Capitolul V

Acelaşi vânt poate stinge mai multe lumini.

Toată dimineaţa zilei de duminică 12 ianuarie, Nevăstuica Diaconu a fost foarte aferată.

Cuvântul era nou, urât şi străin. Dar când i l-a rostit unchiul Izu, a recunoscut şi dânsa că nu se găsea altul mai potrivit pentru nerăbdarea care o purta din bucătărie la sufragerie, din sufragerie în salonaşul pregătit pentru invitatele sale.

În ziua de 12 ianuarie, biserica răsăriteană sărbătoreşte, după calendarul Iulian îndreptat, trei martiri şi o martiră. Sfinţii martiri Petru, Axentie şi Eustahie; sfânta martiră Tatiana… Iar Tatiana este numele ei cel adevărat şi creştin, după actul de naştere şi certificatul de botez.

Porecla alintată şi zoologică, Nevăstuica, a căpătat-o mai târziu, la un an jumătate, când tot unchiul Izu, care-i fusese naş, îndemnat de neastâmpărul ochilor şi mişcă-rilor, a mai botezat-o a doua oară.

O onomastică e un eveniment important pentru o elevă din clasa a patra primară. Mai ales când coincide şi cu o aniversare. Nevăstuica a obţinut autorizaţia să-şi invite câteva colege întru prăznuirea acestei duble săr-bători. Două prietene la masă: Emma Gründwald şi Marta Polkowski. Alte trei la ceai: Sofia Hirschmeister, Adeluţa Grosu şi Carmen Eftimiu.

Proporţia naţionalităţilor era justă.

Urma întocmai proporţia amestecului de limbi şi de naţii din şcoala primară de fete a târgului şi chiar din târg. Focul cel mare de pe vremuri purtase grijă să stârpească din sâmbure seminţia localnicilor. Copiii lor au rămas puţini la număr: învăţământul primar, cu toate prescripţiile aspre din lege, nu e atât de obligator, pe cât s-ar părea, pentru odraslele servitorilor, odăiaşilor, căruţaşilor şi hamalilor, singurele categorii sociale în care s-au statornicit băştinaşii din Piscul Voievodesei, după câteva efemere fluctuaţii. Adeluţa Grosu e fata inginerului; Carmen Eftimiu e fata domnului Istrate Eftimiu, patronul drogheriei şi parfumeriei: „La Parfumul Voievodesei”. Românce amândouă, dar românce din alt capăt de ţară, ca şi Nevăstuica. Părinţii celorlalte trei au venit încă mai de departe şi vizează paşapoarte în fiecare an. Una e evanghelică, alta catolică, a treia se închină lui Iehova. Aceste deosebiri de sânge şi de credinţă nu le împiedică să se bucure din tot sufletul la sărbătoarea pravoslavnică a prietenei lor Nevăstuica, fiindcă sunt şi se simt foarte prietene, ca nişte adevărate surori.

Doamna Tina Diaconu a mai invitat la masă pe Ilenuţa Precup şi pe Izu Protopopescu.

A fost o prăznuire în lege, iar Nevăstuica a avut toată dreptatea să se afle aferată din zorii zilei, cu şorţul de gospodină încins la mijloc şi cu părul înfăşurat în basma.

Unchiul Izu i-a adus un cadou „practic”; aceasta e teoria lui. O pereche de pantofi, de la „Pantoful Voievodesei”, o garnitură de lucru: coşuleţ, ace, mosoare, foarfece, şi degetar, de la „Bazarul Voievodesei”. Ilenuţa i-a adus două cărţi mari cu scoarţele cartonate şi cu ilustraţii, o cutie de bomboane şi o cutie de acuarele cu pensulele respective, căci Nevăstuica arăta oarecare însuşiri la desen şi la zugrăveală.

Duţu a stat tot timpul mesei botos.

Patronul şi aniversarea sa se petreceau mult mai neobservate. Se considera o victimă a inegalităţii de drepturi şi de tratament; îşi exprimase revolta în termeni foarte irespectuoşi şi violenţi: încât unchiul Izu nu l-a slăbit din „răzvrătitule”.

        „Mă, răzvrătitule! Ia vezi dacă n-au îngheţat sticlele cu vin afară.” „Răzvrătitule, tu ai rătăcit tirbuşonul!” „Mai puţină gălăgie, răzvrătitule! Prea îţi dai arama pe faţă. Te-ai molipsit de la proletarii d-aci!” „Răzvrătitul” abia aşteptase să se isprăvească masa, îşi îmbrăcase sveterul de lână şi trântind uşa plecase în lumea lui, cu săniuţa, pe deal, unde alţi „răzvrătiţi” ca Turel Grosu şi Liliom Gründwald îl proclamaseră acum dictator. Venise şi rândul său să le arate ce poate.

Automobilele lor de tinichea nu mai făceau două parale pe-un ger de cincisprezece grade sub zero şi pe lângă o sanie ca aceea trimisă cândva de nenea Mitică, rezistând de atunci la toate izbiturile în garduri şi în felinare, inuzabilă şi incasabilă. Căpătaseră şi dânşii săniuţi, dar nu se comparau! Marfă de la „Bazarul Voievodesei”.

La prestigiul săniei cu marcă elveţiană, se adăugase măiestria de conducător a lui Duţu.

Era în sfârşit o autoritate; banda de „răzvrătiţi” nu-i ieşea din cuvânt. Pe Piscul Voievodesei, sub ruinele turnului de unde începea panta de săniuş, afla consolare pentru inegalitatea şi vitregia tratamentului de acasă.

După plecarea „răzvrătitului”, în capătul mesei întinse pentru Nevăstuica şi invitatele sale, a fost un răsuflet uşurat.

Nu mai era cine să le ghiontească, să le stropşească şi să se bosumfleze. Puteau şopti şi chicoti în voie.

Nevăstuica, îmbrăcată în rochiţă nouă de şeviot vişiniu, cu zulufii proaspăt retezaţi, îşi împărţea ochii şi inima între prietena din dreapta şi din stânga, şi între Ilenuţa Precup, aşezată în celălalt capăt, lângă unchiul Izu. Adoraţia ei nu scăzuse. De la primul fel de bucate adus pe masă s-a repezit în iatac, să-şi schimbe un cârlionţ de păr, aşa cum îl purta acum Ilenuţa, sucit după ureche.

Unchiul Izu s-a cam întrecut cu paharul. Îi sticlesc ochii şi face glume ca la „Barul American”. O tachinează pe Ilenuţa cu măritişul, o întreabă ce-i scrie Mihai Peclu şi ce fel de lecţii de limba română îi dă ea ingi-nerului Van den Vondel.

Ilenuţa îi răspunde voioasă, cu aceeaşi măsură, fără să se supere; iar Nevăstuică nu poate aproba asemenea libertate de conversaţie. În locul Ilenuţei Precup, l-ar pune la punct cu o singură vorbă.

Vartolomeu Diaconu priveşte visător la pahare, la tacâmuri, la fructiera cu portocale, la comeseni şi din când în când peste masă, la cele două cromolitografii din perete: doi peşti atârnaţi în cârlige şi un pepene verde tăiat în felii. Tina Diaconu supraveghează serviciul slujnicei; o fată cam toantă, care acum îşi face ucenicia de servitoare, strică farfurii, ştirbeşte paharele şi îi scoate sufletul.

Obrazul Tinei Diaconu s-a uscat, glasul s-a ascuţit, câteodată are nervi şi nu vrea să vadă pe nimeni: se închide în casă şi trage storurile. Aceasta se întâmplă după unele discuţii, în care e vorba despre bani, economii, blăni, pantofi şi despre nevoia de a face un drum până la Bucureşti, fiindcă nu mai are cu ce ieşi în lume, adică la cofetăria „Select” şi la cinematograful „Edison”.

Slujnica a adus serviciul de cafea pe tablaua de alamă, cu toate tabieturile cuvenite.

Cafeaua o face Tina. E mare meşteră; Izu pretinde că nicăieri nu a băut el vreodată alta mai potrivită în fiert, în zahăr, în caimac şi în stropul de rom. Acestea o încântă pe Tina Diaconu. Însă viaţa nu se mulţumeşte cu atât.

— Nevăstuică – spune ea dând foc spirtului – de acum vă puteţi duce în salonaş! Ia-ţi şi cutia cu bomboane…

Emma Gründwald, roşcată la păr şi cu pieliţa albă ca laptele, Marta Polkowski cu nasul ei de obrăznicuţă ridicat în vânt, au mulţumit pentru masă cu o reverenţă distinsă. Înainte de a ajunge la şcoala primară din Piscul Voievodesei, au învăţat la grădinile de copii de aiurea, din oraşe civilizate; n-au crescut într-o haltă pustie de pe Bărăgan.

Tina Diaconu suspină amestecând zahărul cu linguriţa lungă. O asemenea educaţie nu va putea da ea niciodată Nevăstuicii, cu leafa ticăloasă a unui şef de staţie, chiar dacă au schimbat Bărăganul pe Piscul Voievodesei.

Copiii au trecut în salonaş. Izu Protopopescu grăbeşte să termine un fund de sticlă.

După ce a deşertat paharul, întreabă ghiduş:

— Nu, zău, domnişoară Precup, când ai să-mi dai şi mie lecţii de olandeză? Fiindcă îmi închipui că faceţi schimb! Dumneata îl înveţi pe Van den Vondel româneşte; el te învaţă olandeza…

Ilenuţa Precup lăsă jos felia de portocală şi înălţă genele lungi.

— Dar, domnule Protopopescu, nu ştiu nici un cuvânt din limba olandeză.

— Nici măcar: te iubesc?

— Nici măcar atât! Mărturisi Ilenuţa plecând ochii şi roşind. Domnul Van den Vondel se înţelege destul de bine româneşte eu mine. Eu numai îl corectez şi îi dau oarecare noţiuni de gramatică… Facem mai mult conversaţie.

— Nostimă conversaţie trebuie să fie! Despre băuturile din diferitele regiuni ale lumii! Exclamă Izu Protopopescu, din principiu apărător al produselor naţionale.

Ilenuţa Precup îşi apără elevul cu părul alb şi cu obrazul de brânză de Olanda:

— Nostimă nu este, domnule Protopopescu! Dar e foarte interesantă…

— Înţeleg! Branchi-anticlinalul de Pliocen… Geosinclinalul Carpaţilor şi alte năzdrăvănii de acestea… Spune drept, de câte ori căşti pe ceas, duduiţă?

— Nu casc de loc!… Protestă Ilenuţa Precup. N-am când mă plictisi. Nici nu observ când trece ora. Domnul Van den Vondel a călătorit mult, cunoaşte multe şi nu se interesează numai de pietre şi de petrol, cum crezi dumneata! L-a pasionat istoria şi tradiţia popoarelor pe unde a fost, le-a învăţat mai mult sau mai puţin limba, legendele, proverbele. Despre ele conversăm. Ca să spun drept, m-a pus şi pe mine la oleacă de muncă. M-a silit să citesc legendele şi proverbele noastre şi de câteva ori m-a făcut de ocară… M-a îndreptat cu alte zicale, proverbe şi legende, pe care le ştia mai bine de la moş Timofti Gâţulea, moşneagul cel surd…

Tina Diaconu strânse din umeri.

— Era şi de aşteptat, domnişoară Precup. Acest inginer mie nu-mi place de fel!… E un beţivan şi o haimana. În loc să păstreze distanţa, ca domnul Reginald Gibbons, s-a înhăitat cu toţi derbedeii din Piscul Voievodesei, stă la cârciumă şi acum ţi-a cerut dumitale să-i dai lecţii. Foarte suspect! Părerea mea e că aci este ceva foarte suspect…!

Furată de pasionatul său rechizitoriu, Tina Diaconu n-a prins de veste că s-a umflat cafeaua şi că a dat în foc.

— S-a dus caimacul dracului! Suspină Izu. Dacă aş fi în locul lui Vartolomeu şi dacă ai fi tu, Tino, în locul lui Demetrian, ţi-aş spune că ai făcut-o dă oaie, nene Mitică!

Tina şi Haralamb Diaconu au surâs la amintirea întâmplării neuitate, din altă iarnă, în altă margine de ţară.

Ilenuţa Precup însă nu surâdea, întristată.

Pe obrazul oval, neatins de pudră, cu roşul natural al pomeţilor şi al buzelor, mâhnirea pusese o umbră mai lungă genelor lungi.

Împinse jumătatea de portocală cu farfurie cu tot şi vorbi, trecând cu privirea de la unul la altul:

— Nu ştiu de ce mă necăjeşte toate lumea, de când am primit să dau lecţii domnului Van den Vondel?! Nu fac nici o crimă că îl învăţ româneşte şi dânsul nu face nici o crimă că vrea să înveţe anumite lucruri despre noi.

— Sunt crime şi crime, domnişoară Ilenuţo! Rosti înţepată Tina Diaconu. Şi în fiecare crimă este un vinovat şi o victimă… Eu să fiu în locul… (ezită cu ibricul de cafea în mână, fiindcă nu găsea cuvântul potrivit) să fiu în locul domnului Alecu Precup, aş fi ceva mai bănuitor.

Ilenuţa Precup îşi simţi obrazul învăpăiat şi îşi stăpâni lacrimile. Înţelegea în sfârşit unde vrea să ajungă doamna Tina Diaconu.

Cu un început de nerăbdare, spuse apăsat:

— Domnul Van den Vondel e un om în vârstă şi serios…

— Vârsta nu-i o garanţie! Sublinie Tina Diaconu. Pe bărbaţi îi apucă strechea la bătrâneţe!

Fără să ia aminte la întrerupere, Ilenuţa Precup continuă:

— Iar pentru lecţii m-a angajat domnul Zaharia Duhu! Acasă la domnul Zaharia Duhu dau lecţiile în fiecare după-amiază… Acasă la domnul Zaharia Duhu şi în prezenţa mătuşii Ruxanda…

Tina Diaconu nu înţelege să lase altuia ultimul cuvânt.

Luă aminte la o ciudăţenie:

— Şi în definitiv, pe acest domn Zaharia Duhu ce l-a apucat să facă propagandă pentru limbi şi poveşti româneşti? De ce nu te-a lăsat să te angajezi la societate? Aveai acolo ceva fix şi sigur, pentru multă vreme… Uite, primeai acum gratificaţie de sărbători, ca Izu!… Acest Van den Vondel îşi ia într-o bună zi pălăria şi pleacă în lumea lui…

— Nu pleacă! Se amestecă Izu în vorbă. Până într-un an nu pleacă… La primăvară începe cercetări spre dealul Călimanului. Cel puţin aşa ştiu de la centrală…

— Chiar aşa dacă ar fi, n-are să ia lecţii un an. Îl costă mai ieftin Timofti Gâţulea şi alţi haidăi… Acuma am auzit că umblă la vânat. Umblă după mistreţi şi alte istorii, pe coclauri…

Ilenuţa Precup găsi prilej să curme discuţia.

— Da! Spuse. A plecat la vânătoare cu tata şi cu moş Timofti, cu alţi oameni… Cu alţi haidăi!

Doamna Diaconu îşi muşcă buzele subţiri.

Dură o tăcere grea.

Afară se auzi o locomotivă manevrând, fluierul frânarilor, ciocnirea tampoanelor.

De cealaltă parte, în piaţa din faţa gării, adică în maidanul cu nume de piaţă, trecu o sanie cu zurgălăi.

Izu Protopopescu încercă să aducă o notă veselă.

Clipind din coada ochiului, întrebă:

— Toate bune, domnişoară Ilenuţo! Chestia însă e: ai ori nu autorizaţia de la stimabilul Peclu? Aci să-mi răspunzi…

— N-am şi nici n-am nevoie!… Declară ruşinată Ilenuţa Precup, chinuind între degete o coajă de portocală, strângând-o şi stropindu-şi dosul mâinii cu lichidul eterat.

Lăsă coaja jos, îşi mirosi mâna şi spuse, mişcând scaunul:

— Dacă v-aţi hotărât să mă necăjiţi, mai bine mă duc la Nevăstuica! De altfel, nici nu mai pot sta decât un sfert de oră…

— Te duci acasă să înveţi basme şi proverbe pentru mâine? O iscodi în glumă Izu Protopopescu.

— Mă duc, fiindcă toată gospodăria de-acasă e în seama mea. Noi n-avem slugi…

Răspunsese uscat şi se ridicase cu bărbia tremurând. Mulţumi pentru masă şi trecu în salonaşul unde se afla Nevăstuica şi prietenele sale.

Vartolomeu Diaconu, care tăcuse până acum, îşi dojeni soţia:

— De ce mai inviţi oameni la masă, Tina, dacă te porţi aşa cu dânşii?

— Ai căpătat glas?… Se miră Tina Diaconu. Te pomeneşti că ţi-o fi plăcând şi ţie acum! Mulţi avocaţi şi-a mai găsit copila aceasta!… Şi mă întreb de unde se-mbracă? De ce a angajat-o acest Zaharia Duhu să dea lecţii unui nebun şi unui beţiv ca Van den Vondel?

Scandalizarea doamnei Tina Diaconu se precipitase lipsită de tact.

Atacase pe două fronturi şi a ridicat împotrivă-i două protestări.

— Tino, dragă!… Cuvântă Izu Protopopescu. Nu te amesteca unde nu te pricepi! Van den Vondel o fi iubind el mai mult băutura decât cafeaua cu lapte; dar nu e un nebun. E unul din cei mai buni ingineri geologi pe care îi are societatea… Şi nu fleacul nostru de societate de aci, din ţară. Centrala cea mare, de la Londra! Cum se iveşte ceva, cine ştie în ce capăt de lume, Van den Vondel e trimis telegrafic la faţa locului.

Vartolomeu Diaconu luă cuvânt să apere celălalt front:

— Iar cu domnul Zaharia Duhu nu ai dreptate de loc, Tina! E un om de ispravă. Nu pot să-ţi spun cât e de ispravă… Am convingerea că dacă a socotit el că e bine să nu se angajeze Ilenuţa Precup la societate şi că dacă i-a găsit el altceva în loc, n-a făcut-o de florile mărului. A vrut s-o apere poate de tot soiul de indivizi, care lucrează în birouri… O fată, oricum, nu-i la locul ei într-un birou cu doi-trei indivizi.

— Mersi pentru indivizi! Protestă Izu Protopopescu, fără convingere.

— Tu ştii mai bine, Izule, ce vreau să spun! Nu e vorba de tine. Nici de alţii, doi-trei ca tine. Pe lume se află tot felul de oameni. Mai mulţi răi decât buni… Pe urmă, cum putea să fie ea secretară a domnului Reginald Gibbons? Acesta nu ştie şi nu vrea să ştie un cuvânt românesc. Când are ceva de vorbit în birou, stă cu tălmaciul alături.

— Poate voia să vorbească într-o limbă la care nu este nevoie de tălmaci… Observă Izu.

— Tocmai! Eu l-am văzut de două ori uitându-se după Ilenuţa Precup. O dată pe peronul gării, o dată sus, în târg… Nu mi-a plăcut de fel privirea aceasta…

— Că lui grozav îi pasă, dacă ţi-a plăcut ţie ori nu! Strâmbă din buze Tina Diaconu. Le pasă lor de ochii şi de plăcerea ta…!

        , Lor” – însemnau toţi.

Toţi de la societate: Reginald Gibbons, Zaharia Duhu, Dinu Grinţescu, Sebastian Luduş, Van den Vondel, Emil Sava: toţi câţi, sub o formă sau alta, se înfruptau dintr-un bun interzis unei netrebnice familii de ceferişti.

Vartolomeu Diaconu privi pe fereastră afară, deodată străin de această înveninată dezbatere cu care era acum deprins.

Fulguia mărunt.

De sus, de la etaj, peste cupolele cisternelor, peste împrejurimile urâte şi negre, peste sonde, se vedeau culmile dealurilor ninse şi purificate.

Privea cu o mare destindere, ca un om scăpat de la o cruntă primejdie.

Iar singura chinuire a lui rămânea constrângerea să nu poată mărturisi nimănui prin ce a trecut şi din ce a scăpat. Aceasta numai el o ştie şi poate numai Zaharia Duhu o bănuieşte. Câteodată crede că a bănuit şi că a ştiut; altă dată i se pare că adevărul e numai aşa cum i l-a spus el, atunci, în sala de jos, când se simţea cu cuţitul la gât şi când acceptase cu simplitate hotărârea să se arunce sub roţile unei locomotive.

Când a intrat în birou cu inima golită de sânge ca un burete stors şi când l-a găsit pe Zaharia Duhu pe cana-peaua de muşama, cel dintâi gând al său a fost de pizmă şi de ură. De ce asemenea oameni, fără copii, fără nevoi, se îmbuibă, în vreme ce alţii stau gata să-şi pună gâtul pe şine? Zaharia Duhu i-a zâmbit. Îi venea să strivească zâmbetul acela pe buze cu un tampon de pe masă, cu o călimară, cu ghiuleaua care-i slujeşte de presspapier. Fos-tul căutător de comori i-a zâmbit însă fără să-i bănuiască gândurile şi i-a spus să ia loc alături… În taină, i-a declarat că societatea a luat hotărârea să-i acorde o gratificaţie pentru serviciile aduse de când a fost mutat aici şi că această misiune fiind delicată (deşi nu-i cerea nimic în schimb), îşi asumase el însărcinarea s-o execute. Nu era de crezut şi a crezut! Acţiunile sale, cumpărate cu bani străini, ajunseseră atunci la cota cea mai scăzută. „Voevoda”: 1800, „Voevoda”: 1700, „Voevoda”: 1300, „Voevoda”: 950… S-a urcat în tren a doua zi, le-a vândut, a acoperit diferenţa; i-au rămas şi lui optsprezece mii de lei, cu care a cumpărat haine copiilor, paltonul Tinei, două covoraşe şi cele două tablouri din sufragerie, ca să nu stea pereţii goi.

Tina nu ştie. Izu nu ştie. I-a iscodit pe departe; iar Izu l-a asigurat că nu se pomeneşte în obiceiurile socie-tăţii să dea gratificaţii funcţionarilor din serviciul statului, cel puţin funcţionarilor mărunţi, căci aceasta înseamnă bacşiş şi corupţie. De la trei sute de mii în sus, până la cinci milioane, nu se mai cheamă bacşiş şi intră în contabilitate la rubrica: onorarii de avocaţi, cheltuieli diverse, expertize şi consultaţii.

De atunci, acţiunile societăţii „Voevoda” au crescut la bursă nebuneşte: „Voevoda”: 2000, „Voevoda”: 2500, „Voevoda”: 3200, „Voevoda”: 3800, „Voevoda”: 4000, 4200, 4500… Dacă le-ar fi păstrat şi le-ar fi vândut după noua emisiune, când toată lumea voia să cumpere şi ni-meni nu avea ce vinde, astăzi ar fi om cu economii de o sută cincizeci de mii de lei.

Dar după două săptămâni trecuse peste el o inspecţie. Numai două săptămâni l-au despărţit de sentinţa pe care i-ar fi hotărât-o alţii, dacă n-ar fi executat-o singur, sub roţile locomotivei, cum se pregătea şi era gata s-o facă.

Zaharia Duhu îl întâlneşte, vorbeşte, întreabă pleacă. Nimic din ochii lui nu poate afla. Şi acasă e silit să-l apere de judecăţile strâmbe ale Tinei, fără să-i poată spune vreodată adevărul întreg, care a salvat onoarea unui om, o viaţă de om, o familie întreagă, ceasurile lor de acum şi de la această masă. Cine are să le ştie acestea vreodată? Cine le-ar putea bănui?

— Rămăseşi pansiv, nene Vartolomeu! Constată Izu Protopopescu. Parcă ţi s-au înecat corăbiile sau parcă ai fost mazilit din scaunul Voevodesei ca Iordan Hagi-Iordan…!

Doamna Tina Diaconu voi să afle numaidecât cum s-au petrecut lucrurile cu mazilirea lui Iordan Hagi-Iordan.

Izu Protopopescu mută paharul de coniac din dreapta în stânga ceştii de cafea şi manevrând mişcările cu pricina, explică situaţia astfel:

— De-o parte, acilea, sunt petroliştii prin accident. Mai devreme ori mai târziu se curăţă!… Vin ceilalţi, care au capital la spate; ăi care se nasc şi trăiesc pentru petrol… Ăştia iau locul ălorlalţi şi nu-l părăsesc decât după ce au epuizat o regiune.

Suflă asupra locului gol din dreapta şi mai trase un perdaf feţei de masă cu dosul şi latul palmei.

— Pe urma lui Hagi-Iordan, n-a rămas nimic. Cel puţin întrucât priveşte Piscul Voievodesei. A vrut să lupte! Acum se judecă şi are să piardă, dacă nu cade la o tranzacţie, precum se vorbeşte, ca să se ridice iarăşi copăcel, pe picioare. Mai inteligent a făcut Dinu Grinţescu. N-a vândut! Nu s-a pus de pricină. A văzut că n-are încotro! A primit şefi peste capul său… Mâine, tot director al exploatării are să devină! Van den Vondel peste un an pleacă. Reginald Gibbons are să treacă la Bucureşti, după ce se vor aşeza definitiv lucrurile aci, după ce instalăm sonde noi şi după ce societatea intră la exploatarea regiunilor dimprejur. Astăzi suntem a treia din ţară; peste doi-trei ani, se poate întâmpla să fim întâia…

— Când te-aud „să fim”, mă strânge de gât! Spuse Tina Diaconu. Dânşii să fie, nu tu! Tu ce câştigi, din toate acestea?

— Eu îmi câştig pâinea! Declară Izu Protopopescu. Atât îmi ajunge, Tino! Sunt bucuros că nu m-au scos… Legea ne apără ca funia pe spânzurat. Legea obligă societatea la un număr de salariaţi români… Dar cota salariaţilor români se împlineşte cu argaţi, cu paznici şi cărăuşi… Locurile cele bune şi lefurile cele mari nu sunt rezervate pentru noi. Un inginer de-al lor primeşte de cinci ori leafa unui inginer român. Un director la fel. Ce putem face? Bine că nu ne dă afară…

Izu Protopopescu nu arătă nici mâhnire, nici indignare pentru aceste orânduieli.

Făcu semn Tinei să-i treacă sticla de coniac şi îşi exprimă dorinţa să bea o a doua cafea, care nu şi-a pierdut caimacul în foc.

Vartolomeu Diaconu lua aminte la o schimbare până acum nelămurită. Se stinsese o lumină în el. Nu-i mai apărea nici o privelişte ca altădată, când auzea ori citea întâmplător de aiurea. Nici sonda nr. 16 în erupţie; nici uşa turnantă a cafenelei din Viena, unde o actriţă celebră a scos revolverul din poşetă să-şi împuşte amantul.

Acum priveliştile care stăruiau în ochii lui erau mereu aceleiaşi.

Două.

Două şi deopotrivă de sinistre. O dată, se vede la casa de fier, numărând şi dosind un teanc de bancnote. Altă dată se vede departe, la capătul cel mai de sus al liniei, dincolo de primul macaz: e gata să se azvârle sub roţile unei locomotive, o aşteaptă venind, a apărut cu lumina roşie de sânge, se repede, iar Zaharia Duhu îl apucă de guler şi îl trage îndărăt. Încolo nu se mai arată nimic. Privirea lui e deşartă şi umilă.

— Ce-o fi făcând nenea Mitică al vostru? Întrebă Izu Protopopescu. S-au împlinit doi ani de când s-a petrecut povestea cu dânsul.

— Om slab!… Îi aplică diagnosticul Tina Diaconu. Îşi dă nătăfleţul demisia şi se lasă de politică, tocmai când era bătălia mai în toi!… Slab! Cârpă! Dacă rămânea unde ar fi trebuit să fie, mai aveam o nădejde la dânsul. Un S. O. S.! O înaintare. O mutare…

— Când colo, o făcu dă oaie? Începu să râdă zgomotos Izu Protopopescu. A făcut-o, mizerabilul, dă oaie şi pentru dânsul, şi pentru noi…!

Vartolomeu Diaconu încercă să-l vadă pe domnul Demetru Demetrian cu tâmplele cărunte de atunci, cu privirea lui tristă şi prietenoasă, aşa cum stătea lângă soba de fier, în halta de pe Bărăgan; aşa cum a stat în capul mesei, cu Duţu pe genunchi.

Nu vrea să mai apară. S-a şters.

Încearcă să-l vadă undeva, în străinătate, unde scriu gazetele că se află coborând din tren într-o gară cu afişe multicolore: „Visitez Cannes! En Corse, a Ile rousse! Les Messageries maritimes font le tour du Monde”.3

Nu-l vede. Nu există nici el, nici gara cu trenuri electrice şi cu afişele care altădată erau mai vii decât priveliştile de-aievea. Există un singur om deschizând o casă de fier; şi acelaşi om cu spinarea încovoiată, nebărbierit, cu pungile pleoapelor umflate de nesomn, aşteptând dincolo de primul macaz să se ivească locomotiva cu o cocardă roşie de sânge pe piept…

Ilenuţa Precup s-a întors din salonaşul unde s-au adunat prietenele Nevăstuioii. Îşi ia ziua bună. E îmbrăcată într-un paltonaş negru, strâns pe trup, cu guler pufos dintr-o sălbăticiune vânată de Alecu Toader Precup şi cu o pălăriuţă lucrată de dânsa.

Însă fiindcă toate au căpătat altă înfăţişare şi alt preţ pe zvelta făptură, Tina Diaconu le măsoară din ochi cu dezaprobare.

Nu-i pare lucru curat.

Pe scări a coborât şi Nevăstuica s-o însoţească, alintându-se, agăţându-i-se de braţ şi frecându-se ca o pisică.

— Fugi, să nu răceşti! Intră în casă! Se răsteşte cât poate mai autoritar Ilenuţa, bătând din picior. Hai! Hai!

Nevăstuica râde în capul scărilor şi nu se sperie de ameninţările pe care le cunoaşte. Îi face semn din urmă cu mâna.

Ilenuţa se întoarce de câteva ori, răspunzându-i cu o fluturare a degetelor, apoi urcă dealul, mlădioasă, ridicând faţa să i se prindă fulgii mărunţi în gene şi surâzând cu o bucurie copilărească la gâdilarea lor jilavă. Îi lasă să se topească, nu-i scutură. Se topesc numai fulgi albi, nu preling pe obraz văpsea neagră de gene şi dâre de fard.

Zăpada scârţâie plăcut sub tălpi. E un ger sănătos, care-i îmbujorează pomeţii. Chiar fulgii, parcă, nu din nori se desprind. Sunt cristali sclipitori de aer îngheţat.

Grăbeşte, fiindcă o aşteaptă acasă mizere griji de gospodărie: focul; mâncarea pentru Alecu Toader Precup, când va veni la noapte de la vânătoare; surcelele pentru focul de a doua zi.

Grăbeşte, mai ales, fiindcă astăzi e ziua când ea aş-teaptă scrisoarea săptămânală de la Mihai. De obicei nu se mişcă de la fereastră până ce nu soseşte factorul. Acum are s-o găsească băgată sub uşă. Poate va fi o scrisoare mai bună decât cea de săptămâna trecută.

În dreptul poştei, domnul Reginald Gibbons se pregătea să urce în automobil. Şoferul deschisese portiera.

Domnul Reginald Gibbons nu vedea însă portiera dată în lături şi nici omul înclinat servil, cu şapca galonată în mână.

El s-a întors pe jumătate, ţapăn de gât, ţapăn în toate articulaţiile, cu un chibrit într-o mână şi cu cutia în cealaltă, cu ţigara de foi în dinţii ca seminţele de floareasoarelui, pe alocuri tărcaţi de plombele platinate. Pe chipul lui vânăt ca ficatul de pe trunchiul măcelăriilor, nu tresare nimic, nu e nici curiozitate, nici plăcere, nici nerăbdare: nimic.

Priveşte ţapăn cu palmele apropiate, aşa cum se pregătea să aprindă chibritul.

Când Ilenuţa Precup a cotit pe strada ei, spre casă, domnul Reginald Gibbons se răsuceşte automat pe călcâie, se frânge automat de mijloc, cât e de înalt, ca să încapă în limuzină. A uitat cutia într-o mână, chibritul în alta, ţigara neaprinsă în seminţele lungi şi late ale dinţilor.

Ilenuţa Precup grăbeşte mărunt-mărunt, pe lângă casele lipite una de alta, cum sunt acum toate clădirile din centrul târguşorului Piscul Voievodesei.

A scos cheia din ascunzătoare.

Este scrisoarea? Este?

Scrisoarea era! S-a aplecat s-o ridice. Fără să-şi lepede paltonaşul, s-a aşezat pe scaunul de lângă sobă cu focul stins.

Surâsul i-a luminat faţa.

Ca un pătimaş înainte de a gusta paharul, pipăie plicul, îl răsuceşte, priveşte data ştampilei.

Rupe marginea delicat, cu vârful unghiilor.

Întâi a întors foile pe toate părţile. Patru pagini scrise mărunt. Săptămâna trecută au fost numai trei; ultima pagină numai cu două cuvinte şi semnătura.

Bucureşti, 10 ianuarie „Leana mea mică şi răutăcioasă, N-ai drept să mă mustri fiindcă n-am putut veni în vacanţă.

Am crezut că m-am explicat destul de lămurit. În ajunul Crăciunului eram cu bagajele pregătite, când am primit un bilet de la direcţie, să mă prezint imediat. Am lăsat toate aşa cum erau. La direcţie, d. subdirector mi-a dat o sumă de lucruri urgente şi confidenţiale, după dorinţa expresă a d-lui Reginald Gibbons. Tu, care priveşti lucrurile de la distanţă, nu poţi aprecia ce înseamnă această dovadă de încredere. Este cea mai sigură garanţie că nu sunt consi-derat aci ca un parazit. De obicei, munca mea este uşoară şi îmi lasă destul timp liber pentru studii. Dar tocmai aceasta mă obligă să-mi execut conştiincios, cu orice preţ, datoriile mele excepţionale. Am lucrat zi şi noapte. Cred că toţi au fost mulţumiţi de mine. D. subdirector m-a felicitat şi m-a asigurat că va atrage respectuos aten-ţia şi d-lui Reginald Gibbons asupra modului cum mi-am îndeplinit atribuţiile.

Mă întrebi dacă mă duc la teatre şi la cinematografe? Întrebarea ta îmi arată că încă nu-ţi imaginezi care este viaţa mea de aici. Nu am venit să mă distrez la Bucureşti, Leana mea mică. Nu invidiez de loc haimanalele care se plimbă pe Calea Victoriei. Eu m-am aşternut serios pe studiu. Pe lângă studiu, am căpătat o pasiune nouă, tot în legătură cu învăţătura mea. Fiindcă m-am format, ca să spun aşa, într-o atmosferă a petrolului, cred că şi pe viitor am să mă specializez în studii de petrol. În acest scop, jumătate din gratificaţiile mele le-am cheltuit pe cărţi şi studii în legătură cu petrolul. Leana mea mică, nici nu ştiu cum să-ţi exprim ce pasionant a devenit pentru mine acest studiu. Acolo, la Piscul Voievodesei, cât am fost un netrebnic ajutor la o cancelarie, la ordinele lui Izu Protopopescu şi ale altora ca dânsul, trăiam ca un sclav ignorant, fără să-mi dau seamă de mecanismul vast în care eram şi eu o infimă rotiţă. Acum mi s-au deschis ochii. Privesc lucrurile în toată grandoarea lor. Cărţile mele sunt mult mai palpitante decât un roman. Mai palpitante decât tot ce s-a petrecut în istorie. Expediţia argonauţilor, expediţia lui Alexandru cel Mare, cruciadele lui Napoleon; toate acestea au fost exagerate de istorici, înflorite şi aranjate ca să dea impresia unor adevărate epopei. Noi trăim o epopee mult mai grandioasă. Este epopeea petrolului. Cât timp am stat în Piscul Voievodesei, judecam a la Izu Protopopescu, aşa ca un mercenar tocmit să-şi îndeplinească o datorie meschină, fără să ştie mişcarea de ansamblu şi să-şi dea socoteală la ce bătălie uriaşă participă. Acum destinul meu mi s-a lămurit.

Astă-noapte, până târziu, am citit peripeţiile luptei pentru petrol din Persia, Turcia şi Asia Mică. Nu este nici un film, nici un roman mai senzaţional. La cinematograful din Piscul Voievodesei urmăream amândoi cu emoţie goana unui spion urmărit de detectivi sau a unui erou urmărit de inamici. Fantezii toate acestea! De o mie de ori mai dramatică este, de exemplu, goana englezilor după canadianul d'Arcy, când a căpătat de la şahul Pensiei, în chip de cadou, dreptul de a exploata subsolul Persiei vreme de cincizeci de ani. Tot drumul lui d'Arcy îndărăt, a fost presărat de emisari hotărâţi să-i smulgă documentul. La Cairo, la Alexandria, pe vapor, în tren, o sută de propuneri şi o sută de ameninţări. Şi la sfârşit, când n-a reuşit nimeni, documentul l-a căpătat un pastor anglican… La obţinut, sub cuvânt că un creştin, dacă doreşte într-adevăr să triumfe domnia lui Isus pe pământ, are datoria să cedeze misionarilor pergamentul semnat de şahul Nassir Eddin. Cu acest document, misionarii vor merge să creştineze persienii care se închină la idoli şi la dumnezei mincinoşi, sub cuvânt că au venit să prospecteze terenul… Aşa s-a născut „Anglo-Persian Oil Company”. Ce zici? Nu e mai palpitant ca un film de cinematograf? Pe urmă luptele din Siria, revoluţiile din Mexic; toate acestea sunt evenimente care se petrec sub ochii noştri şi nu le cunoaştem cheia. Trăiam o epocă pe lângă care epopeea lui Napoleon e ca un mic scandal petrecut la Piscul Voievodesei. Aici participă tot globul pământesc. Îţi mărturisesc, Leana mea, că mă aflu într-o adevărată exaltare. Dacă voi face ceva serios în viaţă, aceasta va fi un studiu documentat şi complect asupra acestei epopei. Mă pregătesc de pe acum. Toată învăţătura mea spre această ţintă vizează.

Tu ce mai faci? Mai scrie-mi. Îţi sărut vârful degetelor.

Mihai”

Scrisoarea lunecă din mâinile Ilenuţei Precup.

Rămase cu palmele pe genunchi, cu foile căzute la picioare. Aceasta era tot? Nimic despre dânsa, despre el, nimic despre dânşii, Nassir Eddin şi „Anglo-Persian Oil”. Proiectele mele, ceva serios în viaţa mea, exaltarea mea… Atât şi numai aceasta avusese el de spus? „Tu ce mai faci, mai scrie-mi.”

Se strânse lângă sobă, cuprinsă de frig.

Soba era rece.

Focul murise.