Capitolul VII

Toate sunt ale lumii: lacrimi, invidie, nopţile cu lună şi durerile care nu se pot spune.

— Istoria se repetă!… Afirmă filosofic Izu Proto-popescu, terciuind cu linguriţa lată resturile îngheţatei de fistic pe fundul farfurioarei. Cu oarecare variaţii, dar se repetă, dragă Tino! O dată intră nemţii în Franţa şi iau Alsacia şi Lorena. Pe urmă îi zvântează franţujii pe nemţi şi le iau îndărăt Alsacia şi Lorena! O dată mai bine pentru unii şi mai rău pentru alţii, altă dată mai rău pentru unii şi mai bine pentru ceilalţi! Însă istoria se repetă… E lege…!

Tina Diaconu surâse uscat.

— Vorbeşte, te rog, pe înţelesul tuturor! Nu sunt atât de savantă să pricep enigmele tale. Nici nu-mi umbla cu cimilituri, că am trecut de anii când mă amuzau să le ghicesc.

Izu Protopopescu îşi rezemă spinarea de speteaza scaunului şi ceafa de fereastra cofetăriei „Select”.

Privi în sus, la joaca fluturilor din jurul becului electric.

Duţu prinsese unul şi îl morfolise între degete, până ce i-a scuturat praful argintiu de pe aripi. Nevăstuica asculta cu mâinile în poalele rochiţei de olandă albă, atentă ca întotdeauna când era vorba despre Ilenuţa: acum doamna Reginald Gibbons.

Vartolomeu Diaconu citea o gazetă, ostentativ, dove-dind aşa că vrea să se abţină de la asemenea discuţii.

Seara era fierbinte, grea, încărcată de mirosuri clocite.

Nu plouase de două săptămâni.

Au ieşit cu toţii într-o plimbare de unde s-au întors prăfuiţi şi asudaţi. Au poposit la cofetăria „Select”, afară, împreunând cele două mese de tablă roşie, scoase chipu-rile la aer curat.

Şi după obiceiul devenit acum patimă, Tina Diaconu se învârtea în jurul aceluiaşi subiect de conversaţie, ca insectele nocturne izbindu-se orb şi tenace în globul luminos.

— Explică-te, Izule! Stărui ea, dând în acelaşi timp cu palma peste mâna lui Duţu, ca să lepede fluturele slut şi golaş, aşa cum se prefăcuse acum într-o libarcă dezgustătoare, despoiat de pudra aripilor.

Duţu zvârli fluturele în restul de îngheţată topită, mârâi o protestare în termeni extrem de răzvrătiţi şi se mută cu scaun cu tot lângă Vartolomeu Diaconu, în afară de raza de acţiune a palmei materne.

— Explică-te, Izule! Repetă Tina.

Izu întoarse privirea spre femeia cu pălăria de pai aşezată neîndemânatic pe cap, cu obrazul văpsit grosolan şi cu adânci cute în jurul ochilor. Îi era soră mai mare cu vreo câţiva ani numai. Au crescut împreună. E nevasta unui slujbaş de ispravă şi moale din fire. Era şi el un funcţionar mediocru, fără speranţe şi fără ambiţii, mai ales de când s-a schimbat conducerea societăţii.

Se înţelegeau altădată. Însă din ce în ce o recunoştea mai puţin sub aspectul acesta nou, ieşit la iveală o dată cu strămutarea lor aici. Nu-şi dădea seama dacă merită milă sau o aspră dojană pentru invidia, aviditatea şi bârfeala ei mahalagească. El se simţea mulţumit în micul său univers.

— Ce să-ţi explic, Tino? Întreba scrutându-i creţurile pleoapelor şi parantezele din colţul buzelor. Inutil!… Tu eşti pornită şi nu vrei să asculţi decât ceea ce intră în vederile tale…

— Pornită n-am de ce să fiu! Se apără înţepată, Tina. Ce am de împărţit? Ce-am pierdut?… Judec şi eu lucrurile cu bietul meu cap de femeie. Vrei adică să pretinzi că individa n-a avut noroc?

— Poate că da! Poate că nu…

— Ba a avut noroc cu carul! Cât nu încape în carul cu care căra tată-său lemne…

— Aceasta a fost şi prima mea impresie, Tino, ca impresia tuturor! Acum mi-am cam schimbat-o… Mrs. He-len Gibbons nu prea are aerul unei persoane fericite, care se bucură de prea mult noroc. Mai veselă şi mai fericită îmi părea când se numea Ilenuţa Precup.

— Mofturi! Exclamă Tina Diaconu. Mofturi, ca să se arate interesantă!

— Tu crezi că sunt mofturi, nene Vartolomeu? Apelă Izu la arbitrajul cumnatului.

— Eu nu cred nimic! Declară Vartolomeu Diaconu, băgându-şi nasul mai adânc în cimitirul anunţurilor mortuare din Universul.

Tina îl măsură cu ochii scârbiţi.

— Nu crede nimic, fiindcă nu are curajul să spună că e de aceeaşi părere cu tine, cu spânul şi cu jigăritul de Zaharia Duhu, cu un beţiv şi un smintit ca Van den Vondel…

— Cu inginerul Dinu Grinţescu, cu doamna Madala Grinţescu şi cu toată lumea! Isprăvi pomelnicul Izu. Toată lumea e de acord c-a fost o căsătorie nenorocită şi că fata suferă. De ce? Nimeni nu ştie… Numai tu eşti de altă părere…

— Mofturi! O ţinu Tina Diaconu înainte. Suferă? Aş vrea să ştiu şi eu de ce suferă? Automobilul la scară… Nu se urcă în automobil. Fată în casă englezoaică, bucătăreasă englezoaică, valet englez, şofer, slugi cât păr în cap; pune-te, masă, strânge-te masă! Zestrea asigurată… Şi ce zestre!… Când trece pe stradă, toţi se dau trei paşi înapoi şi salută până la pământ… Ce mai vrea? Ce putea să viseze o fată de ţopârlan şi de beţivan…?

Izu îşi curăţă unghiile cu un afiş de cinematograf împăturit.

— Aci, ajung eu, dragă Tino, acolo de unde începusem. Istoria se repetă! De la tine, nu de la altcineva ştiu, încă de pe atunci când doamna Gibbons era numai Ilenuţa Precup şi când învăţa pe Nevăstuica tabla înmul-ţirii şi regula de trei simplă pentru trei sute de lei pe lună… De la tine ştiu că Alecu Precup a mai avut o fată şi că a vrut s-o mărite şi pe aia în silă, după Nicachi Sacară, cel cu sfoara de moşie de peste râu… Un an de zile a sfărâmat-o în bătăi. Fata a fugit de acasă, s-a dus la mănăstire, la o mătuşă ori la bunică. Dar de măritat nu s-a lăsat măritată. Iubea o ţoapă de-a ei, din satul care era atuncea aci! Pe urmă a scăpat… A ars şi ea, a ars şi ţoapa, în focul de la biserica veche… Nu-ţi pare acum că istoria se repetă?

— Poţi să-l compari pe acest Nicachi Sacară cu domnul Gibbons? Îmi pare rău, Izule… Un crăcănat şi un coşuros pe obraz, un fost fecior de vechil care umblă cu docarul şi s-a procopsit cu vreo câteva zeci de hectare!… Se compară un asemenea individ cu domnul Gibbons?

— Eu nu fac comparaţie. Constat! Cred că Ilenuţa Precup ar fi fost mai fericită să rămână Ilenuţa Precup încă vreo doi-trei ani şi pe urmă să devină doamna Mihai Peclu… Nevastă de funcţionar mărunt, fără pretenţii… Să-l aştepte cu masa. Să-i coase nasturii la cămaşă şi să-i spele pălăria cu ceai de ciuin, cum o speli tu pe a lui nenea Vartolomeu…

— Şi aceasta numeşti tu viaţă fericită? Pufni Tina. Întreabă-mă pe mine. Dacă e aşa, de ce nu te-ai însurat?

— Fiindcă n-am găsit o fată ca Ilenuţa Precup şi fiindcă nu m-ar fi luat de soţ o fată ca Ilenuţa Precup.

— Te cred! L-a luat pe domnul Gibbons. N-a ales prost…!

Izu Protopopescu începu să râdă;

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, Tino! Ştii prea bine că nu l-a ales ea… Alţii au ales în locul ei. Au aranjat, au tocmit, au acceptat preţul, au dus-o ca pe o mieluşea la tăietoare… Ea n-a avut încotro! Când a văzut că acel castravete de Mihai Peclu…

— Ce e Mihai Peclu, unchiule? Întrebă Duţu foarte interesat. Ce-ai zis că e?

— Un castravete! Un imbecil, un nimic, un caraghios… Când biata fată a văzut că acel castravete de Mihai Peclu nici nu-i răspunde la scrisori şi la telegrame, că nici nu vrea să vină la telefon; ce putea să mai facă? În cine să se mai încreadă?… S-a zbătut două zile Zaharia Duhu… Mai târziu am aflat… Două zile s-a zbătut, dar n-a fost chip… Am convingerea că dacă Van den Vondel se afla pe picioare atunci, astăzi Mrs. Helen Gibbons, era poate tot Ilenuţa Precup…

— Mare scofală!

— Mare, mică, nu importă!… Principalul este că n-ar fi avut figura de-acum.

— Şi de ce se plânge, mă rog? Voi să afle Tina Diaconu.

— Nu se plânge de nimic. Nu eu pot să ştiu dacă se plânge şi de ce se plânge. Nu-s nici confidentul ei, nici duhovnicul ei… N-am schimbat zece vorbe, de când a devenit doamna Gibbons.

Tina Diaconu tăcu un timp, aşteptând să treacă un camion zgomotos. Se apără cu batista de norii prafului.

Apoi reveni la subiect.

— Uite! Nevăstuica a fost la dânsa acasă. Adică la domnul Gibbons. Ce mi-a spus, m-am crucit! Ce mobile, ce sufragerie! Ce fotolii şi ce tablouri! Toate aduse din Anglia… Ce plante de seră în hol! N-a văzut neam de neamul ei şi n-a călcat neam de neamul lui Precup pe covoare persieneşti… Să spună Nevăstuica! Ea are intrare liberă la dânsa. I-a arătat şi secretul încuietorii de la poartă şi de la uşă. O invenţie americană… Fără cheie, fără sonerie… Potriveşti câteva semne. Altfel, toată casa e împresurată de sonerii. O păzeşte ca pe-o comoară. Halal şi vai de el!… A umblat lumea întreagă şi i-a fost dat să găsească tocmai aici comoară, în Piscul Voievodesei, pe fata lui Alecu Precup!… Spune tu, Nevăstuico, acum, ce-ai văzut tu în casă la Mrs. Gibbons? Ha-ha! Mrs. Gibbons…!

— E foarte frumos! Întări Nevăstuica. Numai că Ilenuţa nu stă în camerele cele frumoase. Are un iatac al ei, unde şi-a adus lucrurile de acasă. Un ietăcuţ cu scoarţe de la mama şi de la bunica ei, cu icoane şi cu candelă. Acolo stă ea şi brodează, împleteşte, citeşte…

— Poftim! Triumfă Tina Diaconu. Ietăcuţ, icoane şi scoarţe… De ce nu şi-a adus şi laiţa de-acasă? Trage la matcă, Mrs. Gibbons! Asta e tot ca istoria cu Zaharia Duhu şi cu mă-sa. Şi-au făcut casă nouă, vilă de-o splendoare. Ei stau ca ţăranii într-o bojdeucă. Se tem să nu roadă parchetul, de zgârciţi ce sunt…

Vartolomeu Diaconu împături gazeta, o puse în buzunar şi crezu de cuviinţă că trebuie să intervină:

— Despre zgârcenia domnului Zaharia Duhu n-ai drept să vorbeşti tocmai tu, Tino!… După cele ce ştii că vrea să facă pentru Nevăstuica, n-ai dreptul…!

Într-adevăr, Zaharia Duhu, în înţelegere cu directorul şcolii primare de băieţi şi cu directoarea şcolii primare de fete, hotărâse să înfiinţeze câte trei burse, cu începere de la toamnă, pentru absolvenţii din Piscul Voievodesei, vrednici să urmeze învăţătura la alte şcoli, din oraşul pe care-l vor alege părinţii bursierilor. Le plătea el îmbrăcă-minte, internat, cărţi, taxe. Vărsase un fond, dar ţinea ca alegerea să aibă aprobarea sa.

Nevăstuica isprăvise în această vară şcoala primară. Era în fruntea listei.

O problemă grea pentru familia Diaconu se dezlegase fără nici o bătaie de cap.

Iar Tina Diaconu, în loc de mulţumită, îi descoperea cusururi lui Zaharia Duhu, tot aşa cum îl osândise în judecata sa pe Demetru Demetrian, fiindcă dezertase de la bătălia politică.

— Vezi bine că n-ai acest drept! Cuvântă Vartolomeu Diaconu, cu o tresărire de energie care însă nu dură mult.

Tina Diaconu clătină pălăria de pai, împotrivindu-se cu aprindere la pretenţiile lui Vartolomeu Diaconu de a ho-tărî la ce are ori n-are drept.

— Mai întâi aceasta este altă chestie! Nu mi-a cumpărat sufletul şi nu mi-a pus botniţă la gură. Şi mai apoi, ce neadevăr spun? Fac şi eu ca Izu… Constat!… Sunt aici câţiva oameni care s-au procopsit din senin, fără nici un merit; dar absolut fără nici un merit… Uite, adineaurea spuneam de Nicachi Sacară. Îmi pare rău… Am exagerat! Acela şi-a câştigat banii şi situaţia cu muncă… Unii au învăţătură, alţii muncesc şi adună, alţii fură, măcar… Şi ca să furi şi să înşeli este nevoie de inteligenţă… De ceva mai altfel decât are toată lumea cealaltă; mai altfel în bine, sau în rău… Dar cei câţiva care s-au procopsit cu petrolul ce-au făcut, rogu-te? S-au pomenit că în pământul lor, care nu preţuia două parale, au intrat sondele şi au început să încaseze. Fără deşteptăciune, fără muncă, fără nimic! Nici măcar nu şi-au bătut capul să descopere ei ţiţeiul… Aceasta e mai nedrept decât toate nedreptăţile de pe lume!… Iar după ce s-au pomenit cu bani, ce fac cu dânşii? Unul, ca acel beţiv de Precup, cumpără ceasuri şi se îmbată, până a dat de fundul sacului… Unul ca Zaharia Duhu stă într-o chichineaţă ca un dihor… Şi fiindcă atâta nu-i destul, ca dovadă că nu este o dreptate pe lume, un beţivan ca Precup, după ce-a dat zbranca odată prin bani şi a ajuns din nou la locul său, slugă, se trezeşte din senin pentru a doua oară boier, fiindcă după fiică-sa i s-au aprins călcâiele domnului Gibbons… Acestea toate le văd, le înţeleg, şi nu mă poate opri să le văd şi să le înţeleg mărinimia lui Zaharia Duhu…

— Te aud copiii, Tino!… O dojeni Vartolomeu Diaconu.

— Ei şi? Lasă-i s-audă!… Parcă ei nu văd şi nu judecă?… E bine să ştie de mici că viaţa e nedreaptă şi că unii huzuresc fără să asude, iar alţii trebuie să tragă din greu la jug… Mă rog, aş vrea să ştiu, ce-ţi închipui tu şi Izu; ce vă închipuiţi voi că o să facem peste zece ani? Ce are să se schimbe? Avem să fim cu zece ani mai bătrâni. Ţie am să-ţi pun cataplasme! Şi avem să venim tot aci, la cofetăria „Select”, ca să respirăm aer curat cu putoare clocită… Pe când alţii trec şi se ridică pe sub ochii noştri…

— Treacă sănătoşi! Strânse din umeri, cu indiferenţă Izu Protopopescu…

Tina Diaconu râse oţetit:

— Treacă! Aşa cum i-am văzut în astă-seară trecând la vila domnului inginer Grinţescu!… Noi linciurim acilea o îngheţată de ţi-e scârbă; iar dumnealor trec să benchetuiască la inaugurarea vilelor! Aţi observat cloanţa de Ru-xanda Duhu şi pe blegul de Zaharia Duhu? Dacă mai au şi aceştia mutră de banchet! Aţi observat, pe urmă, pe Mrs. Gibbons, a dumitale, Izule, cu ce aer ne-a răspuns la seara bună? Prinţesa de Coate-Goale…!

— Mămiţico, dar a fost foarte drăguţă cu noi! Îi luă apărarea Nevăstuica. Nici n-a aşteptat să-i dăm noi bună seara, şi s-a întors să-mi facă semn ca să mă duc mâine la dânsa.

— Nu te-a poftit nimeni la vorbă! Reteză Tina Diaconu. Stai la locul tău şi nu vorbi neîntrebată.

Se opri împunsă în inimă.

Automobilul domnului Reginald Gibbons cobora uliţa fără zgomot, enorm şi lin, pe roţile elastice, cu lumina plafonierii aprinsă.

Era gol.

Îşi lăsase stăpânii la „banchetul” de la vila lui Dinu Grinţescu.

— Hai, să mergem acasă! Hotărî Tina Diaconu, nemaiputând suporta sardonica injustiţie a vieţii. Hai să înotăm prin praf şi prin hârtoape, acasă la supa şi la rasolul nostru de vacă…!

Familia Diaconu a purces pe strada povârnită în vale, unde îi aştepta supa şi rasolul de vacă.

Izu Protopopescu a rămas nehotărât pe marginea trotuarului.

Puţin, foarte puţin se simţea şi el în acea clipă o victimă a injustiţiei, împotriva căreia se revolta Tina cu atât de strepezite indignări. Fostul său camarad, Sebastian Luduş, fusese invitat sus, în deal. El era un prea mărunt angrenaj în mecanismul societăţii ca să merite asemenea onoare.

Scuipă printre dinţi, se răcori de năduf cu asta, traversă strada şi intră la „Barul Amercian”, fredonând un shimmy, fireşte, din ultima emisiune americană la radio.

Vila inginerului Dinu Grinţescu, inaugurată în astă seară, se afla departe de târg, de ateliere şi de rafinărie, la distanţă de doi kilometri, sub poalele pădurii.

Madala o ceruse şi Madala alesese locul.

Rănită de viaţa Bucureştilor, îşi căuta, poate prea târziu, un adăpost lângă Dinu.

Mai încercase şi alte ori să se mute în Piscul Voievodesei. Niciodată n-a putut îndura însă mai mult de-o lună duruitul camioanelor, mugetul sirenelor, miasmele din văzduh, privirile trecătorilor şi mai ales sluţenia clădirilor înghesuite şi negre.

Acum ea luase înţelegere cu arhitectul, ea aprobase planul şi ea făcuse modificări. Dinu nu s-a împotrivit. Se sim-ţea vinovat faţă de Madala. Se îndepărtase de ea şi o înde-părtase în anii cei mai setoşi de viaţă ai tinereţii, absorbit numai de patima care îl ţinea legat aici: petrol, sonde, fora-je – lupta necurmată cu pământul şi cu oamenii.

Ştia că s-a căscat ceva rău şi trist între dânşii. Nu voia să afle ce. Se temea să cerceteze mai stăruitor. Îl bucura gân-dul acesta al Madalei şi nu descoperea destulă căldură în el ca să-şi exprime bucuria.

Vila s-a înălţat din pământ, într-adevăr, încântătoare. Cu două terase: una spre Piscul Voievodesei, unde Madala spunea că nu va privi niciodată; alta spre văile largi de departe, cu şerpuiri de apă şi zăvoaie de sălcii argintii.

În spatele clădirii, foşneau paltinii şi fagii codrului. Captaseră un izvor. Au tras fir electric de la uzină. Un grădinar a muncit trei săptămâni astă-primăvară, plantând trandafiri, viţă, arbuşti de parc şi pomi de livadă.

N-ar fi dorit nici un fel de inaugurare, mai ales cu „banchet”.

Dar legăturile lui Dinu Grinţescu îl sileau şi acum, ca întotdeauna, să săvârşească altceva decât ceea ce dorea el şi cu deosebire Madala.

Au poftit lume puţină, la o masă simplă, întinsă pe terasa cu priveliştea spre văile şi apele sclipitoare.

Domnul Reginald Gibbons, aşezat în dreapta Madalei, ţapăn, îmbrăcat în smoching, a scos numai rare articulaţii guturale ca un bolnav de gâlci. Van den Vondel, instalat în stânga amfitrioanei, a făcut toate sforţările pentru a însufleţi atmosfera mortuară adusă de acest cioclu cu fălcile încleştate.

A ţinut piept doamnei Cecil P. Tudose; a discutat arheologie, etnografie şi politică mondială cu domnul profesor şi deputat Petru V. Tudose; a descărcat din plin, dar zadarnic, traista sa cu zicale, cu anecdote şi întâmplări recoltate din cotloanele celor cinci continente.

El nu îmbrăcase smoching.

Purta o haină săcoasă, gri-cafenie, o cămaşă albastră cu o fundă minusculă, ca un nod de sfoară colorată sub glo-bul de brânză roşie. Însă îmbrăcămintea aceasta se potrivea cu locul, cu vorba şi cu portul altor convivi, ca Ruxanda Duhu, de-o pildă, care a venit cu o polcă neagră de caşmir şi cu o broboadă pe cap.

Din ungherul său, tăcută, îşi petrecea ochii la toţi pe rând şi în toţi pe rând, multe schimbări citea ea, nedescifrate de nimeni.

Nu-i plăcea englezul acesta vânăt la faţă şi cu ochii prea apropiaţi de rădăcina nasului, neclintiţi, ca două mărgele de sticlă.

Nu-i plăcea păienjenirea de pe chipul Madalei. Obrazul ei parcă se micşorase, parcă se îngustase şi parcă anii i-au suflat deasupra o pulbere subţire de cenuşă.

De la nepoată-sa, Cecil, întorcea privirea în altă parte, repede şi cu hotărâre.

Acum doi ani, şi chiar anul trecut, o auzise de nenumărate ori judecând viaţa Madalei, o auzise pomenind de-a dreptul ori cu subînţelesuri despre demnitatea ei de femeie, care nu-i îngăduie să mai lungească prieteşugul cu nevasta lui Dinu Grinţescu… Acum se minuna că o vede din nou în casa lui Dinu, răsucind capul cu neastâmpăr de la unul la altul, băgându-şi nasul ascuţit prin odăi şi ser-tare, în dulapuri şi în flori, linguşindu-se şi admirând cu exagerare, când terasa, când arcada dintre doi stâlpi, când priveliştea viilor scăldate în lumina lunii.

Se minuna că o vede iarăşi şi se întreba în ce scop. Căci se lămurise acum pe deplin că toată dragostea lui Petru Tudose şi a Ceciliei, pentru oricine: pentru neam, pentru prieten ori străin, ascundea fără abatere o ageră şi tăinuită socoteală, un interes, un plan, iţele mai multor plănuiri.

Pe urmă, ochii bătrânei Ruxanda Duhu treceau cu o plăcere care-i încălzea inima la olandezul cu moţul de păr alb zbârlit în vârful scăfârliei rotunde; se opreau cu o întrebare îndelungă la fata lui Alecu Toader Precup, îmbrăcată în rochia ei albastră, cu braţele şi cu piepţii goi, cu şiragul de perle la gât şi cu brăţara la mână, aşa cum dictase dorinţa domnului Reginald Gibbons şi cum trebuia să păstreze simetria o conjugală replică smochingului.

Fata lui Alecu Precup tăcuse aproape tot timpul, cu privirea înfiptă în farfurie.

Era palidă, trasă la faţă, ocolea ochii sticloşi ai bărbatului. Abia se atinsese de felurile bucatelor, rămânea cu a mişcare suspendată în aer şi nu părea de fel fericită în vestmintele sale scumpe şi cu podoabele sale de prisos.

La cafele, inginerul Sebastian Luduş şi profesorul deputat Petru V. Tudose s-au aprins într-o dezbatere asupra politicii naţionale şi mondiale a petrolului.

Au rămas ceilalţi bărbaţi, Van den Vondel, Dinu Grinţescu şi Zaharia Duhu să târască o conversaţie lâncedă, întreruptă de pauze lungi. Au rămas femeile, preocupate fiecare de grijile lor tiranice şi tainice, stânjenite de prezenţa gheţoasă a domnului Reginald Gibbons.

Madala îşi spunea că a inaugurat casa sub un semn rău, ingrat şi funebru. Domnul Reginald Gibbons descleştase fălcile pentru o oraţiune mai lungă, numai când a întrebat dacă înainte de a se începe săparea temeliilor a verificat cineva terenul cu un aparat detector şi dacă Dinu Grinţescu e sigur că nu locuiesc acum pe un focar de raze telurice.

Întrebarea a transmis-o prin mijlocirea lui Van den Vondel.

În afară de inginerul olandez şi de Sebastian Luduş, nimeni nu înţelegea o vorbă englezească; iar Reginald Gibbons nu cunoştea mai mult de zece cuvinte din nici un alt idiom al planetei. Nu-l interesa limba noroadelor pe unde trecea şi printre care trăia, cum nu l-ar fi interesat limbajul câinilor ori al broaştelor.

Dinu Grinţescu învăţase în Franţa şi în Germania; Madala crescuse într-un pension de călugăriţe; Cecil era profesoară (în perpetuu concediu) de franceză şi italiană – toate acestea nu înlesneau un schimb de cuvinte cât de sumar cu domnul Reginald Gibbons.

Dar chiar să-i fi înţeles cineva întrebarea, cu greu i-ar fi putut da un răspuns.

Van den Vondel a tălmăcit întreaga poveste cu oarecare ireverenţioase reflecţii la adresa unor manii fără leac. Domnul Reginald Gibbons citise o carte a unui doctor, Georges Lakhovsky, despre anumite raze mortale ţâşnind din măruntaiele pământului şi provocând, unele cancer, al-tele boli nu mai puţin primejdioase. De atunci, singura sa grijă când se mută într-o casă e să cerceteze cu un aparat detector existenţa şi direcţia acestor raze, schimbă paturile şi birourile de-a curmezişul ca să le ferească de influenţa lor nefastă, face propagandă pentru teoria doctorului Lakhovsky şi aceasta se pare că e singura sa manifestare de umanitate.

Toate le-a istorisit Van den Vondel cu adaos de comentarii, de anecdote şi de maliţioase aprecieri, fără nici o simpatie pentru şeful său suprem.

Domnul Reginald Gibbons îşi încleştase la loc fălcile, astupându-şi dinţii ca seminţele de floarea-soarelui.

Cu ochii ţintă privea peisajul lunar desfăşurat la picioarele terasei. Nu dădea vreun semn că ia aminte la exis-tenţa comesenilor şi la ironiile colegului său Van den Vondel.

— Măcar de-ar avea numai mania aceasta! Spuse olandezul, pâcâind din pipă şi măsurându-l pieziş, cu o evidentă ostilitate. Din păcate însă…

Ilenuţa căuta şervetul scăpat sub masă.

Au răsuflat cu toţii uşuraţi când s-au ivit farurile automobilului urcând dealul.

Domnul Reginald Gibbons s-a înălţat automat în articulaţii, a anunţat că pentru dânsul a sosit ora culcării şi că pe Ilenuţa o mai lasă până la miezul nopţii. Scutură mâinile şi se introduse în vitrina maşinii.

Farurile încă n-au dispărut cotind în şoseaua principală a târgului şi masa a căpătat altă însufleţire.

Madala a cuprins-o pe Ilenuţa de mijloc ca pe o soră mai mică şi mai nefericită chiar decât dânsa.

A târât-o după ea pe scări, pe-o bancă aşezată în lumina lunii. S-a răsucit şi s-a plecat să-i caute în ochi.

— Nu suntem prietene încă! Nu ne cunoaştem bine. Dar spune-mi ce se întâmplă cu tine?

— Nu se întâmplă nimic…

— Ascultă, Ilenuţo! Consideră-mă ca pe-o soră.

— Nu se întâmplă nimic…

— Ochii mei nu mă înşală, Ilenuţo! Am învăţat să privesc în mine şi acum ştiu să privesc şi în sufletul altora…

— Nu se întâmplă nimic…

— Poate sunt în stare să-ţi fiu de-un folos? Stărui Madala, înfăşurând-o cald cu braţul pe după umăr. Poate pot face ceva pentru tine?

— Nu poţi face nimic pentru mine, Madala, fiindcă nu-ţi pot spune nimic. Nimeni nu poate face nimic pentru mine…

Pe obrajii palizi, lacrimile luceau în bătaia lunii.