Capitolul IV

Se ivesc în viaţa oamenilor tot felul de cumpene.

De trei zile, dura o ploaie măruntă, înspicată de fulgi.

Cerul coborâse aproape de pământ. Câlţii norilor se agăţau în furnale, se târau peste acoperişuri, împingeau îndărăt, în jos, funinginea groasă şi miasmele cazanelor cu păcură.

Trecătorii călcau duşmănos în zloată. Pe sub ferestre se auzeau tusete şi horcăituri din piepturi coşcove. Camioanele împroşcau jerbe de noroi; zbârnâitul motoarelor ră-suna în văzduhul ud până noaptea târziu, zgâlţâind geamuri şi cutremurând precare locaşuri de paiantă.

Gazetele nu mai aduceau nici o ştire vrednică de comentarii. S-a deschis noul parlament. Discuţia la mesaj a început aceeaşi din totdeauna. Domnul Horia Ţincoca, ministrul Industriei şi Comerţului, pregătea o nouă lege a minelor. Doamna Demetru Demetrian a avut un uşor accident de automobil la Cannes. Procesul domnului Iordan Hagi-Iordan cu societatea „Voevoda” s-a amânat. E vorba despre oarecare tratative, o tranzacţie, poate o conciliere. S-a mai sinucis o studentă la Bucureşti şi ame-ninţă o virulentă epidemie de gripă.

Toate acestea nu-l interesau pe inginerul geolog Jan van den Vondel.

În camera din fostul conac al lui Boldur Iloveanu, se strămuta din jilţul moale pe divanul cu teluri moi.

Căsca să-şi dezgheoace fălcile şi împrăştia fumul compact al pipei cu o mână moleşită de convalescent. Plictisit, îşi plimba ochii la hărţile şi secţiunile colorate, la planşetele rezemate de perete şi la mostrele de roci înşirate într-un dulap cu uşile de sticlă. Eocen, oligocen, meoţian, cvaternar, fracturi de încălecare… Ce însemnau în definitiv? Pe harta geologică a regiunii stăteau înscrise, cu pete albastre, verzi, galbene, roşii, violete, ca penele de colibri.

Păsările cu aripi muiate în culori de curcubeu au rămas însă în Mexic.

Aici şi acestea sunt numai văpsele neînsufleţite, întinse cu pensula pe foi de hârtie neînsufleţită. Jurasic, cretacic, devonic, siluric, permo-carbonifer… Planeta e căptuşită pretutindeni cu aceeaşi scoarţă de epoci încheiate.

Numai oamenii, şi păsările, şi arborii, şi florile sunt altfel şi mereu cu alt chip.

Sebastian Luduş a intrat de două ori să-i dea ziua bună.

O dată când a plecat dimineaţa; a doua oară când a plecat după-amiază la rafineria şi laboratorul său de experienţe. A trecut grăbit, schimbând picioarele pe loc cu neastâmpăr, ca un amant nerăbdător în sfertul de ceas dinaintea întâlnirii. Cu deosebirea că el nu purta costumul unui amant şi nici nu mirosea a apă de lavandă. O bască, o tunică, o cămaşă cafenie încheiată la gât fără cravată, jambiere şi ghete groase, miros de benzină şi urme grase de parafină. Portul unui lucrător ceva mai spălat la chip şi la port. Un lucrător care nu va face niciodată grevă cerând reducerea orelor de muncă. Pentru el ziua e prea scurtă. Ar face o grevă pentru dublarea orelor.

Pentru Van den Vondel ziua e nesfârşită.

A privit la ceasornic. Patru şi douăzeci. Adineaori era patru şi un sfert. Abia s-au prelins cinci minute.

Crepusculul a început de o jumătate de ceas: s-ar spune că se târâie de astăzi dimineaţă, de când s-a mijit de ziuă. El tânjeşte după înnoptarea rapidă a tropicelor, unde întunericul cade brusc, albastru, îndată înstelat de zborul luciolelor.

Van den Vondel şi-a turnat un pahar de whisky.

L-a deşertat şi cască.

Şi-a curăţat pipa cu sculele nichelate – şi cască.

A făcut socoteală cam ce oră din zi ori din noapte corespunde orei patru şi douăzeci din Piscul Voievodesei, la Tampico, în Borneo, în Golful Persic, la Baku, în California. Ce oră – şi cam ce-or fi făcând la această oră camarazii rămaşi acolo.

E o viaţă absurdă aici, mocnită ca ploaia de-afară.

Absurdă a fost şi ideea medicilor să-i recomande o asemenea ţară. Şi mai absurdă încă a fost graba centralei de la Londra, când l-a trimis să exploreze regiunea din Piscul Voievodesei.

Tot ce a aflat el ştiuse mai dinainte inginerul indigen Dinu Grinţescu. Iar tot ce-a ştiut inginerul Dinu Grinţescu prevăzuse mai demult, cu patruzeci de ani înainte, alt indigen, pe la sfârşitul veacului trecut.

Ciudat acest Grigore Cobâlcescu! I-a citit broşura, luând în acelaşi timp lecţie de românească şi de geologie din ea. Lipsit de mijloacele de investigaţie, lipsit de instrumente, lipsit de orice sprijin şi de orice interes al compatrioţilor, prin simple deducţii, autorul broşurii a identificat fiecare culcuş carpatic unde zace petrolul, într-o vreme când nici nu visa nimeni la o bătălie a petrolului.

Dacă Van den Vondel şi-ar găsi un tovarăş de discuţie şi de controverse, ar fi gata să parieze că geologul indigen a murit sărac.

Fiindcă a început să cunoască şi obiceiurile pământului, s-ar mai prinde rămăşag că mai apoi un municipiu postum recunoscător cândva, după decenii, a botezat o stradă cu numele savantului român. Bineînţeles, o stradă oarecare, pe undeva, mărginaşă, cu împrejurimile căzute într-o râlă şi câini râioşi dormind pe gunoaie.

Pieţele vaste sunt pentru persoane care n-au descoperit nimic în viaţă; dar au trecut mai gălăgioşi printre contemporani. Aceasta se petrece oriunde: în Mexic ca şi în Venezuela.

De pe divanul cu teluri moi, Van den Vondel s-a ridicat cu o sforţare supremă.

A umplut alt pahar şi cu paharul în mână a mers până la fereastră.

De la aceeaşi fereastră, altădată, privise spre satul din vale, de-atunci, stăpânul acestor locuri, Boldur Iloveanu. Era un sat sărac, cu mărunte case pitulate în livezi stu-foase şi cu oameni durând de pe vremea lui Petre Şchipul şi mai dinainte.

El nu i-a cunoscut.

Van den Vondel, străin pripăşit în treacăt, ar ti vrut să-i cunoască.

Nu mai era însă satul, nu mai erau oamenii; au dispărut şi livezile stufoase.

E un târguşor urâcios în ploaia vânătă; acoperişuri de tablă, o gară, rafinăria, sondele negre şi parcul de vagoanecisterne, cazanele cilindrice şi furnalele de cărămidă roşie.

Oamenii nu mai au un port al lor, aşezările şi-au pier-dut o înfăţişare a lor: nu mai există nici o vegetaţie a lor. Van den Vondel se gândeşte la savanele tropicelor, la pădurile ecuatorului, la Borneo, Sumatra şi Iava unde şi-a petrecut trei ani din viaţă şi unde lianele se balan-sează din ramuri ca şerpii, orhideele par cărnoase animale marine, fluturii uriaşi poartă inscripţii chinezeşti pe ari-pile cu praf de aur şi de purpură; unde păsările nu învăţaseră încă să fugă de om.

S-a întins şi acolo aceeaşi civilizaţie inumană, exploatată inuman de cei care-i exploatează şi ştiinţele lui.

Păcura a stârpit pe o porţiune de ţară pădurea de liane şi orhidee, a alungat fluturii şi păsările. Alături, codrul a fost mistuit de foc pe întinderi de sute de kilometri, pentru a face loc plantaţiilor de cauciuc: copăcei urâţi, chirciţi şi aliniaţi geometric.

Nu e nici o mirare că un indigen e cuprins câteodată de o nebunie omucidă, amoc, şi goneşte cu crişul în mână să spintece şi să omoare fără alegere duşmanul şi priete-nul întâlnit în cale.

Localnicii aceştia de aici nu au şi dânşii un amoc al lor? N-au nici măcar din când în când uşurarea unei explozii de revoltă?

Van den Vondel şi-a amintit că ţine paharul plin în mină. Îl deşartă. A rămas la fereastră cu priveliştea posomorâtă şi hâdă din vale, încă mai posomorâtă şi mai hâdă în înnoptarea lichidă.

Pe aleea neagră a fostului conac, bătătorită cu nisip de cocs, se depărtează în ploaie Zaharia Duhu.

Olandezul l-a zărit, s-a deşteptat din torpoare, deschide geamul şi strigă:

— Hallo! Domnul Duhiu! Domnul Duhiu, aşteaptă-mi şi pe mine, mă rog. Numai minut. Unu minut şi gata!

Zaharia Duhu s-a întors, s-a oprit, i-a făcut semn că l-a auzit şi că-l aşteaptă.

Se înţeleg amândoi.

Au legat prietenie, cu toate că-i despart atâtea: limba, neamul, învăţătura, peripeţiile din vieţile lor atât de deosebite. Van den Vondel se simte însă mai apropiat de acest răzeş fost căutător de comori, decât de Reginald Gibbons ori de Sebastian Luduş.

Iar Zaharia Duhu se înţelege mai bine cu acest veteran înălbit de războaiele petrolului, decât s-a înţeles vreodată cu ai săi compatrioţi Sebastian Luduş ori Emil Sava; decât s-a înţeles, atunci când mai era încă timp, cu Boldur Iloveanu.

Inginerul şi-a îmbrăcat în grabă haina de ploaie, şi-a căutat în grabă cutia de tablă cu tutun, şi-a aşezat pe globul de brânză roşie o pălărie mototolită de pânză impermeabilă şi a coborât scările fluierând.

A înviat din morţi. Într-un asemenea ceas, nu-i trebuia alt om.

— Mă simţesc fericit! Îl asigură pe Zaharia Duhu, strângându-i mâna osoasă.

— Poate nu chiar atât ca domnul inginer Sebastian Luduş! I-a răspuns fostul căutător de comori, cu zâmbetul lui blajin şi trist. Îmi pare mie că singura persoană care se simte într-adevăr fericită în Piscul Voievodesei e acum domnul Luduş. A căpătat ce-a dorit!… Şi-a împlinit visul!… Laborator de experienţe; rafinărie care lucrează patru sute de vagoane pe zi… Parafină, gazolină, motorină, vaselină, smoală, ulei… Tot ce a visat.

— Bun. Foarte bun! Aprobă Van den Vondel. Ne înţelegem perfect! Eu la fel gândesc. Noi suntem doi oameni ciudaţi… Noi vrem altceva, nu cum place la lumea toată…!

Zaharia Duhu trecu de cealaltă parte a olandezului, să-i lase poteca fără bălţi. Van den Vondel n-a observat.

Era stăpânit de gândurile şi de întrebările lui.

Ridicându-şi borul pălăriei, pentru a elibera ploaia cu spic de fulgi să-i spele obrazul sferic, adăugă:

— Mai mult este de mirat că avem amândoi interes de la Piscul Voievodesei. Dumneata eşti acţionar, eu inginer şi puţin acţionar… Iar pentru noi doi se bucurează domnul acesta, Luduş.

— Eu cred că se mai bucură şi alţii. Acţionarii care nu se văd.

— Just! Întări Van den Vondel. Servim o lume care n-are faţă. Nu se vede!

— Şi nici nu vede, domnule inginer… Nu se vede şi nici nu vede! Lumea aceasta vede numai acţiuni. Hârtii care cresc şi scad la preţ. Noi vedem şi ceea ce se află aici, în vale…!

Cu mâna udă, răzeşul arătă, de-a lungul drumului povârnit, întunecatele înjghebări afumate de funingine.

Apoi găsi de cuviinţă să-şi lămurească aceste judecăţi înapoiate:

— Bineînţeles, că eu vorbesc în numele oamenilor care au fost odată prin aceste părţi. Vorbesc ca un căutător de comori arheologice, aşa cum într-o vreme ajunsesem de râsul şi ocara altora.

— Despre aceasta una comoara am discutat odată cu domnul inginer Luduş. N-a fost posibilitate pentru ca să ne înţelegem. I-am spus că există una simetrie între tot ce-am ştiut şi văzut eu la Mexic, tot ce-am ştiut şi văzut eu la Piscul Voievodesei. Vorbit inutil! El vede benzină, parafină, ulei… Religia lui este benzina, parafină, ulei… Simetria mult este mai interesantă. Cunoşti istoria de la ţara Mexicului?

— Îmi ajunge istoria ţării mele, domnule inginer! Răspunse Zaharia Duhu. Şi, de altfel, nici pe aceasta n-o cunosc prea bine… Mexicul e prea departe…

— Mai aproape decât crezi dumneata!… Ascultă la una simetria… Când au venit spaniolii, au căutat şi ei aur la Mexic. Au căutat şi au găsit. Au avut şi mexicanii un rege Dromichet de la dânşii: Montezuma. Au avut una civilizaţia maya, cum a fost aici una civilizaţia getica. Dromichetos a fost mai puternic decât Montezuma. A învins, a prins şi a alungat armatele lui Lisimah… Eu am citit toate cărţile împrumutate de la dumneata. Foarte interesant! Montezuma a fost mult, forte mult mai slab. El s-a temut de cai. A crezut că un călăreţ este centaur. El s-a temut de câine… La Mexic, cu toată civilizaţia maya, cal era necunoscut, câine necunoscut… Cortez şi Bernal Diaz au avut mai mult noroc decât Lisimah. Au învins şi au făcut indienii de la Mexic sclavi. Au dat câinilor de mâncare copiii indigenilor. Scrie în documente; Bartolomeu de Las Căsaş scrie… Dromichetos mult mai puternic şi victorios. El a învins! A prins sclavi pe inamic şi generos a iertat pe inamic… Pe urmă, trecut timpuri şi secoli… Lumea uitat barbaria… A păstrat suvenir despre Dromichetos. Este legendă la România despre tezaurul lui Dromichetos, cum este legendă la Mexic despre tezaurul lui Montezuma. Acolo au căutat alţii comoara lui Montezuma… Indienii din munţi şi de la vulcani stinşi cred şi o caută pe comoară. Aici ai crezut şi ai căutat dumneata… Nu pentru aur şi pietre scumpe. Pentru su-venir istoric. Peste tot s-a făcut pace şi calm… Fiecare trăia una viaţă a lui şi nu mai era nici un motiv de duşmănie. Forte bine!… În una zi vine anunţ că pământul de la Mexic conţine petrol. Alta comoara!… Cu pace s-a terminat!… Ce n-a omorât câinii şi soldaţii lui Bernal Diaz şi soldaţii lui Cortez, distruge acolo petrolul! Ce n-a putut să distrugă armatele lui Lisimah, distruge aici petrolul! Aceasta este una simetrie teribilă!… Istoria de la veacul douăzeci este mult, foarte mult mai crud ca istoria de la Bernal Diaz şi de la Lisimahos… Pot face simetria identica, pentru Indiile Neerlandeze… Peste tot, povestea una, identica… Aşa e că vorbesc acum mult, forte mult mai bine româneşte, domnule Duhu…!

Zaharia Duhu răspunse:

— Că vorbeşti mai bine româneşte, mă bucură, domnule inginer. Mă întristează că vorbeşti însă şi adevărat! Că ai dreptate…

Van den Vondel se opri să-şi aprindă pipa, făcând din palmă găvan chibritului.

Zvârli beţigaşul jos; flacăra sfârâi în apă.

— Te întristează? Întrebă. Ştiu! Înţeleg… Întristează chiar pe alţii, care n-au nici o legătură cu Montezuma şi cu Dromichetos. Vremea de la dânşii s-a terminat. Vre-mea de la Dromichetos şi de la Lisimah, de la Montezuma şi Cortez… Acum este secolul pentru „Standard Oil” şi „Royal Dutch”… Mult mai feroce secol…!

Se aflau în mijlocul târguşorului.

Becurile electrice din stâlpii de lemn s-au aprins pe neaşteptate.

Dar lumina nu izbutea să dea măcar o înşelătoare frumuseţe vitrinelor cu stambe şi bumbăcării ordinare, uliţei cu bălţi vâscoase, trecătorilor cu straiele şiclite de păcură.

— Şi dumneata – spuse Zaharia Duhu – dacă le ştii acestea toate, cum te împaci cu sufletul? Cum de te afli gata să porneşti, la cel dintâi semnal, acolo unde ai auzit că se află păcură?

— Eu sunt vânător de ţiţei! Mărturisi Van den Vondel. Cu pasiunea de vânător nu este posibilitate de luptat. Nu există logică, nici sentimente. Pe dumneata eu te cunosc! Cu ochii şi cu sentimentul de la dumneata nu poţi să fii un vânător… La mine îmi place forte mult pasăre, tigru, jaguar, puma. Îmi place şi admir. Privesc şi iubesc… Pe urmă, pun puşca la ochi şi împuşc! Tot ce a fost fru-mos şi viu este îndată numai cadavru… Aceasta un vânător înţelege forte bine… Tot asemenea eu vânez petrol. Nu pot să rezist la pasiune… Tigrul este vânat, pasăreaparadisului vânat, petrolul vânat…

Olandezul privi pe fereastra „Barului American”.

Ca în orice zi de lucru neîncheiată, barul era deşert. Domnişoara puhavă de la casă moţăia resemnată într-un cot. La o masă din fund, moţăia şi chelnerul cu un ziar desfăcut pe genunchi.

— Propun una idee, domnule Duhu… Se dădu cu gândul Van den Vondel. Eşti liber?

— Ca orice trântor! Răspunse Zaharia Duhu. Ca orice trântor al petrolului, scos din rânduiala vieţii.

— Atuncea putem merge la ovreiul care poartă aşa o barbă de patriarh? Nu?

— La Ţudic?

— La Ţudic acesta! Una cârciuma forte ordinară. Este însă întotdeauna indivizi interesanţi acolo… Numai dacă propunere a mea nu te supără? Nu merg persoane distinse la un local de la Ţudic…

Zaharia Duhu îl asigură, zâmbind:

— Fii fără grijă, domnule inginer! N-are ce mă supăra. Mai întâi că nu-s o persoană distinsă. Uită-te la mine!… Pe urmă, pot spune chiar că merg cu plăcere… Cu jupân Leiba Ţudic sunt prieten bun. I-am fost într-o vreme şi muşteriu credincios. Atuncea când căutam eu o comoară; iar prietenul meu Dinu Grinţescu a găsit alta. Vreme de un an de zile căzusem în patima băuturii. Acela a fost cu adevărat un an de sminteală a mea… Mă întreb şi în ziua de azi cum de-am căzut şi cum de m-am ridicat?

— Căderile sunt în om, lăuntru, domnule Duhu, şi ridicările tot în om sunt, lăuntru. Ai trecut prin una criza de dezasperare. Eu înţeleg… Ai trecut şi te-ai ridicat.

— Câteodată mă mai clatin…

— O înţeleg şi aceasta! Singurul moment plăcut din viaţa de la om este atunci când în el se clatină ceva. Când nu se mai clatină nimic, este un om mort! Tot ce se poate fi un om mai mort.

— Văd că eşti un înţelept, domnule inginer.

— Eu, nu! Protestă Van den Vondel. Poporul meu e înţelept, ca şi al dumitale şi ca toate popoarele de pe lumea a noastră. Eu ţi-am tradus dumitale două-trei proverbe de la poporul olandez. Proverbele sunt experienţe adunate şi conservate de avari… Le string ca pe banii vechi şi fără curs pe piaţă. Noi le trecem din buzunar de la unul la buzunarul altuia… De cumpărat însă, nu cumpărăm nimic cu aceasta una moneda fără curs… Admirăm, ne place, dar nu cumpărăm… Din nenorocire înţelepciunea nu se cumpără şi nu se poate împrumuta.

În haina verde de ploaie, largă şi foşnitoare, Van den Vondel se răsuci să privească o zveltă siluetă feminină traversând cercul de lumină al becului. Îşi bătu pipa cu latul palmei ca să scuture scrumul.

Spune:

— E ca una pasăre de la Iava. Prea fină pentru zona temperată. Fragil-fragil! Nu rezistă. Exotic, aici…!

— Eu cred că nu e atât de plăpândă cum ţi se pare dumitale, domnule inginer. E o fată crescută şi trăită aici… Fata lui Alecu Toader Precup…

— Gigantul? Tarzan? Se miră Van den Vondel.

— Întocmai! Uriaşul. Tarzan!… Nu-i seamănă lui. Seamănă maică-sei, care era o fiinţă tot atât de subţire ca dânsa, numai că purta catrinţă şi broboadă. Încât, grijă nu-i duce dumneata!… E născută aicea; nu-i pasăre din Iava să tânjească şi să nu-i priască ploile şi viscolele noastre…

Olandezul avea altă părere.

Rosti cu răceală, ca o sentinţă fără speranţă de graţiere:

— Născută aici, este adevărat…

Şi bătu cu piciorul în pământul chiftit de apă şi de păcură, care împroşcă stropi.

— Aici, este adevărat! Dar născută a fost când era alt pământ… Atunci când a fost născută era aici altă lumea, alt obicei. Nu este pericol pentru dânsa ploaia şi viscol. Este alte pericole mai grav, mult, forte mult mai grav… Eu cunosc legea crudă de la petrol în această lume de speculatori şi despoţi a petrolului! Oriunde este şi oricum se numeşte, legea lui este identică. Huile de naphte, petrolio grezzo, petrolio erdöl, crude oil, nafta, ropa, surovina, kuda, kusödzu… Multe nume pentru una singura teribila şi demoniaca forţa! Transformă mediu, indigenul nu rezistă… Se pomeneşte indigenul că devine el exotic în satul unde a fost născut… Este el exotic străin, moare, în unul fel sau altul fel, tot moare.

Zaharia Duhu îşi spuse că într-adevăr, pe fata lui Alecu Toader Precup o pot pândi primejdii mai viclene decât ploile şi viscolele împotriva cărora neam de neamul ei au ştiut să afle adăpost.

Pe urmă, îşi aminti că a văzut-o în tovărăşia băieţaşului modest şi sârguincios, plecat la învăţătură. Înţelese că măcar aceasta e adăpostită de toate descumpănările aduse în viaţa celor din Piscul Voievodesei, de „nafta, crude oil, ropa, surovina”.

Lumina părelnică i se aprinse în ochi. Descoperise încă o fericire umilă de ocrotit. Pentru copila lui Alecu Toader Precup, o căsuţă de zestre şi câteva acţiuni ale societăţii „Voevoda” vor însemna poate preţul acestei fericiri.

Rosti:

— Domnule inginer, am citit eu într-o carte că Rockefeller, când a împlinit şaptezeci şi cinci de ani, şi-a îm-părţit averea! Şi-a chemat feciorul şi i-a trecut lui 450 milioane de dolari. Cu alte 450 milioane a înfiinţat institutul care-i poartă numele… Îmi pare că aşa a spălat el multe păcate ale păcurii. Mă înşel ori este adevărat?

— Adevărat, până la un loc anumit! Rockefeller este un mare, foarte mult mare filantrop… Însă este un filan-trop abstract! El face bine la omenire, nu la oameni. Este mult foarte mult deosebire de la una la alta… Dumneata în carte n-ai citit cum face el filantropie, dacă vede un tânăr sărac şi forte forte mult nefericit… Scoate din buzunar zece cenţi şi îi face cadou: „Primeşte zece cenţi şi începi de mâine să economiseşti în fiecare zi zece cenţi. Aşa ajungi miliardar şi fericit!” Aceasta numesc eu sarcasm, nu filantropia… Perversitate, nu filantropia!… Nu toţi oamenii au vis să ajungă miliardari şi să joace golf la bătrâneţe pentru fotografi de la magazin ilustrat, după ce au adunat zece cenţi lângă zece cenţi şi au făcut trust de petrol…

Van den Vondel tăcu.

Uliţa cu vitrine se isprăvise. Au cotit pe alta mai în-gustă şi întunecată.

Cârciuma lui Leiba Ţudic îi aştepta mizerabilă sub acoperişul ei de şindrilă mucedă, cu ferestrele chioare şi cu o punte lunecoasă de scânduri peste noroaie. Gazorniţa agăţată în tavan lumina pereţi afumaţi, rafturi goale, un şirag de covrigi şi moşnegul baricadat în dosul tejghelei.

De la o masă se ridică să salute Alecu Toader Precup.

Cinstea cu fostul cioban Timofte Gâţulea.

— Aceasta e una din cele mai mari plăceri din viaţa mea!… Anunţă Leiba Ţudic, scoţându-şi ochelarii de după ureche şi punându-i alături. Cocoane Zaharia, tocmai astăzi am primit o scrisoare de la Abeles! Trimite complimente pentru dumneata şi scrie că pleacă în Rusia…

Leiba Ţudic se mişcă anevoie să-şi facă datoria. Târa un picior. Nu mai era stăpân pe o mână.

Asemenea muşterii îi aduceau bucurie, dar şi tulburare.

Inginerul Van den Vondel mai intrase de câteva ori, gustase din toate băuturile şi le găsise prea slabe pentru cerul gurii sale argăsit; stătuse de vorbă cu Timofte Gâţulea şi cu alţi vreo doi-trei supravieţuitori din vechiul Pisc al Voievodesei.

Socotea că a fost numai o curiozitate de străin trecător, înţelegea că e pe cale să câştige un client statornic. Iar aceasta îl neliniştea. Se temea să nu-i ceară marfă ca la „Barul American”; pahare şi paie ca la „Barul American”.

Întinse o foaie de hârtie albă pe masă şi aşteptă re-semnat comanda.

— Nu aici, jupân Leiba! Vorbi inginerul. La masa de la badea Timofti! În această nopte facem folclor…

Leiba Ţudic îşi netezi barba cu un surâs indulgent faţă de toate slăbiciunile omeneşti. Ce-o fi însemnat acest folclor nu prea avea idee. I s-a luat însă o piatră de pe inimă.

Acum era sigur că străinul se va mulţumi cu băutura lui Timofte Gâţulea.

Îşi târî piciorul spre balerca de secărică.

Alecu Toader Precup, aşezat numai pe-un sfert de sca-un, se uită la un ceas, la al doilea, la toate pe rând. Ceru iertare. Se apropia timpul să plece la datoria lui de paznic de noapte.

Dar înainte de a pleca, voi să afle o părere.

— Domnule inginer, coane Zaharia, fără bănat, vă cer şi dumneavoastră cuvântul…

— Vorbeşte, Alecule!… Îl îndemnă Zaharia Duhu. Şi slăbeşte-mă cu acest cucoane. Am umblat desculţi amândoi şi nu ne cuconeam atuncea…

Alecu Toader Precup oftă din adâncul uriaşei sale făpturi, cu pumnul enorm rezemat de marginea mesei.

— Aceasta o spui, Zaharia, şi te cred, fiindcă îţi cunosc inima! Adevărata stare însă nu se schimbă cu nimica dacă ţi-oi spune ori nu pe nume… Dumneata eşti pe multe stăpân; iar eu la mulţi sunt slugă!… M-am bucurat de boierie doi ani. Se vede că nu mi-a priit!… Pe urmă, am trecut unde mi-a fost mie locul scris.

— Despre acest alean voiai să ne vorbeşti, Alecule? Întrebă Zaharia Duhu. Mă tem că-i greu să-i găsim leac.

— Un bob zăbavă! Grăi uriaşul. Nu-i asta… Cu asta m-am împăcat. Gata! S-a sfârşit… M-a chemat astăzi domnul director general Reginald. Mi-a spus un lucru care pe de o parte m-a bucurat şi pe de alta mi-a dat de gândit. Îmi cere fata, pe Ilenuţa, să i-o dau la birou. Secretară cică, să înveţe a scrie la maşină şi să capete leafă bună… Asta pentru mine-i o cumpănă mare…

Van den Vondel privi stăruitor la Zaharia Duhu.