Capitolul VI

Luptele sunt de mai multe feluri, căci nici oamenii nu se aseamănă unul cu altul.

Înfundat în fotoliu, cu picioarele răşchirate, descheiat la vestă şi cu gulerul desfăcut, Iordan Hagi-Iordan dor-mea profund.

Braţul drept atârna peste marginea jilţului; degetele ţineau o havană stinsă care se consumase singură şi mai păstra scrumul intact.

Iordan Hagi-Iordan răsufla greu prin somn, sforăind pe-o nară – prin gura întredeschisă aerul fugea şi intra cu un ţiuit subţire şi ritmic, mecanic, de supapă deterio-rată când scapă în răstimpuri egale presiunea.

Enorm şi congestionat, cu obrazul lac de sudoare grasă şi cu părul smoc umed pe frunte, marele petrolist nu prea arăta să fie la el acasă în această încăpere cu mobila preţioasă şi cu tablouri rare. Părea mai degrabă un om de serviciu, un vizitiu ori rândaş, îmbrăcat în hainele stăpânului şi adormit în lipsa sa acolo unde l-a apucat vremea, după ce-a dat iama prin sticlele de la pivniţă şi proviziile de la cămară. Dar falca de jos, puternică şi lată, sprijinită în piept, adăuga însă înfăţişării bestiale ceva deosebit, impresionant şi satrapic, tocmai prin acest stigmat de ferocitate. N-au asemenea fălci oamenii de serviciu, vizitiii şi rândaşii, osândiţi să rămână toată viaţa vizitii, rândaşi sau valeţi.

Din când în când, sforăitul înceta şi o dată cu el ţiuitul subţire.

Omul scrâşnea din măsele prin somn.

Apoi mandibulele se relaxau; din nou începea aţa de aer scăpând ritmic şi şuierător prin supapă.

A tresărit fără vreo pricină dinafară. A deschis ochii şi i-a îndreptat direct la ceasornicul de pe căminul de marmoră. A rânjit satisfăcut.

Se deşteptase exact cu trei minute înainte de sfertul de oră fixat.

Aceasta era tăria lui cea mare, mai mare decât puterea maxilarelor: chiar prin somn, chiar prin vis, îşi urmărea gândul hotărât! Nimic nu-l putea abate până ce nu-şi ajungea ţinta. Nici oboseala, nici obstacolele, nici patimile; căci Iordan Hagi-Iordan nu era cu nimica străin de patimile omeneşti. Mânca mult, bea bine, nu renunţase la dezmierdările femeieşti. Mai presus de toate punea însă cealaltă patimă neistovită din tinereţe: a puterii prin ban şi a banului pentru puterea închisă în ban.

Căscă, iar la clătinarea mâinii, cilindrul de scrum se sfărâmă pe covor. Zvârli capătul havanei spre scrumiera de cristal. Ţigara căzu alături, se duse de-a dura pe masă, se rostogoli jos.

Nu se plecă s-o ridice.

Pe masă se aflau mai multe foi dactilografiate şi o broşură cu scoarţele galbene. Le băgă împreună într-o copertă de dosar. Întinse braţele în lături, icni, şi se smulse din jilţ.

Telurile răsuflată uşurate.

Încăperea era vastă şi luminoasă, ca toate camerele acestei locuinţe poate prea largi şi pustii pentru un om singur, cu fata întotdeauna absentă din ţară, cu băiatul la şcoli, trei sferturi din an.

Încăperea era vastă, luminoasă, cu mobilă veche de stil, şi cu persiene molataice sub paşi; cu vitrine de cristal sub care dormeau podoabe de muzeu.

Acestea toate îl interesau însă prea puţin pe Iordan Hagi-Iordan.

N-avea nici un gust pentru ele şi nici o pricepere. Au fost alese, cumpărate şi aduse de Viorica, din drumurile sale prin străinătăţi. Pentru dânsul banul nu este mijloc de a obţine confort, frumuseţe şi bunuri. E o patimă pentru voluptatea puterii ascunse în el. A dormit şi pe paturi de fier cu mindir de paie. A mâncat şi un sfert de pâine neagră cu măsline putrede. Nu s-a simţit mai rău.

Mai rău se simte acum, împresurat de ameninţări oculte.

Iordan Hagi-Iordan măsură de câteva ori distanţa dintre fereastră şi masă, cu paşi apăsaţi.

Pe fereastră se vedea grădina cu iarba tunsă, poteci de nisip galben, avuzul împroşcând palmierul de apă, rondurile de pansele, trandafirii „Mareşal Ney” şi molifţii cu verdele cetinii oxidat.

Dincolo, peste grilaj, teii Kiselefului şi săgetarea neogoită a automobilelor, cu zvâcul sonor al vântului spintecat, ca pocnetul unor batiste de mătase.

Pe masă se aflau foile dactilografiate şi broşura cu scoarţele galbene sub o cămaşă banală de dosar.

Îl atrăgeau mai mult acestea.

Se opri să răsfoiască broşura şi rânji.

Sună:

— Să pregătească maşina!

Servitoarea intrase, ascultase, se înclinase şi ieşise fără să articuleze un cuvânt.

Iordan Hagi-Iordan îşi dădu din nou drumul între bra-ţele jilţului, care-l primiră cu geamăt. Începu să se descalţe, aruncând un pantof într-o parte, altul în alta, hainele pe spetezele scaunelor şi cămaşa ca un balon dezumflat în mijlocul camerei.

În pielea goală, burduhănos şi păros, circulă pe covorul moale, cu o vizibilă plăcere că simte aşa piciorul dezumflat în mijlocul camerei.

Privi din nou pe fereastra deschisă.

O pasăre veni din zbor să se aşeze pe pervaz, dar făcu îndărăt înfiorată de asemenea namilă.

Iordan Hagi-Iordan păşi peste haine şi pantofi, scotoci într-o şifonieră, îşi puse la îndemână o cămaşă curată şi trecu în baie.

Toate le săvârşea foarte natural. Uneori circula aşa dintr-o cameră în alta. Slugile se învăţaseră cu acest obicei. Nu intrau decât atuncî când chema soneria. E drept că nimic nu-l împiedica să sune şi când se afla dezbrăcat. Servii şi servele primeau ordine cu ochii în pământ, de la un stăpân gol ca Adam. Ca un Adam hâd, osânzos şi plin de toate păcatele lumii.

Dar astfel de judecăţi şi păreri nu-l interesau pe Iordan Hagi-Iordan. Plătea. De asta avea casă! Ca să se plimbe prin ea cum îi vine poftă. De asta plătea servitori! Ca să-l slujească şi când nu poartă guler la gât. Căci erau zile când şi pijamaua de mătase cea mai subţire i se părea un strai al civilizaţiei prea strâmt şi prea apăsător pe trup. Poate din pricină că în copilărie îşi petrecuse atâtea şi atâtea ceasuri despoiat de orice vestmânt, pe malul Du-nării, în luncile din preajma portului de obârşie.

Acolo, în întrecerile la înot cu alţi feciori de hamali, de pescari şi căruţaşi, a fost nu o dată mai-mai să-l târască şi să-l înece puhoiul Dunării.

De acolo a învăţat că moartea înotătorului e în el, nu în vrăjmăşia elementelor dinafară. Cât timp lupţi cu torentul, ai sorţi să ajungi la mal, chiar dacă sorţul acesta ar fi numai unul dintr-o mie. Se duc la fund şi apar după trei zile, cu burta cobză în sus, numai acei care-au muiat braţul, strigă „ajutor!” şi aşteaptă ca minunea salvării să le vină de la alţii.

Frecându-şi trupul uriaş şi stacojiu cu o mănuşă aspră de păr, răsucindu-se sub duşul gheţos cu monstruoase mugete de ciclop rănit, Iordan Hagi-Iordan simţea colcăind în el această sălbatică însetare de a trăi şi de a birui, care-i zvâcnea până la plesnet arterele.

Se întoarse în cameră tot în pielea goală, şuruind de apă şi târând după dânsul cearşaful şi prosoapele.

În baie se afla o sofa învelită cu muşama, un scaun rotund pentru îmbrăcat, se aflau cuiere şi tot soiul de halate, papuci şi covoraşe de linoleum. Nu se folosea de nimic din toate. După cum după-amiaza prefera să doarmă în jilţ, alături de patul profund şi elastic.

Orânduielile lumii civilizate îi păreau nişte obligaţii insuportabile, al căror singur haz e că pot fi călcate în toate chipurile, cu forţa sau cu viclenia. Călcate sau exploatate, speculate.

Se îmbrăcă fluierând.

Împături în patru dosarul cu foile dactilografiate şi cu broşura galbenă. Le băgă în buzunarul hainei şi aprinse o ţigară de foi, aruncând chibritul pe covor. Cu pălăria pe cap mai cercetă ceasul. Era încă devreme. Cinci fără un sfert. Întâlnirea a fost fixată la cinci precis. Avea cinci minute disponibile, scăzând parcursul până acasă la Demetru Demetrian.

Destul timp pentru a deschide în sfârşit şi plicurile pe care le zvârlise înainte de a aţipi, cu o strângere scârbită de buze. Rupse primul plic, brutal, cu degetul. Ştia! Scrisoare de la Emil Sava, vestindu-l alarmat că nu-i place cum stau lucrurile la Piscul Voievodesei.

— Mămăligă! Rosti laconic.

Al doilea plic era de la doamna Cecil P. Tudose. Îl ruga să fie atât de binevoitor şi să-i răspundă la telefon dacă e adevărat că unchiul său, domnul Zaharia Duhu, a dispus de la Paris să i se vândă ori să i se gajeze acţiuni pentru o sumă destul de importantă.

— Vacă! Rosti Iordan Hagi-Iordan.

Îl al treilea plic, într-o scrisoare caligrafiată cu transparent dedesubt, Vartolomeu Diaconu, şeful staţiei Piscul Voievodesei, îl ruga respectuos să-l miluiască şi pe dânsul cu vreo acţiune „Voevoda”, în caz când într-adevăr societatea îşi dublează capitalul şi lansează noi acţiuni pe piaţă, după cum a aflat zvon.

— Bou!

Mototoli tustrele răvaşele şi le zvârli alături de coş.

Mămăligă! Vacă! Bou!… Toţi se speriau, întrebau, cereau, scânceau, se milogeau, ca şi cum în lupta lui avea răgaz pentru asemenea mărunţişuri ale unei lumi mărunte şi neputincioase.

Singurul om de înţelegere i-a rămas tot Dinu Grinţescu, inginerul. El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. Din zorii zilei e la datoria sa şi crede în atotiscusinţa lui Iordan Hagi-Iordan, marele brigand, fără scrisori, întrebări, telefoane şi telegrame. S-au ciocnit o dată. Şi-au măsurat puterile. S-au privit în ochi şi şi-au strâns mâinile, ca doi campioni de box pe ring, după un meci nul, la egal. Acum sunt definitiv convinşi că au nevoie unul de altul.

E o împărţire a rolurilor, pe care n-o mai poate sfărâma nimic şi nimeni. Unul acolo, la faţa locului, la o datorie; dincoace altul, în bătaia vânturilor mari, la altă datorie.

Poate o singură gravă eroare era să săvârşească Iordan Hagi-Iordan în viaţa lui; atunci când a voit să înghită partea de drepturi a acestui tovarăş, după legea celui mai tare şi mai viclean. A înţeles mai târziu, după ce şi-au arătat colţii, că pentru inginerul-şef de la Piscul Voievodesei isprava lui de-acolo e tot un fel de patimă. Iordan Hagi-Iordan scoate bani; inginerul Grinţescu păcură.

Şi pentru unul, şi pentru altul, tot o înverşunare a luptei pe viaţă şi pe moarte cu puterile nevăzute care trebuie biruite.

La erupţia unei sonde, inginerul Dinu Grinţescu înscrie în carnetul său debitul zilnic în tone, confruntă aceste rezultate cu prevederile, se bucură când nu există mare deosebire între ceea ce a ştiut el că va fi şi ce este – atât îi ajunge! Iordan Hagi-Iordan vede în aceste tone numai echivalentul în numerar, în acţiuni, în alte credite deschise.

Pasiunea şi nesaţiul sunt deopotrivă pentru amândoi, deşi fiecare altceva caută şi pentru alte pricini.

Iordan Hagi-Iordan pleacă, lăsând uşile vraişte.

În urmă, servitoarea fără glas, cu paşi de pâslă, închidea şi mergea să culeagă hainele împrăştiate, pantalonii încălecaţi pe speteaza scaunului şi cearşafurile zvârlite în iureş; să tamponeze cu o cârpă uscată şiroaiele de apă de pe covorul care a costat cât leafa pe-un an a şefului de staţie din Piscul Voievodesei.

Automobilul străbătu şoseaua printre teii cu frunze de un verde puternic şi umed, încă nealterat, în acest sfârşit de mai cu soare molatic.

Plouase dimineaţa; acum razele împungeau săgeţi oblice de aur prin ochiurile frunzarelor, ieşiseră copii cu guvernantele la plimbare, se alungau automobile şi trăsuri; sus trecea o escadrilă sonoră de avioane.

Iordan Hagi-Iordan nu lua aminte la acest spectacol fugace şi poate divin al vieţii.

Îşi mesteca gândurile în maxilare.

A urcat scările încrucişându-se cu doamna Memy Demetru Demetrian.

Soţia ministrului purta o pălărioară mică, strânsă pe tâmple, de o parte şi de alta, cu două aripioare ca mitologicul coif al zeului Mercur. Flexibilă în rochia de culoarea perlelor, cobora treptele balansat, cu popasuri, încheindu-şi nasturii mănuşilor cenuşii. Iordan Hagi-Iordan o salută, privind-o pieziş pe sub genele stufoase. Memy Demetrian abia îi răspunse, cu o imperceptibilă înclinare din bărbia ovală.

O aştepta jos o maşină de sport, fără şofer. Foarte joasă pe roţi; prelungă şi de aceeaşi culoare a perlelor, cu o şuviţă subţire ca sângele tras de jur împrejurul caroseriei.

În uşă, Iordan Hagi-Iordan se opri s-o mai privească o dată instalându-se la volan şi plecând.

Fălcile mestecau mai puternic.

El o cunoscuse şi altfel pe doamna Demetru Demetrian, în alte timpuri nu prea depărtate.

Valetul în livrea îi luă pălăria în primire…

Holul era auster, umbros, cu lumină cernută prin vi-tralii. Căptuşeala de lemn întunecat a zidurilor, scările de stejar, mobilele drepte şi înalte ca stranele, dădeau a atmosferă de biserică intrării; dar în locul mirosului de tămâie plutea încă parfumul doamnei Memy Demetrian.

— Vă aşteaptă sus, domnul ministru!… Explică valetul, înaintând un pas şi lipindu-se de pălimarul scărilor de stejar sculptat. Aci, în biroul de jos, vă deranjează tot timpul soneria telefonului…

Sub paşii apăsaţi şi rari ai lui Iordan Hagi-Iordan, treptele scârţâiau, cu toată învelitoarea groasă a covorului.

Ministrul citea o carte legată în scoarţe de piele. O închise, băgându-i signetul între foi şi o puse alături cu o vădită părere de rău.

Se cunoştea bine că dacă ar fi fost să aleagă între compania lui Iordan Hagi-Iordan şi a cărţii, fără nici o şovă-ială ar fi rămas la carte. La aceasta sau la oricare din sutele rânduite în rafturi, după cristalul bibliotecii masive, care acoperea trei pereţi.

— Ţi-am stricat socoteli?… Întrebă Iordan Hagi-Iordan. Aveai altceva mai bun de făcut?

Ministrul făcu semn cu mâna că aceasta n-are nici o însemnătate.

— Ţi-am telefonat, fiindcă trebuia să te văd neapărat! În interesul meu şi al tău…

— Al meu?… Se miră Demetru Demetrian. Interesele mele sunt atât de puţine! Şi pe cât pot, mi le apăr singur…

Iordan Hagi-Iordan împinse un scaun cu piciorul, mânându-l de la spate până aproape de biroul ministrului. Se aşeză, răscrăcărându-se şi lăsându-şi ceafa groasă pe spătar.

Fără să-l privească în faţă, scoase cămaşa împăturită a dosarului din buzunar, o desfăcu, scutură dintre celelalte foi broşura galbenă şi o zvârli pe masă.

Îşi scutură mâinile ca de-o atingere murdară.

Spuse, căscând şi privind în tavan:

— Vezi ce ţi se pregăteşte, dragă Demetrian? Ce infamie s-a pus la cale? Întâmplarea a făcut s-o surprind din timp şi am crezut o datorie de prieten să te previn…!

Cu palmele împreunate pe pântec, păru că a descoperit un amănunt foarte atrăgător şi curios în ornamentele zugrăvelii din tavan.

Nu-şi desprinse ochii, decât când auzi fâşâind de mai multe ori foile întoarse.

Atunci se răsuci cu scaun cu tot, mai aproape de Demetrian şi îl încleştă în privirea de oţel cenuşiu.

Ministrul era palid. Galben, ca scoarţele broşurii. Îi fugise tot sângele din obraz.

Cuta amară din jurul gurii se adâncise şi Iordan HagiIordan văzu cum tremura mâna cu broşură cu tot.

— E o infamie… Îngăimă Demetru Demetrian.

— De perfect acord! E o infamie. Dar e o infamie care în câteva zile va fi trimisă în plic, pe cinci mii de adrese, va fi răspândită în vitrinile librăriilor şi la chioşcuri, ca orice broşură de scandal… Mulţimea e laco-mă de asemenea infamii…!

— Cum pot oare unii oameni…?

Iordan Hagi-Iordan îi tăie vorba:

— Oamenii sunt capabili de orice, dragă Demetrian, când pentru o infamie primesc plata care să le asigure restul existenţei!… Tu te-ai ciocnit mai puţin cu asemenea oameni, fiindcă ţi-au venit toate de-a gata. Eu lupt din copilărie cu dânşii!…

Lungi o pauză şi adăugă după un timp:

— Iar la nevoie fac ca dânşii! Operez cu armele lor. De la egal la egal!

Demetru Demetrian îşi dezmierdă maşinal scoarţa de piele a cărţii, îşi purtă ochii la rafturile cu sute de alte cărţi de după cristalul bibliotecii.

— La ce poate servi tiparul, când te gândeşti?…

Iordan Hagi-Iordan rânji:

— Precum vezi, Demetrian! La multe lucruri bune şi măcar la tot atâtea rele…

— Şi ce vrea, în definitiv? Cine e acest om care semnează cu două iniţiale? Cum poate îndrăzni să se ames-tece în viaţa intimă a cuiva? Cu ce drept…?

— Cu dreptul pe care şi l-a arogat singur, de a profita de moment şi de a exercita un şantaj! E simplu cum nu se mai poate, scumpe Demetrian!… Eşti ţinta atacu-rilor, fiindcă legea voastră cea nouă strică prea multe aranjamente. Nu ţi-au găsit altceva vulnerabil. Vor în-cerca să te demoralizeze aşa, scormonind în viaţa ta intimă… Un ziar, oricât de infam, n-ar fi coborât până aci. Dar o broşură anonimă poate colporta orice!… Autorul acesta care semnează cu două iniţiale ştie că nu poţi să-l chemi în justiţie. Nu-ţi dă mâna s-o faci! Ştie că guvernul va confisca-o inutil: a doua zi tipăreşte altele şi le expediază pe adresele care se pot afla oriunde, în cartea de telefon, în registrele cluburilor, în condicile asociaţiilor profesionale… Canaliile calculează toate acestea! Ţi-o spun eu, care nu mă dau în lături să fiu şi eu canalie, ba încă o canalie ceva mai mare decât dânşii, când nevoia mă sileşte…!

Iordan Hagi-Iordan rostise cuvintele fără nici o stânjenire.

Îl privea înainte, apăsat, cu multe şi grele înţelesuri. Aceasta era tactica lui. Lovea oamenii slabi direct, în piept ori în frunte. Pentru ceilalţi mai puţin slabi păstra viclenia şi lovitura piezişă.

— Îl cunoşti?… Întrebă Demetru Demetrian, punând degetul pe cele două iniţiale de pe copertă.

— Personal, nu! Dar mi-au venit emisari. Mi-au propus un târg murdar, dar precis!… Au încercat şi cu mine… Probabil că vor încerca la alţii, dacă nu le merge cu mine.

— Un târg?… Se miră încă o dată Demetru Demetrian. Înţeleg să vină aceste canalii la mine… Dar la dumneata, nu înţeleg de ce?

— Calculul lor este cum se poate mai logic. Demetriene! Guvernul, adică tu, sau guvernul prin tine (aceasta nu mai interesează), pregătiţi o lege care ne primejduieşte existenţa. Vreţi să daţi drumul capitalului străin ca să ne înghită. Canaliile şi-au făcut socoteala că vom încerca şi noi să reacţionăm cu toate mijloacele.

Iordan Hagi-Iordan repetă, strângând pumnul masiv şi uitându-se la el ca la un ciocan străin de dânsul:

— Cu toate mijloacele! Să strivim pe oricine ne cade sub mână. Calculul lor n-a fost, dintr-un punct de vedere, atât de stupid. Aceasta e şi hotărârea noastră. Au nimerit just! Englejii şi americani au mijloacele lor… Prin diplomaţie şi prin bănci vă forţează mâna! Prin presa din străinătate, vă ţine atârnaţi de-un fir de păr! Prin o parte din presa de aci, pregăteşte opinia publică, slăvind avantajele unor noi investiţii de capital străin într-o altă ţară, unde capitalul lipseşte!… Nouă ce ne rămâne? Mijloace de rezistenţă mult mai mici şi mai puţine. O parte din ziarele care, dezinteresat şi mai ales foarte interesat, apără avuţia naţională a solului şi subsolului. Un partid care trebuie să-şi apere o lege şi oarecare interese ban-care. Mai departe? Nimic!… Deci calculul indivizilor n-a fost de imbecili. Un scandal oricât de abject, căzut exact în momentul când vii cu legea, te pune într-o lumină ingrată… Nu vei mai avea nici energia să-ţi aperi legea ta.

— A mea?… Surâse trist Demetru Demetrian. Ştii bine că nu este a mea…

— A guvernului, adusă prin tine! Acelaşi lucru! Nu vei mai avea energia s-o aperi. Nu-ţi va mai veni nici să priveşti în ochii unui om, când vei şti că acel om a primit această murdărie şi s-a delectat acasă citind-o… Pe urmă, gazetele vor da o publicitate lucrului sub o formă ipocrită, după năravul lor. Condamnând cu vehemenţă infamia din broşura individului, ar putea s-o aducă în discuţie perfid, apărându-te ca funia pe spânzurat. Sunt apă-rări şi indignări care echivalează cu o trădare! Individul a comptat şi pe aceasta… Mi-a propus, deci, să-i finanţez operaţia! Să-i plătesc adică o sumă, el luându-şi obligaţia să răspândeaseă întâi cinci mii de exemplare. După o săptămână, altă serie… Emisarii s-au arătat în măsură să-mi garanteze şi publicitatea pe calea de mai sus, a ziarelor aşa-zise indignate de abjecţia broşurii. Am înţeles că nu lucrează un individ izolat. Sunt constituiţi în bandă…!

Iordan Hagi-Iordan vorbea sacadat, cu ochii nedescleştaţi de la figura palidă a ministrului, urmărindu-i surparea trăsăturilor la fiecare lovitură izbită în faţă.

Ştia foarte bine că Demetru Demetrian i-a priceput jocul şi că nu mai poate încerca nici o tocmeală. Avea să accepte preţul său – al tăcerii.

Îl socotea un om slab, dezarmat şi încă mai jalnic decât toate acestea: un sentimental.

Sandu Demetrian sau bătrânul Mihalache Demetrian ar fi scos afară, pe scări, cu valeţii, pe individul care ar fi cutezat să propună un asemenea preţ al tăcerii. Dar Sandu Demetrian şi bătrânul Mihalache Demetrian erau oameni de luptă, pe de-oparte; pe de alta, nu şi-ar fi luat niciodată o soţie ca Memy.

— Există o cale pentru a înlătura mârşăvia canaliilor. Lasă-mi-i pe mâna mea!… Propuse deci Iordan HagiIordan. În schimb, citeşte mai întâi acestea! Citeşte; sunt sigur că exprimă gândurile tale.

Din scoarţa dosarului, scutură textul dactilografiat.

Îl trimise cu un bobârnac, de-a lunecuşul, pe cristalul biroului până sub ochii omului palid. Apoi aşteptă, rezemându-şi ceafa lată de spătarul fotoliului şi împreunându-şi mâinile pe pântec.

Demetru Demetrian parcurse foile.

Rosti:

— E tot ce-aş fi pus eu în lege, dacă legea ar fi fost a mea! Însă ştii bine că legea nu e a mea. Nu e nici măcar a guvernului. Ştii cine ne-a impus-o. Împrumutul din străinătate tărăgănează numai din această pricină. Sesiunea parlamentului s-a prelungit numai din această pricină… Din partea mea, n-ar fi fost nevoie de sugestiile de aci. Sunt exact ideile mele!

Căci adevărul paradoxal era acesta.

Interesele unui om ca Iordan Hagi-Iordan coincideau, măcar o singură dată în viaţa sa, cu o mare problemă a ţării. Şi acelaşi paradox înverigase lucrurile atât de năstruşnic, încât un om ca Demetru Demetrian, care făcea politică din pasivitate, fiindcă îl obligase în tinereţe o tradiţie de nume, de familie şi de partid, mai ales manevrele unui grup de partid, care avea nevoie de-o firmă şi de girul unui nume, acum se afla în cealaltă tabără, legat de interesele măcar în parte vrăjmaşe ţării; legat de interesele acaparatorilor de petrol. Soarta guvernului se afla legată de soarta împrumutului. Iar soarta împrumutului era legată de soarta legii „sale”.

— Încât…

Iordan Hagi-Iordan nu-l lăsă să termine.

— Încât sau legea trece cu aceste modificări, sau e amânată pentru la toamnă, la iarnă, mai târziu. Asta e! Eu am nevoie să câştig timp! Peste un an nu-mi mai pasă… Sunt consolidat. Puteţi face atunci orice lege. Peste un an îmi este perfect egal tot ce se întâmplă cu împrumuturile noastre. Ipotecaţi ţara, vindeţi-o! Vă priveşte.

— Dar înţelege că este imposibil! Legea e pregătită după textul revizuit de preşedintele de Consiliu, de ministrul de Finanţe… Gică Elefterescu s-a întors acum trei zile de la Paris, unde consorţiul a suspendat tratativele împrumutului tocmai pentru a grăbi trecerea legii… Ce pot face?

— Feciorul lui Sandu Demetrian poate face multe, cu puţină voinţă şi energie. Are drept să pună piciorul în prag! Nu-i dă mâna unui guvern de şnapani şi de pro-copsiţi să intre în conflict cu feciorul lui Sandu Demetrian. Mâine ai avea toată ţara alături de tine, împotriva lor! Aceasta o ştiu borfaşii voştri prea bine! Au să ţină socoteală şi au să găsească altceva.

— Dar e imposibil! Repetă Demetrian.

— Cuvântul „imposibil” trebuie şters din dicţionar, Demetriene! Eu l-am şters de mult! L-au şters şi indivizii ăştia…

Bătu cu mâna păroasă broşura cu scoarţele galbene.