Capitolul VI

Primăvara aduce tot soiul de nebune surprize.

Rafinăria societăţii „Voevoda, Anglo-Roumanian Company”, depozitele de decantare, parcul de vagoane-cisterne şi staţia de încărcare, atelierele de reparaţie şi montare, rezervele secţiei de foraj şi numeroasele birouri s-au în-tins pe o suprafaţă de zece ori mai vastă decât cuprindea pe vremuri curtea Ilovenilor, cu toate acaretele, grajdurile, hambarele şi şurile căzute în părăsire sub nevolnica gospodărie a lui Boldur.

La început, în alcătuirea cea veche a societăţii, instalaţiile erau rudimentare şi sărăcăcioase.

Cereau multă mână de lucru şi împingeau la o mare risipă de material brut.

Inginerul Dinu Grinţescu se mărginise la atât cât s-au învrednicit să-i pună la îndemână banul şi creditul lui Iordan Hagi-Iordan; economiile acţionarului indigen. Pe urmă, pasiunea sa cea mare, ca şi a lui Van den Vondel, era să dibuiască ţiţeiul din pământ, să-l vâneze din stra-turile unde se pitulase, să-l scoată la iveală.

Partea cealaltă, adică partea bănoasă a exploatării, îl interesa mai puţin. Când, împinşi de gâlgâitul izvoarelor, au pregătit lărgirea întreprinderii şi au comandat maşini noi, s-au pomenit cu întârzieri la executarea comenzilor, cu creditul tăiat şi cu interminabile formalităţi de garanţie. În sfârşit, cu tot ce-a putut pune la cale organizaţia puter-nică de la Londra pentru a descuraja încăpăţânarea câtorva moldo-valahi; după cum pe de altă parte suflase prin mijlocitori acţiunile din mâinile indigenilor ca să le ştie în alte mâini mai sigure, şi după cum, făcând front de astă dată cu alte organizaţii concurente, au răzbit, biruind încăpăţânarea altor moldo-valahi şi au căpătat o lege a minelor, de gumă.

Primejdia nu mai există.

Chiar dacă se schimbă guvernele, drepturile câştigate rămân sfinte.

Românii sunt un popor de onoare.

Întru atâta, mai ales, se deosebesc de generalii şi dictatorii aventurieri ai Mexicului.

Acestea fiind ştiute, sub comanda domnului Reginald Gibbons, societatea „Voevoda, Anglo-Roumanian Company for the Development of the Mining Industry. Limited” a purces la ispravă şi nădejde.

Acum, în jurul nucleului primitiv, s-au ridicat două instalaţii sistem „Straftord”, instalaţii pentru rectificarea benzinei şi uriaşele coloane de metal alb, aspiratoare şi compresoare pentru gazolină, baterii de evaporare, instalaţia de vid a uleiurilor, altele pentru rafinarea lor, fabrica de parafină şi instalaţiile „Dubbs” pentru fabricarea benzinei prin cracarea moleculelor.

Zidul înalt şi roşu împresoară o cetate de cazane, de turnuri, de sifoane, absorbitoare, deflegmatoare, ţevi, cuptoare şi cisterne, unde nimeni nu poate intra şi de unde nimeni nu poate ieşi, până ce nu trece pe la controlul portarului cu ochi de cerber.

Într-o parte, cazanele străbătute de serpentina ţevilor stau gata să plesnească la o dogoare de câteva sute de grade şi la o presiune de câteva atmosfere; alături, în fabrica de parafină, mâna îngheţată pe sloiul discurilor de fier. Într-o parte vid; alăturea opt ori douăsprezece atmosfere. Într-o parte arşiţa cazanelor înroşite la aer liber; dincolo răcitoarele de amoniac cu minus şaptesprezece grade.

Faţă de numărul şi de imensitatea ciclopeană a maşinilor, oamenii apar puţintei la făptură. Ca pigmeii din tablourile sinoptice care reprezintă, de-o pildă, procentul ştiutorilor de carte din România alături de procentul Sue-diei sau consumul benzinei pe cap de locuitor indigen, alături de capacitatea de consumaţie a unui burduhos şi gigant cetăţean al Statelor Unite.

Sunt puţintei la făptură oamenii şi puţini sunt la număr.

Maşinile au căpătat o inteligenţă a lor, precisă şi imperturbabilă. Se lipsesc de cea a oamenilor, şovăielnică şi supusă greşelii.

Pe măsură ce instalaţiile au crescut, nevoia de lucrători a scăzut. E adevărat că dintre aceştia, aşa puţini cum sunt, ţăndările unui cazan plesnit şi flăcările unei explozii mai trimit adeseori câte unul la spital ori la cimitirul cel nou din Piscul Voievodesei, unde acum există mai multe despărţăminte pentru morţii care în viaţă au rătăcit pe căile diverselor schisme ale bisericii lui Crist.

Dar aceste episoade n-au mare însemnătate. Morţii se pot îngropa repede.

Mai multă pagubă înfăţişează pentru societate întreruperea lucrului la o secţie şi timpul pierdut până la repa-raţia ori înlocuirea cazanelor.

Slavă Domnului, muncitorii bat la poartă, veniţi cu acte şi documente de la atâtea întreprinderi de aiurea, închise! Bat la poartă, aşteaptă dând târcoale, îmbulzindu-se când află că au mai fost doi dintre ai lor transportaţi pe năsălie cu faţa acoperită şi milogindu-se pentru a căpăta, la rându-le, dreptul de a pieri sfârlogiţi de flacără şi spintecaţi de aşchiile oţelului.

Ameninţarea grevelor s-a potolit deocamdată, după cele dintâi două sau trei încercări. A trecut şi ameninţarea şomajului sub aspectul acut. Suferinţele şi necazurile muncitorilor sunt multe. Dar n-au încă răgaz să-şi vadă de păsurile lor, să se organizeze, să lupte. Încă nici nu se cunosc toţi bine între dânşii, aduşi din colţuri deosebite de ţară, şi chiar de lume. Pipăie locul şi se pipăie între dânşii. Iar societatea profită de aceste stări tranzitorii, făcându-şi treburile în tihnă, până ce lucrătorii vor prinde să-şi cunoască şi să-şi unească puterile. Până atunci păcura nu arată semne de sleire.

E abundentă şi docilă.

Împinsă de pompe automate, curge pe o ţeavă, circulă în cazane din ce în ce mai fierbinţi, asudă, se evaporează, vaporii sunt din nou alungaţi în alte cazane, se condensează, se aleg, se amestecă şi se purifică, trec prin preîncălzitoare şi răcitoare, până ce scapă afară pe mai multe ţevi separate în bazine separate: benzină uşoară, benzină grea, petrolul uşor, petrolul greu, whitespirt, motorină, drojdia ţiţeiului.

A fost fără îndoială un miracol al naturii acel săvârşit în veşnicul şi nemărginitul său laborator, când în decurs de milenii a prefăcut pe încetul flora şi fauna exuberantă a epocilor talazice în zăcăminte grase de păcură, mai apoi astupate de nisipuri şi roci. Plante, gângănii, peşti, flori, organisme microscopice şi dihănii monstruoase au putrezit în soare şi mlaştini, au fermentat, au chiftit, s-au tras la fund sub alte straturi ale scoarţei, cu alte flori şi dihănii.

Nu mai mic a fost însă miracolul săvârşit de om, când a izbutit să prefacă untura vâscoasă şi neagră în puterea fluidă care răsuceşte helicea avioanelor eliberându-le să spintece cerul de azur.

Sebastian Luduş şi le spune toate acestea păşind peste bălţi urâte de la o clădire la alta, de la un cuptor la altul, de la un cazan la celălalt.

E îmbrăcat în hainele de lucru: bluză şi cămaşă cafenie, jambiere şi ghete de piele groasă. A cercetat un contor de control. A răsucit o manivelă. A urcat şi a coborât scări. A executat ordine şi a împărţit ordine. Şi-a spălat mâinile năclăite de ulei şi de parafină la gura unei ţevi unde curge monoton şi neîntrerupt un şipot de benzină albastră.

Oameni negri, răzleţiţi lângă un cuptor sau închişi într-o sală cimentată de recepţie, îl salută cu un respect familiar. Lucrează cot la cot cu dânşii, soseşte înaintea lor şi pleacă în urma lor; el e puntea între echipele de zi şi de noapte.

Miasmele văzduhului îi întreţin o aţâţare nervoasă, tot aşa cum mirosul prafului de puşcă ameţeşte ostaşul în toiul bătăliilor.

Astăzi însă se simte ostenit. A dormit prost. Îl dor tâmplele.

De două ori s-a trezit să vadă ce face Van den Vondel, culcat pe patul de bolnav, pe rând clănţănind de frig şi transpirând cu o temperatură de patruzeci de grade. Ma-laria tropicelor, „la Calentura” mexicană, a recidivat cu o criză pe care olandezul o primeşte cu resignare.

Regretă numai primăvara de afară. Aşa i-a mărturisit astă-noapte, când şi-a revenit în fire şi a cerut un pahar cu apă.

Într-adevăr, acum a prins de veste şi Sebastian Luduş că afară e primăvară.

Aici nu se cunoaşte. Vântul târâie o duhoare de benzină, ca să facă loc alteia de ulei. Jos, bălţile sunt negre şi cleioase. Prundiş, lut, nisip, ţevi încrucişate, unele de fier, altele de zinc, şine de vagonete, movile de buloane, drugi, piese demontate, altele aşteptând să fie montate. Orice vegetaţie este exterminată, exterminată e orice gâză: nici fluturii cu aripi de sulf nu se rătăcesc în zbor peste zidul roşu.

Iar sus, printre tuburi şi sârme aeriene, cerul e împâclit.

Peste toate maşinile, turnurile şi cazanele rafinăriei, între ele şi cer, se află întotdeauna un tavan de funingine, de gaze, de exhalaţii; un acoperiş translucid, imaterial, dar tot aşa de vânăt şi de inexpugnabil ca un capac de oţel. Pasările îl ocolesc. Razele soarelui cad pale pe el; îşi pierd lumina străvezie.

Numai ploaia spală câteodată tavanul acesta, dar îl împinge mai aproape de pământ şi atunci oamenii circulă ca într-o etuvă, cu straiele vâscoase lipite de trup.

Sebastian Luduş şi-a scos basca sleită.

Vântul n-aduce nici o răcoare.

A intrat în sala cu frigul artificial al amoniacului.

L-a scuturat un fior.

Cercul de fier din jurul tâmplelor se strânge neîndurat.

Primăvara cealaltă, liberă, de dincolo de ziduri, îi cere tinereţea pentru o nebunie. O nebunie pe care însă n-o va săvârşi niciodată. A exterminat şi el din fiinţa lui orice ispită, aşa cum pământul cătrănit de aci a stârpit gâzele şi firul de iarbă, aşa cum văzduhul dospit de miasme alungă zborul jucăuş al fluturilor şi iureşul săgetat al rândunelelor.

O plimbare însă se impune. Un schimb de vorbe libere cu oamenii slobozi de-afară. Nu dispoziţii. Nu or-dine. Nu răspunsuri precise, la întrebări de serviciu.

A trecut la birou să anunţe că pleacă şi a predat altora grijile sale.

A urcat dealul încet, fumând o ţigară englezească din pachetul cu învelitoare de staniu. A intrat sub duş, s-a bărbierit, şi-a primenit hainele. E din nou tânărul înalt, spătos şi cu mijlocul îngust, chipeş ca un dansator de cabaret. Numai mâinile osoase, cu degete prelungi, poartă prea multe cicatrice. Şi numai mirosul de benzină stăruie, cu toate adierile de lavandă împroşcate din pulverizator. Nu se duce însă la o întâlnire de dragoste. Caută un om să schimbe un cuvânt, sau poate caută numai primăvara.

Cu mare băgare de seamă a deschis uşa de la camera lui Van den Vondel, înaintând în vârful picioarelor.

Olandezul dormea cu jumătate din capul globulos şi decolorat acum, îngropat sub braţ, cu frişca părului mu-iată de năduşeală.

Sebastian Luduş a reconstituit o clipă tragismul unui destin de om.

Acest căutător al petrolului, albit de când colindă pla-neta sub toate meridianele, fără familie, fără prieteni, aproape fără patrie, pretutindeni venetic, întins aici pe un pat străin într-o casă străină, într-o ţară străină, lipsit până şi de-o îngrijitoare la căpătâi. Ce singurătate! Ce existenţă! Şi ce nedreptate! Iar toate acestea, pentru ce? „O pasiune ca oricare alta. Ca vânatul ori pescuitul”, răspundea el întotdeauna.

        „Dacă moare aci?” s-a gândit Sebastian Luduş cu nemărginită milă şi s-a mirat singur de asemenea sentiment necunoscut.

S-a aplecat să-i asculte răsuflarea şi bătăile inimii.

Respiraţia lui Van den Vondel era liniştită; bătăile inimii regulate; pe obrazul lui sferic un mare calm.

De altfel, astă-noapte l-a asigurat că, după experienţa sa de atâtea ori verificată, criza se apropie de sfârşit. L-a învelit până la bărbie. Şi-a aruncat ochii la măsuţa cu felurite broşuri româneşti amestecate cu felurite ziare şi reviste din toate ungherele globului; de sub cercul polar, la tropice, la ecuator, la antipozi. Deasupra lor, tuburi goale de comprimate farmaceutice.

Chinină. Chinină. Chinină.

E de mirare că n-a surzit după atâta chinină câtă a îngurgitat în cinci zile – şi câtă, în atâţia şi atâţia ani.

A deschis geamul să dea drumul unui şuvoi de aer proaspăt înlăuntru. Să dea drumul primăverii înlăuntru.

Pe urmă, a coborât scările şi el n-a ştiut ce să facă nici cu timpul, nici cu libertatea, nici cu primăvara de afară.

Totuşi, departe de furnalele şi cazanele rafinăriei, cerul era limpede şi înalt.

Porumbeii sălbăticiţi, din neamul adus cândva de bătrânul Enache Iloveanu, zburau în salbe legănate şi albe; firul salbelor se rupea, se aduna, cădea spre o margine a târgului urâcios cu acoperişuri de tablă, se întorcea, alungindu-se fără pricină şi fără folos, numai fiindcă soarele primăverii mişca în ei o viaţă care se cerea cheltuită.

        „Îşi fac de cap!” constată Sebastian Luduş, scandalizat.

Îşi făceau într-adevăr de cap, măcar că parcul lor vechi dispăruse, măcar că primăvara de aici era fără flori.

Că mai găseau din ce se hrăni, era o mirare. Că se înmulţeau, era una încă şi mai mare.

Câteodată, în drum, găsea unul fulgerat de sârmele electrice de înaltă tensiune. Dar alţii fâlfâiau în zbor foşnitor deasupra şi ei păreau singurii supravieţuitori neschimbaţi ai timpurilor când păcura zăcea ascunsă în pământ, neştiută de nimeni, înainte de a se năpusti ciclul prefacerilor negre, dezlănţuite de vărguţa vrăjită a inginerului Dinu Grinţescu.

Inginerul cestălalt, mult mai tânăr, al ciclurilor în desfăşurare, îmbrăcat în straiele lui prea elegante pentru târgul Voievodesei a plecat agale spre centru, fără ţintă.

La „Barul American”, pustiu.

A cumpărat gazetele şi a mers să le răsfoiască la cofetăria „Select”.

Pe stradă, trecătorii, puţini la număr, zoreau cu ochii în pământ. Automobilele se încrucişau cu motociclete şi camioane fugărite de acelaşi zor. Nimeni n-avea timp de pierdut. Copiii se aflau la şcoală. Cei scutiţi de rigorile învăţământului primar obligator purtau coşuri cu seminţe la gât sau vraful de ziare subsuoară, căutând un cumpă-rător problematic, implorând cu glas tărăgănat şi tânguios.

Negustorii îşi primeneau vitrinele cu mărfuri meschine de primăvară, ca pentru oameni săraci şi cu gustul încă împestriţat, până ce-şi vor statornici un stil.

Sebastian Luduş căuta această primăvară; dar ea nu se afla nici pe uliţa cu bolovanii pătaţi de păcură, nici în ziarele cu discursul fulminant al domnului ministru Horia Ţincoca, nici la „Barul American” sau la cofetăria „Select”.

Lepădă ziarele pe masă şi lăsă cafeaua neterminată.

Rătăci fără ţintă, cercetându-şi mereu ceasul de la brăţara mâinii.

Încă o dată se convinse că este un supliciu insuportabil să n-ai ce face cu timpul, în vreme ce alţii, închişi în birouri, în uzine ori în şcoli, sunt prezenţi la datoria lor. Era prea târziu însă să se întoarcă la datoria sa. Intră la „Drogheria şi parfumeria Voievodesei”.

Ceru un piramidon.

Domnul Istrate Eftimiu îi servi paharul cu apă, surâzând afabil şi frecându-şi mâinile grase, ca şi cum vânzarea unei doze de piramidon reprezenta una din cele mai importante şi izbutite afaceri la care se putea aştepta în asemenea dimineaţă.

Îşi scoase inelele numeroase şi enorme, înşirându-le pe galantarul de sticlă privindu-l cu duioşie cum deşartă paharul.

Era foarte gras, foarte chel, foarte zâmbăreţ.

— Aceasta din pricina primăverii, îi rosti în chip de consultare gratuită. De acolo provine durerea de cap, domnule inginer… De trei zile, toată lumea îmi cere piramidon şi aspirină. N-am vândut atâta într-o lună astăiarnă!

Îşi culese inelele cu latul mâinii, le jucă în palmă, pe urmă le puse pe fiecare în degetul respectiv, împingându-le în silă şi gâtuindu-şi crenvurştii congestionaţi. Aştepta opinia inginerului.

Sebastian Luduş salută şi trânti uşa fără să-şi exprime nici o opinie.

Se încrucişă cu Ilenuţa Precup.

Era palidă, cu buzele strânse, cu privirea sticloasă şi fixă, stranie, cum n-a văzut-o niciodată. Sebastian Luduş se întoarse, simţind o săgeată necunoscută în inimă, tot astfel cum necunoscută, nouă şi surprinzătoare fusese mila pentru Van den Vondel, culcat în patul de bolnav, cu obrazul sferic ascuns pe jumătate sub braţul încovoiat.

Ilenuţa traversă strada la poştă. Sebastian Luduş aprinse altă ţigară.

După două fumuri o aruncă dezgustat. Din faţă venea Zaharia Duhu. Se bucură şi se pregăti să-l oprească.

Fostul căutător de comori răspunse la ziua bună politicos, dar preocupat. Voi să afle dacă Van den Vondel a scăpat de criză. Îşi rosti părerea de rău că doarme la ceasul acesta şi că nu-l poate tulbura după cum pornise. Apoi îşi ceru iertare şi plecă mânat de treburi urgente, care nu-i dădeau răgaz să se întindă la vorbă lungă, deşi fostul căutător de comori nu se prenumăra îndeobşte printre oamenii grăbiţi de aici şi de acum.

Sebastian Luduş se rezemă de bara unei vitrine. Ilenuţa Precup nu mai ieşea de la oficiul poştal. De altfel, nici nu-şi lămurea bine inginerul, dacă pe dânsa o aştepta şi de ce ar aştepta-o. Nu-şi dau ziua bună. Nu s-a ivit prilejul să facă vreodată cunoştinţă. Se ştiu, fără a se cunoaşte.

Totuşi, ce altceva aşteaptă rezemat de vitrina unei stămbării cu mărfuri ordinare, aşezate grotesc după gustul negustorului cu toată prăvălia strămutată la geam?

Ilenuţa Precup nu mai ieşea.

În schimb, apăru Alecu Toader Precup, cu şapca pe ceafă, în maşina domnului Reginald Gibbons. Nu alături de şofer, cum se cuvine unei slugi, ci în fundul automobilului, cu un muc de ţigară lipit în colţul gurii.

        „Asta-i ceva nou!” se miră Sebastian Luduş.

După cinci minute, maşina trecu îndărăt goală. Ilenuţa Precup se afla tot la poştă.

Inginerul îşi descoperi o curiozitate tiranică de detectiv. Nu se clinti de la vitrină.

Negustorul ieşise de vreo două ori, salutase, intrase înăuntru, îl privea prin geam pe la spate.

Copiii au început să se întoarcă de la şcoală. S-au ivit şi slujbaşii societăţii de la birouri, îndreptându-se cu mare grabă spre localurile de aperitive.

O mână îl prinse de braţ.

Tresări cu o senzaţie neplăcută.

Izu Protopopescu, în pardesiu nou de primăvară, nu-i lăsă timp să-şi analizeze în el mai adânc de ce-a tresărit şi de ce senzaţia a fost neplăcută.

Cu o mare şi bucuroasă agitare, contabilul îl trase spre „Barul American”:

— Mergem să bem o bere! Dar mai ales să te văd aşezat pe un scaun. Fiindcă am să-ţi spun una, Sebastiene, de-ai să cazi din picioare…!

La „Barul American”, după ce-au ocupat scaunele, Izu l-a întrebat mai întâi, scormonindu-l cu privirea:

— Nu ştii nimic? Nimic-nimic?

— Nici n-am idee despre ce este vorba…

— Te ţii bine de scaun? Nu suferi de inimă? Nu te temi de dambla?

— Sfârşeşte odată şi spune, te rog, ce ai de spus! Bineînţeles, dacă-ţi imaginezi că e ceva care mă poate interesa.

— Pe tine personal şi direct, nu! Nici pe mine… Nici pe nimeni dintre noi, direct şi personal. Însă ca istorie care nu s-a pomenit, ne interesează pe toţi din Piscul Voievodesei şi în special pe toţi de la societate…

Sebastian Luduş dădu semnele unui om care se pregăteşte de plecare.

Îşi cunoştea fostul coleg de şcoală şi nu făcea caz de introducerile lui.

Izu Protopopescu îl apucă de braţ peste masă şi îl fixă pe scaun.

— Stai! Văd că vrei să-mi tai efectul ca întotdeauna. Istoria însă tot istorie rămâne, chiar povestită telegrafic, aşa cum vrei tu… Îl cunoşti pe Precup, beţivul cel cu nu ştiu câte ceasornice la brâu?

— Da. Ei şi?

— Îi cunoşti fata? Pe domnişoara Ilenuţa Precup?

— Din vedere…

— Ei bine, onorabile şi stimabile Sebastian, această domnişoară Ilenuţa Precup, fiica lui Alecu Precup, zis cronometru şi beţivanometru, ne va fi peste puţină vreme directoarea noastră!

Izu Protopopescu savură stupoarea prietenului.

Pricepu că încă nu era lămurit deplin.

Îl lămuri deplin:

— Va fi, cu alte cuvinte, doamna Reginald Gibbons. Scurt şi fără comentarii! L-a chemat astăzi dimineaţă pe Alecu Precup… I-a pus condiţiile scrise pe masă. I-a dat termen. În douăzeci şi patru de ore trebuie să se pronunţe: da sau ba? Să se pronunţe el şi fata. O ia de soţie, îi face zestre, pe el îl expediază în Bucureşti sau unde o pofti; în orice caz dincolo de o rază de una sută kilometri, ca directorul societăţii „Voevoda” să nu aibă un socru care se îmbată la cârciuma lui Leiba Ţudic. Îi face o pensie. Totul imediat, socotit, pregătit…!

— Şi băieţaşul ăla de la biroul nostru? Îmi părea că e logodită.

Izu îşi şterse cu buza de jos spuma berii de pe mustaţă, apoi adăugă şi această lămurire suplimentară:

— Cu ăla a fost mai simplu! L-a expediat mai demult din ţară, acum două sau trei zile. Ăluia i s-a suit petrolul la cap!… Pe care lucru avându-l în vedere domnul Reginald Gibbons, l-a exoperat în consecinţă. I-a dat, aşa-zicând, o bursă de studii din partea societăţii şi l-a trimis unde a înţărcat dracu copiii… Cu nepusă-n masă. În douăzeci şi patru de ore…