Capitolul III

Erau flori viorii de toamnă, fără nici un nume pentru dânşii…

Înainte de sosirea trenului, Ilenuţa Precup a ieşit din gară împreună cu Mihai Peclu, atingându-şi uşor cotul din mers.

Ei nu aşteptau pe nimeni, nu plecau nicăieri.

Au venit fiindcă Mihai ţinuse să pună la cutia poştei câteva scrisori urgente, pregătind o plecare pentru mai târziu.

Ilenuţa a simţit privirea Nevăstuicii urmărindu-i de sus, de la fereastra cu muşcate. S-a prefăcut că nu ob-servă. O stânjeneşte această imputare geloasă şi tiranică din ochii fostei eleve. Acum sunt mai multe priviri care îi urmăresc şi îi dezaprobă.

Nu poate însă nimic împotriva lor, cum nimic nu poate nici împotriva sa.

Mihai mai are încă de stat doar zece zile în Piscul Voievodesei. A isprăvit examenele; pleacă din slujba modestă de la birourile societăţii, ca să-şi urmeze învăţătura la Bucureşti, la universitate.

Domnul Reginald Gibbons, pe care toată lumea îl socoteşte un om îngheţat şi fără suflet, l-a chemat acum câteva zile şi s-a arătat generos cu dânsul. Minunându-se de chipul cum s-a învrednicit să-şi prepare examenele singur, fără să lipsească o singură zi de la datoria sa de funcţionar al societăţii, l-a încurajat în această sârguinţă lăudabilă, l-a invitat chiar să ia şi loc pe scaun. Pe urmă, a dat ordin la centrala din Bucureşti să-l numească într-un serviciu mai bine plătit şi mai uşor, până când îşi va termina studiile.

Fără multe forme, fără multe vorbe. Simplu şi scurt, cum îi stă în fire!

Zece zile îi mai despart până la plecare. Mai au ei suflet să se întrebe de ochii lumii şi de spusele lumii?

În această nămiază cu soarele blând de toamnă, au pus la cale o plimbare departe-departe, la câmp, mai departe încă, în pădurea care-şi scutură frunzele acolo unde nu-i pot ajunge nici ochii, nici spusele lumii.

Grăbesc paşii, timpul le este măsurat şi scurt.

De pe-un drum îngust, gâtuite între două zăplazuri înalte şi cătrănite care împrejmuiesc cisternele societăţii, a apărut pe neaşteptate Alecu Toader Precup.

Ilenuţa a tresărit. S-a strâns lângă Mihai fără să-şi dea seama şi i-a prins braţul, căutând apărare.

Dar Alecu Toader Precup e în toane bune şi pare cu chef. În loc să arate mânia că-şi întâlneşte fata în tovărăşia unui cioflingar, s-a proptit în picioarele de uriaş şi îi aşteaptă să se apropie.

Râde gros, împingându-şi şapca pe ceafă:

— Haideţi, hulubaşilor! Hai repede, că nu vă face taica ostropel!

În scurta de piele neagră şi unsuroasă, clătinând căpăţâna enormă şi înfigându-şi mâinile butucănoase în şold, Alecu Toader Precup s-a crăcănat să le taie calea. Îi priveşte de la înălţime, în creştet. E ca un uriaş fioros şi rânjit de aţâţare, cerând vama unor plăpânde făpturi rătăcite în împărăţia sa.

Ilenuţa s-a apropiat cu ochii în pământ, cu faţa învăpăiată. Adierea de vânt îi flutură un cârlionţ de păr. Umbrele genelor s-au lungit pe obraz, ca în cartea poştală ilustrată din colecţia dăruită cândva de Nevăstuica.

Mihai îşi pipăie părul, cravata, nasturii hainei. Stingherit, nu ştie cam cum s-ar cuveni să se poarte. În mâna stângă ţine o carte. Mâna dreaptă e liberă. Să i-o întindă uriaşului? Poate înadins îl aşteaptă ca să-l înşface de-o aripă, să-l răsucească şi să-i facă vânt peste zăplaz, cum l-a ameninţat de câteva ori, fiindcă îi scoate fata din minţi.

De atunci îl ocoleşte, atât cât se poate ocoli un om pe altul în acest mic univers care e Piscul Voievodesei.

Alecu Toader Precup are faimă de mare zurbagiu şi cumplit bătăuş. Unele încăierări ale sale cu lucrătorii nemţi şi polonezi au ajuns de pomină. A ciocnit odată doi cap în cap. Altă dată a ridicat unul de ceafă şi l-a răbufnit în pământ, de-a rămas lăţit o bucată de vreme ca o broască.

Să întindă acestui uriaş căpcăun mâna? Nehotărât, îşi răsuceşte un nasture, îşi potriveşte batista, şi-a găsit de lucru cu stiloul înfipt în buzunarul de la piept.

Alecu Toader Precup a deschis el palma. O palmă imensă, lată şi bătătorită, cu semnele păcurii încrustate în piele.

— Bate palma colea, în laba asta, şi să-ţi fie cu no-roc!… Ce-am auzit, aşa să-ţi dea Domnul!

— Anume ce-ai auzit, tătuţă? Prinse curaj Ilenuţa.

— Nu te preface, mâţă vicleană ce eşti! Ştii tu mai bine decât mine. Cum adică: anume ce? Şi-a dat băiatul examen. Asta mă bucură!… Pleacă la învăţătură mai înaltă! Asta mă bucură şi mai mult!… L-a luat domnul Reginald sub părinteasca sa ocrotire… Asta mă bucură grozav!… Asta înseamnă că n-are să mai fie multă vreme conţopist. Are să se întoarcă înapoi inginer ori director, să ne dea ordine nouă, păcătoşilor…!

Mihai se apără sfios:

— Dorinţele mele sunt mai mici. N-am planuri atât de amhiţioase…

— Lasă ambâţurile! Nu te mai ruşina de ele. Toţi avem ambâţurile noastre. La unii se prind, la alţii nu… Cum le-a fost scris de către Cel-de-sus!… Vorbi cu alean Alecu Toader Precup, care avusese şi el multe ambâţuri năruite.

Se uită la ceasul din buzunarul jiletcii. Pe urmă, după vechiul său nărav, la al doilea şi al treilea, până la al şaselea, ţistuind a mirare când descoperea o imperceptibilă nepotrivire a minutarelor. Le pipăi pe fiecare, le puse la loc, în culcuşurile respective. Îşi dezmierdă lanţurile încrucişate, descurcându-le delicat, cu satisfacţia copiilor care nu s-au săturat încă de jucăriile mult jinduite.

— Şi acum, încotro aţi pornit-o?

Răspunse Ilenuţa:

— Spre câmp, tătuţule!… Domnul Peclu pleacă peste câteva zile. Se bucură de ziua această frumoasă, ca să mai vadă o dată locurile de care se desparte…

Alecu Toader Precup trase şapca unsuroasă peste ochi; îi cercetă pe sub cozoroc, cu un surâs indulgent:

— Măi, ce mâţă vicleană! Mă, ce mâţă!… Care va să zică numai de locuri se desparte?… Numai de atâta l-a prins pofta plimbării?

Ilenuţa privi ruşinată într-o parte. Mihai în alta.

Uriaşul coborî o palmă pe umărul tânărului, cu o lo-vitură care-i clătină genunchii din balamale, să-l surpe frânt la pământ.

— Haide, hulubaşilor! Nu-mi mai umblaţi mie cu şoalda! La mine nu merge. Vă înţeleg şi acuma nu mă mai supăr. Numai să-mi fiţi cuminţi… Tu ai să stai acasă, Ilenuţo, şi ai să-l aştepţi. El are să înveţe carte cum scrie la rânduielile şcolilor din Bucureşti… Iar dacă s-o întoarce om, după cum făgăduieşte, n-am nimic împotrivă! Aveţi să vă căpătaţi binecuvântarea mea…

Alecu Toader Precup se simţi înduioşat de această clipă ascunsă încă în tainele viitorului. Stătu în cumpănă. Lupta cu un îndemn lăuntric greu de ascultat.

Se birui însă pre sine şi desfăcu un ceasornic cu lanţ cu tot, din pripoanele complicate. Îl nimeri între degetele de căpcăun, îl duse la ureche să mai asculte o dată bătăile fine ale inimii de metal, suflă asupra capacului şi îl lustrui cu basmaua.

Pe urmă, se plecă să prindă lanţul cu mâna sa, la haina lui Mihai Peclu, în cheotoare.

— Iaca! Rosti. Aista să-l păstrezi de la mine. Te ştiu orfan şi pricep eu că nimenea nu s-a aflat cine să-ţi dea o bucurie când ai sfârşit cu bine partea întâia a învăţăturii. Aista să fie în socoteala zestrii! O arvună şi un suvenir de amintire, cum s-ar zice… De altminteri, dragă băiete, cu atâta zestre ai să rămâi! Asta ca s-o ştii din vreme… Dacă nu mă şurubărea unul ca alde Emil Sava, altfel stăteam noi de vorbă…

— Tătuţule!… Murmură Ilenuţa, cu boabe de lacrimi în genele lungi.

— Nu ştiu cum să mulţumesc… Îngână Mihai, copleşit de solemnitatea momentului, acolo, lângă un zăplaz hâd şi înnegrit de catran.

— Vorba! Se răsti uriaşul. Am spus. Gata! S-a isprăvit! Acum plecaţi la plimbările voastre… Şi bagă de seamă! Ceasul să-l întorci întotdeauna seara la opt. Asta-i rânduiala lui! Să nu care cumva să-l dai de sminteală, că-i poznă cu mine… Pe urmă, când oi închide eu ochii, tot voi aveţi să le moşteniţi şi pe celelalte.

Cu şapca pe ochi, călcând pe mijlocul uliţei, Alecu Toader Precup s-a depărtat spre cârciuma lui Leiba Ţudic.

Ilenuţa şi Mihai au pornit-o dincolo de aşezările urâte, către timpurile şi pădurea de departe.

O vreme au mers tăcuţi. Le era destul că se simţeau unul pe altul.

Au trecut de ultimele case cu înfăţişarea lor tristă de suburbie: nici sat, nici oraş. Au lăsat în urmă bărăcile acoperite cu bucăţi de tablă cârpite cu petice de carton gudronat, gunoaiele cu tufe de mături, ogrăzile cu rufe de cit întinse pe frânghii şi cu potăi corcite lătrând piţigăiat printre garduri.

Dar nici dincolo de marginea sălaşurilor omeneşti, câmpul nu era încă un câmp adevărat.

Se căscau gropi galbene de lut, se înălţau movile de prundiş şi de nisip, părăsite. Şine de fier, vagonete mâncate de rugină, ţevi sparte; toate păreau o lepră care s-a întins lacom să înghită verdeaţa păşunilor. Dintr-un stârv de cal trăgeau câinii fantomatici. A zburat un cârd de ciori. Un camion descărca gunoaie.

Ilenuţa întoarse privirea în altă parte.

O muncea un gând, o hotărâre mereu amânată. Căută să-şi uşureze sufletul:

— Mihai, eu am să-ţi mărturisesc ceva. Ştiu că are să mă scadă în ochii tăi, însă nu pot să tac. E ceva urât şi cu neputinţă să mi-o iert…

Mihai Peclu îi apucă uşor braţul.

— Nici nu mă îndoiesc că trebuie să fie o crimă grozavă! E destul să se uite cineva la tine, ca să-şi dea seama de câte crime odioase eşti tu capabilă.

— Nu râde, Mihai…!

— Nu râd.

— Şi n-ai să mă dispreţuieşti după aceasta?

— Depinde! Rosti Mihai Peclu, cu o severitate pre-făcută.

Ilenuţa merse câţiva paşi cu ochii în pământ. Acum îi părea rău că începuse.

— E vorba despre mine şi tata. Faţă de el mă simt vinovată… Ai să mă înţelegi tu, Mihai?

— Mi se pare că până acum, de doi ani, ne-am înţeles întotdeauna, Ilenuţo! Îi aminti Mihai cu o blândă impu-tare. Şi nu aveam încă binecuvântarea nimănui.

— Tocmai de aceasta, Mihai! Tata, sub înfăţişarea lui cam neoioplită, e un om cu inimă bună. Pe când eu sunt ceva mai rea decât o mâţă vicleană, cum mi-a spus-o el. Mai rea, mult mai rea…

— Ţî-ţî-ţî! Se miră Mihai Peclu în glumă.

Apoi îi prinse braţul strâns, înclinând puţin capul să-i vadă ochii.

— Te-am necăjit. Te rog să mă ierţi… Şi cea mai bună dovadă că m-ai iertat, îmi vei da-o povestind ceea ce-ţi stă pe inimă, fără nici un înconjur, aşa cum te-ai spovedi unei surori mai mari.

Abia rostise cuvintele şi îi păru că i-au ars buzele. Ar fi vrut să le retragă. Era însă prea târziu.

— Tu ştii că nu am nici o soră mai mare… Vorbi cu tristeţe Ilenuţa. Ştii cum a sfârşit sărmana Sanda?… Au scos-o arsă din biserică. N-o mai cunoştea nimeni, decât după inelul de argint din degetul care se făcuse cărbune…

Privi înainte, cu buza de jos tremurând.

Continuă:

— Pe urmă, mai ştii, Mihai, că aşa cum era sărmana Sanda, ea nu m-ar fi putut înţelege. Toată lumea spune că a fost frumoasă şi deşteaptă… Dar ea rămăsese o fată de ţăran, simplă şi cinstită. O ţărancă. Eu nu sunt niciuna, nici alta. Şi nu te am decât pe tine, Mihai! Povestea mea chiar cu aceasta începe şi cu aceasta se sfârşeşte. Aş fi vrut să n-o cunoşti. Poate că ar fi mai bine. Însă mă roade, Mihai. Nu pot să ţi-o ascund. Atunci nu mi-am dat seama. Acum, îmi judec cu mintea de astăzi fapta mea de atunci… Eram încă în şcoală. O şcolăriţă de-o şchioapă, foarte fudulă de uniformă, şi de ghiozdanul de piele, şi de pantofi. Venise tata să mă aducă acasă, de la oraş, în vacanţa Crăciunului. Ne întorceam cu tre-nul. Tata e cum îl ştii. Cu hainele lui, şi cu ceasornicele lui… Nu căzuse încă la patimă aşa de rău ca acuma. Mai avea pe atunci şi ambiţiile sale. Abia căpătase de doi ani banii de pe pământ. Nu-i părăduise. Voia să fie şi el boier…

Ilenuţa Precup surâse mâhnită amintirilor.

— Aici se potrivea cu mine. La şcoală n-am spus colegelor că sunt fată de ţăran. Spuneam că tata e petrolist. Ieşise atuncea un soi nou de oameni. Nu eram nici ţărani, nici boieri, nici români, nici străini… Destul era să spui „petrolist” ca să nu mai ai nevoie de alte recomandaţii. Era şi tata, aşadar, petrolist! În loc să mergem cu clasa a treia, s-a urcat în clasa întâia. Acolo se mai aflau două persoane: un ofiţer tânăr şi o doamnă foarte elegantă. I-am observat îndată cât de curios se uitau la noi şi mi-a fost ruşine… M-am prefăcut că n-am nici o legătură de rubedenie cu tata, că mi-e străin, aşa, ca un fel de servitor trimis de stăpâni să le aducă fata de la şcoală. M-am tras într-un ungher şi am început să citesc o revistă ilustrată. Tata mă întreba: „Nu ţi-e frig?” Eu îi răspundeam înţepat… Mă întreba: „Şi cu şcoala, cum ţi-a mers, Ilenuţo?” Îi răspundeam schimonosindu-mă, şi mai înţepată, ca unui servitor care nu-şi cunoaşte lungul nasului şi se cam întrece spunându-mi pe nume… Poate că bietul tata a înţeles. Căci a rămas în colţul lui şi n-a mai vorbit nimic tot drumul. Nu mi-a spus acasă nici un cuvânt despre purtarea mea. Nu mi-a pomenit niciodată. Dar de atunci mă simt vinovată faţă de dânsul… Aceasta s-a petrecut acum trei ani; la Crăciun au să se împlinească patru. De ce trece timpul, de ce îmi iert mai greu… Mă judec cu altă minte, Mihai! Îmi pare că mai există în mine şi o altă fiinţă, pe care tu nu o cunoşti. Una rea, ipocrită, vanitoasă… În stare să se lepede de neamul şi sângele ei, pentru o deşertăciune.

— Atâta e tot?

— Cred că ajunge, Mihai.

Mihai o ajută să păşească peste o aţă subţire de apă. Câmpul se desfăşura în sfârşit neted, fără cicatricele gropilor şi movilelor, cu iarba arsă de brumă, dar moale sub paşii lor elastici şi tineri.

— Nu spui nimic, Mihai? Întrebă cu îngrijorare Ilenuţa. Vezi. Acum te gândeşti şi mă judeci altfel. Ştiam eu că nu trebuia să-ţi istorisesc aceasta… E ceva aşa de urât şi de josnic!

Mihai Peclu rosti cu aprindere:

— Dar nu e urât şi josnic de fel, Ilenuţo! Te înşeli când îţi închipuieşti că tot ce mi-ai spus tu e o dovadă că eşti rea, ipocrită şi vanitoasă. Dimpotrivă!

— Dimpotrivă? Se miră Ilenuţa.

— Da-da! Dimpotrivă.

— Vrei să mă consolezi, Mihai?

— Nu ai nevoie de nici o consolare! Tu m-ai făcut să mă gândesc la mine, să mă compar şi să găsesc că poate eu sunt mai rău, mai ipocrit şi mai vanitos decât mă credeam… Fiindcă eu niciodată nu m-am întrebat cum sunt. Acesta e un semn rău, Ilenuţo!… În fiecare din noi există un frate geamăn al nostru care se poate întâmpla să fie rău, ipocrit, şi vanitos. Câtă vreme nu ne dăm seama de existenţa lui, înseamnă că ne împăcăm foarte bine cu fratele acesta geamăn. Unii trăiesc aşa toată viaţa! Nici nu observă că trăiesc adesea viaţa celuilalt… Sunt răi şi vorbesc despre răutatea altora; vanitoşi şi ipocriţi, dar nu văd decât vanitatea şi făţărnicia altora.

— Poate, Mihai…

— Sigur, Ilenuţo…!

S-au oprit să privească întinderea câmpurilor, cu văile de departe şi cu satele estompate în pâclă.

În soare luceau firele de mătase ale funigeilor. Unul se agăţă în părul lui Mihai. Ilenuţa îi spuse să se întoarcă. Îl atinse uşor cu degetul şi îl eliberă să-şi urmeze plutirea legănată şi lină, departe, departe, spre zări.

— Parcă e altă lume aici… Murmură Ilenuţa, încet, ca într-o şoaptă de taină.

Era într-adevăr altă lume.

Piscul Voievodesei, cu sondele negre şi cu rafinăria cea nouă, împresurată de zidurile roşii, cazanele şi vagoanelecisterne; toate au rămas în urmă, ascunse după un clin de deal. Aici se întindea ţara cea veche, cu satele vechi.

La picioarele lor, pajiştea măruntă şi arsă de brumă era smălţuită cu flori plăpânde de toamnă. Florile cele mai târzii ale câmpului. Viorii, ieşite de-a dreptul din pământ, fără frunze, înalte păhărele vegetale.

Niciunul, nici celălalt nu ştiau cum se numesc.

Au descoperit cu o tristă uimire această ignoranţă.

El era târgoveţ şi n-avea de unde să le cunoască.

Ea le ştiuse poate când era copil.

Viaţa cea nouă din Piscul Voievodesei, în care a crescut, nu mai îngăduia asemenea flori şi le ştersese numele din multe amintiri.