Capitolul V

Venezuela era o ţară ca niciuna alta.

Nevăstuica a închis caietul şi cartea.

Le-a rânduit frumos, împreună cu alte caiete şi cărţi, după mărime, în învelitoarele lor de hârtie albastră cu etichete albe. Le-a aşezat teanc pe marginea mesei, a potrivit foaia de sugativă la mijloc, călimara, tocul şi creionul ascuţit fără pereche de fin cu briceagul lui Duţu.

Acum îşi aşteaptă cu neastâmpăr preparatoarea.

Se uită la ceas din două în două minute, aleargă la fereastră să privească în susul străzii – se întoarce să deschidă sertarul şi să mai verifice încă o dată plicul pe care a scris cu o preamăiastră caligrafie: „Pentru domnişoara Ilenuţa Precup, din partea elevei sale respectuoase şi iubitoare”. Căci această delicată surpriză i-a pregătit ea şi acestei prea delicate surprize e nerăbdătoare să-i vadă efectul.

Din economiile de-o lună a colecţionat douăspreze fotografii reprezentând pe Clara Bow în diferite roluri şi costume.

Toată lumea susţine că Elena Precup de pe acum e Clara Bow în picioare. Iar mâine se întâmplă să fie onomastica sa: Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Un cadou mai potrivit nici nu se poate şi nici o surpriză mai mare!

De cealaltă parte a gării se aude o locomotivă manevrând; fluierul subţire şi lovitura mată a tampoanelor de vagoane. Dincoace, la ieşire, zbârnâie motorul unui cami-on, glasuri de căruţaşi înjurând răguşit şi urât.

Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz şi cu praf care scrâşneşte nisipos în dinţi.

Nevăstuica trage cu degetul pe muşamaua mesei. S-a şi aşternut un strat subţire de colb. Ar putea să se iscălească. Îl şterge cu poalele şorţului de satin negru.

Pe urmă, iarăşi scoate plicul din sertar. Din nou schimbă ordinea fotografiilor. A pus-o deasupra pe cea albăstrie, din profil, care seamănă mai mult cu Ilenuţa, când priveşte ea în jos, şi când pe obraz îi coboară umbra genelor lungi. Îşi iubeşte profesoara angajată de „mămisica” s-o prepare pentru examene. Nu ştie cum s-o mulţumească şi cum să-i ghicească gândurile.

De altfel, cine n-o iubeşte pe Ileana Precup? Nu s-ar spune că e fată de ţărani din vechi, de acilea, din Piscul Voievodesei. Fata lui Alecu Toader Precup, un „hojmalău” – cum îi spune mămisica – lat în spate şi cu labele lungi, să nu te întâlneşti noaptea cu dânsul la colţ de stradă. E mare zurbagiu şi de mult căzut la patima bău-turii. Lumea povesteşte că a avut o fată mai frumoasă încă, Sanda, care a murit arsă în focul cel mare de la biserica veche, în noaptea de Vinerea Paştilor, când au pierit trei sferturi din copiii ţăranilor de la Piscul Voievodesei. De atunci a început să i se strice mintea. I s-a stricat şi mai rău, după aceea, când s-a lăcomit să vândă societăţii pământul şi s-a văzut deodată cu bani în pungă cât nu mai visase el în viaţă.

Atunci l-a apucat boala să cumpere ceasuri de buzunar. Aceasta o dorise el de când s-a minunat întâia oară de ceasul lui Nicachi Sacară, proprietarul unei sforicele de moşie de peste pârâul Voievodesei. A cumpărat un ceas mai grozav decât al lui Nicachi Sacară, l-a purtat la brâu, i-a asortat lănţug de aur; pe urmă i s-a părut că a descoperit el altul mai frumos, care semăna cu al domnului Emil Sava, prefectul. L-a luat şi pe acela, dar nu s-a despărţit de cel dintâi. Şi tot aşa, până la vreo cinci-şase.

Poartă acum cinci-şase ceasuri; în fiecare buzunar câte unul. Le întoarce, le răsuceşte, le şterge şi le lustruieşte; vine mereu să le potrivească după ceasornicul gării. A ajuns de pomină! Unii îl râd; alţii îl plâng. Îl plâng cei care găsesc că a făcut neiertată neghiobie când s-a grăbit să înstrăineze pământul cu toate drepturile, fără să mai întrebe pe nimeni. S-a lăsat prostit de domnul Emil Sava şi ispitit de teancul hârtiilor nou-nouţe. S-a speriat de atâta bănet. Apoi n-a fost nevoie să treacă îndelungă vreme pentru a se încredinţa că nu erau chiar aşa de mulţi bani şi mai ales că se sfârşesc repede. Societatea preţuieşte astăzi locul la cincizeci de ori, poate la o sută de ori pe atâta cât l-a plătit. Iar Alecu Toader Precup s-a ales cu o căsuţă, cu patima băuturii din necaz, cu cele cinci-şase ornice şi cu o slujbă de gardian la sonde.

Cum spune unchiul Izu, face ca jucătorii de cărţi. După ce-au pierdut averea la masă, stârcesc în picioare toată viaţa la spatele celor care joacă şi câştigă înainte.

Noroc că a apucat s-o dea pe Ilenuţa la şcoală. A lăsat-o să înveţe patru clase gimnaziale; anul trecut a retras-o, fiindcă nu-i mai dădea mâna să cheltuiască bani de pomană (aşa zice el, beţivul şi sălbaticul – de pomană!): dar Ilenuţa îşi prepară exemenele acasă şi mai are timp să prepare şi pe alţii.

În mintea Nevăstuicii Diaconu, deprinsă acum să audă numai întâmplări cu bani, cu cheltuieli, cumpărături, vânzări şi venituri, toate acestea se amestecă tulbure, răstălmăcite şi deformate după priceperea ei. În afară de orice tălmăcire şi răstălmăcire rămâne numai dragostea idolatră pentru copila lui Alecu Toader Precup, domnişoara Ilenuţa, care seamănă cu Clara Bow şi are genele aşa de lungi, dacă nu cumva şi mai şi!

Îi imită glasul, îi imită gesturile, felul cum priveşte cu un zâmbet mustrător când aude spunând o enormitate la lecţie; îi imită chiar şi scrisul pe cât se poate.

Unchiul Izu, dedat eu glumele sale cam deocheate de la „Barul American”, ca toţi domnii de acolo, nepoliticoşi şi gata să toarne răutăţi peste răutăţi pe socoteala altora, vorbeşte fără nici o consideraţie despre Ilenuţa Precup. Zice că-i aşa, un fel de backfisch care promite, adică o fetişcană care trebuie să mai stea acasă şi să-şi cunoască lungul nasului. Săptămâna trecută chiar s-a luat la gâlceavă Nevăstuica, în timpul mesei, cu dânsul. Ea o apăra cu foc, unchiul Izu a necăjit-o, până ce nu s-a mai putut stăpâni; a izbucnit în plâns şi a fugit trântind uşa.

Nevăstuica a mai prefirat încă o dată cărţile poştale ilustrate printre degete. A şters cu guma o urmă suspectă şi grasă de pe plicul de atâtea ori închis şi deschis. A zecea oară a împins sertarul la loc. S-a repezit la fereastră. În sfârşit!…

În sfârşit, Ilenuţa Precup venea prin mijlocul străzii, ferindu-şi pantofii de praf, călcând din piatră în piatră ca pisicile. A trecut un camion încărcat cu ţevi de schijă şi a învăluit-o într-un vârtej de praf cafeniu, cum e şi praful de-acilea cu amestec de catran. Când norul s-a risipit, a apărut în rochiţa albă ca angelicele fecioare din zugrăveala bisericii Sfântul Dumitru, sfinţită anul trecut, unde Nevăstuica merge cu mămisica şi cu Duţu în fiecare zi de sărbătoare: şi unde se va duce mâine dimineaţă să se roage pentru sănătatea şi norocul unei anumite Elene.

Ilenuţa Precup a văzut-o. Îi face semn drăgăstos de bucurie, cu un mănunchi de trandafiri.

Nevăstuica simte un ghimpe de geolozie în inimă. Cam ştie ea de la cine poate să fie mănunchiul acela de trandafiri. Una ca asta nu o poate ea pricepe şi nici aproba în ruptul capului. Ce plăcere găseşte o fată ca Ile-nuţa Precup, care seamănă de pe acum cu Clara Bow, să se plimbe cu un mocofan ca Mihai Peclu, un băiat cu şcoala neisprăvită şi făcând pe ajutorul la birourile unde lucrează unchiul Izu? Dacă ar avea ea odată curaj, i-ar spune-o în faţă!

De la fereastă, Nevăstuica s-a năpustit la uşă, vârtej, jos pe scară, să-i iasă înainte.

— Ce este cu tine, Nevăstuică? O întrebă cu glas uşor Ilenuţa Precup. Ai ceva schimbat în mutrişoară…!

Apoi izbucni în râs, trecându-i cu petalele trandafirilor pe la nas:

— Aaaa! Domnişoară, domnişoară Nevăstuică! Ţi-ai schimbat pieptănătura? Ştii că nu-mi prea plac mofturile astea…!

Nevăstuica lungi botişorul.

Ea îşi schimbase pieptănătura ca să samene cu a Ilenuţei Precup, iar răsplata aceasta era!

Simţi lacrimi în ochi. Poate mâhnirea i-o ghici şi prea tânăra preceptoare, căci se plecă şi îşi apropie obrazul de obrazul ei:

— Haide, nu fiii copil prostuţ!… Ai să mă asculţi şi ai să-ţi schimbi la loc pieptănătura cea veche, aşa cum îi place doamnei Diaconu…!

Mustrarea era îndulcită de alintarea genelor lungi, care înfiorau plăcut obrazul Nevăstuicii la fiecare clipire.

— Ne-am înţeles…?

— Da… Răspunse Nevăstuica dând din cap, fără să scoată glas.

— Şi lecţiile?

— Ai să vezi sus!… Am transcris tot caietul de gramatică…

Nevăstuica aştepta un binelăudat cuvânt de uimire şi laudă.

Dar Ilenuţa Precup îşi surâdea unui gând ori unei amintiri, absentă de aci, cu privirea pierdută în vag, sub genele dese şi răsucite la vârf.

— Şi am să te rog deocamdată ceva, Nevăstuico! Înainte de a începe lecţiile, îmi aduci, te rog, un pahar de apă pentru trandafirii mei…

Nevăstuica aruncă o privire ciudoasă mănunchiului de flori albe.

— Hm! Strâmbă ea din botişor. Ce mai trandafiri? Ăştia-s trandafiri? Trei fire, cu mai mulţi ghimpi decât floare…

— Tot ce se poate, Nevăstuico! Aşa sunt, trei fire cu mai mulţi ghimpi decât floare: ce le poţi face dacă aşa îmi plac mie…?

— Ce se întâmplă? Sună apropiindu-se din cealaltă cameră, glasul lui Vartolomeu Diaconu. Bonjur, domnişoară Precup… Ce se întâmplă? Te supără cu ceva Nevăstuica?

— O, nu, domnule Diaconu! S-ar putea să crezi aşa ceva despre Nevăstuica? Protestă Ilenuţa dezmierdând cu palma mică obrazul fetiţei, care se alintă gata să toarcă. O mică discuţie pe chestia gustului la flori… Nu-i plac florile mele…!

Vartolomeu Diaconu o ameninţă glumeţ, cu arătătorul.

— Ce importanţă are? Bine că-i plac cui ştiu eu…

Copila lui Alecu Toader Precup roşi, plecând privirea: genele lungiră îndată umbră pe obraz, ca genele din fotografia Clarei Bow.

        „Aşa! Bine i-a făcut că i-a spus măcar tăticu!” se bucură în sinea sa Nevăstuica.

Vartolomeu Diaconu salută şi luă calea centrului. Ca totdeauna când îşi părăsea domeniul răspunderilor sale, schimbase şapca roşie de uniformă cu o pălărie moale, cafenie, proaspăt spălată de Tina cu benzină şi ceai de ciuin.

Păşea repede pe lângă zăplazurile cătrănite care despărţeau rezervoarele uriaşe şi hangarele cu ţevi. Nu-l chema nimic deosebit, sus, la cofetăria-cafenea „Select” sau la „Barul American”.

Dar acum căpătase năravul.

Simţea nevoia să se amestece printre prietenii şi cunoscuţii lui Izu Protopopescu, să asculte discuţii aprinse în legătură cu punctele pierdute sau câştigate de fiecare acţiune petroliferă la bursă, discuţiile în legătură cu tone şi barile de petrol, cu preţurile mondiale şi lupta dintre cei doi coloşi: „Standard Oil” şi „Royal Dutch Shell Transport”.

După spusele lui Izu, făcea şi el acum ca acei chibiţi ai cluburilor care stârcesc în picioare la spatele jucătorilor, cu diferenţă că el nu jucase niciodată şi n-avusese ce avere să piardă, după cum nu avea drept la nici o speranţă că va câştiga vreodată.

Trecu un automobil uriaş şi albastru.

Vartolomeu Diaconu salută respectuos, ridicând în unghi de 90 grade pălăria spălată cu benzină şi ceai de ciuin.

De după geamurile de cristal, d. Emil Sava, perfect şi important acţionar al societăţii, nici nu duse degetul la borul fetrului gri-argintiu, care n-avusese nevoie să fie spălat cu benzină şi ceai de ciuin. Vartolomeu Diaconu îşi urmă drumul cu inima înveninată. Încă un privilegiat al destinului, căruia îi curge aurul negru şi gras pe ţevi, fără nici o bătaie de cap, numai fiindcă s-a înhăitat odată cu Iordan Hagi-Iordan şi cu Ilie Sacară, fostul administrator al moşierului Boldur Iloveanu, ca să pună mâna pe toate aceste terenuri cu preţ ceva mai puţin decât a plătit el pe limuzina de acum.

Ca un făt avortat al automobilului acestuia, îi tăie calea automobilul de tablă al lui Turel, odrasla inginerului Grosu. Cu ochelarii săi afumaţi şi cu guiţări infernale de goarnă, Turel cobora pedalând cumplit şi împrăştiind un cârd de boboci din mijlocul uliţii.

Vartolomeu Diaconu, altădată tot aşa de blând şi de duios cu copiii altora ca şi cu Nevăstuica şi Duţu, se gândi de astă dată numai la copiii săi. Judecând bine de ce n-ar avea oare drept şi Duţu la o asemenea desfătare, rezervată unui plod pocit ca acest Turel, ba rezervată chiar şi unui băiat de simplu maistru sondor ca Liliom Grünwald?

Întrebările şi răspunsurile le târa după el, ca tot atâtea poveri nevăzute. Ajunse în centru gâfâind. La „Select” nimeni dintre cunoscuţi. O motocicletă rezemată de marginea trotuarului, în suport. Dar la „Barul American”, Izu, cu o persoană străină.

Intră agăţându-şi pălăria în cuierul de la uşă.

        „Barul American” nu era chiar atât de american după cum îl anunţa firma.

O încăpere lunguiaţă, cu o tejghea de zinc şi un galan-tar de sticle cuprinzând diferite băuturi colorate, cu numiri franceze, englezeşti, olandeze şi italiene. Clientela consuma însă mai mult produse naţionale: vin, bere şi ţuică. Inginerii şi personalul străin al societăţii „Voevoda, Roumanian Company for the Development of the Mining Industry. Limited” se află încă în număr destul de redus; iar veneticii adoptaseră în majoritate băuturile indigene.

Izu Protopopescu îi făcu loc la măsuţa rotundă, îşi prezintă tovarăşul: inginerul Sebastian Luduş, tânăr abia sosit din Germania şi din Anglia, angajat de societate în vederea rafinăriilor puse în construcţie.

Fratele Tinei, cumnatul Izu, arăta numai oarecare superficiale asemănări cu soaţa lui Vartolomeu Diaconu. Scund, smead, foarte sprâncenat şi ochios, cu bărbia înălbăstrită de lama „Gillette”, nu părea de fel atins de pecetea gravă a contabilităţii şi a cifrelor. Flecar şi glu-meţ, poate cam fanfaron, jongla dezinteresat cu aceste cifre, mulţumit cu salariul său şi nerâvnind la bunul privilegiaţilor, aşa cum suspina Tina de douăsprezece ori în douăsprezece ceasuri şi cum îi trecuse şi lui Vartolomeu Diaconu patima înveninată şi ascunsă.

Tovarăşul de masă, inginerul Sebastian Luduş, coleg de şcoală pe vremuri cu Izu, impresionă plăcut şeful sta-ţiei din Piscul Voievodesei, prin figura sa distinsă, costumul de stofă cenuşie şi ţigările englezeşti. Căci acum Vartolomeu Diaconu judeca şi el oamenii, îi preţuia şi-i cântărea îndeosebi după aceste deşarte măsurători.

— Sunt numai de alaltăieri aci – anunţă inginerul – şi am început să mă plictisesc, domnule Diaconu!

— Vă înţeleg!… Se grăbi să încuviinţeze Vartolomeu Diaconu. Nu prea există distracţii la noi. Suntem cum e mai rău! Nici în car, nici în căruţă. Nici în sat nici în oraş!… Un fel de tren mixt: personal amestecat cu marfă…

Tânărul inginer Sebastian Luduş clătină din cap, scuturând cenuşa ţigării englezeşti, cu miros de miere şi smochine, în scrumiera de metal alb cu reclama societăţii „Voevoda” în litere reliefe.

— Nu e ce crezi dumneata, domnule Diaconu! Nu mă plictisesc din cauză că lipsesc distracţiile. N-am venit să mă distrez aci… Tocmai aceasta o spuneam prietenului Izu! Mă plictisesc, fiindcă n-am de lucru. Îmi pare că societatea s-a cam grăbit. Angajează personal şi nu are rafinăria gata…

Vartolomeu Diaconu răsuci mâna în spirală deasupra capului, într-un gest care însemna că de aceasta nu poartă el grijă şi că nici alţii n-ar trebui s-o poarte.

— Până la toamnă… He-he! E destulă vreme să se termine zece rafinării, nu una!

— Până la toamnă… Stăm! Îi întrerupse cuvântul Izu Protopopescu. Mă tem că stăm. S-a ivit un drac…!

— Ei cum?… Se miră foarte sincer, Vartolomeu Diaconu.

— Trebuiesc bani şi nu sunt bani… Este, dar s-a ispră-vit!

Şeful staţiei îşi privi cumnatul cu neîncredere, căutând pe obrazul său un semn că glumeşte, şugubăţ, cum îl ştie.

— Ce fel de vorbă, adică?… Întrebă. Milioanele, zecile de milioane – sutele de milioane, pot spune – băgate acilea; acestea ce sunt? Unde sunt?

Izu Protopopescu râse de data aceasta într-adevăr înveselit.

Arătă cu ţapul de bere pe fereastră, afară, spre sonde, hangare şi cisterne.

Deşertă ţapul pe gât, îşi şterse spuma de pe buze cu batista şi scoase cuvânt:

— Sunt aci, nene Vartolomeu! În sonde şi în tot ce vezi… Petrolul cere bani cu nemiluita ca să aducă bani cu vârf şi îndesat. Iar capitalul domnului Hagi-Iordan n-ajunge… Şi creditul câteodată înţarcă, atunci când lucrează o mână ascunsă pe dedesubt. Mă tem că este un peşte mare care vrea să-l înghită pe cel mic… De aia stăm, până ce s-o alege bătălia…

— Tot nu-mi vine să cred!… Urmă a se minuna Vartolomeu Diaconu. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că staţi rău…

— Dar nu stăm de fel rău, nene Vartolomeu! Stăm foarte bine, dimpotrivă! Ţiţei mai mult decât în visul domnului inginer-şef Grinţescu şi al domnului Hagi-Iordan. Unde intră sonda, ţâşneşte ca berea de la butoiul cu presiune… Numai că toate astea cer investiţii noi de capital şi capitalul deocamdată n-ajunge. Acesta e hazul petrolului. Când stai mai bine, stai rău! Când îţi merge mai bine, ai nevoie de alt rând de bani… Petrolul, nene Vartolomeu, e o afacere pe termen lung. Chestie de rezistenţă.

— Şi de politică!… Adăugă inginerul Sebastian Luduş, urmărindu-şi fumul ţigării…

— Fireşte că şi de politică! În această privinţă n-avem nici o teamă… Politica o învârteşte domnul Iordan HagiIordan, şi, învârtind politica, o dată cu ea tot aşa îl învârteşte şi pe domnul Demetrian, omul nostru…

— Este o politică mai mare, pe care n-o mai poate învârti domnul Hagi-Iordan, dragă Izule! Vorbi inginerul cel tânăr, despicându-şi fumul cu latul palmei într-o joacă distrată, ca şi cum ar fi făcut despărţirea între două feluri de politici.

— Ba bine că n-o fi! Ce naiba am discutat noi până acum? După cât am înţeles eu însă, are s-o învârtă domnul Hagi-Iordan şi de data aceasta. Chestia e să nu treacă legea minelor cea nouă şi să rămânem la a noastră, veche, sireaca!… Şi până atunci, mi se pare că o să avem o nouă emisiune. Dublarea capitalului. Atunci să te văd, nene Vartolomeu! Atunci e rost de procopseală… Te căpătuieşti cu treizeci-patruzeci de acţiuni la nominal; măcar atâta s-ar cuveni s-o facă domnul Emil Sava pentru un funcţionar public care serveşte societatea aşa de prompt. O face? A doua zi, iei pe ele dublu! Fiindcă la o sporire a capitalului, cum o văd eu, chiar dacă se feresc acum unele bănci, avem subscriitori mărunţi… Douăzeci de acţiuni, unul; treizeci, altul; o sută de acţiuni, al treilea… Sută cu sută se fac miile!… Au să dea năvală ca la pâinea caldă… Îţi aminteşti ce-a fost cu „I. R. D. P.- urile”? Pe urmă cu „Speranţa”? Cu „Viitorul Petrolifer.”? De la o zi la alta, săreau în sus, cu douăzecitreizeci de puncte… Pregăteşte-ţi un mic capitălaş, nene Vartolomeu!

Vartolomeu Diaconu zâmbi amar, ascunzându-şi sub mânecă manşeta destrămată, fiindă i se păruse că ingine-rul tânăr în impecabila lui eleganţă occidentală îşi fixase stăruitor privirea la mustăţile pânzei.

Zâmbi amar şi se văzu chibiţ la o masă unde jucătorii nu-şi treceau cărţile din mână în mână. Pontau pe mai multe tablouri; iar pe-o placă albă apăreau şi dispăreau numerele negre, cum sar şi se compun mecanic la aparatul de la casa „Barului American”: „Voevoda”: 2250 „Voevoda”: 2265 „Voevoda”: 2275 „Voevoda”: 2280 „Voevoda”: 3000

Alţii ridicau teancurile de hârtii. Cumpărau, vindeau, iarăşi cumpărau şi vindeau. Câştigau vânzând. Câştigau cumpărând.

El chibiţea!

Inginerul Sebastian Luduş aprinse ţigară de la ţigară şi, potrivindu-şi dunga pantalonului pe genunchi, continuă discuţia întreruptă la sosirea lui Vartolomeu Diaconu.

— Încât, scumpe Izule, din punctul meu de vedere aş spune că-mi este indiferent dacă societatea rămâne naţională, sau trece sub influenţa americană ori anglo-olandeză. Principalul e să fie finanţată acum, de la început, din plin, ca să poată da maximum de randament. O zi mi-a fost destul ca să-mi dau socoteală. E o regiune cu foarte, foarte mare viitor… Dar tot ce s-a făcut până acum e rudimentar şi barbar. Numai o rafinerie şi o instalaţie modernă pentru prelucrarea distilatelor, aşa ca să nu se piardă o picătură, numai acestea vor pune în valoare tot ce vezi. Că va izbuti domnul Iordan Hagi-Iordan numai cu politica sa şi cu capitalul românesc, mă cam îndoiesc… Sunt forţe prea mari şi noi suntem prea mici… Ce reprezentăm pe scara producţiei? Locul al şaselea… În timpul acesta Venezuela, care înainte de 1917 nici nu figura pe tablou, a trecut în locul al doilea. Persia a trecut în locul al cincilea… Toate, peste capetele noastre…

Vartolomeu Diaconu vedea în felul său aceste peripeţii ale bătăliei petrolifere.

O mână uriaşă ştergea cu buretele de pe o tablă uriaşă, numele ţărilor scrise cu cretă şi le înlocuia cu altele. Mexicul trecea de la rândul doi la rândul trei; îi lua locul Venezuela; îndată Persia se repezea să ocupe locul liber. România rămânea neclintită, pe undeva pe la coadă, legată de Galiţia…

— Din punctul meu de vedere – urmă inginerul Sebastian Luduş – exemplul Venezuelei e de invidiat şi de imitat! Dar vezi, acolo n-a lipsit finanţarea. Pe un teren virgin, a intrat capitalul cu forţa lui, cu iniţiativele şi legăturile lui – şi nu s-a lovit de obstacole… Numai gândeşte-te! În 1917 abia 16.400 tone de petrol; în 1922, peste cinci ani, 300.000 tone; acum doi ani 1.200.000 tone iar anul trecut mai bine de 2.500.000… Nu este exclus, peste cinci, peste şase ani, producţia să fie de 15, 20, 25, 30 milioane… Acestea fiindcă se lucrează în mare, nu cu ţârâita, ca în ţara carului cu boi!

Vartolomeu Diaconu surâdea cu beatitudine priveliştii care se desfăşura înaintea ochilor, ca în tablourile sinoptice din partea enciclopedică a almanahului Hachette; în 1917 un mic câmp de barile cu petrol; peste cinci ani de douăzeci de ori mai mare; pe urmă crescând, însutindu-se, un câmp nemărginit, cât cuprind ochii până la linia orizontului, baril lângă baril…

Îşi şterse năduşeala de pe frunte:

— Straşnică ţară Venezuzela! Aşa mai zic şi eu!… Că nu ne născurăm şi noi acolo…!