Capitolul VII

E o ţară şi un timp fără milă.

Demetru Demetrian îşi scoase pălăria de pai şi lăsă vântul să-i răcorească fruntea.

Automobilul gonea pe caldarâmul stropit, luând înaintea trăsurilor care se îndreptau la trap spre Arcul de Triumf.

La „Bufet” cântă muzica militară. În lumina văroasă a becurilor, o lume pestriţă, în haine de vară, dăduse buzna la mese, cu bunice, mame, copii, nepoţi şi căţei, ca să ronţăie alune americane şi fistici, să discute chestia împrumutului şi neînduplecarea bancherilor de la Paris, să deşarte dintr-o înghiţitură halbele gulerate de bere şi băuturile colorate, cu bulgăraşi de gheaţă în paharele înalte.

Toţi veniseră cu iluzia că descheind nasturii vestelor şi lepădând pălăriile pe-un scaun, alături, îndată va pur-cede să-i zvânte o adiere de peşteră după asemenea zăpuşeală pretimpurie. Răsuflarea vântului venea însă tot aşa de arzătoare, târând până aici miasmele gazelor de benzină.

Era o seară de sfârşit de mai şi părea o noapte de iulie.

— Oprim la „Chateaubriand”, domnule ministru? Întrebă şoferul, răsucind jumătate de obraz şi ştergându-şi năduşeala cu batista mototolită.

Demetru Demetrian îi făcu semn să treacă mai departe.

Dorea mai întâi o plimbare până la vila Minovici, dincolo, spre Băneasa. Un sfert de oră în singurătate totală.

La restaurantul cu grădina de vară „Chateaubriand”, îl aşteptau la masă Gică Elefterescu şi doi parlamentari majoritari: liderul guvernului şi un vicepreşedinte al Senatului.

De două zile îşi ridicase tot Consiliul de Miniştri împotrivă-i, cu preşedintele în frunte; toţi deputaţii grăbiţi să vadă legea trecută cu o discuţie cât mai sumară, ca să se poată întoarce la treburile lor – (pretindeau cu inocenţă); ca să-şi vadă treburilor lor încheiate – (acesta era adevărul)! Îi ştia pe toţi cam de ce interese sunt mânaţi. Ar fi putut fixa chiar o cifră de fiecare cap, după cum unul îşi rezerva de pe acum un loc într-un consiliu de administraţie al vreunei societăţi petrolifere americane, engleze ori olandeze; după cum altul a măsluit din vreme manoperele pentru a-şi asigura pe compt propriu concesionarea unui perimetru din rezervele statului.

Gică Elefterescu, colegul de la Finanţe, îl asalta ca să-şi poată duce la capăt tratativele împrumutului suspandate. Din nou avea să se încingă o discuţie penibilă şi deşartă. Îl încerca din ce în ce mai hotărât gândul să demisioneze sub un pretext inofensiv, de surmenaj sau de boală; pentru a curma astfel această poveste cu iţele încurcate peste capul său şi cu ciocniri de interese peste puterile sale de rezistenţă.

Un singur om i-ar fi stat alături: Alexandru Vardaru, ministrul de Interne.

Loial, energic şi cu aproximaţie dezinteresat, cu destulă autoritate în guvern, i-ar fi dat o mână de ajutor. Întâmplarea a făcut ca tocmai el să lipsească în străinătate, pe patul unui sanatoriu din Viena, după o operaţie care i-a pus acum câteva zile viaţa în cumpănă.

Astfel se afla singur, înfricoşător de singur, împresurat de haita lupilor.

— Întoarcem? Întrebă încă o dată şoferul.

— Ţi-am spus: înainte…!

Ajunseră la Arcul de Triumf.

Un şir de automobile şi de trăsuri se îndreptau spre Băneasa, altele veneau îndărăt. Maşina vâjâi pe lângă birje cu coşul ridicat, unde se zăreau, în izbucnirea farurilor, perechi îmbrăţişate, picioare împleticindu-se în încleştarea sărutărilor. Pe alei alte perechi mergeau încet, înlănţuite.

Toată şoseaua avea, în seara aceea a sfârşitului de mai, aspectul unei imense grădini de întâlnire, unde bărbat şi femeie se căutaseră în dorinţa unui amăgitor spasm care parodia iubirea. Frunzele teilor păreau verde-albăstrui; frunze artificiale, în bătaia artificială a luminilor.

Umbrele întindeau plase mişcătoare de întuneric de unde apăreau şi unde dispăreau femei în rochii de culori aprinse, cu şolduri balansate, sprijinite în braţe vânjoase de mascul. Aceasta era tot şi aceasta căutau toţi. O femelă, un mascul; un mascul, o femelă!… Pe urmă, noaptea de acum o vor plăti toţi mai târziu, peste o săptămână, o lună, un an ori zece: o vor plăti scump şi crunt, cu un regret, cu un legământ indisolubil, o dezmeticire, o ispaşă.

Demetru Demetrian îşi trecu pe tâmple cleştele degetelor, ca şi cum ar fi vrut să-şi smulgă o perdea materială, care îi deforma perfid priveliştea lumii, o întuneca şi desfigura fiecare gest, într-o grimasă hâdă şi de-un demoralizant cinism.

— Aici poţi opri…!

Era dincolo de Băneasa, într-un spaţiu liber de şosea.

Şoferul, cunoscând prea bine crizele acestea ale stăpânului, cu nevoia lui de tăcere şi de singurătate, întoarse automobilul cu botul spre un drum lateral.

Stopă, opri motorul, sări jos şi se depărtă să fumeze o ţigară pe marginea şanţului.

Demetru Demetrian rămase numai cu foşnetul lanului de porumb în faţă, cu cerul înstelat deasupra şi cu semnalele aerodromului la spate; cu alte constelaţii artificiale, în stânga – luminile postului de radiofonie, în vârful arhitecturilor înalte şi verticale de fier.

Mai erau stele, mai era linişte, mai era o lume pacificată, vegetală, scufundată în întuneric, cu frunzele dezmierdate de adieri?

Părea absurd că această lume mai există totuşi şi că se află atât de aproape de cealaltă lume, unde om rânjea la alt om cu ferocitatea brutală a unui Iordan HagiIordan ori cu ipocrizia onctuoasă a unui Gică Elefterescu. Mâine îi vor rânji poate mai mulţi. Şi altfel! Căci povestea lui, de nimeni cunoscută şi de nimeni înţeleasă, va deveni prada unui scandal de pomină, cum e năravul timpului.

Ministrul îşi astupă ochii cu palma, îşi sprijini fruntea fierbinte. Suprimase lumea exterioară. Gândul dura însă, ronţăind înlăuntru.

Tot aşa, da, tot aşa, într-o noapte ca aceasta s-au petrecut toate. De atunci a început şi ispăşirea lui, pe care fără îndoială că o merită şi că o va târî cu dânsul până la sfârşitul sfârşiturilor.

Crescuse într-o atmosferă austeră. Totuşi devenise un om moleşit, fiindcă viaţa îl cruţase de toate asprimile, de grijă şi de lupte.

Neamul Demetrienilor era vechi. Cu un trecut brav, pe vremea revoluţiei de la 1848 şi pe vremea Unirii. Prin tradiţie şi vocaţie rămăsese predestinat politicii, până la bătrânul Sandu Demetrian. La moartea lui Sandu Demetrian, cu doi ani înaintea războiului, i-a venit rândul să preia el firul. Vocaţia se isprăvise cu dânsul; rămăsese însă tradiţia. O obligaţie de partid, de la care toţi susţineau cu tărie că nu poate dezerta. Îl pasionau cărţile din bibliotecă, îl pasiona un tablou rar, o sculptură, un bibelou. Pe băncile şcolii îşi făcuse planuri măreţe. Să înveţe ingineria ori arhitectura. Să înveţe a construi ceva: poduri, clădiri, viaducte, uzine. Să se îndepărteze de viaţa şi de moravurile partidelor politice, pe care vrând-nevrând le întrezărise de copil, cu oroare, după tot ce vedea, auzea şi înţelegea într-o casă unde şi Sandu Demetrian se afla zilnic pe picior de război cu haita lupilor. Printre dânşii, neamul Demetrienilor constituia o excepţie. Până la un punct. Numai până la un punct. Căci păstrând cultul ideilor de la 1848 şi de la Unire, mai păstrase şi îndestulă iubire de ţară, de popor, de principii înaintate şi de oarecare ideal democratic. Atât cât a fost cu putinţă. Deci s-a pomenit silit să renunţe la planurile juvenile de odinioară: ingineria, arhitectură, construcţii de poduri, clădiri, viaducte, uzine. S-a lepădat de toate. Le-a trădat pe toate, fiindcă numele Demetrienilor însemna un steag indispensabil pentru partid, fluturat în lupte de şase decenii şi de două ge-neraţii. Cel puţin aşa pretindeau cei care aveau nevoie de o firmă şi un nume. Bunic preşedinte de consiliu, tată preşedinte de consiliu; legi şi reforme înfăptuite prin ei, evenimente memorabile din istoria ţării petrecute sub guvernarea lor şi măcar întrucâtva şi prin mijlocirea lor. Un testament politic, de care nu avea dreptul să se lepede.

Urâţeniile şi tocmelile l-au dezgustat cu totul în doi ani. Când a izbucnit războiul a fost unul din puţinii parlamentari tineri care n-au plecat nici la Odesa, nici la Paris, nici la Tokio, nici măcar la Iaşi.

A îmbrăcat uniforma militară şi a rămas pe front, în prima linie de foc. Acolo a cunoscut el o viaţă, alta; şi atunci, a fost el într-adevăr altul. Acolo a legat prietenie cu un om simplu, nevoiaş şi obscur.

Tovarăşul de bordei şi camaradul de campanie, locotenentul rezervist Codraşcu, funcţionar mărunt de minister; om cu părul spălăcit, cu privire spălăcită, cu aspiraţiile de viaţă tot aşa de spălăcite, dar cu o inimă de aur. Acela fusese concentrat de la începutul războiului mare, din 1914; trăise epoca neutralităţii în bordeie cu regimentul strămutat de la o frontieră la alta; ar fi acceptat porunca destinului fără nici o plângere, aşa cum s-a supus întotdeauna la ordinul superiorilor şi cum se achitase cincisprezece ani de obligaţiile lui mediocre de funcţionar subaltern, dacă nu l-ar fi muncit veşnic grija fetiţei crescute pe mâini străine doi ani, cât a ţinut concentrarea; rămasă în teritoriul ocupat de trupele Kaizerului, după ce a început războiul şi retragerea. La aceasta se resemna mai anevoie.

Din când în când, scotea o fotografie cu colţurile îndoite dintr-un carnet coşcovit şi uzat. Rămânea îndelung cu micul carton pe genunchi ori pe masa de scândură, rezemat de bidonul din care beau apă amândoi. O copilă în uniformă de şcoală, cu şorţ de lustrin şi cu guler de olandă scrobită, purtând coadele pe spate, ţinând mâinile pe un teanc de cărţi aşezat pe măsuţa de mesteacăn; cărţile unui premiu de fine de an.

Fotografie urâtă şi naivă de oameni săraci, executată într-un atelier pentru clienţi necăjiţi, cu pungile mai mult goale.

De câteva ori, cu toată discreţia sa din fire, Demetru Demetrian a fost aproape forţat s-o vadă, fără voie. Trăiau prea strânşi unul în altul, în promiscuitatea bordeiului. Întorcea privirea în altă parte, când prietenul cu ochi decoloraţi o scotea din carnet şi rămânea cu obrajii sprijiniţi în palme, cu coatele pe genunchi, contemplându-şi copila din fotografia pătată şi veche.

Totuşi, a întrevăzut-o şi a simţit pentru camaradul său o nemărginită milă. Copila i s-a părut dizgraţioasă; dragostea de părinte exagerată, ca şi îngrijorările. O fetiţă în vârstă ingrată a creşterii, sluţită de-un fotograf cu aparatul primitiv şi cu toate accesoriile atelierului după moda veche; măsuţă de mesteacăn alb, palmieri artificiali, un lac zugrăvit pe fundul pânzei.

Numai de două ori, omul modest şi tăcut a lunecat la oarecare spovedanii.

Era despărţit de mama fetei. Îl înşelase şi acum ducea o viaţă uşoară. El n-avea rude. Era fecior de ţărani şi, ca în cele mai multe asemenea împrejurări, rupt prin această ridicare de satul obârşiei, de rubedeniile de acolo; trăind în capitală mai singuratic decât într-un pustiu. Soarta fetiţei îl îngrijora. Soarta de atunci, aşa cum rămăsese ea dincolo de front; soarta de mai târziu, dacă el îşi va lăsa cumva oasele prin Moldova.

Oasele într-adevăr acolo şi le-a lăsat.

Cu două luni înaintea armistiţiului, a fost îngropat de o mortieră la Caşin; amestec de carne, ţărână, intestine şi creieri.

I-a luat locul în bordeiul lui Demetru Demetrian alt camarad, cu altă fire şi fără de asemeni griji.

Multe nopţi el s-a răsucit în culcuşul strâmt, hotărându-se să ia asupra sa, la întoarcere, creşterea acestei orfane a războiului. O vedea de treisprezece-paisprezece ani; nu-şi făcuse socoteala că timpul a trecut şi că fetiţa din fotografie număra acum optsprezece.

A mai trecut încă şi alt timp.

L-au furat alte preocupări.

Bătălia politică de îndată după război, o delegaţie la Conferinţa păcii, altele la Geneva. Morţii au fost repede uitaţi, ca şi toate jurămintele mari din toate bordeile şi tranşeele războiului. Poveste veche, cu nenu-mărate variante, dar mai întotdeauna cam aceeaşi.

Demetru Demetrian a trecut prin criza de nesaţiu a tuturor: nesaţiu de viaţă, de desfătare, dezlănţuirea unei animalităţi dospite doi ani în şanţuri, chiftind de noroi, târâtă în patru labe.

În acea vreme s-a pomenit el în tovărăşia nedespărţită a câtorva prieteni politici de proaspătă origine, cheflii şi muieratici, prelungind masa de seară până noaptea târziu, în localurile cu inevitabile cabine separate.

Tot într-o seară ca aceasta…

— Da! Tot într-o seară ca aceasta… Tot aşa se încrucişau trăsurile cu coşul ridicat şi cu perechi încleştate în îmbrăţişări. Tot aşa treceau pe sub becuri, ieşind din umbră şi întorcându-se în umbră; un bărbat, o femeie: un mascul, o femelă.

Erau pe atunci încă mai mulţi, şi păreau încă mai lacomi.

Nu se istovise sălbatica însetare animală de a deşerta plăcerile până la fund.

Răsăriseră în Bucureşti treizeci de dancinguri, treizeci de localuri de noapte, cu jazuri, cu şampanie falsificată, cu vin falsificat din alcool metilic; cu o clientelă împinsă la suprafaţă de răsturnarea categoriilor sociale, de îmbogăţiri peste noapte la jocul de bursă şi la schimbul coroanelor şi al rublelor.

A fost tot într-o seară ca aceasta.

Întârziaseră la o grădină de vară abia deschisă. Anghelescu de la Severin, Trăienică, dispăruse o jumătate de ceas, făgăduindu-le o surpriză. S-a întors cu trei surprize, nu cu una! Trei fetişcane culese cu telefonul de la o casă de întâlnire, trei fetişcane încă stângace, puţin cam sperioase, cu o prea recentă experienţă profesională. Trăienică, noctambulul de profesie, le-a înviorat cu încetul. Fetele s-au deschis.

Noaptea lor s-a prelungit până la ziuă.

S-a trezit în patul uneia, după-amiază, cu huruitul tramvaielor sub fereastră, cu gura cleioasă şi cu o teribilă durere de cap.

Femeia dormea cu părul răvăşit şi cu piepţii goi. La mişcarea lui s-a întors pe cealaltă coastă, rostind ceva prin somn. El s-a îmbrăcat, şi-a depus obolul pe marginea mesei, se pregătea de plecare. A răsturnat o ramă de pe măsuţa de toaletă, a vrut s-o pună la loc; de sub sticlă a alunecat a doua fotografie, ascunsă sub cea dintâi, şi apoi a treia.

A rămas cu ele în mână.

A căzut cu ele pe scaun. Fotografia şcolăriţei de lângă masa de mesteacăn. Fotografia camaradului de regiment şi de bordei.

Aceasta era Memy.

Acesta era tatăl lui Memy!

A aşteptat până ce s-a trezit. A cercetat-o cu întrebări ocolite, nădăjduind că s-a înşelat. Nu se înşelase însă. Toate se petrecuseră încă mai grav şi mai odios de cum îşi închipuise. Şi îşi dădu socoteală că toate s-au petrecut în ultimii doi ani; că totul ar fi putut să se petreacă altfel, dacă el şi-ar fi ţinut jurământul din bordei, către sine însuşi, atunci când asemenea jurăminte nu păreau numai nişte romantice năluciri.

Povestea lui Memy era odioasă, sinistră; dar în fond banală ca oricare alta. O dragoste, o abandonare, o prietenă mai în vârstă, consolatoare şi cu „experienţă”. Al doilea bărbat, al treilea, abrutizarea…

Astfel, Demetru Demetrian, care-şi hotărâse în bordeiul frontului să-şi asume misiunea de a purta el grijă de soarta şi de viaţa orfanei rămase pe urma camaradului de arme, îşi inaugurase această misiune culcându-se cu dânsa şi plătind-o.

A trăit torturile lui Nekludov din Învierea lui Tolstoi şi a ajuns la concluziile lui. A plecat cu Memy în Elveţia, au rămas acolo trei luni, a crezut că o iubeşte, ea a crezut că îl iubeşte; s-au întors legaţi în faţa legii şi a altarului. Aceasta era ispăşirea sa. Şi credea că s-a încheiat cu atât! O concluzie şi un deznodământ, de care n-avuseseră parte eroii lui Tolstoi din celebrul roman.

Fosta şcolăriţă cu şorţ de uniformă devenise o doamnă decentă şi delicată, o preafrumoasă doamnă, cu oarecare subtilităţi de simţire şi cugetare. Nu era Maslova din Învierea lui Tolstoi.

Într-o vreme chiar, ispăşirea nici nu i s-a mai părut vinovatului prea cruntă. Găsea o dulceaţă în această încercare izbutită de a se depăşi pe sine, de a depăşi o morală convenţională, ipocritele prejudecăţi ale gloatei de rând. Ispaşa însă avea să se dovedească mai grea şi mai lungă. Ea abia începea.

Viaţa nu iartă atât de uşor.

Doamna Demetru Demetrian rămăsese tot Memy. Îndată a fost din nou Memy cea adusă de-un chefliu, de la o casă de întâlnire. Îi intrase în carne viaţa celor doi ani. I-a plăcut un alt om mai tânăr, o dată; altă dată a crezut că iubeşte pe altul. Pe urmă pe al treilea. Şi aşa mai departe… Demetru Demetrian suportă un supliciu neştiut de nimeni. Mâine ar putea să devină public; un supliciu transformat într-un scandal sub înfăţişarea cea mai odioasă şi mai trivială. Căci legământul lui tainic nu-l ştie nimeni, nici chiar Memy. Nici ea nu bănuieşte că soţul a fost camarad cu obscurul slujbaş de minister; că el i-a adunat rămăşiţele amestecate cu ţărână şi le-a culcat într-un mormânt ca atâtea altele mii, sub munţii Caşinului.

Broşura cu scoarţele galbene a dezgropat numai ceea ce este urât şi trist în povestea lui Demetru Demetrian; originea lui Memy, casa de întâlnire unde sosea la porunca unei patroane, fotografiile de acolo. Şi la acestea, adăugate tot atâtea alte mişelnice născociri. Printre ele afirmaţia că legea cea nouă îşi poate găsi o explicaţie şi prin legătura notorie a doamnei Demetru Demetrian cu Bobby Alexia-nu, fiul cunoscutului Vladimir Alexianu.

Cititorul era invitat să-şi amintească şi amănuntul de-o semnificaţie deosebită că acest vestit Vladimir Alexianu figura drept preşedintele consiliului de administraţie, fireşte fictiv şi parazitar, al unei foarte puternice societăţi petrolifere finanţate de capital englez, cu mari interese de apărat în ţară. Născocirea se întemeia pe un singur ade-văr, de fapt. Legătura doamnei Demetru Demetrian cu numitul Bobby era într-adevăr de notorietate publică. O ştia prea bine şi Demetru Demetrian. Căzut într-o lâncedă torpoare morală, se simţise incapabil de orice act viguros de voinţă.

Aştepta minunea unei dezlegări să-i vină din afară. Venea sub forma broşurii cu scoarţele galbene!

Iar tot ce ticluise autorul anonim devenea verosimil, căoi un om ca Demetru Demetrian, care şi-a cules soţia dintr-o casă de întâlnire şi tolerează atât de senin situaţia de soţ înşelat, putea fii tot aşa de bine, mai departe, în continuare, o mizerabilă unealtă în mâna unei femei şi a amantului, uniţi pentru a apăra ticăloasele interese ale unui trust acaparator. Toate acestea stăteau scrise, demonstrate şi probate în broşura galbenă.

Ispaşa lui Demetru Demetrian, oricât de cruntă îi apăruse la început, încă nu se sfârşea. Cei care puseseră la cale broşura cereau un preţ al tăcerii. Ar fi fost uşor. Legea pentru care se dădea bătălia nu era a sa, nu înfăţişa nimic din ideile sale: era însă o lege decisivă pentru soarta împrumutului, deci a guvernului. Alţii o pregătiseră, alţii o vor vota; fără nici o şovăială el o condamnase, ar fi trecut de cealaltă parte ca s-o combată, cum o dezavuase în Consiliul de Miniştri, ridicându-şi atâtea adversităţi. Îl sileau însă datoriile către partid să tacă şi să se supună. Şi, paradoxal, printr-o monstruoasă ironie, dreptatea, adevărul rămâneau astfel să le apere oameni ca Iordan Hagi-Iordan, ca autorul broşurii, ca alţii, alcătuind fără îndoială o bandă sinistru organizată, în numele celui mai dezinteresat şi lăudabil patriotism.

Demetru Demetrian îşi descleştă fruntea şi privirea din paravanul mâinii.

Răsărea luna la marginea orizontului, spectrală şi spăimoasă, peste câmpuri negre.

Şoferul se apropiase şi aştepta lângă automobil, de stra-jă, în haină albă de doc.

Îl judeca fără îndoială şi acesta; îşi râdea de el ori îl compătimea fără îndoială şi acesta, ca pe orice soţ a cărui nevastă se afla acum cine ştie pe unde, în cine ştie ce tovărăşie.

Nici ispaşa lui Nekludov poate că n-ar fi fost altfel, alta, dacă s-ar fi însurat cu Maslova. Numai că s-ar fi petrecut într-o ţară unde asemenea peripeţii găseau şi altfel de răsunet. Aici, toate erau întâmpinate cu un rânjet, şi cu altul, şi cu altul…

— Ţară fără milă… Rosti încet.

— Ordonaţi! Aţi spus ceva? Întrebă şoferul, făcând un pas.

— Nimic… Putem merge, Neculai.

Demetru Demetrian abia rostise cuvintele – şi îndată l-a săgetat gândul amar că şi acele cuvinte pornite din inimă se întorceau tot asupra lui, tot împotriva lui. Ţară fără milă? Dar ţara era fără milă? Nu cei care o stăpâneau şi o cârmuiau; nu cei care semănau neomenie şi fărăde-milă în jurul lor? Iar el nu se prenumăra tocmai printre aceşti stăpânitori şi cârmuitori? Nu trădase tot ce-a fost bun cândva în el şi tot ce-ar fi putut să fie bun, folositor, şi altora, şi ţării, şi omeniei din ţară, şi poporului său, şi memoriei părinţilor şi bunicilor săi de la 1848 şi de la Unire; nu trădase el oare tot şi toate, ca s-ajungă complicele acestei haite de lupi fără îndurare şi milă? Nu urla şi el cu dânşii? Nu era unul de-ai lor? Putreziciunea din sângele lor nu-i putrezise şi lui de mult sângele din vine?

Luna îi lumina acest sânge năvălit în obraz; un sânge într-adevăr sinistru în lumina sinistră, vânăt, învineţindu-i buzele gurii amare.

Automobilul parcurgea drumul îndărăt, spintecând vântul ceva mai răcorit.

Se încrucişă cu alte trăsuri şi automobile, cu alte perechi încleştate, unele desfăcându-se, altele acoperindu-şi faţa când le izbea evantaiul de lumină al farurilor. La „Chateaubriand”, Neculai opri.

— Aştepţi şi mănânci aci! Porunci Demetru Demetrian, silindu-se să-şi destindă trăsăturile obrazului. Sper că nu întârziem prea mult.

Intră îndreptându-şi umerii.

Îl primi respectuos un chelner:

— Poftiţi, p-aci, domnule ministru… Domnul ministru Gică Elefterescu vă aşteaptă. E şi domnul senator Răducanu.

Îl conducea, deschizându-i drum printre mese, ferind scaunele, în lături, făcând semne altor chelneri să curăţe terenul.

Femeile de la mese priveau cu simpatie această excelenţă încă tânără; om cu reputaţie de cultură şi de gust, îmbrăcat cu distincţie, cărunt la tâmple atât cât este nevoie pentru a-i da un aer de cochetărie mai mult.

Unele îşi şopteau; poate îşi împărtăşeau ultimul cancan din viaţa doamnei Memy Demetrian, abia întoarsă din străinătate. Cu sau fără Bobby? Aceasta era întrebarea.

Demetru Demetrian strânse mâinile tuturor. Gică Elefterescu îi făcu loc alături.

Deputatul Vartino, lider al majorităţii şi înveterat consumator de alcooluri de diferite grade şi sub diferite forme de fermentare, îşi întrerupse o peroraţie pentru a-i da bună seara şi cu acest prilej pentru a da şi o ţuică peste cap.

Discuţia se legă tărăgănat, fără însufleţire.

Ochii căutau pe listă feluri care tocmai lipseau; vinul nu era încă destul de rece; fiecare urmărea, dincolo de cuvintele rostite, alte preocupări. Masă pretins amicală, cu prea multe interese în joc şi la pândă.

Ministrul Gică Elefterescu, trăind politiceşte din reputaţia de băiat bun, serviabil şi fără morgă, îşi ascundea sub această mască o fioroasă ambiţie şi o lucidă cunoaştere a slăbiciunilor omeneşti. Era omul care ştia să aştepte.

De câteva ori îşi arătase unghiile ascuţite. Lăsase întotdeauna urme înveninate.

Acum, căuta pe figura colegului de bancă ministerială vrun semn de capitulare. Toate socotelile i le încurca numai Demetru Demetrian. Succesul sau eşecul împrumutu-lui depindea de atitudinea lui; de această atitudine soarta guvernului; iar de soarta guvernului depindea năruirea ori încununarea ambiţiilor sale clocite în douăzeai de ani de existenţă şi sforărie politică.

Printre comenzile zvârlite chelnerilor, deputatul Vartino aduse vorba despre incapacitatea opoziţiei de a începe lupta pe care o anunţase cu o mare risipă de muniţii, împotriva proiectului de lege. Se credea în măsură a garanta că, în ultimul moment, unul din cei mai bătăioşi adver-sari, Horia Ţincoca, se va deroba de la dezbaterile Camerei, pretextând vreo boală ori vreun accident. Se obţinuse sau se va obţine aceasta, prin mijlocirea fratelui său, Vasile Ţincoca, om de afaceri şi de încredere al unei socie-tăţi străine din cele mai vârtos interesate să treacă legea fără întârziere.

Alături de el, profesorul Răducanu, vicepreşedinte al Senatului, bătrân cănit, de o eleganţă demodată, cu ghetre albe şi vestă de pichet punctată cu trefle minuscule, privea cu ochiul înduioşat şi umed la o femeie foarte blondă de la masa din faţă. Femeia se afla în tovărăşia unui moşnegel chel şi eu cioc. Nu luă seamă la ocheadele senatorului cănit. Arunca la rândul ei priviri fierbinţi noului conviv; sorbea paharul cu ochii întredeschişi, filtrând printre ge-nele văpsite invitări senzuale, cu capul dat pe spate ca pe-o invizibilă pernă.

Demetru Demetrian nici nu-i observă existenţa.

Răspundea deputatului Vartino, afirmând că dacă e vorba de o lege nouă a minelor, aceasta ar fi trebuit să fie încă şi mai severă, încă şi mai egoist naţională decât aceea din 1924, a guvernului trecut. Şi adăugă:

— Faţă de intenţiile de acaparare, fie ale monopoliştilor de la „Standard Oil”, fie ale celor de la „Royal Dutch”, ar trebui o mână de fier.

Îşi servi maioneza în farfurie şi aşeză cuţitul lat, de peşte, alături, încheind:

— Iar dacă altele ar fi împrejurările, mâna aceasta aş crede că o am eu!… Sau dacă n-aş avea-o, mi-aş face-o!

Gică Elefterescu privi mâna albă, subţire şi feminină a colegului, surâzându-şi interior: „Mâna aceasta, am s-o răsucesc eu acuşi să simtă bine!… Mână de mucava şi de femeie. Încă puţină răbdare şi vom vedea!”

Încuviinţă, cu o onctuoasă nevinovăţie:

— Dintr-un punct de vedere ai dreptate, Demetriene!… Din nefericire, situaţia nu admite asemenea mâini de fier. S-au dus timpurile lui Sandu Demetrian ori ale lui Mihai Demetrian, bătrânul!… Astăzi sunt alte mâini mai tari decât ale noastre. Legea veche a exagerat.

— Tu o spui? Îl dojeni Demetru Demetrian. Dar tocmai tu în opoziţie te-ai ridicat şi ai declarat în numele nostru, cerând ca legea să fie încă mai strictă. Tocmai tu şi Vartino aţi învinuit guvernul de-atunci că nu apără destul de energic o avuţie naţională… Aţi avut amândoi două mari succese parlamentare, strălucite şi binemeritate.

— Situaţia era alta!… Observă Vartino.

— Oricât de alta ar fi fost, cum aţi putea oare să dezavuaţi tot ce-aţi susţinut acum doi ani? E o imposibilitate morală.

— Imposibilităţi morale sunt multe şi de multe feluri. Totuşi le acceptăm fiecare dintre noi! Intră în discuţie vicepreşedintele Senatului, părăsind o clipă femeia blondă. Sunt multe, Demetriene, nu mai eşti un adolescent ca să vorbeşti despre ele.

Demetru Demetrian crezu că a desluşit o ameninţare sau o aluzie, în acest avertisment.

Plecă ochii în farfurie, curăţind oasele subţiri ale peştelui.

Gică Elefterescu interveni cu un surâs cinic, de „băiat bun” şi indulgent cu toată lumea, dar mai ales cu sine:

— De altfel, ce importanţă au cele ce-am spus noi acum doi ani? Au murit în monitorul dezbaterilor parlamentare. Lumea uită repede! Adevărul de ieri a fost valabil numai ieri… Când situaţiile se schimbă şi survin alte reali-tăţi, în chip fatal şi adevărul de astăzi e altul! Niciunul nu suntem atât de integri, cum ne credem ori cum voim măcar să arătăm a fi… Integri, integri! Ce este aia integru?… Cine dintre noi se poate pretinde integru? Ca să fim sinceri!

Lui Demetru Demetrian i s-a părut că şi în cuvintele lui Gică Elefterescu străbate o intenţie ascunsă. Îi căută în privire, ameninţarea corespunzătoare acestei stăruitoare repeţiri a cuvântului: integru, integru, integru…

Dar Gică Elefterescu îşi gusta cu nevinovăţia cea mai desăvârşită vinul din paharul brumat. Pe urmă, răsucind mânerul cuţitului, păru foarte atent şi amuzat de jocul mut şi amoros al senatorului Răducanu cu doamna blondă din faţă.

Întorcându-se brusc, ca şi cum numai întâmplător şi-ar fi adus aminte, îi puse palma pe umăr, cu o mişcare familiară şi protectoare:

— Apropo! Doream să-ţi comunic ceva între patru ochi. Un fleac. Însă oricum, ţin să fiu cu sufletul liniştit.

— De ce între patru ochi? Suntem între noi. N-avem nici o taină unii pentru alţii! Îşi dădu curaj Demetru Demetrian.

Cu o încordare a voinţei încercă să pară nepăsător, deşi presimţea ultima lovitură piezişă.

Desfăcu oasele peştelui, turnă maioneză din sosieră, surise şi el la ocheadele lăcrimoase şi comice ale senatorului cu vesta de pichet, cu monoclu înrămat în aur şi ghetre albe. Dar înghiţitura îi merse în silă şi un val uşor de roşeaţă îi îmbujoră obrazul cu umbre verzui, bolnave, obrazul sculptat de chinurile lui lăuntrice.

Gică Elefterescu tăcu. Un timp zâmbi numai cuţitului, aşezându-l cu muchea în sus şi privindu-i tăişul. Cuţitul se răsturna mereu, refuzând să-şi menţină echilibrul.

Elefterescu îl împinse la o parte, aruncă şervetul peste el şi spuse:

— De altfel, prietenii mei au şi altceva de făcut… Nu vor da atenţie la vorbele noastre, chiar aşa netainice, cum vrei tu să fie…

Vicepreşedintele Senatului îşi şterse monoclul şi se aşeză cu coatele pe masă să privească la femeia blondă ca la un spectacol de teatru. Vartino ceru lista de coniacuri şi se scufundă într-un studiu amănunţit, deşi cunoştea prea bine toate băuturile din lume cu toate preţurile respective.

Astfel toţi, eu exagerată grabă, arătară că ştiu să fie discreţi şi absenţi de la o discuţie care nu-i interesa.

Gică Elefterescu scoase din nou cuţitul de sub şervet.

Din nou îl privi în muche, îi încercă ascuţişul într-o scobitoare, întrebă cu o indiferenţă prefăcută:

— Tot nu s-a consolat Ţincoca? Tot îţi mai poartă pică?

— De ce?

— Te urmăreşte cu o tenacitate de vânător… Sau aş pu-tea spune mai exact: de detectiv!

— Îndeletnicire de naufragiat politic, nu de vânător, nici de detectiv! Nu poate să mă intereseze cum mă urmăreşte şi de ce mă urmăreşte… Ştim cu toţii că e pe jumătate iresponsabil, scos din sărite de propriile sale urlete…

Până acum doi ani, Horia Ţincoca fusese înscris în partidul lor. La formarea guvernului, nemulţumit fiindcă nu obţinuse portofoliul care a revenit lui Demetru Demetrian, a făcut o ruptură, plecând cu alţi nemulţumiţi şi formând o sucursală de partid nou, gălăgioasă şi de acerbă opo-ziţie. Fenomen de sciziparitate foarte curent în istoria politică de după război.

Urmă o pauză.

Gică Elefterescu făcu semn chelnerului să toarne vin în pahare. Ridică paharul şi se uită în zare la culoarea de chilimbar a vinului. Gustă şi aşeză paharul la loc.

Apoi, atacă pe alt front:

— Cunoşti vreun individ care semnează cu iniţialele A. T.? Vreun şnapan al tiparului?

— Nu cunosc asemenea oameni. Ştii foarte bine că în relaţiile mele sunt foarte circumspect.

— Hm! Să zicem că aşa este… Dar se poate întâmpla să fie mai puţin circumspecţi cei din jurul tău, dragoste.

— Ce vrei să spui?… Întrebă palid Demetru Demetrian, împingând farfuria.

Gică Elefterescu îl privi în faţă cu hotărâre:

— Dragă prietene, să vorbim serios! Înţelegi că n-aş începe o discuţie cu totul, cu totul neplăcută, dacă n-aş crede-o utilă… Necesară, chiar… Foarte necesară…

— Poftim! Rosti Demetru Demetrian cu glasul alterat.

Gică Elefterescu se prefăcu a nu observa tonul colegu-lui.

După ce mai gustă o dată din vin, îşi şterse buzele cu şervetul şi băgă mâna în buzunarul hainei. Scoase o broşură cu scoarţă verde, împăturită în două.

Vorbi, acoperind-o cu latul palmei, pe marginea mesei:

— Mi-ar pare rău, dragă prietene, dacă vreodată ai socoti convorbirea noastră din astă-seară drept altceva decât este. O solicitudine prietenească. Aceasta întâi!… Şi pe urmă, o solidaritate de partid, care rămâne în afară de orice discuţie… Cum vezi, eu am alte principii. Nu ca ale tale! Mi-a căzut această infamie în mână. Ai s-o citeşti acasă. E o infamie de la început şi până la sfârşit. Dar împotriva unor asemenea infamii, nu se poate lupta nici cu legea, nici cu vreun alt fel de constrângere. Când vei citi ai să înţelegi de ce. Eu cred – simplă părere deocamdată – că individul n-a lucrat din proprie iniţiativă. E un instrument!… Broşura va fi pusă în circulaţie sau va dispare fără ca un singur exemplar să fi intrat în mâna cuiva, după cum tu te vei supune ori nu unor anumite voinţi, care ştii bine că îmi dictează şi mie. Totul se va decide într-un fel sau în celălalt, în douăzeci şi patru de ore… Solidaritatea de partid mă face să încerc prin toate mijloacele a împiedica scandalul. Sentimentul de prietenie mă sileşte să te povăţuiesc a medita serios la toate consecinţele. Şi acelaşi sentiment mă împinge să chem unul din indivizi – îmi pare că sunt mai mulţi – şi să aranjez eu lucrurile cum socot că e mai bine. Mâine îmi dai un telefon. Ai timp să citeşti, să reflectezi şi să te decizi, ca să-mi laşi mână liberă.

Gică Elefterescu îi întinse broşura discret, cum îşi aşea-ză marfa vânzătorii de imagini obscene.

Demetru Demetrian o apucă numai cu două degete, deschise din ciudată şi stupidă curiozitate la pasajul unde era vorba despre legătura dintre Memy şi Bobby Alexianu.

Aici pasajul din broşura cu scoarţele galbene lipsea.

Era o altă versiune, pentru alte interese. Toate uşor de înţeles. Rupse broşura în două, în patru, în opt, moto-tolind foile şi lepădându-le sub masă. Colegul îl privi cu nedumerire.

— Cunosc, prietene! Vorbi apăsat Demetru Demetrian. Cunosc o altă versiune, din altă broşură la fel, cu copertă galbenă; cunosc şi îţi mulţumesc pentru generoasa ta solicitudine. Până mâine voi reflecta şi voi decide…

Doamna blondă de la masă se ridicase să plece. Dom-nul cel scurt, chel şi cu cioc îi oferea vulpea, de pe spata scaunului. Ridicându-se, femeia stărui cu privirea asupra ministrului încă tânăr, cu fire cărunte la tâmplă, atât de deosebit de toţi tovarăşii de la masă şi atât de palid, atât de trist, atât de îndepărtat de dânşii, de tot şi de toate.

Vicepreşedintele Senatului se întoarse către Demetru Demetrian:

— M-ai făcut gelos în astă-seară. Ai o trecere la femei cum n-am văzut în viaţa mea! Şi tu stai de lemn…!

Demetru Demetrian se apără cu mâna. De gânduri, de vorbe, sau poate numai de fluturele nocturn căzut ameţit din globul hipnotic de lumină.

Aprinse ţigara şi încercă să abată discuţia spre alte chestiuni mai puţin crude.

Orchestra cânta uvertura din Semiramis.

Un chefliu trecu împleticindu-se cu două femei la braţ. Din grădină se ridică rumoarea glasurilor, zăngănitul paharelor şi al tacâmurilor, chemările clienţilor şi răspunsul chelnerilor.

Pe şosea sfârâiau în sus şi în jos automobilele, spărgând întunericul cu fâşii luminoase. Altă pereche, sosind din alt local de desfătare, luase locul la masa liberă. Îndată, femeia feri vaza zveltă cu garoafe din faţă, ca să poată privi direct spre excelenţa încă tânără şi cu părul prea devreme cărunt.

Vicepreşedintele Senatului îşi potrivi mai bine sticla înrămată cu aur în arcada orbitei, înălţă cealaltă sprân-ceană cănită şi exclamă cu obidă:

— Dar e un scandal cu tine, Demetriene! Nu mai poate trăi nimeni de răul tău! Eşti irezistibil… Şi în acelaşi timp sloi de gheaţă, nu lemn, cum spuneam adineaori. Lemn e prea puţin zis… În locul tău…

— Te rog, pofteşte în locul meu!… Îl invită Demetru Demetrian cu un zâmbet amar.

— Aceasta să i-o spui lui Ţincoca, la vreme. Pe dânsul invită-l, monşericule…!