Capitolul III

Faptele oamenilor sunt neînţelese şi prea adeseori nebune.

În holul modest al hotelului „Moliere” din Rue Moliere 21, Abeles împături cele două gazete care se sfâşiau între ele şi-i produceau în fieştece zi adevărate dureri de cap, fiindcă dimineaţa opta pentru una şi până-n seară i se părea că toată dreptatea o are cealaltă.

Portarul nu-i mai aşteptă întrebarea.

Îl salută cordial şi îi trecu telefonul. De două săptămâni îl cunoştea acum şi-i înţelesese rostul. Era ghidul şi întrucâtva interpretul românului tăcut, spân şi politicos de la camera 53. Zaharia Duhu anunţă că va coborî peste zece minute, cerându-şi iertare pentru întârziere.

Feciorul lui Leiba Ţudic din Piscul Voievodesei depuse receptorul pe suport, mulţumi portarului, căută cu ochii un fotoliu mai lăturalnic. Din nou despături gazetele şi îşi ascunse fruntea după paravanul de foi.

Parcurse câteva rânduri, dar nu putu citi mai departe. Lăsă ziarele pe genunchi.

Visător, contemplă un punct gol în spaţiu.

Compatriotul acesta de sus, de la camera 53 a hotelului „Moliere”, îl nedumerea cu totul. Din ce în ce îi părea mai greu de înţeles.

În copilărie, în satul de răzeşi scăpătaţi unde Leiba Ţudic şi-a crescut cu amar şi necazuri plodurile, înainte de a le scăpa să zburătăcească în lume, Zaharia Duhu a tre-cut o bucată de vreme drept un căutător de comori, atins de sminteală. Despre aceasta, Abeles îşi aminteşte foarte vag. Umbla cu un guşat, un oarecare Oarţă, cretin şi gângav, săpând gropi, sfredelind maluri de lut, cheltuindu-şi agoniseala lăsată de un părinte aprig, avar şi iscusit în judecăţi. Pe atunci era prea crud la minte ca să priceapă; a ştiut însă mai târziu că săpăturile n-au rămas chiar fără folos. Au scos la iveală un bogat material arheologic, preţuit de un profesor universitar din Bucureşti, fost coleg de şcoală şi prieten cu răzeşul din Piscul Voievodesei. Pe urmă, tulbure, îşi mai amintea Abeles că într-o vreme căutătorul de comori căzuse în darul beţiei, după ce inginerul Grinţescu a descoperit adevărata comoară din acele părţi: ţiţeiul.

A încercat chiar să-i vorbească odată.

Se întorcea într-o vacanţă de la şcoală; se apropiase de acest ţăran ciudat cu deosebită ştiinţă de carte, prieten cu profesorul din capitală, descoperitorul unor preţioase relicve şi mistic cercetător de tezaure arheologice. A cerut voie să se aşeze la masă şi a vrut să-i demonstreze de ce părintele său, Leiba Ţudic, om înapoiat şi incult, n-are dreptate când se plânge de schimbările săvârşite atât de grăbit în Piscul Voievodesei. Bătrânul Ţudic susţinea că oamenii n-au de câştigat nimic. Au schimbat un stăpân pe alţii. El dovedea că inginerul Grinţescu şi capitalistul întreprinderii, Iordan Hagi-Iordan, fără să vrea şi fără să ştie, grăbesc osânda unei lumi aşa cum stă scrisă şi în cărţi. Acestea le-a dovedit el atunci, cu toată înfocarea de neofit şi poate cu o schismatică şi pripită confuzie a textelor, aşteptând o împotrivire şi sperând să câştige o victorie.

Se pregătea cu naivitate juvenilă să-i combată argumentele.

Dar Zaharia Duhu de atunci l-a privit cu ochii deşerţi de orice înţelegere, parcă ar fi ascultat o oraţiune în limba sanscrită. Şi-a cerut scuze şi s-a depărtat. Iar din ziua aceea nu i s-a mai părut interesant, nici măcar ca mistic căutător de potcoave de cai morţi.

Pe urmă, Abeles a plecat în vasta lume. A ajuns aici la Paris, să-şi sfârşească învăţătura. În doi ani, treptat, amintirile din satul de naştere şi de copilărie s-au împâclit. Îi părea satul acela pierdut undeva, la periferia civilizaţiei, deşi îl lăsase tocmai în clipa când începea şi acolo războiul între două lumi.

Şi deodată, s-a pomenit cu un răvaş de la bătrânul Leiba, vestindu-i că răzeşul Zaharia Duhu, căutătorul de comori, devenit acum petrolist şi milionar, soseşte la Paris şi are nevoie de o călăuză.

S-a prezentat a doua zi la hotel.

Îşi închipuia că va da peste un Bai-Ganciu, ridicol şi năucit de tumultul unui mare oraş. L-a întâmpinat un om cuviincios şi modest, poate timid într-adevăr, dar neasemuit mai puţin grotesc decât atâţia americani şi alte tipuri exotice de pe bulevardele Parisului. Omul a cerut un ră-gaz de două zile, să-şi interneze mama într-o clinică oculistică în aşteptarea unei operaţii. Pe urmă l-a rugat să-l însoţească până la câteva muzee şi să-i dea câteva învăţăminte de orientare.

Muzeele le-a vizitat Zaharia Duhu singur. Abeles a mers cu dânsul o singură dată, la Cluny, unde a rămas uimit de pasiunea şi priceperea cu care răzeşul din Piscul Voievodesei, absolvent de trei clase şi jumătate gimnaziale, examina fibulele, agrafele, nasturii, mânerele de săbii şi brăţările din vitrine, găsea caracterizarea cea mai potrivită şi înrudiri cu piese din muzee pe care nu le mai văzuse niciodată.

În sala a douăzeci şi şasea, a Coroanelor, s-a oprit îndelung la vitrina cubică de cristal, din mijloc, unde se află tezaurele regilor goţi. Cu un zâmbet ciudat şi trist, după ce-a cercetat celebra coroană a regelui Reccesvinthus, descoperită la Fuente de Guarrazar, lângă Toledo, a clătinat din cap şi l-a asigurat că ar cunoaşte el o anumită coroană de o sută de ori mai preţioasă, atât prin mărimea şi rari-tatea nestematelor, cât şi prin însemnătatea ei istorică. O ştie el unde se află, dar stă bine acolo unde se află.

Din acea clipă a prins să-l vadă în altă lumină.

Aşadar, mania căutătorului de comori nu se stinsese? Mai credea încă acest Zaharia Duhu în povestea acelei comori a regelui Dromichet şi deci încă nu se tămăduise de sminteala tinereţii. Păcat! Asta îl scădea în ochii lui.

Apoi au venit alte simptome mai bizare. I-a cerut câteva servicii de-a dreptul absurde.

Aşa, l-a rugat să-i afle adresa lui Boldur Iloveanu, fos-tul proprietar scăpătat al Voievodesei. A fost greu, însă tot au izbutit să-i dea de urmă, din locuinţă în locuinţă, după cum a schimbat de domiciliu pe măsura scăpătării. Un sfert de veac trăise în apartamentul din 87, Avenue Kléber; acum agoniza într-o mansardă din Cartierul La-tin; un impas cu ziduri leproase şi cu scări unde nu străbate lumina soarelui, ca faimoasa Rue de la Vieille-Lanterne, unde s-a spânzurat Gérard de Nérval. A crezut că Zaharia Duhu va urca să-l viziteze, ceea ce poate ar fi însemnat o dorinţă explicabilă şi de-o delicată omenie.

N-a fost însă aşa! A spus că atât îi ajunge.

Şi a doua zi l-a rugat să-l ajute la o faptă încă mai în afară de orice înţelegere. S-au prezentat la un mare biju-tier din Place Vendome; acolo Zaharia Duhu a ales câteva briliante preţuind o avere, a plătit un aconto şi a cerut ca până la sosirea banilor din ţară, pietrele să fie montate în două inele şi o brăţară după moda din 1840-1850.

A cumpăra pietre preţioase, e şi acesta un plasament de capital după judecata avarilor. Un capital nerentabil, dar apărat de fluctuaţiile monedei şi de surprizele bursei.

A le monta înseamnă cu totul altceva. Înseamnă a le premedita o destinaţie precisă şi imediată.

Dacă Zaharia Duhu ar avea alt chip şi dacă Abeles nu l-ar şti atât de străin într-un oraş ca acesta, s-ar simţi îndreptăţit să creadă că pe răzeşul devenit petrolist din Piscul Voievodesei, l-a ajuns la bătrâneţe vreo patimă pentru cine ştie ce femeie amatoare de bijuterii scumpe cu montura după moda anilor 1840-1850. Ceva poate va afla astăzi, căci în dimineaţa aceasta e termenul fixat de bijutierul din Place Vendome pentru predarea inelelor şi brăţării.

Abeles îşi împături ziarele de pe genunchi.

Zaharia Duhu se apropie împăturind şi el alte ziare, din ţară, prezentate de portar.

— Ale dumitale ce spun, domnule Abeles? Întrebă în-tinzându-i mâna. Când inauguraţi lumea cea nouă?

Abeles făcu un semn de răbdare, cu mâna foarte albă şi pistruiată.

— Timpul se apropie!… Capitalismul şi burghezia de aici merg spre pieire. De altfel, pretutindeni, nu numai aici. Câte două guverne schimbate într-un an; douăzeci de crahuri într-o săptămână – acestea, totalizate ţară cu ţară, fac mai mult decât o revoluţie de stradă… În gazetele dumitale din România ce se spune? O criză de guvern… Este?

Zaharia Duhu deschise o gazetă şi citi un titlu cu litere groase:

— Nu propriu-zis o criză, dar ameninţarea unei crize.

— Faptul nu importă! Starea de spirit importă. N-are să fie criză mâine, are să fie peste o lună ori un an! Instabilitatea dovedeşte că nici mulţimea nu mai are încredere în guvernele burgheze, nici guvernele burgheze nu mai pot domina evenimentele… Întoarce, te rog, la foaia economică. Uite, îţi jur, că eu n-am văzut gazetă din ţara noastră de şapte-opt zile… Se vorbeşte ori nu despre o criză a grâului?

— Adevărat!… E prea mult grâu şi cerealiştii n-au ce face cu dânsul…

— A dat vreo bancă faliment? Sau a cerut vreuna moratoriu?

— Adevărat! Două în încetare de plăţi.

— Mai departe… Întoarce din nou, la ultima oră, domnule Zaharia Duhu!… S-a mai împărţit un partid în două?

— Adevărat, se află şi aceasta…!

— Atunci, domnule Zaharia Duhu, mai ai nevoie şi de alte dovezi? Ce se petrece în România se petrece aici în Franţa, în Spania, în America, în Austria, oriunde!… Statul burghez şi economia burgheză se descompun… Asistăm la cele din urmă spasme.

Abeles, feciorul lui Leiba Ţudic, vorbise repede şi focos; obrazul cu pieliţa albă şi translucidă luase o culoare viorie şi bolnavă.

Tuşi şi îşi astupă tuşea cu batista.

— Asistăm şi aşteptăm! Repetă cu ameninţare profetică, atunci când şi-a putut trage din nou respiraţia. Zaharia Duhu îi puse mâna pe umăr, ripostându-i cu surâsul subţire al răzeşului din Piscul Voievodesei.

— Aş crede-o, dacă te-aş vedea că aştepţi în linişte, domnule Abeles!

Feciorul lui Leiba Ţudic recunoscu, nu fără amărăciune, că Zaharia Duhu rosteşte la rândul său un adevăr. Asista şi aştepta, dar într-o necurmată nedumerire, fără să-şi găsească drumul cel bun şi limpede.

Răzeşul din Piscul Voievodesei îl linişti, punându-i prietenos mâna pe umăr şi zâmbi:

— Fiindcă deocamdată, nici eu, nici dumneata nu ne învrednicim a găsi o dezlegare celor ce te frământă, haide să ne împăcăm şi să lăsăm altora grijile acestea… Adevă-rul e că eu suspin după vremurile de ieri, dumneata după cele de mâine; amândoi avem poate dreptate, şi până atunci suntem nemulţumiţi de ceasul pe care îl trăim… Poate-i o lege care durează de când lumea… Am început să cred că tot binele din lume, atâta puţin cât mai este, se datoreşte nemulţumirii din om… Viermele e mulţumit să trăiască în măr. Omul iese afară, oricât ar fi mărul de rumen şi îndestulător, ca să caute altceva. Şi nu o dată sfârşeşte prin a găsi cu adevărat altceva mai bun, că doar de asta-i om, ci nu vierme… Mi se pare însă că ne-am întins la poveşti şi astăzi mi-e timpul scump… Haidem!

Au plecat. La o înţelegere tot n-ar fi ajuns. Dar nici de război n-aveau pentru ce se război.

Abeles se simţea acasă la dânsul oriunde, chiar dacă uneori îl încerca o vagă nostalgie a satului unde a hoinărit cu picioarele goale în praf şi a fost zburătăcit cu bul-gări de odraslele ţăranilor din Piscul Voievodesei.

În doi ani se ajustase la viaţa Parisului ca o pălărie pe cap. Mai mult îl mira cumpătarea simplă a răzeşului care păşea alături de el. Nici nu-şi ascundea mirările cu o făţărnicie mirosind cale de o poştă, nici nu le striga în gura mare. Trecea, privea, înregistra, judeca… Nu arăta aci mai stânjenit decât un provincial francez dintr-o subprefectură din Tarn sau Cantal. Ce erau atunci toate fantasmagoriile cu acea comoară a regelui Dromichet; misterele cu briliantele montate după moda anului 1840-1850?

Pe Avenue de l'Opéra se perinda mulţimea cu mersul grăbit şi elastic, caracteristic marilor artere pariziene. Totuşi cei doi trecători din Piscul Voievodesei nu se deosebeau întru nimic de ceilalţi, căci poate o treime din aceşti trecători veneau de tot atât de departe ca dânşii.

Abeles crezu din nou, cu optimism, în tendinţa de uniformizare şi de adaptare a indivizilor.

— Mai rămâi mult? Întrebă.

Zaharia Duhu zâmbi.

— Cred că eu am să mai rămân! Dar dumneata scapi de mine, începând cu ziua de mâine.

— De ce spui „scapi”, domnule Duhu? Sublinie cu reproş Abeles.

— Fiindcă te-am smuls de la învăţătură şi de la prie-tenii vârstei dumitale… Am întrecut măsura… Cu toate acestea, eu trebuie să mai rămân. Medicii de la clinică cred că va mai fi nevoie de o operaţie peste o lună, o lună jumătate. Mama a început să se împace cu ideea aceasta, datorită domnişoarei studente pe care ne-ai recomandat-o dumneata.

— Relly e o fată săracă.

— Săracă şi de ispravă, de vreme ce a primit să fie gardiancă şi tălmace la o ţărancă oarbă din Piscul Voievodesei! Am înţeles că şi dânsa împărtăşeşte ideile dumitale; adică vrea numaidecât o lume nouă. Dacă în lumea aceasta nouă se vor afla mulţi ca dumneata şi ca dânsa, mai-mai că m-aş înscrie şi eu să mă primiţi…

— Aceasta n-o cred!… Rosti Abeles, înălţând sprâncenele şi coborând colţul buzelor vinete, într-o schimă sceptică. Ce să caute în lumea cea nouă un proprietar de terenuri petrolifere? Deodată s-ar trezi în dumneata, când nici nu te aştepţi, feciorul lui moş Antohie Duhu, unchiaşul cel aprig din Piscul Voievodesei, despre care spunea tata că umbla cu taşca de tablă la şold, plină cu cărţi de judecată pentru pământuri…

— Tot ce se poate, domnule Abeles! Zâmbi petrolistul fără voie. Până atunci, te vestesc că de mâine scapi de mine. Am încercat să mă descurc singur… Vorbesc, ce-i dreptul, cu economie: pâine, vichy, cafea, lista de bucate, adresa la şofer… Acasă, mi-ar fi oarecum s-o fac în faţa nepoatei mele, doamna Cecil Tudose, profesoară de limba franceză în concediu nelimitat… Ar râde grozav de ascuţit de franţuzeasca fostului tovarăş al lui Oarţă şi a săpătorului de comori! Aici, văd că lumea e deprinsă cu tot soiul de năzdrăvănii şi nici nu bagă de seamă când şchioapăt în limbă…

— Nu-i nici o mirare, domnule Zaharia Duhu! Fostul ambasador al Statelor Unite, care a murit mai deunăzi, a stat douăzeci de ani în Franţa şi nu ştia mai mult de douăzeci de cuvinte… Îl consolă Abeles.

S-au oprit în Place de l'Opéra, aşteptând semnalul clopotului electric ca să poată traversa pe celălalt trotuar spre Rue de la Paix şi Place Vendôme; în una din cele mai faimoase porţiuni ale planetei, unde şapte torente omeneşti se încrucişează, se topesc într-un vârtej şi se despart iarăşi spre şapte străzi şi poate mai departe, spre şaptezeci şi şapte de unghere deosebite ale lumii.

Amândoi au întors capul.

La spate au auzit o vorbă românească:

— Nu, Bobby!… Cu neputinţă să mai amân! E a treia telegramă într-o săptămână…

Vorbise o femeie subţire şi înaltă, într-o haină albă de primăvară, foarte strânsă pe trup, cu mânecile acoperite de aripile unei extravagante pelerini. Părea astfel una din acele păsări din mările Sudului, numite fregate, al căror corp îngust şi prelung slujeşte numai pentru a face legă-tura între aripile uriaşe, fâlfâite în spaţii.

Bărbatul tânăr şi cu profil tăios, încă mai înalt decât dânsa, o privi cu un fel de provocare de sub borul pălăriei, tras pe-o sprânceană.

— Bine, Memy!… Faci cum vrei tu. Dar eu rămân. Nu mă mişc de aci… Nu mă cheamă parfumul de mititei al Bucureştilor…!

Şi se fixase mai solid pe tălpile pantofilor acaju, cum fac copiii încăpăţânaţi, hotărâţi să nu se mişte nici chiar de pe marginea trotuarului, nu numai din Paris.

Femeia cu aripi albe de fregată mai spuse ceva.

N-au auzit ce, fiindcă semnalul electric a dat drumul altui torent de trecători şi Abeles prinsese braţul lui Zaharia Duhu, grăbind să traverseze împreună cu şuvoiul mulţimii.

Când au ajuns dincolo, Abeles râse cu răutate:

— Ţi-ai auzit compatrioţii, domnule Zaharia Duhu?… Pe individ nu-l ştiu… Însă pe doamna o cunosc! Doamna Demetru Demetrian, soţia ministrului de care depinde acum soarta terenurilor dumitale petrolifere; sau, mai exact – venitul terenurilor dumitale petrolifere… E o per-soană foarte cunoscută în colonia românească. Se bucură de o anumită reputaţie, care nu cred că-l încântă prea mult pe domnul ministru Demetru Demetrian.

— Aşadar, aceasta e soţia lui nenea Mitică?… Rosti gânditor Zaharia Duhu.

— Ce nenea Mitică? A, da!… Demetru, Dumitru, Mitică… Socoti că a înţeles Abeles. Eşti poate în bune raporturi cu dânsul?

— Nu, domnule Abeles!… Se apără Zaharia Duhu. Eu n-am nici o legătură cu mărimele care hotărăsc soarta şi veniturile terenurilor mele petrolifere. Am rămas răzeşul pe care-l ştii… Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine ca după Dinicu Golescu de pe vremuri şi să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea când umblam cu Oarţă după comorile mele nebune… Povestea cu nenea Mitică e cu totul altceva. Mi-a istorisit-o mie un copil, fiul şefului de staţie din Piscul Voievodesei. Acest nenea Mitică mi-a părut om de ispravă, din cele ce am aflat de la băiatul şefului de staţie, şi îl plâng că are parte de-o asemenea nevastă…

— Poţi să nu-l mai plângi, domnule Zaharia Duhu. Nu merită! E un manechin jucat de femeia pe care ai văzut-o, tot aşa cum e un manechin jucat de mâna capitalismului, acolo unde se află… Dumneata ai a te bucura! Dacă nu-ţi aperi singur interesele, sunt alţii să ţi le apere… Până ce va veni rândul nostru…

Abeles se dădu în lături.

Îi ajungea din urmă perechea lăsată în colţul pieţei. Tânărul le aruncă o privire curioasă, fiindcă îi auzise vorbind româneşte.

Zaharia Duhu crezu că a recunoscut în obrazul femeii, în jurul ochilor şi în colţul buzelor, ceva din păienjenişul fin de pe chipul Madalei, sora fostului său camarad şi prieten Alexandru Opriş, soţia de acum a inginerului Dinu Grinţescu. Aceeaşi pulbere imperceptibilă de cenuşă apărând sub fard, aceeaşi ascunsă crispaţie care devastează pretimpuriu o tinereţe fragedă şi fugace.

Perechea a intrat la un magazin de mode. Ei au intrat la bijutier.

Negustorul, cu figură şi ochelari americani, deprins să-şi trateze cei mai stranii clienţi cu o egală şi flegmatică politeţe, scoase juvaerele din culcuşul lor de pluş.

Aprinse becurile de diferite culori, ca să recompună lumina naturală a zilei, şi se retrase după vitrina de cristal, aşteptând. Se ţinuse de cuvânt. Montura era după moda anilor 1840-1850, copiată de altfel după exemplare autentice. Aurul avea nuanţe verzui, vechi; reliefurile puţin tocite.

— Este ceea ce aţi dorit?… Întrebă, deşi citise mai dinainte răspunsul din privire.

— Exact! Întări Zaharia Duhu, apelând la ajutorul interpretului său Abeles. Acum o rugăminte, te rog!… Aş vrea să ştiu ceva. Să zicem, bunăoară, că după o bucată de timp, împrejurările mă silesc să mă despart de aceste inele şi de brăţară… S-ar putea în acest caz să le revând tot aici? Şi dacă le revând, cam ce-aş putea căpăta pe dânsele?…

Abeles transmise întrebarea.

Bijutierul îşi făcu o socoteală cu facturile înainte.

— Ar fi posibil, admiţând cazul!… Briliantele cu o diferenţă de 20 la sută din preţ. Pe lângă acest preţ, aurul nu reprezintă mare valoare pentru noi. Nici aurul, nici lucrătura. Greutatea metalului la preţul zilei… Monturile după moda anilor 1840-1850, fie originale, fie copii, n-au căutare în acest moment. Chestie tot de modă.

Zaharia Duhu îşi făcu şi el o socoteală. După un timp, mai voi să afle ceva:

— Şi dacă în locul meu ar veni o persoană străină să le revândă?

— Acelaşi lucru! Ne referim la factură…

Zaharia Duhu păru alarmat de o asemenea perspectivă.

— A, nu!… Se împotrivi. Tocmai aceasta nu! Fără nici un fel de factură… O simplă presupunere. Să admi-tem că vine o persoană străină care nu ştie, şi nici n-ar fi bine să ştie că bijuteriile sunt cumpărate de curând şi chiar de aici. Le crede datând din 1840-1850… Casa ar putea făgădui în acest caz să păstreze discreţie absolută?

— În ce sens? Întrebă bijutierul.

— În sensul cel mai onest. Casa să se rezume la oferi-rea unui preţ sau la o simplă evaluare. Persoana vinde dacă îi convine preţul, dacă nu, se adresează în altă parte. Principalul e să-şi facă o idee exactă asupra valorii reale a bijuteriilor, conform cifrelor din factura dumneavoastră, fără să bănuiască existenţa acestei facturi! Rămânând la convingerea că e vorba de bijuterii autentice, din epoca 1840-1850…

— Tot nu pricep: ce voiţi să spuneţi? Explicaţi mai clar, vă rog.

— Să presupunem că cineva din familie a pierdut de mult exemplarele autentice şi că moştenitori actuali vor să le restituie celor în drept, ca o reparaţie, sub forma acestor copii. Nu-i nici o înşelăciune la mijloc. Dimpotrivă… O restituire târzie, la care cei în drept, sau cel în drept, nici nu se mai aşteptau… Ne garantaţi discreţia?

Bijutierul stătu în cumpănă. Un moment cercetă mai stă-ruitor, prin lentilele ochelarilor americani, bizarii clienţi.

Spuse:

— Casa noastră nu se ocupă cu asemenea operaţii! Regretăm, dar nu ne putem lua nici un angajament…

Atunci Abeles părăsi rolul de simplu interpret.

Îşi schimbă glasul, limba, tonul şi mutra de până acum; vorbi repede în limba şi cu gesturile lui Leiba Ţudic din Piscul Voievodesei.

Iar spre desăvârşita uimire a lui Zaharia Duhu, îndată plesni şi smalţul american de pe chipul bijutierului din Place Vendome. Răspunse în aceeaşi limbă şi cu aceleaşi gesturi. Urmă un dialog scurt, dar aprins.

Apoi negustorul îşi reluă figura flegmatică şi anunţă că acceptă şi această condiţie, înţelegând pe jumătate cam despre ce ar putea fi vorba:

— Le evaluăm ca bijuterii într-adevăr vechi şi necunoscute de noi! Estimăm adică numai briliantele, căci numai ele ne interesează. Oricând se pot demonta şi a doua zi reapar în vitrină. În orice caz, persoana nu va şti că au fost cumpărate de aci…

Zaharia Duhu păru satisfăcut.

— E o simplă presupunere! Stărui.

Bijutierul aprobă întru totul.

— Evident! O simplă presupunere. Când e vorba de pietre preţioase de valoarea acestora, orice presupunere este permisă.

Zaharia Duhu desprinse o foaie de cec şi scrise o cifră, despre care Abeles gândi îndată că reprezintă mai mulţi bani decât a trecut în treizeci de ani prin mâna părintelui său, Leiba Ţudic din Piscul Voievodesei.

— Luaţi loc un moment, până ce se împachetează acestea… Îi invită bijutierul.

Le împachetă o domnişoară cu aceiaşi ochelari americani ca ai patronului, dar cu o încetineală exasperantă în mişcări. Potrivea inelele în culcuşul de pluş al cutioarelor, le ştergea cu pielea de căprioară, sufla asupra lor. Căuta foiţe subţiri, să separe o cutie de alta.

Negustorul intrase în încăperea din fund şi închisese uşa după el.

Abeles îşi chinui buzele vinete într-un surâs dispreţuitor şi vorbi acum către Zaharia Duhu, în limba ţăranilor din Piscul Voievodesei:

— Ştii de ce toate acestea, domnule Duhu? Fiindcă în timpul cât domnişoara împachetează ca la spiţerie, dom-nul Meyer întreabă la bancă dacă aveţi acoperirea cecului. I-am părut suspecţi în toată această afacere!

Zaharia Duhu strânse din urmeri.

— Îşi apără omul banul lui! Are să se convingă că nu suntem suspecţi…

Într-adevăr, domnul Meyer apăruse în uşă cu zâmbetul afabil.

Căpătase prin telefon asigurarea băncii că totul e în bună orânduială. Repară nedreapta suspiciune, cu un exces de politeţe, renunţând la morga americană şi invitând bizarii clienţi să apeleze şi altă dată la serviciile sale.

Poate credea că îndeletnicirea principală a lui Zaharia Duhu e să cumpere briliante care se pot vinde a doua zi cu o pierdere de douăzeci la sută din preţ.

— Partea cea mai uşoară am sfârşit-o cu bine! Răsuflă uşurat Zaharia Duhu, când au ajuns afară.

Nu adăugă, însă, care e cealaltă parte, mai grea.

Cu pachetul în mână, îşi luă stânjenit ziua bună de la Abeles.

— Îţi mulţumesc pentru toate… Am să-i scriu şi am să-i mulţumesc şi lui Leiba! Fără dumneata, greu mă descurcam eu aici… Acum te poftesc pe la mine oricând vrei. Sau dacă mă prinde cumva vreo strâmtoare, te ves-tesc printr-o pneumatică. Am învăţat şi meşteşugul pneumaticilor…

Abeles rămase locului, privindu-l din urmă. Oricât de absurdă a fost prima lui impresie, tot aceasta era cea adevărată.

Pe Zaharia Duhu, culacul îmbogăţit şi burlac din Piscul Voievodesei, l-a apucat la bătrâneţe o nebunie de dra-goste. Se ascunde de dânsul, ca să poată duce un cadou vreunei românce de aici, pusă pe atâta, să-l toace. A în-văţat meşteşugul pneumaticilor? Se pare că a învăţat repede şi alte meşteşuguri, badea Zaharia Duhu din Piscul Voievodesei!

O clipă, lui Abeles îi fu milă de soarta compatriotului.

Pe urmă strânse din umeri.

Lăsă lumea aceasta sfârşită şi condamnată, să alerge la afacerile, plăcerile şi pasiunile ei. Se întoarse la datoriile sale, care îl purtau spre diferite locuri tainice întru pregătirea timpurilor ce va să vină.