III.

STRADA.

Altul. Şi altul. E neînchipuit cât de mulţi trec, au sosit, se întorc şi iar vor sosi.

Uneori trotuarele negre par negre omizi cu mii de picioare articulate. De unde vin toţi şi ce îi goneşte pe toţi?

E greu să admiţi că în fiecare palpită o altă durere, alt sânge, alte ambiţii şi poate o scânteie din focul divin. E greu să admiţi că dintr-o mie de mii, cu feţe la fel, cu ochi la fel, cu haine la fel, doar unul ales între toţi va supravieţui peste toţi. E greu să admiţi că domnul ghiontit – vezi colo! – domnul acela ghiontit şi timid, când toţi vor fi morţi şi toţi dispăruţi fără urme, el singur încă va mai trăi peste veac, într-o carte, într-o pânză, într-un muzeu.

El astăzi e număr. E cel mai neînsemnat şi sfios trecător. Strada îl înghite şi strada îl varsă ca pe cel mai netrebnic şi anonim trecător.

În soarele palid şi blând de octombrie, toată capitala se revărsase pe străzi şi pe bulevarde, să se resfeţe, ca la o ultimă sărbătoare a toamnei, înainte de ploile urâte şi lungi.

Femeile treceau felin, în proaspete toalete de sezon. Din mers, se confruntau cu priviri aparent nepăsătoare, cercetân-du-şi reciproc modelul pălăriilor de fetru, blănile moi, un amănunt imperceptibil, dar numai Dumnezeu şi ele ştiau cât de hotărâtor. Rochiile se mai scurtaseră încă de un deget şi pălăriile îşi mai expropriaseră încă trei degete din perimetru. Minuscule şi mirobolante coşuleţe, înfipte cu gura în jos pe frunte, până peste nas, peste urechi, peste sprâncene.

Ion Ozun observă acest lucru ciudat: trecătoarele care păşeau adineaori elastic, cu râsul voios şi cu o fără de grijă copilărească în ochi, cum întâlneau venind potrivnic o altă femeie într-o mai încântătoare haină de toamnă, şi cu o asemenea pălărioară-coşuleţ mai dată dracului, la clipeală strângeau buzele, întrerupeau fraza începută şi defilau pe lângă inamic, cu obrazul brusc concentrat şi sever. Astfel, află că femeile nu se îmbracă pentru a cuceri admiraţia şi a asmuţi instinctul genezic al bărbaţilor, precum pretind legile biologilor şi cum naiv se încântă vanitatea de mascul. E un război numai al lor, între ele – şi nu e de fel un război frivol.

Pe urmă, Ion Ozun recunoscu, dezmierdat de razele bune, că viaţa e îndestul de plăcută şi că spectacolul Bucureştilor e câteodată fermecător.

De pe Bulevardul Academiei înaintă în Calea Victoriei şi fu înghiţit de cele două puhoaie, pentru care trotuarul era prea strâmt. S-ar fi oprit la „Capşa”, unde a dat de atâtea ori târcoale, dar nu cunoştea pe nimeni şi nu avea atâta curaj să intre, să bată în masă şi să comande indispensabilul şvarţ. Trecu deci mai departe, strâns încleştat în coloana de marş a necunoscuţilor, cu bucuria soarelui molatic răcită deodată. Se simţea din cale-afară străin într-o lume străină şi fără nume, la fiecare pas încrucişându-se cu un trecător pe care nu l-a mai văzut niciodată şi n-are să-l mai vadă vre-odată – o mie şi o mie de feţe ale aceluiaşi necunoscut.

În târgul lui îl ştiau toţi şi pe toţi îi ştia. Aşa neînsemnat şi pirpiriu cum era, îl saluta birjarul, îl întreba din prag băcanul, foştii profesori traversau strada, să se intereseze când pleacă, îngrijoraţi şi ei să nu se prăpădească într-o asemenea urbe ticăloasă; la cofetăria cu mesele de table şi de şah era pe cale să devină un personagiu fiindcă se dovedea cu rare însuşiri tactice şi strategice de tablagiu şi şahist; trecuse de a treia idilă. Aici l-a sorbit tumultul mulţimii, anonim redat marelui anonimat. Iar singurătatea şi nimicnicia lui îi păreau mai insuportabile decât într-o pustietate de nisipuri, Sahara, deşertul Gobi sau Kalahari, fiindcă nu există o singurătate mai cruntă decât cea din mijlocul mulţimilor.

În faţa Palatului, puhoiul compact îşi descleştă strânsoarea. Toţi respirau mai larg. Automobilele soseau rapid, înceti-nindu-şi mersul suplu într-o procesiune de necunoscuţi răs-turnaţi pe pernele moi, de necunoscute privind absent înainte, alături de superbi câini, imobili şi aroganţi.

„Cine sunt toţi? se întreba Ion Ozun. De unde vin? Ce însuşiri, multe şi tari, îi îndreptăţesc să se bucure de toate bunurile, sătui şi fără de grijă, surâzători şi victorioşi, aşa cum trec toţi în soarele auriu?”

Niciunul nu părea că aleargă spre o ţintă precisă. Pe niciunul nu părea că-l aşteaptă o îngrijorare ori un chin. Îşi lăsaseră îndeletnicirile şi necazurile undeva, închise acasă şi în birouri, ca tot atâtea jivine stricătoare şi plicticoase, în sfârşit prizoniere între gratii, de unde nu vor mai scăpa să-i urmărească; iar toţi trăiau acum numai pentru ceasul acesta de plimbare fără grijă, în lumina pentru toţi blândă, poposind la vitrinele încărcate, tărăgănându-şi paşii fără nici o direcţie, lenevoşi şi hoinari. Numai în fabrici, în uzine, în ateliere, rămăseseră să trudească la întuneric, în fum, în praf, în duhoare înecăcioasă de uleiuri arse, de clor, de zgu-ră, de acizi – veşnicii iloţi ai acestei lumi. Dar cine avea timp să se gândească la dânşii? Pentru cei mai mulţi existenţa lor era mai vagă şi mai îndepărtată decât a sclavilor care-au construit piramidele Egiptului…

La „Tripcovici”, dintr-un taximetru hârbuit coborî cu pă-lăria pe ceafă şi cu privirea împăienjenită un om în sfârşit cunoscut şi de Ion Ozun…

Cunoscut din fotografii şi din caricaturi: Leon Mătăsaru, poetul suavelor idile şi al etericelor nostalgii.

Era cu o bandă întreagă şi se vedea lămurit că o duc într-o întinsoare de astă-noapte. Un prieten îl trăgea îndărăt de pulpana hainei. O femeie cu pălăria tuflită şi cu sulimanurile prelinse pe obrazul veşted chicotea răguşit şi vulgar.

— Numai un rând de pelinaşe să ne dregem şi câte-o pâr-joală… Eu mor după pârjoalele Iui Tripcovici! se zbătea încăpăţânat să scape din cleştele prietenului poetul suav şi nostalgic, cu o barbă ţepoasă de trei nopţi.

Ion Ozun şi-l închipuise nepământean şi devorat de o iremediabilă melancolie. Poetul tristeţelor transcendentale, Leon Mătăsaru, se smuci şi izbuti să scape din laţ. Se arătă foarte vesel de acest succes. Se întoarse şi-şi înjură tovarăşii:

— Ai sictir!

Apoi se izbi peste o doamnă cu un copil de mână. Salută, exagerat:

— Pardon!

Se prăbuşi pe uşa localului de aperitive, iar ceata de amici cu femeia văpsită, după un scurt conciliabul, descinse din automobil şi îl urmă.

Adânc scârbit, Ion Ozun îşi şterse idolul adolescenţei din tabelul secret al adoraţiilor sale, unde alături de Teofil Steriu, încă de pe băncile şcolii poetul atavicelor suspine, era gravat cu litere adânci, aurite, ca pe frontispiciul Panteonului.

Pârjoalele lui Tripcovici, atât de apreciate de idolul proaspăt detronat, îi amintiră însă că se apropie ora dejunului.

— La unu, unu şi un sfert! îi spusese Mirel Alcaz. Întrebi de masa mea… Şi dacă eu întârzii cumva, aştepţi!

Mai bine să aştepte şi între timp să-şi recapituleze vorbă cu vorbă tot ce avea să-i ceară. Grăbi pasul, făcând drumul îndă-răt; şi cu cât se apropia, cu atât i se părea mai complicat şi irealizabil tot ceea ce astăzi dimineaţă, în hotărârea lui, se arătase atât de simplu şi atât de uşor.

La restaurant îşi încredinţă pardesiul şi pălăria persoanei rotunde şi afabile de la garderobă. Îşi pipăi în faţa oglinzii părul scăpat rebel din lăcuita cască de pomadă, îşi încheie nasturii şi înainta pipăindu-şi în buzunar cartonul cu numărul vestiarului.

Niciodată nu intrase într-un restaurant atât de luxos. Cu atât mai mult se sili să treacă printre mese, cu un aer degajat, refuzând cu o superbie de senior plictisit invitaţia chelnerilor să ocupe una din mesele libere.

— Masa domnului Alcaz? întrebă autoritar, ca un foarte intim prieten al preacunoscutului ziarist.

— Poftiţi p-acilea… Mitache, condu pe domnu la masa lui conu Mirel!

Masa era în fund.

Aşezându-se, Ion Ozun abia atunci îşi dădu seamă că a uitat să depună şi bastonul la garderobă. Bastonul moştenit de la un unchi, grefierul Tăsică Ozun: exemplar rar, din lemn de mahon, cu un cap de raţă sculptat în fildeş, patinat de palma defunctului după o carieră inseparabilă şi atât de fidelă vreme de treizeci de ani, încât contemporanii grefie-rului nici nu şi-l puteau imagina fără acest sceptru al bătrî-neţii şi al unei statornicii exemplare.

Ion Ozun nu ştia unde să rezeme sceptrul.

Îl puse între genunchi şi începu să privească împrejur, supraveghindu-se să pară cât mai la el acasă într-un asemenea restaurant, printre asemenea lume.

Un picolo îi prezentă lista. O respinse.

— Aşteptaţi atunci pe conu Mirel? îl înţelese aprobând băiatul sufocat în gulerul prea înalt. Dumnealui vine întotdeauna după unu jumătate… L-au întrebat doi domni până acum. L-a sunat şi la telefon… Vă servim o ţuică?

Şi alergă să aducă ţuica, fără să mai aştepte răspuns.

Proprietarul prin succesiune al sceptrului cu bot de raţă se întreba cuprins de o îngrijorare bruscă, ce se va face dacă Mirel Alcaz, prin cine ştie ce conspiraţie de împrejurări, va fi împiedicat să se ţină de cuvânt? Va mânca singur, de ruşinea chelnerilor, dar îşi va dezechilibra ireparabil rămăşiţele bugetului, suprimându-şi cu o singură masă subsistenţa pe trei zile. Trase cu coada ochiului la lista de preţuri. Cifre-le erau astronomice. Se simţi cel mai focos partizan al preţurilor maximale.

Sorbi ţuica şi se pomeni cugetând lucruri displăcute şi crunte pe socoteala lui Mirel Alcaz.

Era elev la liceu, în timpul războiului, când biroul de încar-tiruire îl izgonise din camera lui în casa bătrânească şi săracă, să facă loc acestui locotenent de rezervă, vorbăreţ şi spilcuit, în uniforma albastră de stofă franceză şi cu un chipiu fante-zist, cu cozorocul de lac îngust de un deget.

Mosafirul forţat, scuzându-se şi surâzând foarte prietenos, anunţase că vor scăpa de el într-o săptămână.

Se instală şi rămase şapte luni.

Dar mătuşă-sa se bucură de un asemenea oaspe, fiindcă, în sărăcia ei de văduvă bătrână şi bolnavă, ofiţerul adusese belşug, bonuri de aprovizionare, zahăr şi ordonanţă. Era pri-eten cu toată lumea. Lui Ion Ozun i să păruse că pune oarecare fanfaronadă în graba de a servi pe oricine, poate mai mult pentru a arăta vanitos cât îi preţuiesc puterile.

Aflase mai apoi că a devenit jurnalist cu mare trecere, deşi semnătura îi apărea rar, şi atunci numai în josul unor articole de culise politice, declaraţii ale miniştrilor, foştilor ori viitorilor miniştri, intrigi şi misterioase combinaţii. Că a ajuns acum să apeleze la bunăvoinţa unui asemenea flecar, pe care îl socotea fără talent şi cu spinarea cartilaginoasă faţă de toţi stăpânii zilei, i se păru lui Ion Ozun primul simptom al capitulării.

Semn rău şi semn trist!

Mai apoi se gândi că şi el face în clipa aceasta chiar dovada unui asemenea caracter dezgustător şi amfibiu, ca fostul coleg de bancă, Bică Tomescu. Milogea sprijinul unui om, şi pe omul acela nu-l socotea vrednic de stimă. Mâine ce-l va împiedica, oare, când înjosirea va fi desăvârşită, să-i ceară şi o mie de lei, cum îl sfătuise prietenul să-i pună „o pilă” – şi cum nu s-ar fi umilit deocamdată, chiar dacă s-ar târî pe stradă, izgonit din bursucăria lui chir Panaioti, zdrenţăros şi lihnit.

Descoperirea îl mâhni. Se simţi împresurat de tot mai multe şi mai felurite ameninţări invizibile, de tot mai neprevăzute bestii vâscoase şi târâtoare după chipul şi asemănarea celor din bursucăria lui chir Panaioti, pe care nici nu le bănuise în ceasul când s-a urcat în tren. Câţi din sala aceasta, cu albul de zăpadă al feţelor de masă, cu ta-câmuri grele de argint şi cu mâncări scumpe; câţi nu-şi plătesc oare fiecare înghiţitură şi respectul slugarnic al chelnerilor cu astfel de capitulări?

El râvnea la altfel de victorie, cu altfel de preţ.

Ridică ochii, să-i măsoare cu dispreţul tinereţii virtuoase şi cu superioritatea sărăciei care nu are de ce roşi… Dar din celălalt capăt al sălii, de la uşă, îl întâmpină privirea lui Mirel Alcaz, căutându-l şi făcându-i semn că l-a văzut.

Fu ca o privire fascinatoare de dresor, încovoindu-i moale, de gumă, toată cerbicia.

Mirel Alcaz se oprise să arunce în braţele unui picolo pălăria şi pardesiul. Distribui la câteva mese o jerbă de su-râsuri cu o subtilă şi savantă ştiinţă a nuanţei, pe rând cordial, indiferent, amical, vag, distant, familiar, proteguitor ori distrat.

Toate acestea în câteva piruete, care au durat o singură clipă. În cealaltă clipă a trimis un semn francmasonic pere-chii de la o masă din ungherul extrem: domnul – ras şi cu ochelari americani, prinşi după ureche în cârlige; doamna – cu părul roşu şi cu pieptul opulent. În a treia clipă a fost lângă Ion Ozun. I-a scuturat mâna cu o cordialitate exagerată şi ocrotelnică:

— Mă ierţi?… Am întârziat la Externe. Tocmai îmi aranjam plecarea la Geneva şi ne-a tras Jan o şuetă de nu mai puteam scăpa. Teribil pisălog! Încolo, băiat admirabil Jan…

Ion Ozun află astfel că mai există şi alţi Ioni pe lume, mai importanţi fără îndoială decât el, dar nu cuteză să întrebe ce Jan anume a dat o şuetă la Externe până după ora unu şi jumătate.

Mirel Alcaz abia s-a aşezat pe scaun şi abia a despăturit şervetul, că a doua listă a şi apărut generaţie spontană pe masă, ca şi sticlele din baterie, ca şi mastica fără comandă, ca şi măslinele înfipte în scobitoare, ca şi panerul schimbat, cu franzeluţele dolofane şi aurii. El le priveşte sosind, cu o vădită satisfacţie de om căruia îi place să-şi vadă gusturile ştiute şi respectate. E proaspăt bărbierit, cu o uşoară umbră de pudră, cu părul dat peste cap şi străbătut de câteva şuviţe argintii, care păreau mai mult o cochetărie, un artificiu decât o jalonare a sistemului capilar pe curba anilor, a vârstei, a declinului ce va să vină. Nici gând să-i pese de asta! Deocamdată în ochii verzi, limpezi, surâzători sclipeşte numai o mare încântare de sine şi aceeaşi generoasă încântare de alţii, de tot ce vede împrejur, de tot ce i s-a întâmplat ieri, ce i se întâmplă azi şi i se va întâmpla mâine. Chelnerul pare fericit că serveşte un asemenea client, şi el pare fericit că e servit de asemenea chelner.

— Nu te-ai fixat încă? observă cu dezaprobare că Ion Ozun a început a citi lista de la capăt. În acest caz, dă-mi voie să fac un menu pentru amândoi. Cunosc toate specialităţile casei… De exemplu: o cegă rasol. Preferi cu maio-neză? Văd aci nişte ciuperci cu smântână. Iar ca să încheiem, ne prepară Iancu după toate regulele artei o pereche de sitari. Nu-i văd pe listă, dar m-a anunţat ieri că-mi rezervă. De acord?

Ion Ozun căzu de acord, descoperindu-şi o jalnică lipsă de personalitate. Alcaz văzu că mută incomodat sceptrul cu bot de raţă, căutându-i un loc. Făcu semn picolului.

— Ia bastonul domnului!

Picolul se execută. Ion Ozun se uită după suvenirul de familie cu sincer regret, îndoindu-se că are să-l mai revadă vreodată.

Până acum mâinile erau ocupate. Dezmierdau botul păsării palmipede şi lameliroste tot aşa cum treizeci de ani palma defunctului unchi grefier patinase fildeşul gălbui cu neclintită fidelitate. Eliberate de această calmantă şi tonică îndeletnicire, mâinile nu mai ştiau acum ce altă treabă să-şi afle. Frământară între degete mici cocoloaşe de pâine. Le clădi în efemere piramide, care nu vor dura cât a lui Keops.

— Îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi… vorbi Mirel Alcaz, turnând maioneză peste cegă. Din principiu vin la toate întâlnirile cel dintâi şi plec cel de pe urmă. E singurul sistem să nu laşi prietenilor timp nici să gândească, nici să vorbească rău despre tine. Să te foarfece, cum numai bunii şi dragii prieteni ştiu s-o facă… E tocmai ceea ce-i spuneam ieri lui Minu. Se opri cuprins de îndoială. Îl cunoşti pe Minu?

— Nu! mărturisi Ion Ozun, privind la sosiera cu maioneză din celălalt capăt al mesei ca la un astru inaccesibil.

Mirel Alcaz îi înţelese privirea şi-i trecu sosiera.

Explică apoi în continuare:

— Minu… Minulescu, mon cher ami! 11 Trebuie să-i faci neapărat cunoştinţa. Lui şi tuturor, de la „Capşa”, de aci, din foaierul teatrului şi de pretutindeni. Ca să răzbeşti în Bucu-reşti, dragul meu, prima condiţie e să-ţi cultivi relaţiile. Ajunge la început o jumătate de duzină. Pe urmă se iau unul de la altul, ca scarlatina, gripa spaniolă, guturaiul, râia… Picolo, toarnă vin şi Apolinaris! Nu amesteca! În pahare separate, mizerabile!

— Tocmai fiindcă e vorba de relaţii, aşa singur, cum am căzut aici din lună… crezu că a găsit o introducere potrivită Ion Ozun.

Celălalt nu-l lăsă să isprăvească.

— A propos de relaţii… Îmi spuse una bună Puiu. Pe Puiu cred că-l cunoşti.

Ion Ozun declară că nu-l cunoaşte nici pe Puiu. Mirel Alcaz se scandaliză cu desăvârşire.

— Puiu… Puiu Iancovescu! Cum văd, ai pierdut trei săptămâni degeaba dacă n-ai parvenit să cunoşti pe nimeni! În ce lume te-ai învârtit, dragul meu, până acum?… Neapărat trebuie să-ţi schimbi tactica… Dar să-ţi spun istoria cu Puiu, fiindcă e nostimă de tot… Povesti istoria cu Puiu (Iancovescu). Apoi alta cu Istrati (Micescu), cu Mărioara (Voiculescu), cu Gică (Elefterescu), cu Lucia (SturdzaBulandra), cu Mişu (Pop-Spătaru), cu Păstorel (Teodoreanu), cu Ionel (Vulturescu), cu Teofil (Steriu), şi alţii, şi altele, defilând rapid, apărând şi dispărând ca figurile din pragul ornicelor cu cuc. O jumătate din capitală. E prieten cu toţi; i-a văzut adineaori, ieri ori alaltăieri, cel mult acum trei zile; îi tutuieşte pe toţi şi toţi îl tutuiesc: tuturor le-a spus ceva, toţi i-au spus ceva.

Ion Ozun nu poate plasa un cuvânt. Cu o sumbră deznădejde gândeşte la bursucăria lui chir Panaioti, de unde a plecat astăzi dimineaţă şi unde se va întoarce diseară, con-damnat să nu evadeze niciodată din irevocabila mediocritate a celor unsprezece colocatari. A deşertat înadins paharele de vin unul după altul, să prindă curaj.

Când au ajuns la cafea şi când Mirel Alcaz a aprins ţigarea de foi, îndepărtând scaunul şi rezemându-se cu şira spinării în spătar, crezu că a găsit în sfârşit momentul potrivit. Dar în aceeaşi clipă un domn bătrân, cu ghetre albe şi cu monoclu atârnat în panglică lată şi neagră pe jiletca gri, apăru adus de o divinitate nefastă, şi fără introducere se aşeză la masa lor.

— Mirel, Mirel! ameninţă cu degetul lung şi uscat, de mumie. Toujours le meme!12 Te conservi… M-ai placat alaltăseară şi te-am aşteptat până la două jumătate…

— Am spus, mon prince 13, că nu ştiu precis… Poate vin, poate nu! Altfel, ştii că sunt cel mai exact om din lume! Dă-mi voie să-ţi prezint un prieten: Ion Ozun, tânăr publicist şi scriitor, despre care are să se audă în curând vorbindu-se; principele Antoine Muşat.

Principele Anton Muşat întinse mâna scheletică, şi dintr-o lâncedă privire a ochilor cenuşii şi mici, ascunşi în văgăunele orbitelor, evaluă individul din faţă ca pe-un obiect neînsufle-ţit şi lipsit de orice interes. Ion Ozun îşi aminti fără de voie fotografiile ziarelor de la rubrica fenomenelor curioase, sub titlul: „un caz excepţional de longevitate”; un şef de trib al pieilor-roşii, Rockefeller, entomologistul Emile Fabre sau decanul monahilor centenari din Tibet.

Atât de uscat, ca pergamentul, era acest supravieţuitor autentic sau pretins din neamul Muşatinilor şi atât de moartă îi era privirea când tăcea!

— Şi cu cine ai stat până la orele două jumătate, mon prince? întrebă Mirel Alcaz, pregătindu-se să asculte cu mare interes.

— Oribil! O companie oribilă! Toto, Iordan Hagi-Iordan, Săvel Gregoriady, un gigolo – nici nu-mi amintesc cum se numeşte. Şi antilopele din totdeauna… O dansatoare nouă, o unguroaică, Ilona. Un animal admirabil, mais d' une betise!…14. De mult nu m-am ambetat în aşa hal! S-a ridicat o lume foarte vulgară. Nu ştiu nici să se amuze. Nopţile au devenit sinistre… sinistre… sinistre…

Introduse sticla rotundă în caverna orbitei şi consultă lista. O aruncă dezgustat:

— Nici nu se mai poate mânca în acest Bucureşti…!

— Sunt sitari. Au fost minunaţi, nu? se adresă Mirel Alcaz către Ion Ozun, invocându-i mărturia.

— Da, destul de buni! aprobă moale Ion Ozun, silindu-se să nu pară prea entuziasmat, ca un june care în scurta-i viaţă n-a mâncat altceva decât sitari preparaţi după toate regulele artei şi ale lui Brillat-Savarin, părintele şi idolul gastronomilor.

Principele Anton Muşat nu dădu nici o importanţă acestor aprecieri. Bătu în masă:

— Două ouă moi, de raţă. Un lapte covăsit. O pară şi un marghiloman. Bine fiert, fără zahăr!

Ion Ozun îşi spuse că n-ar fi cutezat niciodată într-un asemenea restaurant să comande un dejun atât de frugal. Dar ceea ce era îngăduit unui prinţ de autentic ori de pretins sân-ge domnesc nu era permis unui muritor de rând oploşit în bursucăria lui chir Panaioti, cu toată averea 277 lei, numă-raţi.

Mirel Alcaz se ridică.

— Mă scuzaţi o clipă… Numai două cuvinte. Un răspuns unui prieten! arătă spre perechea care de două ori îi făcuse semne nerăbdătoare: domnul cu ochelari prinşi în ramă neagră, doamna cu părul roşu şi sânii opulenţi.

— Cine sunt? întrebă principele Muşat, împingându-şi mai profund monoclul să-i examineze.

— Fredy. Alfred Goldamm, bancherul…

— Acesta e faimosul Alfred Goldamm? se întoarse Anton Muşat să-l măsoare peste umăr din tălpi până-n creştet.

Bătrânul Aron Goldstein avea o cârciumioară pe una din moşiile tatei. Şi Fredy al dumitale, după cât îmi aduc aminte, acum vreo treizeci-patruzeci şi cinci de ani, umbla desculţ şi cu cămaşa de cit ieşită prin despicătura pantalonilor… L-am bătut o dată cu cravaşa fiindcă se agăţase de coada docarului meu de vânătoare… Nu s-ar fi spus că avea să devină acest american de darabani… În orice caz, femeia e epatantă! Îmi pare de undeva cunoscută…

— Te cred, mon prince… e o Ghiculeasă. Marie-Jeanne Ghica. E vorba să se mărite cu el…

— Non! Se miră Anton Muşat, lăsând să-i cadă sticla atâr-nată în şnur… E leit portretul maică-şi, Zoe… Minus sânii aceştia dc Sviţera. Mă miram de unde-i cunosc eu ochii Zoei Ghica…

Mirel Alcaz se depărtase. Principele, fiindcă nu avea altcui să-şi împărtăşească scandalizarea, continuă, adresându-se lui Ion Ozun:

— C' est inoui! 15 O Ghiculeasă să ia un asemenea sale type! 16. E drept, sunt o ramură colaterală şi degenerată a Ghiculeştilor. Născută tot dintr-o mezalianţă… Dar Zoe?! Zoe Ghica era una din femeile cele mai stilate din Ţara Românească prin optzeci şi nouă-nouăzeci! Frumuseţe, inteligenţă, spirit, cultură. N-aş fi dat-o pe marchiza de Sévingé, pe madame de Rambouillet, pe ducesa de Berry… Să-şi vadă la ce i-a ajuns fata!… Pauvre Zoe!…17.

Ion Ozun aprobă stupid, cu un surâs onctuos pe buze, făcând toate sforţările să pară foarte interesat de aceste peripeţii, şi înlăuntrul său, foarte flatat că din bursucăria lui chir Panaioti, se află aici, la masă cu un prinţ de viţă domni-toare, confident şi arbitru. Asemenea minuni numai în Bucu-reşti se pot în-tâmpla! Dacă e vorba să-şi creeze relaţii, cum l-a sfătuit Mirel Alcaz, a început călcând cu dreptul. Şi aprobă mai energic, turtind cu vârful cuţitului cocoloaşele de pâine şi chiar plasându-şi o opinie:

— E trist că nobleţea noastră…

Prinţul Muşat îl privi sever. El nu tolera să audă părerile sale confirmate de un oricine neîntrebat; de un Ion Ozun oarecare.

— Ce e trist că nobleţea noastră…?

— E trist că nu mai păstrează… că în sfârşit a părăsit o tradiţie… care oricât… se fâstâci Ion Ozun, pierzându-şi firea sub privirea cenuşie şi aspră.

— Ce ştii dumneata? rosti Anton Muşat, făcând semn chelnerului să-i pună înainte farfuria cu lapte covăsit şi presărând zahăr.

Ion Ozun, într-o subită inspiraţie, apelă la un argument disperat, inventând o poveste neadevărată de la început până la sfârşit:

— Ştiu, fiindcă m-am ocupat foarte de aproape. Lucrez la un studiu. La un eseu asupra boierimii noastre în ultima jumătate a veacului trecut. Am studiat documente. Acte şi scrisori. Testamente şi hârtii de afaceri… Mi-am făcut convingerea că e o clasă calomniată prea cu hurta de demagogia electorală a partidelor aşa-zis democratice. Va fi un eseu care să irite multă lume. Goleştii n-au fost boieri? Kogălniceanu n-a fost boier? Alecsandri, Costache Negri n-au fost boieri patrioţi şi democraţi?… Făcu o pauză, şi în vreme ce o pâlpâire a mustrării de cuget îl întreba unde-a por-nit şi unde-are s-ajungă, peroră cu o mai sfruntată energie: Şi Bălcescu n-a fost boier patriot şi democrat, progresist?

— Boiernaşi!… rectifică principele Muşat. În afară de Goleşti, ceilalţi, boiernaşi de-a doua şi de-a treia mână…

— Ce importanţă?… stărui Ion Ozun, deşertând paharul de vin, pe care şi-l umpluse singur, să-şi întreţină curajul şi verva. În studiul meu voi reabilita cu documente o clasă nedreptăţită brutal şi odios de oportuniştii politicei de azi!

Anton Muşat îl cercetă mai atent, ezitând între bunăvoie şi neîncredere.

— În acest caz se schimbă lucrurile! Dumneata eşti o pa-săre rară… Zici că te numeşti Ion Ozun? N-am auzit de numele acesta.

— Am publicat numai prin reviste. Numai fragmente fără importanţă. Nu sunt grăbit!… anunţă cu făţarnică modestie Ion Ozun.

— E foarte frumos pentru un tânăr şi foarte rar pentru vre-murile acestea de oameni grăbiţi. Îţi mărturisesc că-mi face plăcere!… La cea dintâi ocazie, îţi stau la dispoziţie cu tuieuri foarte interesante. Am acasă un sertar cu scrisori de familie în strânsă legătură cu evenimentele politice dintre 1870-1900… Exact în domeniul dumitale. De douăzeci de ani îmi tot propun să le clasific şi nu găsesc timp. Dacă eşti curios să le cercetezi, ne-am face un serviciu reciproc. Dumneata ai afla lucruri necunoscute de nimeni şi eu m-aş alege cu hârtiile cartate.

— Oricând… cu mare plăcere! se grăbi Ion Ozun, spu-nându-şi că la urmă n-ar fi o idee atât de proastă să debuteze în cariera literelor nu cu un eseu, dar cu un roman al clasei boiereşti, care se duce ca apa la vale, cum spunea unchiul său, Tăsică grefierul.

Dar în aceeaşi clipă se mustră cu dezgust de el însuşi, dându-şi seamă cât de uşor şi fără să roşească a minţit abandonând atât de slugarnic şi de laş convingerile sale şi căutând să câştige atât de ieftin simpatia unui bătrân decrepit, fălos şi desigur inutil. Ce diferenţă mai era între el şi între un cabotin ca Bică Tomescu? Între el şi un flecar, un om de nimic ca Mirel Alcaz?

Mirel Alcaz tocmai se întorcea. În drum poposea la ul-timele mese, să împartă strângeri de mână, bileţele de recomandaţii, bilete de teatru, o taină şoptită la ureche, o glumă auzită de la Minu, Puiu, Jan, Ionel, Istrati ori Simona.

Se aşeză frecându-şi mâinile:

— Am aflat o noutate senzaţională. Împrumutul nu se mai face!… M-a asigurat Fredy, care a avut ieri invitat la masă delegatul consorţiului american. Ceea ce înseamnă că zilele guvernului sunt numărate. Intrăm în criză… Vodă l-a chemat pe Titulescu, telegrafic, de la Londra. Începe iar să fiarbă cazanul lui Satan. Plata!

Plăti şi dejunul frugal al prinţului Anton Muşat, care o luase înainte, aşteptându-i la uşă.

— Atunci când vorbim? întrebă rugător Ion Ozun.

— Ah! uitasem! Treci mâine pe la redacţie. Acum trebuie să mă duc neapărat la tipografie, să intre ştirea în ediţie. Aranjăm mâine, poimâine. Nu e nici o grabă! Şi-ascultă-mă ce ţi-am spus. Cultivă relaţiile!… De exemplu principele Anton Muşat. În două cuvinte te previn: e curăţat complet. Trăieşte din expediente. Toată averea tocată pe Riviera, şi aici, la faţa locului, în cabarete, la club et eţetera. Dar înrudit cu toată lumea bună a Bucureştilor… Mi se pare că se cam înţeapă de o bucată de timp.

— Cum adică? întrebă naiv Ion Ozun.

— Ei cum?! Siringa… Morfină! Ai să-i vezi ochii. Supraveghează-i mai atent privirea. La vârsta lui, ce pasiune vrei să mai aibă?

La vestiar, Ion Ozun reintră cu bucurie în posesiunea sceptrului cu bot de raţă. Mirel Alcaz porni spre Sărindar, să arunce vestea proaspătă şi senzaţională rotativelor.

Principele Anton Muşat apucă braţul tânărului deşirat şi stângaci, cuprins de o bruscă simpatie pentru prepusul istoriograf al clasei boiereşti, sau poate cuprins numai de groaza singurătăţii.

— Mă aşteaptă la colţ maşina lui văru-meu, Barbu. Din când în când mi-o trimite pentru plimbare, deşi nu suntem în relaţii prea călduroase. Dacă nu ai altceva de făcut, trecem pe-acasă. Afli astfel unde stau. Fumăm o ţigară, bem o cafea şi un lichior. Pe urmă mergem să ne bucurăm de ultimile raze de soare la Şosea…

Automobilul era imens ca o vitrină. Şoferul, cu manta albastră şi cu nasturi de metal, salută, solemn ca un diplomat, deschizând portiera.

— Şi Barbu are documente foarte interesante, extrem de interesante!… spuse principele Anton. Dar cred că nu prea face caz de ele. Un om nou, Barbu, ca pentru aceste vremi!… Dacă nu l-aş şti din ce os se trage, aş spune că e un parvenit. Un arivist… Face politică… Bineînţeles, democrată! Director de bancă. Terenuri petrolifere în Dâmboviţa; vicepreşedintele consiliului de administraţie al filialei româno-americane pentru exploatarea şi valorificarea petrolului din scumpa noastră patrie. A găsit sistemul să se îmbogăţească, în timp ce noi, ceilalţi, sărăcim… Nici o mirare că relaţiile noastre nu sunt prea afectuoase…

Ion Ozun era preocupat să pară cât mai natural tolănit într-o maşină de-un milion jumătate, cu şoferul purtând blazon princiar gravat pe nasturi.

Locuinţa lui Anton Muşat nu-l surprinse. Era prevenit că intră în casă de om ruinat. O sală şi două încăperi laterale. Zestrea unui muzeu, înghesuită haotic, prăfuită, coclită, mucezită, ruginită.

Un valet contemporan cu stăpânul servi cafeaua. Principele Anton deschise o casă de fier, din care scoase sticla de bene-dictină, probabil singura valoare vrednică să fie zăvorită într-un adăpost blindat.

— Te las numai o clipă… Răsfoieşte aceste albume!… se scuză după ce sfârşiră cafeaua, ţigarea şi lichiorul.

Rămas singur, Ion Ozun se plimbă cu mâinile la spate, răsucind gâtul la fotografiile şi tablourile de pe pereţi. Se afla în faţa unui grup de la curse, în costume din preajma anului 1912. Rochii lungi, pălării minuscule, cocoţate pe coafuri imense. În mijloc, principele Anton Muşat, în jachetă, cu ţilindru şi tocul binoclului atârnat în curea. Niciodată lumea de acum doisprezece-treisprezece ani în urmă nu i s-a părut mai bătrână, ca din alt veac şi din altă planetă. Fotografia arăta ca o caricatură a timpurilor dispărute.

— Iată ceea ce nu se mai poate vedea astăzi, în epoca aceasta grotescă şi fără stil!… exclamă principele Anton, intrând şi apropiindu-se să privească şi el vestigiul trecutului atât de apropiat. Fotografia datează din 1912. Când pursânge-le meu Ienuper a luat premiul cel mare. S-ar crede că e un grup de acum o jumătate de veac. Mergem repede de tot… Ca Rollsul lui Barbu: cent trenţe a l'heure 18.

Ochii îi scânteiau înviaţi ca două licăre sub spuză. Ion Ozun se gândi la informaţiile laconice ale lui Mirel Alcaz: seringă, morfină! Desigur, a trecut în cealaltă cameră numai pentru aceasta. Să ceară seringii şi fiolei viaţă încă pentru un ceas.

— Acum putem merge!… Ştii unde stau… Mă găseşti acasă întotdeauna dimineaţa. Eu, înainte de ora unu după-amiază, n-am văzut de douăzeci de ani capitala. Nici nu cunosc aspectul străzilor, la ore atât de absurde. Allons! 19

Astfel, Ion Ozun parcurse toată Calea Victoriei de-a lungul, până la Şosea, într-o superbă limuzină, asemeni sutelor şi sutelor de necunoscuţi pe care îi invidiase astăzi diminea-ţă. Răspundea şi el la saluturile adresate principelui Anton. Purtat pe perne elastice, avu iluzia că se numără şi dânsul printre cei tari şi invidiaţi.

La Şosea, automobilele şi trăsurile se ţineau lanţ. Alergau întrecându-se să prindă ultimele zile frumoase ale toamnei.

Cerul era decolorat. Aerul, molatic. Adierea legăna cele din urmă frunze; dezmierda obrazul, prefirându-se cu o în-viorare voluptuoasă.

Femeile priveau spre crepusculul palid cu surâsuri melancolice şi absente. De pe toate chipurile dispăruseră bruta-litatea şi graba. Era un amurg grandios şi trist.

Trecu un echipaj demodat, prea mare şi prea înalt, cu valet în livrea şi cu o doamnă bătrână în costum anacronic.

Principele Anton Muşat salută până la pământ.

— Principesa Agata! spuse. Agata Bogdănişteanu.

Şi mai târziu:

— Ai observat cât de străină trece prin această lume nouă?… Poate nici nu vede pe nimeni. Ea se plimbă pe Şoseaua de acum patruzeci de ani, printre fantomele celor de acum patruzeci de ani… Rudele susţin că i s-a cam slăbit mintea. Eu cred dimpotrivă, că e mai cuminte decât noi toţi, fiindcă a ştiut să oprească vremea şi să trăiască numai în cea în care s-a simţit bine… Tinere! oricâte documente vei căuta şi vei răscoli, aceasta nu ai s-o poţi înţelege deplin!… Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi farmecul acestui Bucureşti aşa cum se afla înainte de pospăiala lui de modernizare şi de occidentalizare. Bucureştii cei mai apropiaţi de Orient decât de Apus. Acel din gravurile lui Raffet şi Bouquet, cu cişme-lele de la Filaret, unde Dinu Păturică, eroul lui Nicolae Fili-mon, ciocoiul cel nou, cumpăra pentru postelnicul Androna-che Tuzluc, ciocoiul cel vechi, apă boierească de un taler pe zi, încărcată la socoteală cu doi… Ca să înţelegi oamenii şi stările de acum trebuie să te întorci la vremea lui Caragea şi a lui Alexandru Constantin Moruz – acolo se află rădăcinile stărilor de azi, acolo năravurile şi tradiţia, tot ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar Podul Mogoşoaiei în Calea Victoriei… Încolo? Fă o asemănare între ce-a fost şi ce este!… Atunci cânta un calemgiu serenade cherei Duduca. Chera Duduca există încă, numai serenada sună altfel şi nu mai este cântată de un taraf sub geam. Există şi kiramelele Arghira, Rozalina, Kalmuca, numai că se numesc Dolly, Renée, Mary sau Nina. Şi bucatele cu cheltuială: chiabapu-rile, iahniile şi plachiile, crapii umpluţi cu stafide şi coco-nari, paporniţa cu anason de Chio, chiar tămâiosul e tot de Drăgăşani!… Iar tarafurile de ţigani, după care aleargă la hale şi la Băneasa cheflii snobi în zori de zi, tarafurile acelea nu atrag oare juneţea ostenită de jazz-band-uri, de banjo şi de havaiane, tocmai fiindcă în larma ţambalagiilor se prelun-gesc metarhanelele şi tumbelehelurile în jurul cărora se adu-nă toată cască-gură măhălălei în ziua când se îmbracă un nou boier, şi în poarta curţii domneşti, başi-bulucbaşa striga numele şi rangul boieriei? John, opreşte un moment…!

Automobilul viră curb în faţa vilei „Minovici”, făcând front cu alte maşini aşezate pe două rânduri, toate lucioase şi noi, toate uriaşe şi scumpe, ca o expoziţie de modele şi ca o întrecere a vanităţilor. Altele treceau spre Băneasa, altele se întorceau dinspre Băneasa. Clopoţeii de cleştar din turnul vilei sunau limpede în aerul sonor al toamnei.

Principele Muşat, cu ochii scânteietori, aprinşi din cenuşa răcită a privirii dintotdeauna, se răsuci şi urmă:

— Numai aşa, tinere, ai să înţelegi de ce iubesc şi urăsc acest Bucureşti! În el nimic nu e nou… Totul a mai fost! Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai laco-me. Încolo? În sala de bal a domniţei Ralu, la Cişmeaua Roşie, protipendada juca menuet, cracoviană, cotilionul, val-sul şi ecoseul; la mahala gloata se mulţumea cu pristoleanca, chindia şi zoralia. La ceaiurile dansante şi la balurile de binefacere, nepoţii şi strănepoţii celor de atunci, şi mai ales nepoţii şi strănepoţii slugilor lor de atunci dansează foxtrot, shimmy, tango şi nu mai ştiu eu ce… Muzica de pe estradă e africană, americană, englezească, argentiniană, cubană; dan-ţul şi-a schimbat ritmul; dar numai un lucru n-a putut fi schimbat: cei care dansează acum sunt nepoţii şi strănepoţii celor care dansau atunci, sau nepoţii şi strănepoţii argaţilor care atunci dănţuiau chindia şi pristoleanca… Ne învârtim în aceeaşi lume; doar că unii coboară şi alţii se înalţă; doar că şi unii şi ceilalţi şi-au schimbat chipul şi portul… Mahalaua popei Darvaş se numeşte altfel. În locul Marghioalei, nevas-ta serdarului Dumitrache Bogdănescu de la teatrul de scân-duri înălţat la curtea banului Manolache Brâncoveanu, joacă la Naţional, ori Teatrul Mic sau la Regina Maria actriţe care au poate mai mult talent, dar au mai puţin stil. În locul spectatorilor, veliţi boieri cu bărbile albe, îmbrăcaţi în ante-reu de suvai alb cu vărguliţe de fir, cu fermenea cu buhur ca paiul grâului şi cu giubea de zuf albastru vremea a adus în fotoliile de orchestră şi în loji spectatori mai puţin veliţi, în smoching şi în jachetă, cu mustăţile rase şi cu chelie, iar la scară, în loc să aştepte butcile şi carâtele, aşteaptă Rollsurile, Buickurile şi Packardurile. Aceştia sunt însă strănepoţii acelora. Ciocoi vechi sau ciocoi noi! Ceva din sângele morţi-lor a trecut în arterele viilor… Oamenii trec, rasa rămâne! Chiar nesaţiul acesta de lux al capitalei îl găseşti moştenire veche în năravurile epocei, aspru mustrate în pitacul dom-nesc din leatul 1794 al lui Ion Alexandru Constantin Moruz, voievod şi domn al Ţării Româneşti, poprind vânzarea de fiude şi limaş, zadetică în cusături şi basmale, „lucruri ce pricinuiesc cheltuială zadarnică şi stingere de obşte”, făcute zapt la cămara domnească şi scoase din ţară afară. În loc de hataia de Veneţia, camohaş, sadea, sandal cianfes, narez pungiuc, tulpan Mosc, şal de India ciceacliu, cetari şi gâzii de Brusa, de ghiordane de diamant, rubin şi matostat, de caofiţe de aur; chera Duduca şi kiramelele contimporane se aprovizionează tot de pe Lipscani şi de pe Podul Mogo-şoaiei, cu alte podoabe purtând alte etichete, din Rue de la Paix, Faubourg St.-Honoré sau Avenue de l'Opéra; dar deosebirea rămâne fără însemnătate. Năravurile poartă alt nume, ca şi eticheta mătăsurilor, ca şi oamenii. Dar năravu-rile sunt tot acele şi, sub numele nou, oamenii tot aceiaşi!… Pe domnii care vorbesc despre occidentalizarea capitalei îi poftesc într-o zi de paradă pe Calea Victoriei. Atunci când măhălălile desfundate revarsă gloata să caşte gura la defilă-rile filmate de Serviciul geografic al armatei. În norodul asu-dat şi ghiontindu-se, ca şi în soldaţii bătând talpa în asfalt recunoşti strănepoţii norodului care se îmbulzea în jurul palatului domnesc cu privdoare largi, unde voievodul se întindea pe divan să-şi bea cafeaua şi să-şi sugă ciubucul. Şi recunoşti strănepoţii catanelor spătăreşti cu mintene, porturi şi ghebe cu găetane, strănepoţii călăreţilor polcovniceşti, ai tălpaşilor dorobănţeşti cu chivere şi cimpoaie, ai scutelnici-lor şi ai seimenilor cu haine roşii şi moţuri galbene, aşa cum defilau pe Podul Mogoşoaiei în ziua de Sfântul Gheorghe, patronul de atunci al Ţării Româneşti… Nume schimbate, porturi schimbate, dar viaţa prelungindu-se aceeaşi, fiindcă sângele a rămas acelaşi… De aceasta mi-s dragi Bucureştii şi de aceasta îi urăsc, arză-i focul! Aici mi-am mâncat tinereţea şi viaţa şi averea. Câteodată găsesc totul hidos şi netrebnic, ca o mahala a Fanarului abia mai pospăită cu o minciună de civilizare. Capitală? Cetatea Dâmboviţei, cetatea Bucureşti-lor? Ce fel de cetate?… O cetate rezistă inamicului, suportă asedii, îşi căleşte sufletul în suferinţă şi abnegaţie. Ce suflet să aibă acest Bucureşti şi de unde să-l aibă? Bătăliile se desfăşurau aiurea; voievodul şi curtea o tuleau în văgăunile munţilor; năvălitorii dădeau foc caselor părăsite, case şi curţi de bârne, de butuci, de lut… Pe urmă, când pojarul se potolea, când se răcea cenuşa peste ruini, când se îndepărta ropotul cailor, totul era cum a mai fost!… Curtea voievodului se întorcea cu alai de bejenie, coconii şi domniţele, slugile şi arnăuţii, carăle cu scoarţe şi tacâmuri de argint, lăzile vistie-riei îşi făceau intrarea cel mai adesea pe furiş, noaptea. Cu alt scârţâit de roţi purcedeau îndărăt chervanele şi caleştele boiereşti din ascunzătorile mănăstirilor sau din târgurile Ardealului, acelea da, adevărate cetăţi, cu ziduri şi metereze. Căsoaiele bucureştene de bârne şi tizic, mistuite de flăcări şi de fum, intrau pe mâna meşterilor să capete o făţuială nouă. Şi tot aşa înviau din cenuşă morile de pe apa Dâmboviţei şi hanurile de cale domnească. Neguţătorii gabroveni şi lipscani scoteau la iveală iarăşi mărfurile lor; cârciumarii desfundau alte antaluri de vin; scripcarii zdrăngăneau alte cântece proaspete de jale, unele, cele mai multe însă de veselie şi de petrecere; în cerdacurile largi, boierii cu perne sub şale se întindeau iarăşi la nesfârşite taifasuri, pufăind din ciubuce şi sorbind din felegeanul de cafea. Ţigăncile roabe legănau în scutece s-adoarmă alte generaţii de odrasle, a căror viaţă nu putea fi alta decât asemeni celei trăite de părinţii lor – trăită în prezent, nesăţioasă de prezent, cu prea puţine amintiri reconfortante din trecut şi fără grija zilei de mâine. Mai ales fără această lipsă de grijă a zilei de mâine!… Aşa ai să-ţi explici ciudata indiferenţă faţă de viitor a lumei pe care o vezi de jur împrejur. Această aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fără un ieri, fără un mâine. Nu ştie ce înseamnă „strânge bani albi pentru zile negre!” E un oraş de „ce-am avut şi ce-am pierdut!” Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi strigă şoferului sau birjarului: „Înainte!… Dă-i drumul înainte, oriunde!” Ce suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?… Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?… Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii. Atunci îi urăsc şi-i osândesc şi mi se pare că nu găsesc cuvinte îndestul de grele… Pe urmă mă trezesc iubindu-i cu înduioşare, cum îmi iubesc şi târgul acesta în care am să mor fără a fi trăit ceea ce se cheamă o adevărată viaţă: viaţa! De câte ori am plecat, după o lipsă de un an ori doi, tot aici m-am întors… Probabil că tot aşa îşi iubeşte viermele putreziciunea în care s-a născut şi trăieşte… John, putem pleca!

După un timp, râzând:

— Şoferul lui Barbu e englez, fiindcă aşa cere moda. Vizitiul lui bunicu-meu, care a fost şi bunicul lui Barbu, era arnăut, fiindcă aşa cerea moda. Cum vezi, nimic schimbat. Totul e cum a mai fost…!

Principele Muşat se înghemui în fundul maşinii, pe pernele elastice.

Ochii se stinseră.

Obrazul deveni deodată foarte bătrân şi trist, ruinat şi scheletic.

Flacăra artificială de viaţă se sleise. Întoarcerea fu posomorâtă, printre automobile şi echipagiile gonind să prindă ultimul amurg al toamnei, blând şi de-o vastă întristare.

— E o seară dinainte de război! suspină uşor ca o şoaptă principele Anton Muşat.

Ion Ozun nu auzi ori nu înţelese.