Capitolul IV

S-au întâlnit doi oameni ai unor timpuri sfârşite.

Zaharia Duhu se opri la vitrina unui magazin de antichităţi artistice, sub arcadele din Rue de Rivoli.

Ochise de mai multe zile o cutie de argint vechi, coclit, cu filigrane negre. Se bucură. Nu-i luase nimeni înainte. Cutia se afla la locul său, între un vas asiatic şi un cuţit spaniol cu încrustări din epoca maură.

Poate nici vasul nu era într-adevăr chinezesc, nici cuţitul maur, nici cutia autentică. D. Meyer îi dovedise prea bine cât de repede şi desăvârşit se poate fabrica o podoabă din orice epocă, în orice stil.

Dar astăzi nu-l interesa frumuseţea şi lucrătura artistică a unei cutii de care se va lepăda peste un ceas. Îi ajungea înfăţişarea veche şi mucedă. N-a ascultat explicaţiile vânzătoarei, lăundându-şi marfa şi cântărind-o în balanţă ca suprem argument. Argint curat, vechi, greu, piesă autentică!

Zaharia Duhu plăti, zgârie bine eticheta preţului; pe urmă trecu prin grădina Tuileriilor, purtând acum două pachete în mână, ca un pensionar tacticos din departamentul Cantal, care a cumpărat cadouri pentru nepoţeii de-acasă.

Un timp se opri să privească joaca gălăgioasă a copiilor în jurul unui bazin circular, pe unde trimiteau corăbioare cu pânză şi bărci cu motor sacadat. Un camelot îl sili să achiziţioneze o colecţie cu reproduceri din Luvru.

Făcu un popas pe o bancă.

Respiră aerul subţire şi parcă acruţ al primăverii pariziene, în această grădină unde nu răzbătea mirosul de benzină şi de ulei ars.

Pe cer fugeau nori spumoşi şi repede risipiţi de şuvoiurile vânturilor înalte. Bură, câţiva stropi numai; iar bura a fost ca o joacă luminoasă şi diamantină în raze de aur. Se desfăşurau de o parte piaţa Caruselului, de cealaltă Grădina, piaţa Concordiei cu arătătorul obeliscului ridicat spre cer şi cu priveliştea unică pe lume, de doi kilometri, pină la Étoile.

Zaharia Duhu le-a văzut şi le-a simţit toate cu sufletul aiurea. Îşi recapitula o lecţie de mult învăţată şi muncită în camera sa 53, de la hotel „Moliere”. Mergea la un examen delicat al vieţii.

Acelaşi camelot de adineauri îi dădu târcoale oferindu-i discret altă marfă: un pachet cu cărţi de joc transparente, o colecţie de „nuduri artistice”. Găsi destulă energie să-l refuze şi să-l alunge. Acest antract, neprevăzut în program, îi încordă hotărârea şovăielnică din ceasul al doisprezecelea.

Îşi culese pachetele de pe bancă, ieşi din grădină şi căută staţia de taximetre. Şoferul ezită când auzi numele străzii. Mai întrebă. Zaharia Duhu pronunţă încă o dată, mai răspicat.

Nu pronunţia părea un obstacol. În sfârşit, cu ajutorul indexului alfabetic, s-a lămurit. Strada exista, dar nu era o stradă pe unde a trecut vreodată un automobil.

Şăgalnic, îl întrebă dacă e antrenat pentru exerciţii de alpinism. Zaharia Duhu se arătă gata să înfrunte toate peripeţiile unei ascensiuni.

Deocamdată, în continuarea faptelor sale ciudate de astăzi, îndată ce s-a urcat în automobil a desfăcut cele două pachete, a trecut brăţara şi inelele în cutia de argint vechi; iar cutioarele de piele, căptuşite cu pluş, ale domnului Meyer, le-a învelit în hârtie şi le-a zvârlit pe fereastra deschisă, în Sena. A surâs copilăreşte, ca după o şotie bine izbutită. Şi a privit mai liniştit perindarea străzilor şi a mulţimii: bulevardul Saint Michel, Soufflot, piaţa Panteonului, apoi străzi din ce în ce mai înguste şi mai întortocheate.

Şoferul opri. Îi arătă cu mâna un impas urcând între două ziduri de firidă, cu treptele dizlocate de piatră, cu rufe de cit întinse pe frânghie de la o fereastră la alta, cu lăzi de gunoaie în faţa uşilor şi copiii lui Poulbot jucându-se cu tinichele albe, care-au fost odată cutii de conserve.

Era o mică deosebire între primăvara din grădina Tuileriilor, cu patriciana desfătare a copiilor de acolo în jurul bazinului cu albe corăbioare, şi între joaca mult mai proletară a copiilor de aici. Şi se gândi la reflecţiile lui Abeles.

— Alors, mon vieux, on monte au septieme ciel? 1 glăsui vesel şoferul, băgându-şi jetoanele şi bacşişul regle-mentar în pungă. Hardi, mon vieux! Vas-y! 2

Zaharia Duhu se aventură curajos, călcând pe lespezile tocite şi umede, printre foi de salată, coji de portocală şi resturi de legume fierte şi decolorate.

Căută numărul ştiut din uşă în uşă.

Îi ţâşneau printre picioare pisici zburlite, cu coada bârzoi; îi răspundeau în argou ininteligibil matroane cu sâni opulenţi şi cu bluze slinoase.

A găsit, totuşi, căci în viaţa sa aflase Zaharia Duhu şi ceea ce nimeni nu mai credea că există.

A urcat scările unui etaj, al doilea, până la mansardă. A bătut în uşă şi a ascultat. Se auzea numai un sfârâit de primus. O uşă s-a trântit la un etaj de jos. A ocărât acolo un glas de femeie, a scâncit un copil, pe urmă hohoti un râs gras şi puternic, cu totul nepotrivit în asemenea loc de înfricoşată mizerie. Primusul sfârâia înainte; nu se mişca nimeni. Zaharia Duhu a repetat bătăile mai energic.

Uşa s-a deschis pe trei sferturi.

S-a ivit un cap scofâlcit, cu fire rare şi sure de barbă, cu o scamă albă de păr pe-un craniu aproape chel.

— Pe cine căutaţi? Întrebă glasul bănuitor.

— Pe dumneata, boier Boldur Iloveanu! Răspunse Zaharia Duhu în graiul de-acasă, din Piscul Voievodesei.

Bătrânul nu arătă semn nici de surpriză, nici de bucurie… („E un om mort, mai mort decât morţii!” gândi Zaharia Duhu.) Celălalt nici n-a tresărit. A ridicat doar pleoapele creţe ca foaia boţită de gutapercă şi a întrebat:

— În ce scop…?

— Cam greu de explicat între uşi, domnule Iloveanu! Dacă îmi vei da drumul înlăuntru, ori dacă vei fi atât de bun să mergi dumneata cu mine, jos, să vorbim la masa unei cafenele, am să pot spune şi în ce scop…

Fostul proprietar al Voievodesei îl privi cu ochii oste-niţi şi stinşi, fără să scoată capul dintre uşor şi uşă:

— N-am nimic de aflat, domnule! Nu te cunosc.

— Cu toate acestea, ne cunoaştem de mult, boier Boldur… Zaharia Duhu, răzeşul din Piscul Voievodesei.

— A, da! Curios.

Se înviorase puţin glasul. Se înviorase puţin şi privirea.

Dar uşa tot nu o deschise.

— Curios! Repetă. În hainele acestea ar fi fost greu să te mai recunosc.

— Hainele s-au schimbat, boier, Boldur! Omul a rămas acelaşi… Iartă-mă că te tulbur, pe nevestite, însă nu plec de aici, până ce nu-mi îngăduieşti să-ţi vorbesc.

Boldur Iloveanu lărgi uşa cu nehotărâre. Se răzgândi şi o strânse la loc.

— Vezi, e greu, e foarte greu. La mine e foarte urât. Neorânduială şi murdărie…

— Nu face nimic, boier Boldur! N-am să privesc. Eu pentru dumneata am venit. Am să privesc numai la dumneata…

Bătrânul râse urât, dezvelind gingii ştirbe, cu dinţi răzleţi şi negri.

— Ai să priveşti numai la mine? Ha-ha! Domnule Zaharia Duhu… Atunci ai să vezi şi camera. Sunt la fel cu dânsa. Semănăm ca doi fraţi.

— Aşa că eu tot am intrat! Scurtă Zaharia Duhu cu hotărâre, împingând uşa după ce-a luat încetişor mâna bătrânului. Am intrat şi m-ai iertat…!

Intrase şi îşi călcă vorba.

Dintr-o singură rotire a privirii, înţelese ce-l oprea pe Boldur Iloveanu să-l scape înăuntru. Tavanul oblic, pe-reţii afumaţi, cu dâra şiroaielor de apă, soba de fier cu burlane negre, un pat desfundat, masa acoperită cu o foaie de ziar, colţul uscat de pâine alături de pieptenele ştirb, ligheanul de tablă ruginită şi cojiţa sfârlogită de săpun; toate le-a văzut Zaharia într-o clipită cu ochiul instantaneu al unui aparat fotografic. Se adăugau percepţiile celorlalte simţuri: mirosul stătut şi rece de rufe nespălate şi de încălţări mucede, sfârâitul primusului pe-un capac de lemn, gustul de tutun ieftin şi gunoios.

Boldur Iloveanu se ferise în lături. Plecase capul, ţinând cu mâna gulerul hainei jerpelite pe gâtul gol. Purta papuci mari de pâslă, pantaloni uzaţi, în dungi, de jachetă.

— Acum înţelegi şi dumneata că nu lipsa de ospitalitate m-a oprit să te poftesc înlăuntru? Aici nu intră nimeni…

Zaharia Duhu se pomeni săvârşind ceea ce n-a făcut el niciodată: om sfios şi cu mişcările cumpănite. Prinse familiar braţul boierului scăpătat Iloveanu şi îl trase spre mijlocul încăperii:

— Tocmai…

Bătrânul tremura abia simţit sub braţul uscat, dar vânjos, al răzeşului. Atingerea aceasta îi adusese o căldură necunoscută, de departe, îi trecuse viaţă în vinele sleite, îi deşteptase glasul şi îi aprinse privirea. În familiaritatea răzeşului nu găsi nimic supărător.

— Aduc veşti din ţară, boier Boldur! Rosti cu o voioşie cam exagerată Zaharia Duhu.

— Veştile din ţară nu-mi mai spun nimic, domnule Duhu…

— De la Piscul Voievodesei, boier Boldur!

— Cu atâta mai puţin…

Se desprinsese din strânsoarea mesagerului de departe şi se aşeză pe marginea patului, cu amândouă palmele pe genunchi:

— Cu atâta mai puţin… Repetă.

Zaharia Duhu îşi alese un scaun, din cele două cu împletitura de pai destrămată. Îl apropie de patul bătrânului, întorcând spatele mansardei.

Prin fereastra ca un capac de tabachere, lumina cădea din plin pe obrazul lui Boldur Iloveanu. Firele de barbă, pe chipul pământiu, păreau firele unei rădăcini scoase din ţărână; o tuberculă extrasă din pământ, zbârcită şi uscată, părea şi capul întreg al fostului proprietar din Piscul Voievodesei. „Rădăcină scoasă din pământul ei!” gândi Zaharia Duhu. Tuşi şi îşi drese glasul; îi era greu să înceapă.

— Boier Boldur, îţi face aşa de puţină plăcere că a venit să te caute un om din locul unde se află îngropaţi părinţii şi străbunii dumitale…?

Boldur Iloveanu îşi trecu palma de pe genunchii săi pe genunchiul lui Zaharia Duhu.

Primusul sfârâia înainte. Clocotea apa sub un capac şi scăpau spirale de aburi.

Bătrânul atunci băgă de seamă că l-a uitat aprins. Se ridică, răsuci butonul presiunii şi stinse flacăra.

Zaharia nu întoarse ochii să-i urmărească mişcările.

Îşi pipăi cutia din buzunar.

— Curios!… Vorbi Boldur Iloveanu. Pe dumneata te-am văzut numai în împrejurări neobişnuite. Acum îmi amintesc bine… Ai venit odată să-mi ceri ca să-ţi vând nişte terenuri fără valoare. Făceai săpături arheologice şi căutai o comoară. Aceasta a fost impresia mea şi a lui Joseph; eşti un om curios… Căutai o comoară. E ade-vărat? Îmi amintesc bine?

— E adevărat, boier Boldur! Sunt un om curios şi căutam o comoară pe locurile dumitale. Au mai căutat-o şi alţii, tot pe locurile dumitale, şi au găsit-o… Altfel de comoară…

— Cunosc!… Râse surd bătrânul, arătând gingiile ştirbe. Petrolul! A fost ceva foarte curios…

— Dumneata găseşti numai curios, boier Boldur? Eu cred că a fost o jefuire mai mult bine organizată, decât curioasă. Dumneata ai înstrăinat pământ pentru plugărie; cei care le-au cumpărat, cumpărau teren petrolifer, ştiind că acolo se află păcură…

— E foarte posibil.

— E sigur, boier Boldur! Alţii s-au îmbogăţit… Dumneata găseşti totul curios şi locuieşti într-o magherniţă ca aceasta.

Boldur Iloveanu ridică palmele într-un gest de dezarmată neputinţă.

— Este adevărat, dar o merit!

— Îmi aud bine urechile?

— E adevărat, dar o merit… În această magherniţă, cum o numeşti dumneata, şi în altele prin care am trecut până am ajuns aici, am avut destul prilej să meditez la soarta mea. Am ajuns la concluzia că o merit…

— E rândul meu, boier Boldur, să-mi însuşesc vorba dumitale: curios! Îmi pare curios că atât de repede te-ai împăcat…

— Nu m-am împăcat!… Aştept să mor…

Bătrânul rostise cuvântul cu simplitate, fără emfază, fără nici o clintire în trăsăturile zbârcite şi moarte înainte de moarte.

— Aştept să mor – reluă – cu mâhnirea că am trăit fără nici un folos. Dumneata nu poţi să înţelegi, din satul dumitale de acolo…

— Poate că voi înţelege, boier Boldur, dacă vei încerca să mă lămureşti…!

Bătrânul îşi înfăşură din nou gulerul hainei învechite pe gâtul gol.

Îl privi în faţă:

— Ce curios eşti dumneata! Din toate punctele de vedere curios… Pentru aceasta ai venit din celălalt capăt al continentului? Ca să afli cum îşi priveşte şi cum îşi judecă ruina, un om ca Boldur Iloveanu?

— Poate pentru aceasta, boier Boldur, şi poate încă pentru altceva. Cunoşti că am fost căutător de comori… Mi-a rămas patima să scormonesc locuri neştiute şi părăsite de alţii…

Boldur Iloveanu râse sinistru în dinţii fonfi.

— Nu te-am întrebat încă… Acea comoară pe care o căutai, ai găsit-o?

— N-am găsit-o, să spunem. Dar au găsit şi pentru mine cealaltă comoară, alţii! Cumpărătorii dumitale. Inginerul Grinţescu, Emil Sava, Iordan Hagi-Iordan… Au găsit-o; se află şi pe locurile cumpărate de mine de la dumneata… De aceea mă vezi aici, aşa cum sunt, ţăranul venit la Paris, ca în comediile de teatru…

— Curios…

— Nu e atât de curios, boier Boldur! Avem să ajungem şi la aceasta. Deocamdată, nu înţeleg de ce găseşti că toate aceste răsturnări de oameni şi de stări ţi se par dumitale drepte? Curioase, dar drepte…

Boldur Iloveanu îşi înclină vrejul subţire al gâtului. Vorbi îndepărtat:

— Le găsesc drepte, fiindcă din parte-mi le meritam!… În această magherniţă, cum ţi-am spus, m-am judecat şi m-am condamnat… Am trăit ani de zile, treizeci şi mai bine, departe de acele locuri şi de acei oameni. De dumneata şi de alţii… Am părăsit pământul. Fiindcă l-am părăsit, m-a părăsit şi el. Nimica mai drept!… Am trăit departe, egoist şi mărunt. Nici măcar n-am avut o patimă. N-am iubit, nu m-am reînsurat, n-am jucat cărţi, n-am căutat o plăcere în băutură. Nimic!… Am trăit ca un avar egoist şi am ajuns cum sunt, ca un avar egoist, fără măcar să am scuza unei patimi… Curios, nu?

— Într-adevăr!

— Viaţa a trecut pe lângă mine… Nu i-am dat nimic. Nu i-am luat nimic. M-am mulţumit să aştept venitul din ţară. A fost un venit din ce în ce mai mic – vremurile acestea sunt fatale pentru rentieri!

— Oamenii mei, pe care îi socoteam de încredere, au găsit că pământul acela din Piscul Voievodesei ar fi mai folositor dacă ar încăpea pe alte mâini. Poate că au avut dreptate… Ultima oară când am fost la ţară, socotelile lor m-au înspăimântat. Erau însă juste! Pe hârtie erau limpezi ca lumina zilei. Nu mai puteam zice nimic. Le-am acceptat şi am venit să trăiesc aci, cum mă vezi, din atâta venit pe lună, cât primea Joseph leafă de la mine… Nimic mai drept! Dumneata ai făcut ceva în viaţă. Ai căutat o comoară… Că ai găsit-o ori nu n-are nici o importanţă. Ai crezut că ai s-o găseşti… Administratorul meu Ilie Sacară, avocatul şi procuristul meu Emil Sava, inginerul Grinţescu, care a cumpărat terenuri de la mine, consătenii dumitale, toţi au făcut ceva din viaţa lor, au muncit, s-au zbătut, s-au duşmănit între dânşii, s-au înşelat şi poate că unii m-au înşelat, dar n-au aşteptat să le vină venituri… Aşa că, răsturnarea oamenilor şi a stărilor, mie mi se pare foarte normală şi dreaptă. Nu am a mă plânge. Am a mă osândi! E într-adevăr prea târziu… Dar aceasta, în judecata cea mare a lucrurilor, nu prezintă nici o însem-nătate…

Bătrânul tăcu, răsucind între degetele osoase o aţă de nasture.

Ridică ochii tulburi la mesagerul acesta curios, din locul unde-au trăit şi-au murit atâtea generaţii din neamul Ilovenilor.

— Vezi că nici dumneata nu mai ai nimic de spus?… Am judecat bine. Adică am acceptat judecata şi condamnarea împrejurărilor dinafară de mine, tot aşa cum am acceptat socotelile fostului meu administrator Ilie Sacară şi ale avocatului Emil Sava…

Zaharia Duhu se înălţă cu neastâmpăr de pe scaun. Îşi aminti însă făgăduiala că nu va privi asupra mizeriei din această încăpere.

Reveni la loc şi rosti:

— Boier Boldur, eu am venit şi pentru altceva. Pot spune că mai ales pentru altceva am venit. Mă asculţi cu răbdare?

— Să aud…

— E vorba despre acele locuri pe care le-am cumpărat eu, căutând comoara mea şi în care inginerul Grinţescu şi alţii au descoperit comoara lor. Eu le-am plătit cu un preţ de batjocură. Atât cât făceau atunci. Prunduri şi ma-luri de lut. S-a ivit păcură. M-am pomenit înavuţit, fără voinţa mea şi peste socotelile mele… Eu cu bani atât de mulţi nu am ce face. Nevoile mele sunt puţine. Iar banii aceştia nefolositori, care îmi curg fără să mişc un deget, mă apasă pe suflet. Îmi pare că ţi i-am furat dumitale.

— Dumneata ai cumpărat locurile şi le-ai plătit!… Vorbi îndreptându-se de umeri bătrânul Iloveanu.

— Le-am plătit, e adevărat! Dar nici a suta parte din ce preţuiau…

— Eu îmi amintesc, dimpotrivă, că am avut şi oarecare discuţie. O discuţie curioasă… Dumneata m-ai silit atunci să primesc un preţ mai mare decât credeam eu că fac acele locuri.

— Poate presimţeam că te jefuiesc, boier Boldur! Poate îmi spunea mie ceva că locurile acelea fac mai mult decât le plăteam eu şi decât le plăteau domnii Grinţescu, Emil Sava, Iordan Hagi-Iordan… Poate a fost numai o ambiţie răzeşească, să fac un târg pecetluit cu şapte sigilii, dar cinstit, ca să nu rămână urmă de bănuială… Acuma, văd că târgul tot n-a fost cinstit… Eu am o avere care nu-mi trebuieşte. Dumneata îţi fierbi mâncarea într-o tigaie cu benzină… E rândul meu să spun că nu-i drept.

Boldur Iloveanu îl cercetă mai atent, cu urâtul lui râs care-i dezvelea gingiile şi dinţii rari, de cafea prăjită.

— Şi unde vrei s-ajungi, mă rog?

— La o socoteală simplă, boier Boldur! Să îndreptăm ce a greşit întâmplarea şi a pecetluit legea… Să primeşti parte dreaptă cu mine la venitul locurilor pe care mi le-ai vândut.

— Aceasta nu se poate! Vorbi repede Boldur, cu toată trufia Ilovenilor de odinioară răscolită. Un Iloveanu poate muri de foame; nu poate primi o pomană…

— Nu e vorba de aşa ceva, boier Boldur! E un drept de care te-au jefuit cu bună-ştiinţă unii ca Emil Sava şi Hagi-Iordan; fără ştiinţă, unul ca mâine…

— Dumneata ai cumpărat. Dânşii au cumpărat… Eu am înstrăinat în deplină stăpânire a facultăţilor mele. Toate acestea s-au terminat demult… Îmi face plăcere să cred că n-ai bătut la uşa mea ca să-mi umileşti o mizerie pe care eu am acceptat-o.

Bătrânul vorbise dârz. Cu o îndârjire pe care nu o avu-sese niciodată în viaţa de altădată şi pe care i-o trimiteau poate Ilovenii cei vechi, din mormintele rămase la Piscul Voievodesei, buni, răi, cum vor fi fost, dar întrepizi şi dârji.

— Să vorbim despre altceva! Propuse. Sunt curios să cunosc cam ce impresie a putut face asupra unui om ciudat ca dumneata Parisul acesta…

Zaharia Duhu nu se hotăra încă atât de uşor să-şi povestească impresiile.

Spuse:

— Bine, boier Boldur! Te rog să mă ierţi că am venit mânat de un gând bun, care, fiindcă nu prea este în obi-ceiul oamenilor, s-a întâmplat să te supere. Eu însă n-am isprăvit. Mai aduc altceva de la Piscul Voievodesei.

Boldur Iloveanu făcu o mişcare să se ridice. Arăta aşa că nu vrea să mai audă nimic. Zaharia Duhu îl îmbie cu blândeţe:

— Te rog să mă asculţi, boier Boldur!… Vorbim acum ca doi oameni depotrivă de îndepărtaţi de Piscul Voievodesei. Eu îţi aduc de acolo o veste care nu poate să te supere. Strămoşii dumitale, poate mama ori bunica dumitale, îţi trimit răspuns prin gura mea…

Bătrânul hohoti din nou, cu râsul lui urât şi ştirb.

— Ei nu-mi mai pot spune nimic, în afară de vorbele grele pe care le aud eu aici, noaptea târziu, când rămân numai eu singur şi cu judecata lor.

— Poate prin gura unui căutător de comori tot se mai întâmplă câteodată să vorbească şi altfel, boier Boldur!… Nu uita că sunt un om curios. Valetul dumitale, Joseph, avea dreptate… Văd ce nu văd alţii. Aud ce nu aud alţii. Se întâmplă să găsesc ce nu caută alţii… Eşti bun să mă asculţi numai câteva vorbe?

— Poftim! Încuviinţă cu răceală Boldur Iloveanu. Vorbeşte…

— Boier Boldur, ca proaspăt îmbogăţit din Piscul Voievodesei, mi-am ridicat o casă nouă în locul celei bătrâneşti… Aşa s-a întâmplat că am locuit o vară la conacul Ilovenilor, în două încăperi…

Zaharia Duhu făcu o mică pauză. Îi venea greu să mintă, căci minciună era totul de la început până la sfârşit.

Dar socoti bine să adauge şi câteva amănunte, tot aşa din senin născocite, ca să facă minciuna mai uşor de crezut.

— Am locuit astă-vară, două luni, în încăperile de la curte!… În salonul unde m-ai primit dumneata, dacă-ţi aduci aminte, când ţi-am vorbit eu despre judecăţile părintelui meu, Antohie, cu părintele dumitale, boierul Enache. Am locuit, fiindcă rosturile mele de mare părtaş la treburile societăţii de petrol „Voevoda” îmi dădeau acest drept. Şi aşa, bătând eu într-o dimineaţă nişte cuiere pen-tru straie, mi s-a părut că sună un perete a gol într-un anumit loc. N-am dat însemnătate lucrului… Noaptea, însă, a început să mă muncească în pat nălucile mele de căutător de comori. M-am întors, m-am răsucit fără somn. Ca să-mi capăt liniştea, m-am sculat din pat, am luat ciocanul şi am început să cercetez locul… De data asta, năluca mea de săpător n-a dat greş. În perete am aflat un capac, iar sub capac această cutie…

Zaharia Duhu scoase cutia şi-o întinse bătrânului.

Boldur Iloveanu o primi cu degetele slabe şi tremurătoare.

— Curios! Spuse.

Însă nu împinse curiozitatea mai departe. O aşeză alături de el, pe patul cu învelitorile murdare şi răvăşite.

— Mai curios decât crezi dumneata, boier Boldur! Te rog, fii aşa de bun şi deschide…

Bătrânul se supuse.

Ridică mirat din sprâncene la văzul celor trei juvaere de pe fundul cutiei. Le răsuci între degete, le jucă în palmă.

— Curios! Recunoscu. Par a fi obiecte de oarecare valoare, deşi eu nu mă pricep la bijuterii…

— De oarecare valoare? Numai de oarecare?… Îl dojeni clătinând din cap răzeşul căutător de comori. Boier Boldur, sunt de o foarte mare valoare… Înainte de a veni la dumneata, mi-a dat mie în gând să trec pe la un giuvaergiu din piaţa Vendôme…la un domn Meyer. Iar acest domn Meyer le-a luat, le-a cercetat, le-a cântărit şi le-a măsurat… Aurul l-a preţuit la nimica toată, fiindcă se pare că lucrătura, după moda anilor 1840-1850, n-are căutare… Dar briliantele singure, mi-a spus domnul Meyer acesta, că fac o adevărată avere şi că oricând ar da pe dânsele, cu ochi închişi, aşa cam…

Zaharia Duhu rosti cifra, scuturându-şi un grăunte de noroi de pe genunchiul pantalonilor; pe sub gene, însă, urmărind tresărirea de pe genunchiul lui Boldur Iloveanu.

Nu greşise socoteala. De data aceasta nimerise calea cea bună.

— Acestea mi le-a spus mie domnul Meyer şi chiar m-a întrebat dacă nu sunt dispus să i le vând cumva. Ceea ce nu puteam să fac… Atâta vreme cât am fost eu căutător de comori în deşert, am ajuns să cunosc şi legea cea scrisă, şi cealaltă lege a omeniei. Mi-am spus că aceste podoabe au fost poate tăinuite de mama ori de bunica dumitale… Cine ştie ce întâmplare a făcut mai apoi să rămână uitate şi pierdute… Mi-a fost mie dat să le găsesc. Dar sunt ale dumitale! Ţi se cuvin, şi după legea scrisă, şi după cea a omeniei… Aşa că pentru aceasta am venit eu să te caut, boier Boldur, şi să aflu dacă şi această faptă a mea mai poate să te supere…

— Curios… Îngână bătrânul. Foarte curios! Poate să fie ale mamei. Mai degrabă cred că ale bunicăi. Dânsa, după cât am auzit, avea patima tainiţelor… Strângea şi ascundea… Dacă ar fi fost ale mamei mi-ar părea rău…

Zaharia Duhu se bucură de această mărturisire. Înţelese acum, fără nici o îndoială, că Boldur Iloveanu va merge zilele acestea la domnul Meyer din Place Vendôme să-i propună un târg. De aceea se grăbi să-l împingă pe drumul presupusurilor sale:

— Şi eu cred, boier Boldur! Şi eu cred că au fost mai degrabă ale bunicii dumitale… Lucrătura arată cam de prin anii 1840-1850. Aceasta mi-a garantat-o domnul Meyer, care mi s-a părut o persoană foarte pricepută în asemenea preţăluiri…

Bătrânul îşi urmă gândul său:

— Mi-ar părea rău să fi fost ale mamei. Eu nu m-am despărţit nici de această singură amintire din viaţa ei… Oglinda şi consola aceasta…!

Se întoarse şi arătă o consolă şi o oglindă, ascunse într-o firidă boltită a peretului şi deosebindu-se de tot ce se afla în această mansardă.

Oglinda era cu rame aurite şi cu apa împâclită. Consola cu picioarele curbe, zvelte, fragile. Făcuseră odată pereche în iatacul unei femei din alt veac, îngropată acolo, în cimitirul dintre sondele de la Piscul Voievodesei.

Poate fantomatic, boiereasa subţire mai apărea câteodată din ceaţa oglinzii să-şi întrebe feciorul ce-a făcut din el, din viaţă, din iatacurile lor şi din tot ce-a fost, mai ales din tot ce-ar fi trebuit să fie şi n-a fost.

Boldur Iloveanu se ridicase în straiele urâte şi vechi, cu papucii de pâslă neagră şi cu obrazul lui brăzdat de zbârcituri, din care ieşeau firele de barbă ca nişte rădăcini scoase din pământ.

Merge până la oglinda consolei şi încercă să-i şteargă negura plumburie. Pâcla rămase aceeaşi.

În apa de acolo şi chipul lui avea înfăţişarea unei stafii, sosită de dincolo de viaţă.

— Aceasta era consola şi oglinda mamei!… Rosti. Îmi amintesc câteodată o scenă. Nu s-a întâmplat nimic… Nu ştiu de ce mi-a rămas întipărită. Şi o văd parcă trăită ieri, cu toate că mă întreb de multe ori dacă n-am visat-o… E atât de demult! Eu chipul mamei nu mi-l amintesc. De ce-mi amintesc atunci numai scena pe care nu mai ştiu dacă am trăit-o ori am visat-o? Mama îşi potrivea părul în oglinda aceasta. Purta o rochie albastră, de culoarea cerului. Eu mă jucam jos pe covor, cu soldaţi de plumb… Aveam haină de catifea cu guler de valansienă. De ce-mi amintesc toate aceste amănunte?… M-am oprit din joacă şi am strigat-o: „Maman! Ştii ce-am să mă fac eu când voi fi mare?” „Să aud, Boldy”, mi-a răspuns mama zâmbind prin oglindă. „Comandant de armate, maman! General! Ceva mai mare decât ge-neral, să câştig bătălii şi să cuceresc lumea…”

Boldur Iloveanu hohoti urât, cu gingiile lui înfricoşătoare.

Păşi până la fereastra în chipul capacului de tabacheră, se rezemă cu cotul, în straiele vechi şi desperecheate, cu gâtul gol, fără guler şi cu mărul lui Adam diform: gâtul altădată zvelt răsărit din corola de valansienă.

Privi peste acoperişurile de tablă, peste coşuri şi ziduri, dincolo de cupola Panteonului, la Parisul estompat în ceaţa albăstrie.

— Ha-ha! Nu conteni râsul dogit. Sărmanul Boldy!… Aşa a comandat şi a cucerit el lumea!… O poţi înţelege aceasta dumneata, venit din Piscul Voievodesei în acest oraş unde am trăit ca un vierme? Peste treizeci şi cinci, aproape patruzeci de ani, nu m-am mişcat de aci… De ce? Ce-am făcut? În timpul acesta, a fost lângă mine alt Paris, pe care nu l-am cunoscut. Au trăit şi au murit oameni care-au făcut ceva, orice, dar ceva. Savanţi, căr-turari, inventatori, scriitori, industriaşi, oameni politici, anarhişti şi asasini… Luptau, cădeau, se ridicau; au fost pasiuni şi scandaluri, eu n-am participat la nimic… Spectator avar, am crezut că am drept la locul meu, neprimejduit, fiindcă l-am plătit din munca altora şi din moştenirea altora, până ce nu am mai avut cu ce să-l plătesc… Ce-am căutat aici?… Tata s-a întors să încerce ceva la dânsul acasă, a făcut plugărie, a cutezat renovări, s-a judecat cu părintele dumitale. Poate aveau amândoi o dreptate a lor. Şi-o apărau şi luptau pentru dânsa!… Eu am dezertat de la bătălia de acolo; m-am ţinut departe de bătălia de aci… Să nu fi crezut în nimic, să nu fi făcut nimic, înţelegi dumneata aceasta, prietene al meu din Piscul Voievodesei?

Lui Zaharia Duhu i s-a părut că ultimele cuvinte s-au înecat într-un sughiţ.

Fostul stăpân al ţinuturilor din Piscul Voievodesei privea neclintit acum de la fereastra mansardei, peste acoperişuri şi hogege căptuşite cu tablă, oraşul unde-a crezut că venise să trăiască şi unde-a descoperit că venise numai să moară încă de-acum trezeci-patruzeci de ani.