mai mult decât cu leacurile, tămăduieşte cu mâna ei, bună de la Dumnezeu. Deci zvonul nu-i altceva decât o născocire fără temei.

Dar sunt şi alţii, care judecă altfel.

Oameni dintre cei mai apropiaţi ai părintelui Gherasim Saftu, cât sunt ei de înduşmăniţi cu oamenii dom-nului primar Vasile Ţăpu, cad la împăcare când e vorba de învăţător, de chipul cum a folosit el banii primiţi pentru şcoală şi cum a întors mintea unui motoflete ca Alexandru Blănariu. Lucru curat nu-i la mijloc! Părin-tele Saftu ştie de la Spirică Necşulescu o poveste mai veche. Atunci, înainte de război, umbla o listă de bani pentru şcoală. El cu mâna lui a semnat şi a plătit o mie de lei. Dacă el a dat atâta, cât vor fi dat oare alţii care nu mai sunt s-o spună, ca răposatul conu Lascăr?

Unde-i lista?

Unde-s banii?

Ia bancă nu i-a pus, cum nu i-a pus nici pe ceilalţi zece mii din testament. Părintele Saftu a lucrat altfel, cu socoteală, pe faţă. A căpătat douăzeci de mii pentru biserică; îndată ce a ridicat banii, a chemat meşteri şi a luat chitanţă pentru material şi pentru muncă. Pe urmă a adunat câţiva oameni, le-a ţinut o vorbire şi le-a înfăţişat socoteala, măcar că nu i-o ceruse nimeni. La aceasta nici primarul Vasile Ţăpu, cât e el de colţos şi cât se războieşte el cu părintele, n-are ce spune. Lucru cinstit, văzut cu ochii, scris negru pe alb, măcar că toc-mai această grijă de a chema martori de faţă ar cam da de bănuit.

— Eu socot că toate aieste n-au de ce să te supere, domnule învăţător! a încheiat Tudose Bot, ridicându-şi cârja de pe marginea cerdacului şi pregătindu-se de plecare. Aşa le-am cumpărat, aşa le vând. M-am gândit că poate dumneata nu ştii câte-i în stare să scornească gura lumii…

— Ba ştiu, Tudose… Mai stai, nu pleca. Nu te alungă nimeni… Ştiam povestea. Mi-a ajuns şi mie pe la ureche. Am râs şi am strâns din umeri. Banii sunt la bancă. Cum i-am primit, aşa i-am depus. Dar chitanţă cui aveam să arăt şi de ce să arăt?… Deocamdată n-are nimeni a-mi cere socoteală… Se crede cineva în drept, să poftească!

— Bine ai făcut că ai pus banii la bancă. Mai cuminte aşa.

În glasul lui Tudose Bot stăruie o îndoială.

Poate crede şi el că banii au fost depuşi la bancă abia acum, în ultima vreme, de când a pornit zvonul. Nicolae Apostol îşi aminteşte că e de prisos să-i arate scrisul de la bancă, unde se poate vedea data veche: Tudose Bot nu ştie să citească.

Iar învăţătorul se gândeşte în acelaşi timp că odată, demult, pe acest Tudose Bot l-a întâlnit cu obrazul vărgat de vânătăi şi plin de sânge, şi nu s-a oprit în drum să-i spună cuvânt de îmbărbătare; după cum n-o oprise pe coana Catinca să-l lovească şi să-i sângereze ochii, smulgându-i harapnicul din mână.

Acum omul dinaintea lui e încă mai nevoiaş şi încă mai bântuit de soartă. Cu un singur picior, mai greu îşi câştigă mămăliga copiilor. Vasile Ţăpu are să-i zvârle un lot de împroprietărire undeva prin prunduri, fiindcă n-a mers în alaiul cel mare la alegeri.

Şi în ciuda tuturor acestora, Tudose Bot a uitat, a ier-tat, mai găseşte loc în inima lui pentru necazuri care nu sunt ale lui. Vine să-l vestească despre vorbele urâte din sat, ca învăţătorul să-şi ia din vreme măsuri de apărare.

— În orice caz, îţi mulţumesc, Tudose.

— Nu-i vorba de mulţămit. Mi-era oarecum să nu te supere că mă fac eu ştafeta lumii…

— N-are ce mă supăra, Tudose. Oamenii s-au înrăit. Nu mai cred în nimeni şi în nimic. În loc să-şi adune sărăcia şi puterile, se lasă căzuţi în dezbin. Poate nu din vina lor s-au înrăit.

— Asta-i adevărat. Înainte ne belea unul pe toţi. Acuma s-au înmulţit cei care ne belesc şi ne mai belim şi între noi unul pe altul. Cum să nu se înrăiască lumea dacă toţi fură? N-ai auzit dumneata ce spuneau toţi câţi ne-au căutat să le dăm vot?… Fiecare spunea că celălalt e tâlhar mai mare. Pe urmă venea a doua zi celălalt, să spună că nu! Tâlharul cel mare şi adevărat cică a fost cel de ieri… După aceea, iaca scobora din automobil al treilea, să ne spună el că amândoi ceilalţi sunt nişte hoţomani care nu se mai află. Eu nu ştiu de unde mai găsesc ei să prade atâta!

Nicolae Apostol surise cu tristeţe la această simplistă înfăţişare a lucrurilor.

— Poate că nu pradă ei chiar aşa cum spun. Ura şi duşmănia îi fac să mai strige şi ceea ce nici dânşii nu cred. Au sisteme de furat mai subţiri. Societăţi, con-tracte, bănci, tovărăşii…

— Atuncea-s mai mult proşti decât tâlhari şi vicleni.

— Cum asta, Tudose? Nu prea înţeleg tâlcul.

— Mă rog, dacă nu-i chiar aista adevărul cel curat, dacă nici dânşii nu cred cele ce strigă în gura mare, cine-i pune să vină la noi cu pâra unul împotriva celui-lalt? Răfuiască-se între dânşii, cum făceau înainte, între dânşii să rămâie… Au început a se scârbi şi oamenii din sat. Oamenii ascultă de la unul, ascultă de la altul, şi noi îi credem pe cuvânt… Noi să ne vedem cu ogoarele făgăduite, iară votul să şi-l ţină dumnealor înapoi şi să facă borş cu dânsul. Noi nu pentru vot ne-am bătut. Nu cerem, că nu pricepem cui să-l dăm. Pământ am cerut, şi cu pământ ne mulţumim. Votu-i pe deasupra, ca s-aducă dihonie şi crâşcare… Numai că pământul întârzie, dară vot avem de nu ştim ce să mai facem cu dânsul…

— Are să treacă şi aceasta, Tudose. Ca un strai nou, nu s-a dat încă pe trup. Pe încetul, cu vremea, se învaţă şi trupul cu straiul, se dă şi straiul pe trup. Aceasta le-am spus-o şi le tot spun oamenilor. Încet şi cu luareaminte! Şi din această pricină mi-am ridicat şi eu duşmănii din senin… Mai bine să vorbim despre altceva. Mai spune-mi ce-i cu Mariţa?

Tudose Bot se întunecă la faţă.

— Rău! spuse scurt. Cu dânsa-i rău!

— N-o duce bine cu stăpânii?

— N-o duce cu dânşii; n-o duce cu bărbatul. Stăpânul o pocneşte; huiduma de bărbat o pocneşte. Am fost acum două săptămâni la târg s-o văd. O podidit-o plânsu, de-mi venea să iau cârja şi s-o rup de spinarea haidăului. El, de colo, rânjea la mine şi duhnea a rachiu. Spuneai dumneata, când era de-o şchioapă şi ai scos-o de la jupân Aizic, că-i păcat să se piardă şi că are să se aleagă mare lucru de dânsa dacă i s-o lumina mintea cu învăţătură… Iaca la ce-a luminat-o mintea!

Nicolae Apostol închise ochii de durere.

Dar în ochi îi stăruia chipul fetiţei cu port de gospo-dină în miniatură, cu privirea sclipind de deşteptăciune, cu mişcările ei repezi şi mărunte de furnică. Şi glastrele din fereastră udate cu mâna ei. Şi cărţile din rafturi orânduite cu mâna ei.

— Tudose, n-ar fi oare bine să încercăm ceva? S-o chemăm aici. Noi tot avem nevoie de un ajutor. La noi n-are să fie slugă. Are să se întoarcă în sat. Cu încetul, şi-o înfiripa o casă, gospodărie…

— Şi bărbatul? Haidăul? Acela nu vine în sat. Acela-i om de târg. Nu lasă el crâşmele de acolo pentru poşârca lui jupân Aizic

— O căsnicie se poate desface.

— Dac-ar da Domnul! Să încercăm… Măcar că eu nu cred. O ţine haidamacul strâns, ca să-i beie simbria.

— Am să vorbesc eu cu dânsa, Tudose! Fă-o să se învoiască o zi şi să vină pe la noi. Eu pe de o parte, nevastă-mea pe de alta, om face tot ce ne stă în putinţă.

— Doar aşa! Din cuvântul dumitale nu ieşea s-o tai, şi dacă nu erai dumneata şi nu eram eu în pustiul cel de război, poate altfel se alegea de dânsa.

— Cu mulţi se alegea altfel, Tudose.

Tudose Bot a plecat, şontâc-şontâc, în cârja care-i strâmbă umărul stâng în sus.

Piciorul de lemn bocăneşte întâi în scândura cerdacului, apoi pe scări, pe urmă surd pe poteca bătătorită.

Nina îi ajută să deschidă portiţa.

Alungă ea câinele, să nu latre. Închide ea portiţa la loc. Vine apoi tropăind şi îl apucă pe Nicolae Apostol de pulpana hainei:

— Haide acum să udăm flolile! Văd că te-ai cam lăsat pe tânjală şi le-ai uitat…

Învăţătorul ia stropitoarea şi începe să care apă. Dar gândurile lui nu sunt la florile de aci şi nu sunt nici la o floare din lume. O hotărâre îl roade de câteva zile. E împotriva oricărei bune judecăţi. Roade însă în el ca o patimă deşteaptă, nu-i dă răgaz de prea multă chibzuială.

— Tăticule, da' ce-i cu tine? Nu vezi că tolni apa tot pe bujoli?

— Adevărat, Nina… Nu prea am astăzi poftă de grădinărie.

— Ial ţi s-au înecat colăbiile?