Capitolul III

Mai sunt şi întâmplări cu morţi.

În acea vară s-a sfârlogit iarba dogorită de-o arşiţă uscată, cum nu-şi aduceau aminte moşnegii să fi apucat din tinereţele lor.

La Sfântul Gheorghe a ţârâit o ploaie subţire şi clocită, parcă se deşertase rămăşiţele dintr-un fund ruginit de stropitoare.

Pe urmă fântânile cerului s-au închis şi fântânile pământului s-au sleit.

Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop şi nu s-a văzut nor. Grâul s-a ars, chircit, cu un singur nod în pai, rar şi cu pecingini goale în lan, ca ţepii pricăjiţi dintr-o barbă de spân. Popuşoaiele s-au îngălbenit, cu frunza răsucită şi ofticoasă, de la întâia praşilă. La a doua, frunza era ruginită ca înaintea culesului.

Pe imaşurile roşcate mugeau vitele de sete, lungind gâturi cât cumpenele de fântâni. În pădure trosneau fagii şi brazii, uscaţi ca toaca şi cerşind văzduhului arzător udeală.

Pârăul Voievodesei a mai prelins, un timp, o aţă încropită şi împuţinată de ape pe prunduri; pe urmă au rămas numai ochiuri stătute şi putrede sub răchitele cu izvoare, iar pe la începutul lui cuptor s-au zvântat şi acelea. În nisipul covăţit al albiilor se scăldau stolurile de grauri. Broaştele piereau printre pietrele încinse şi se scoceau moarte ca pastrama neagră la soare.

Într-o dimineaţă, nevestele s-au întors cu cofele goale şi de la cinci budăie din deal, unde mai rămăseseră cele din urmă izvoare vii. Apa s-a tras în fundul pământului şi acolo.

Mugeau turmele de sete; acum zbierau şi plodurile lângă doniţele dogite din cercuri.

Pe unde-a curs pârâul în albie străveche de sute de ani, scoarţa crăpase să încapă mâna până la cot. Colbul pe drum se aşternea moale şi gros, de două palme. Frunzele sălciilor spânzurau subţiate; ninsă de cridă albă era şi cătina gardurilor; spinii se desfăceau singuri din rădăcină şi-i găseai în mijlocul drumurilor, zbârliţi ca aricii.

La suflarea cea mai nesimţită de vânt, spinii aceştia începeau să fugă, rostogolindu-se pe câmpurile arse. Valu-rile de colb înecăcios se înălţau frigând ochii, urzicând obrazul şi astupând satul cu o perdea cenuşie, ca o oază blestemată şi osândită din nisipurile Africii, unde apa a pierit pe-un fund sărat şi nimeni nu mai aşteaptă decât pustiirea şi moartea.

Iar toate semnele erau încă şi de-o mai cumplită sărăcie.

Găinile se ouau părăsituri cât nuca şi aluna. Degeaba le aruncau gospodinele peste casă, menind şi rostind un anume descântec, învăţat de la baba Maranda.

Nori nu s-au ivit în geana cerului.

Ba într-o zi, vârcolacii au mâncat şi o jumătate din soare. Luna se plimba pe cerul pustiu, cercănată şi albă, ca un ochi de mort.

Apoi, într-o vineri, începu să se zghihuie un vânt uscat şi fierbinte, semn că undeva s-a fost spânzurat un om şi că sufletul lui nu-şi găseşte iertare şi odihnă.

Vântul dogori cele din urmă pete de verdeaţă ruginie. Satul a adus sfânta cea fermecătoare de minuni de la mănăstirea Neamţului, creştinii au deznodat gologanul de nafură din colţul basmalei, au îngenuncheat pocăiţi, cerând iertarea păcatelor şi îndurarea cerului; dar cerul tot nu şi-a dezlegat fântânile.

Mai mult s-au îndârjit atunci în căutarea comorii, care însemna singura izbăvire din sărăcie şi foamete.

Nevestele, cu ajutorul babei Maranda Cuţuianca, au căutat să afle pricinile acestei urgii şi să caute vinovaţii, dar n-au aflat niciuna, nici alta. Nu fusese trecut nici un mort peste apă; ceea ce ştiut este că-i mare primejdie de secetă. Nici o gospodină nu lucrase în toate joile, de la Joia Mare până la Ispas; ceea ce iarăşi ştiut este că ar fi legat ploile pe întreg anul! Cineva le legase cu voinţă; dar era greu de aflat cine şi cu ce gând.

Au încercat fără folos şi poveţele babei Maranda. S-au ales trei neveste şi împreună cu Catinca lui Costache Tălpăligă, îngreunată de al zecelea prunc, au mers peste dealuri şi sate, până la apa curgătoare a Moldovei, să o scalde acolo şi să toarne apă din ciur pe dânsa. La întoarcere, au adus veste cum că pe aiurea a plouat la timp potrivit, oamenii sunt voioşi; câmpu-i mândru şi pe alocuri a început secera.

Au aşteptat.

Dar norii au rămas ascunşi după marginea cerului. În schimb, Catinca lui Costache Tălpăligă a dat naştere şi ea la un fel de părăsitură, înainte de vreme. Un fapt: o urâţenie fără unghii, cu ochii astupaţi şi cu două guri, una deasupra alteia, ceea ce nu s-a mai văzut până atunci şi nu poate să fie decât semn de mai cumplită foamete şi de mânie a lui Dumnezeu.

Baba Maranda a mai încercat alte ştiinţi ale ei.

A trimis doi flăcăi până la cărămidăria din Bolinţi, să fure tiparele de cărămidă ţiganilor şi, după ce le-a menit a ploaie, le-a semănat unul câte unul, în fiecare fântână din sat. Alt flăcău, fecior şi curat la trup, a fost pus să fure toaca bisericii şi s-o sloboadă în fântina Ţapului; dar cerul a rămas mai departe neîndurat şi fierbinte ca sticla topită, iar pe fundul fântânilor n-a răsărit picul de apă.

Femeile se căinau, vitele mugeau, plodurile scoteau scheunături subţiri şi vlăguite de foame şi sete, câmpul era pârjolit şi deşert; gospodarii din Pisc, cu atât mai vârtoasă înverşunare, căutau comoara, sfărâmându-şi cazmalele şi lopeţile în pământul tare cum e cremenea.

Se strămutaseră din loc în loc, până în poienile afunde ale pădurilor.

Însă tot ce s-au învrednicit a găsi a fost o hârcă de om într-o zi, şi, în altă zi, într-un copac scorburos şi rămas în picioare, o arătare mai înfricoşată decât toate. Alt semn, cu cine ştie ce tâlc al urgiilor care îi mai păştea.

Din treacăt, Alecu Toader Precup a Dăscăliţei, rămas în urmă de soţii lui, izbise cu toporul în trunchiul fagului uscat. Lemnul sunase a gol. S-a mai întors să mai lovească o dată, şi, la a doua pălitură, căzu o bucată din trunchi ca o uşă sărită din ţâţână, lăsând ochilor nemaipomenita privelişte de spaimă.

Lipit de peretele scorburii, rezemat ca într-un sicriu în picioare, se afla un schelet omenesc, cu zdrenţe putrede pe el şi eu văgăunile orbitelor negre holbându-se la Alecu Toader Precup a Dăscăliţei.

Omul, cât era el de voinic şi de spătos, a simţit că-i lunecă toporul din mână şi abia a mai avut glas să răcnească.

Toţi s-au repezit cu sape şi târnăcoape, crezând că-i vorba de-o fiară a codrului, şi toţi au rămas încremeniţi, la plina de groază arătare.

Căpăţâna mortului rânjea la dânşii cum rânjise şi la Alecu Toader Precup. Prin haina putredă şi spânzurând în bucăţi, ieşeau la iveală gratiile coastelor. Gângănii ne-gre fugeau pe osul alb. Dar nu mai erau gângănii care se hrănesc din hoit, fiindcă putreziciunea cărnii de mult se sfârşise. Era un mort neîngropat, acolo, poate de treizeci, poate de patruzeci de ani, poate mai demult.

Poate se ascunsese din viaţă, gonit şi rănit, şi poate că aşa l-a găsit moartea în scorbură. Ori poate l-au ascuns alţii, după ce i-au luat zilele şi l-au prădat, să-i piardă şi urma.

Unul atinse straiul muced, să vadă de nu se află cumva armă sau chimir hoţesc, cu plăsele de cuţite. Scheletul se clătină, porni către dânşii şi se nărui peste picioarele lor, atât de repede şi de neaşteptat, încât abia au avut vreme să sară în lături, făcându-şi cruce şi chemând în gând apărarea Maicii Precista.

Acum se văzu că mortul nu se ţinuse drept decât prin minune şi prin sprijineala neatinsă de ani şi de ani a sicriului lui strâmt. Oasele s-au risipit ca o jucărie sfărâmată. Tivda, desprinsă din verigele gâtului, se rostogolise până departe şi se oprise, aşezată pe ceafă, să le rânjească în faţă cu toţi dinţii ştirbiţi şi cu văgăunile ei de întuneric.

Asemenea descoperire, care a cutremurat oamenii de spaimă, aduse în sat procurorul şi doctorul din târg, pentru cercetări şi prepusuri.

Părerea şi-au făcut-o îndată, şi se potrivise cu a tuturor.

Era într-adevăr un mort vechi de-un sfert de veac, poate de treizeci ori de patruzeci de ani. Un mort străin de aceste locuri, după rămăşiţele portului putred; poate vreun hoţ de codru ucis de tovarăşi, dacă nu cumva lovit de vreo poteră şi adăpostit prin a lui voinţă în scorbura unde l-a ajuns ceasul din urmă.

Pentru asemenea întâmplări neştiute de nimeni, sau acuma uitate de cei ce le-au ştiut, nu mai există judecată omenească, chiar de vor fi fiind pe undeva vinovaţi. Oamenii stăpânirii dădură slobozenie de înmormântare.

Pe urmă, porniră la datoriile lor, ducând la oraş veste plină de minunare, despre ce-au văzut dânşii mai arar de văzut chair decât un mort într-o scorbură putredă: un sat prăpădit de secetă şi flămând, pornit cu alai zi şi noapte, să caute comori pe coclauri.

— E un caz frecvent de contagiune colectivă! Pusese medicul diagnoza.

Şi cum era proaspăt venit din şcolile lui înalte şi dobă de carte, găsi prilejul să istorisească o mie şi unul de exemple despre asemenea nebunii colective.

Gospodarii din Piscul Voievodesei au rămas acasă, cu mortul şi comorile lor.

Au adunat osemintele şi rămăşiţele putrede de îmbrăcăminte; le-au pus grămăjuie în cutia de brad prea largă pentru ce rămâne dintr-un om (fie el sfânt ori păcătos) după o moarte atât de veche; şi apoi au pregătit înmormântare creştinească.

Atunci, de departe, din munte, unde se afla cu turma dusă la iarbă cu colţ verde şi la izvoare nesecate, a coborât şi baciul Timofti Gâţulea, adus peste pripoare şi văgăuni de zvon.

S-a uitat lung la oasele albe, a pipăit cu degetele lui de moşneag criţos peticile mucede, a mers la locul scorburii şi s-a întors ca să plătească din a lui pungă pomenile şi sărindarele pe un an înainte.

După care fapte, toată noaptea s-a înfundat de unul singur, la crâşma lui domnul Leiba Ţudic, şi a cinstit cu două pahare şi cu un tovarăş nevăzut.

— Domnu Ţudic, acuma am înţeles eu ceea ce nu-i putusem afla înţelegerea…!

Domnul Leiba Ţudic ridică bărbuţa rară şi ochii stinşi de după tejghea, ca să întrebe cu oarecare nelinişte:

— Ce-ai înţeles dumneata, bade Timofti?… Şi de ce bei singur şi nu mă laşi să trimit un copil de-al meu, să cheme nişte oameni de omenie şi să-ţi ţină de urât şi tovărăşie, la un păhărel de bună băutură?… Iaca, poate să-l cheme pe Tălpăligă… Ia vină tu, Moişilică! Strigă spre odăiţa din fund.

Baciul făcu semn de împotrivire cu mâna:

— Lasă-l pe Moişilică să se culce, jupân Leiba, că-i târ-ziu şi n-am nevoie de tovarăşi… În noaptea asta, vreau să ciocnesc cu paharul aista plin, pe care nu-i nimeni ca să-l deşarte, aşa cum am deşertat eu cu un oarecare frate de cruce multe pahare de palincă şi de trăscău…!

Timofti Gâţulea ciocnea paharul lui plin cu celălalt pa-har plin, al nimănui, şi golea pe gât cu o aprigă vrăjmăşie băutura arzătoare ca flacăra.

Lumina lămpii sfârâia împuţinată şi fumegoasă. Sub şiragurile de covrigi tari ca piatra, domnul Leiba Ţudic moţăia deasupra catastifelor lui de datorii şi tresărea speriat când baciul bătea cu pumnul în masă, cerând altă jumătate de trăscău moldovenesc, în amintirea celui adevărat, din ţara ungurească.

— Te uiţi la mine şi te miri, domnu Ţudic?… Întrebă într-o vreme Timofti Gâţulea.

— Eu nu mă mir de nimica… Se apără domnul Ţudic. De ce să mă mir? Odată omului îi place să râdă şi să povestească cu tovarăşi! Altă dată îi place să-l lase lumea în pace şi să nu-l întrebe, ce n-are el de povestit la nimeni. Eu am crezut că vrei un prieten… Dumneata mi-ai răspuns că nu vrei un prieten. Am înţeles şi nici nu vreau să mă gândesc de ce nu vrei dumneata un prieten.

Baciul atinse uşor paharul tovarăşului nevăzut.

Apoi, scuturându-şi pletele albe şi unse cu unt de oaie, grăi privind locul gol, parcă l-ar fi chemat pe cel lipsă de acolo să vină şi să-l asculte, martor la cele ce are a spune:

— Eşti mare şi ascuns înţelept, domnu Ţudic!… Aceasta ai învăţat-o din cărţile dumitale cu buchiile ca păianjenii, pe care văd că le-ai citit bine şi ţi-au dat bună învăţătură. Ce prieteni să chemi? Adevărat!… Eu beau aici cu un prieten pe care nu-l vede lumea, nici dumneata. Dar prietenul acela a fost mai bun decât toţi câţi sunt şi-au să fie vreodată. Şi pe prietenul acela l-am crezut pierdut şi l-am găsit! Nu-i cum îl ştiam, înalt cât bradul şi rău la mânie şi pe urmă blând la frăţie… L-am găsit aşa, cum am să fiu eu şi ai să fii şi dumneata… Nişte ciolane şi-un strai putred! Eu nu beau cu acesta de-acum… Cinstesc să-mi amintesc cu acela de atunci, şi aceluia îi cer eu iertare. Acela se cheamă că a fost prieten, care a pătimit alături cu tine… Pe urmă, poate a fost odată la strâmtoare şi a vrut să vină la tine, fratele lui, să-ţi ceară adăpost şi uşurare în primejdie. Poate că n-a venit singur şi poate că a avut alt tovarăş şi tovarăşul acela s-a lăcomit de la cine ştie ce împărţeală!… Şi poate tu l-ai aşteptat după cum ţi-a fost trimis el răspuns, şi dacă n-a venit, ai crezut că-i prieten pierdut şi fără credinţă. Şi după ce l-ai şters din inima ta, când l-ai uitat şi n-ai mai vrut nici să-i pomeneşti numele, el vine cu oasele lui putrede să-ţi spună că n-ai avut drept să arunci asupra lui năpastă… Acestea nu se află scrise în cărţile dumitale, domnu Ţudic, dar văd că prea bine le înţelegi…!

— Eu nu înţeleg nimica… Vorbi cu glas moale domnul Ţudic, de după tejghea. Nici nu înţeleg nimica şi nici nu vreau să înţeleg nimica!… Eu am destule necazuri ale mele, bade Timofti, ca să-mi mai sfarm eu capul şi să mă amestec unde n-am cădere…

— Şi aici ai dreptate, domnu Ţudic! Nu vrei să ştii şi nu vrei să te-amesteci… Nici nu ai la ce să te amesteci… Dacă n-aş fi un moşneag aproape de mormânt cum sunt, ai avea atunci ce să povesteşti şi la alţii, când ai spune, de o pildă mâine, că Timofti Gâţulea s-a lepădat de ciobănia şi de turma lui şi a plecat el undeva să caute un anumit om… Atunci ai avea ce înţelege, chiar dacă nu vrei să te amesteci!… Ai înţelege că Timofti Gâţulea a mers să plătească unui frate rău şi fără credinţă, cum scrie în legea codrului, despre care ţi-am spus eu odată… A mers, l-a căutat, l-a găsit şi i-a plătit… Dar acuma, îţi vorbeşte un moşneag cu puterile împuţinate, care a prins rădăcină şi muşchi… Şi poate şi pe vinovatul acela nu mai are de ce să-l caute… Se va fi găsit altul să-i plătească, ori e acuma un moşneag, păcătos ca şi mine… În cărţile dumitale scrie că din acei doi fraţi, care s-au chemat Cain şi Abel, pentru ucidere de frate Cain a primit o pedeapsă mai grea decât îi putea veni lui de la oameni. Pedeapsa aceea nădăjduiesc că şi-a luat-o singur şi acel Cain pe care îl cunosc eu… Domnule Ţudic, ai să-mi mai umpli dumneata şi jumătatea asta de sap, şi după ce am s-o golesc am să plec la oile mele şi am să te las să te culci, fiindcă tot o văd pe madam Sara că se uită prin perdeluţa cea roşie şi-mi pare mie că nu poate să-şi găsească somn…!

Baciul Timofti a deşertat şi jumătatea aceea de şip şi a plecat apoi, pe lună, prin codru, la oile lui din munte.

Dar o întâmplare aduce pe alta, măcar că nu e nici o legătură între ele.

La cârciuma lui domnu Leiba Ţudic, peste vreo două zile s-au înfăţişat doi oameni necunoscuţi.

Erau străini; după port şi după vorbă, din ţinuturile mai din jos. Au cerut vin şi, cum era zi de duminică, s-au dat în vorbă cu gospodarii veniţi la domnul Ţudic, aşa numai să vorbească şi să privească, fiindcă în vara aceea de secetă şi de calicie nimeni nu mai avea un gologan de-un pahar de rachiu, iar domnul Ţudic trecuse peste puterile condicii lui de veresie.

Străinii au făcut cinste cu vin şi au întrebat despre lucruri neînsemnate, până când au ajuns la ceea ce se vede că îi adusese până aici.

— Am auzit că este o comoară prin partea locului… Vorbi unul. Şi-am auzit că tot satul o caută şi n-o găseşte.

— Este! Mărturisi Costache Tălpăligă, cu ochii aţâţaţi de băutura de care nu se mai atinsese din primăvară. Este! Am căutat-o, o căutăm şi n-o găsim. S-o tras în inima pământului.

— Şi cum aţi căutat-o, dumneavoastră? Unde? Şi ce-aţi făcut anume, vă rog, ca s-o găsiţi?… Întrebară amândoi, cu mare curiozitate.

Oamenii istorisiră.

Străinii ascultau, uitându-se unul la altul în semn de înţelegere, şi din când în când, râzând pe sub mustăţile stufoase peste măsură şi lungite până la urechi.

Râdeau cu milă şi clătinau din cap.

Mai plătiră alt vin. Pe urmă, mărturisiră că şi ei sunt căutători de comori, dar cu altă chibzuială şi cu altă pregătire.

Erau doi oameni scurţi în picioare, cu trupurile grozav de mari şi de late, mustăcioşi foarte şi semănând ca doi fraţi. Purtau pantaloni largi şi creţi, băgaţi în cizmele colbăite de drum lung. Purtau strai de şiac negru, călugăresc. Pe cât erau de dăruiţi din belşug de Dumnezeu în caierele mustăţilor, pe atât de goală le era tidva, tunsă până la piele, cu maşina, ca recruţii la oaste.

Erau doi oameni negri şi cum nu se vedeau în fiecare zi.

Păreau a şti toate locurile cu comori din ţara romî-nească şi păreau a avea leac pentru toate răutăţile pe care le scornesc vâlvile comorilor, să-şi apere tainiţele date în pază. Spuneau că vin din jos. De unde anume, n-au găsit cu cale să lămurească. Nici n-au spus cum îi cheamă. Au lăsat casă, nevastă, gospodărie şi vite, şi au ajuns aci.

— Am venit cale de trei zile şi trei nopţi – grăi unul din cei doi – fiindcă a ajuns vorba şi până la noi despre această comoară din acest sat!… Şi am venit să vă spunem să ne primiţi şi pe noi, s-o căutăm după ştiinţele noastre. Am înţeles de la început că aţi apucat drum greşit. Noi avem să cercetăm locurile… Tovarăşul meu are o vărguţă care îşi îndreaptă botişorul singură încotro simte că este dedesubt aur sau argint. Ia arată, te rog, vărguţa…!

Celălalt, scoase o vargă scurtă şi lustruită, din tureatca cizmei şi o întinse tuturor spre cercetare.

Toţi o pipăiră şi o răsuciră.

Era o vargă, ca toate vergile… Străinul o şterse, trecând-o prin palma strânsă şi o înfipse la loc, în cizmă.

— Mai întâi – vorbi acelaşi străin – ţin să vă spun de la început că noi înţelegem să facem parte dreaptă şi satului… Aceasta pentru noi e lucru sfânt. Şi pe urmă avem a vă ruga să ne lăsaţi în pace, la meşteşugurile noastre… Căci meşteşuguri avem multe. El ţine în tureatcă varga, care are să ne ducă de-a dreptul la locul cel bun. Şi după ce aflăm locul, eu am aici ceva ce nu au mulţi în ţara românească şi poate chiar în toată lumea, câtu-i de largă!

Spunând întinse palma şi toţi priviră în palma străinului.

Nu se vedea nimic.

Străinul râse tresăltat:

— Nu este nimic, poate vreţi să ziceţi?

— De!… Spuseră oamenii într-o doară. O fi fiind şi nu-i a vedere ochilor noştri.

— Vedeţi crestătura asta, de colea?

Toţi mai priviră o dată.

Chiar şi domnul Ţudic ieşi din nepăsare şi se mişcă de după tejghea să vadă crestătura din palma străinului. Era o crestătură mică, un semn alb, cu o urmă neagrăalbăstrie sub pielea tămăduită şi întinsă luciu, la loc.

După ce-i lăsă să privească bine, străinul închise pumnul, cum strângi un ban de aur să nu-l pierzi.

Lăsă o îndelungată aşteptare şi rosti rar:

— Aici, am eu iarba-fiarelor!… Aşa e că la aceasta nu v-aţi gândit?

Toţi rânjiră un râs nevolnic, cu mâinile la gură, cuprinşi de mare mirare.

Într-adevăr, nu se gândiseră! Şi chiar de s-ar fi gândit, ştiau ei că numai o dată la o sută de ani se găseşte un om norocos, să afle iarba-fiarelor.

Străinul păru foarte mulţumit de această mirare a tuturora.

Grăi cu siguranţă de sine:

— Cu aceasta deschid eu orice comoară din lume! Dacă vreau, deschid şi visteria ţării!

— Şi cum ai făcut dumneata de-ai aflat-o? Întrebă Costache Tălpăligă, muncit de neastâmpăr.

— Aceasta e o poveste puţin cam lungă, dar avem să mai cinstim un kilogram de vin şi am să v-o istorisesc.

Străinul turnă tuturor pe rând şi povesti:

— Trebuie să ştiţi că eu am umblat cincisprezece ani după această iarbă-a-fiarelor!… Am umblat, m-am lovit de una şi de alta, dar nu m-am lăsat… Şi am făcut bine că nu m-am lăsat, fiindcă după cum vedeţi am izbutit. Poate ştiţi şi dumneavoastră că această buruiană creşte numai unde a fost trăsnit un drac. Dar aveţi să mă întrebaţi, de unde puteam eu să ştiu în ce loc a fost trăsnit un drac? Şi atunci am să vă răspund, că într-adevăr, n-am avut de unde să ştiu… Încât, am lăsat dracii trăsniţi şi am căutat în altă cale. Aţi mai auzit, poate, că acolo unde cad potcoavele cailor şi piedicile lor la păşune e semn că fierul potcoavelor şi lanţul piedicilor s-a lovit de iarbafiarelor. Adevărat e şi aceasta. Am căutat. Am aşteptat. Am cercetat locurile unde-şi pierd caii potcoavele şi lanţurile, dar tot n-am găsit. Poate iarba era, dar n-o vedeau ochii mei… Am tăiat şi brazdă dintr-acel loc şi am arun-cat-o pe apă curgătoare, fiindcă, după cum poate aţi cunoscut şi dumneavoastră, iarba de rând curge la vale şi ianba-fierului se duce în susul apei… Am aruncat brazde şi toată iarba s-a dus pe gârlă, la vale… Atunci, în această primăvară, am încercat eu şi cealaltă învăţătură şi încercarea mi-a fost plătită cu izbândă. Am prins a căuta un cuib de aricioaică, cu puii ei iară norocul a făcut să le aflu toate, aşa cum le căutam. Am adus aricioaica acasă, i-am închis puii cu lacăt, şi am aşteptat. Iar aricioaica s-a dus şi două zile n-am mai văzut-o. Şi după două zile s-a întors… S-a întors cum ştiam eu că are să vină. S-a întors cu iarba aceasta a fiarelor în gură şi a atins lacătul cu firul de iarbă să-şi sloboadă puii, şi lacătul a căzut cum au căzut zidurile Ierihonului. Acuma, cred că aţi înţeles? Iarba am scos-o din gura aricioaicei şi-am răsădit-o aici în palmă. Iar pe aricioaică am lăsat-o să se ducă sănătoasă şi nesupărată, cu puii, în lumea ei… Palma s-a tămăduit, precum vedeţi! Cât despre iarba aceasta, n-am teamă că are s-o mai afle şi alţii. Poate să prindă de-acum o sută de aricioaice, cu o sută de pui… Au să moară puii de foame şi aricioaica n-are să se mai întoarcă. Fiindcă trebuie să ştiţi dumneavoastră, că această minune se întâmplă o dată la o sută de ani, iar minunea o am aici, în palmă, la mine. După cum puteţi s-o mai vedeţi încă o dată, cu ochii dumneavoastră…!

Străinul deschise din nou palma şi toţi se plecară să vadă şi să pipăiască.

Domnul Leiba Ţudic încă o dată se mişcă din dosul tejghelei şi se minună.

— Şi poţi să deschizi orice zăvor, orice lacăt?… Întrebă el cu îngrijorare. De exemplu, poţi să deschizi lăcata aiasta cu sistem de la tejgheaua mea?

— Aceasta se înţelege, domnule negustor! Întări străi-nul. Numai că nu pot să-mi ostenesc iarba pentru aseme-nea încercări, fiindcă puterile ei trebuiesc cruţate… Unii au folosit-o în alte vremuri la hoţii şi la alte răutăţi… Eu o folosesc la ceea ce-i drept şi cinstit. O comoară e a cui o găseşte. Dau parte şi oamenilor din sat. Dau parte şi statului. Ne rămâne şi nouă să facem parte dreaptă, mie şi tovarăşului acestuia al meu. Suntem legaţi, fără putere de despărţire. Unul fără altul nu facem două parale… El are varga care-l duce de-a dreptul la comoară. Eu am cheia care o deschide dacă-i încuiată, fie ea şi cu zece chei; iar dacă nu-i încuiată, o scoate la faţa pământului, prin piatră, prin apă şi prin tot ce-i stă în cale. Aceasta aveţi s-o vedeţi şi să vă minunaţi, când avem să scoatem comoa-ra dumneavoastră la iveală şi avem să facem aci o petreca-nie să se ducă vestea până în ţara lui Tăn.

Nimeni nu ştia unde e ţara lui Tăn, nici cine este acel Tăn; dar toţi căpătară îndată credinţa nestrămutată că străinii aceştia au să găsească într-adevăr comoara şi că, după împărţeală, vor face cu toţii un chef şi o benchetuia-lă, să se ducă vestea în ţara lui Tăn.

Două zile străinii cei negri, scurţi la stat şi spătoşi, măsurară cu cizmele lor cu călcâi înalt, toate ponoarele dintr-un capăt în altul.

Oamenii se ţinură de cuvânt.

Nu se amestecară să le tulbure treaba lor. Priveau de departe. Cel cu nuiaua se pleca, apuca la stânga, apuca la dreapta, se oprea, iarăşi se întorcea înapoi cu vârful nuieluşii, frânt de mijloc, parcă mirosind pământul şi pipăind să simtă bătăile unei inimi ascunse.

Ziua ospătau la domnul Leiba Ţudic; dar noaptea n-au vrut să primească aşternut în nici un adăpost omenesc.

Şi-au făcut o colibă de frunzar în marginea pădurii şi privegheau până târziu, în jurul unui foc cu flacăra înaltă.

De departe, gospodarii din Piscul Voievodesei, ieşiţi să-i pândească ce fac, vedeau umbra unuia, lată şi neagră în faţa focului, mişcându-se într-o parte şi alta. Se aşeza o umbră jos, se ridica după un timp cealaltă. Umbrele erau scurte şi spătoase. Mai scurte şi parcă mai late decât ziua, acolo, în coasta satului, strecurau în cugetul tuturora un fior de nelinişte, care le grăbea zvâcneliie inimii, le tăia răsuflarea şi nu lăsa somnul să se prindă de om.

Târziu numai, după miezul nopţii, când focul se stingea şi nu se mai zărea într-acolo nimic alt decât întunericul nepătruns, abia atunci oamenii locului se îndurau să plece şi dânşii la culcare, aşteptând cu somn tulbure şi întrerupt de vise urâte minunea de a doua zi.

După a treia noapte, minunea a fost cum n-o prevăzuse niciunul.

Pe albia uscată a pârâului, Gheorghieş Tălpăligă a văzut dimineaţa un om lungit cu faţa în jos. Era îmbrăcat în haină neagră, de a străinilor. Îi cunoşteau acum toţi: babe şi copii. A strigat, şi omul lungit nu s-a mişcat. S-a apropiat şi a înţeles că omul era mort.

A dat fuga gâfâind să ducă veste, şi când s-a adunat tot satul, cu jandarmi şi cu primar, toţi n-au putut să vadă altceva decât ce văzuse Gheorghieş.

Străinul era mort, înjunghiat în spate cu un cuţit rămas în rană. În buzunarul hainei nu s-a aflat nici o hârtie cu vreo îndreptare.

Când l-au întors cu faţa în sus, s-au întins şi mâinile răstignite. În palma stângă, unde fusese închis în crestătură firul de iarba-fiarelor, bucata de piele era tăiată şi scoasă.

Toţi şi-au amintit ceea ce spusese necunoscutul: „Unul fără altul nu făceau două parale… Eu fără vărguţă; tovarăşul meu, fără firul de aci, din palmă…!” Era limpede, chiar pentru mintea cea mai slabă. Celălalt plecase. Avea acum şi vărguţa, avea şi firul de iarbă care deschide comorile şi zăvoarele.

Doctorul şi procurorul din oraş au făcut deci din nou drum până la Piscul Voievodesei. De astă dată pentru o cercetare mai lungă şi mai încurcată.

Numele străinilor nu s-a aflat. Fireşte, nici locul de unde i-a adus până aci ştirea despre comoară.

Dar satul a avut de pătimit.

Cercetările s-au întors şi spre alte bănuieli. Se putea prea bine ca şi celălalt străin să se găsească pe undeva ucis şi ascuns, de a treia mână.

— Într-un sat înnebunit de asemenea contagiune colec-tivă – opină medicul cel tânăr şi savant – nu este exclus ca vrun disperat să fi ajuns până la crimă!… Poate să fie un singur făptaş; poate mai mulţi complici. Pentru dânşii, străinii aceştia apăreau nişte uzurpatori şi concurenţi… În superstiţiile lor, mai puteau crede totodată că victima şi cu tovarăşul lui deţineau acel „Sésame, ouvre-toi!” al comorilor. Vărguţa fermecată! Iarba-fiarelor! Suntem în plin ev mediu… Nu m-ar surprinde, vinovatul să nu fie acel individ care a dispărut şi care poate zace pe undeva, în vreo râpă… Vinovatul se află poate aici, printre aceşti privitori… Poate vinovaţii, căci vor fi fiind mai mulţi…

Procurorul a dat ascultare acestor prepusuri, îndreptând cercetările şi în această direcţie.

Jandarmii au strâns chingile. Au fost descinderi şi declaraţii. Au existat bănuiţi şi au fost puşi sub supraveghere. Satul a intrat în năpastă şi, până în toamnă, când unul, când altul, s-au pomenit purtaţi pe drumuri până la reşedinţa judeţului, să facă dovezi şi să se spele de ceea ce nu-şi ştiau vină.

— Te gândeşti – se căina o femeie – că toate aceste le pătimesc oamenii noştri, numai şi numai din pricina smintitului celuia de Zaharia Duhu! Fără istoriile lui cu comoara, nu intrau nişte oameni buni-teferi la căutat potcoave de cai morţi; şi nu erau acum de râsul şi de ocara lumii, purtaţi cu jăndări, ca hoţii de drumul mare, după ce şi-au prăpădit vremea şi rostul lor, râmând pământul dealurilor.

Cuvântul a mers în aceeaşi zi, să aprindă satul ca o scânteie într-o arie cu paie uscate, ca după asemenea secetă.

Până în seară, tot Piscul Voievodesei se află deplin lămurit.

Vina cea mare era numai şi numai a lui Zaharia Duhu.

Cum spusese cumătra, el smintise lumea. Şi acuma, stă-tea încuiat în casa lui, sătul şi nesupărat, să se bucure de necazul celor care-au cutezat şi dânşii, sărmanii, să se înfrupte de unde el s-a hrănit. N-ar fi de altfel de mirare ca tot acest Zaharia Duhu să aibă o vină mai mare, la care a minunare este că încă nu s-au gândit. Cine poate spune la o adică, dacă nu cumva n-a aflat el în cărţile lui felul şi chipul cum să lege ploile, ca să calicească satul şi să-l înveţe minte a nu mai râvni să umble după comori?

Asemenea răutăţi şi fapte s-au mai văzut. Fiecare sat îşi are un cuib de vipere, la sânul lui, aciuat şi încălzit ca să verse venin prin toţi colţii; ai viperei şi ai puilor de viperă. Dacă stai şi te gândeşti, neamul acesta al lui Antohie Duhu nici n-a făcut altceva de când este amintire de om. Antohie s-a judecat şi s-a pus de pricină cu un sfert de sat. De uscata aceea de Ruxanda nu s-a putut apropia nimeni, cât e de hapsână şi ascuţită de gheară. Zaharia a băgat nebunia în capul gospodarilor sănătoşiteferi, şi pe urmă s-a tras să se bucure de pătimirile lor. A alungat ploile şi a chemat blestem asupra satului. Iar acu-mă stă în cerdac şi se face n-aude-n-avede, cu fudulul cela de Petruţă a lui Tudose, de nu-i mai ajunge nimeni cu pră-jina la nas, de când l-o lovit boieria să înveţe la şcolile de la Bucureşti. Alt pui de năpârcă, şi acela! Când vine, numai ce strâmbă din nas, parcă tot satu-i pute şi parcă n-a fost crescut aicea, sub ochii tuturor, de l-au văzut desculţ şi dezmăţat ca un pui de bogdaproste.

Şi încă ar mai fi de spus ceva…

De ce-l ţine, mă rog, pe Oarţă, de nu-i mai dă drumul pe poartă afară, de când cu întâmplarea cu străinul cela ucis, pentru care oamenii îndură ce nu li-i dat să îndure nici ocnaşilor de la săpat sare? Nevolnicul e slab de minte, dar are mână tare şi, tocmai de aceea, nebună. Cine a început cu comoara şi cine a fost mai lovit, când a văzut că mai sunt şi alţii care caută comoară şi poate aveau s-o găsească? Zaharia Duhu, altcineva cine? Şi cine i-a fost toată vremea ajutorul lui cel mai de credinţă? Oarţă al dumisale! Aşadar, Zaharia Duhu e cu mintea şi Oarţă, nevolnicul, cu puterea braţului. Şi dacă pui un cuţit în mâna unui slab de minte, dar pietros de braţ, şi dacă-i spui: „Mergi, şi ştii tu ce ai de făcut! Sunt aicea nişte străini, nişte venetici, care au ei ştiinţe şi arme pentru aflatul comorii, cum nu le avem noi… Eu cred că ar sta mai bine la noi, decât la dânşii…”

Dacă le-ai spus acestea unui becisnic la minte ca Oarţă, becisnicul ce poate să facă altceva decât să meargă şi să treacă în fapt ceea ce tu ai făptuit numai cu gândul şi cu sfatul?

E limpede, cum nu se mai poate!

Jandarmii au căutat vărguţa şi bucata de piele din palma mortului cu iarba-fiarelor, la unul şi la altul. Numai într-un singur loc, nu le-au căutat. Acolo poate unde chiar se află şi-s ascunse la adăpost tainic, aşteptând să se potolească zarva şi să fie puse la încercare. Aceasta e iarăşi limpede, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi minte de chibzuit.

Într-o săptămână, satul le ştia aceste toate şi le vorbea cu mare aţâţare.

A mers şi o hârtie neiscălită la procuror. Zaharia a fost chemat să dea lămuririle lui şi s-a întors nesupărat. Iar din această pricină, vorbele s-ar mai fi înăsprit încă şi n-ar fi rămas numai vorbe dacă în acea vreme n-ar fi pornit la răsărit şi la apus războiul noroadelor.

Gospodarii cei mai în putere şi mai îndârjiţi au primit ordine de concentrare.

A primit unul la fel şi Zaharia Duhu. Şi toţi au purces cu puşca la umăr şi cu raniţă în spate, la capete deosebite de ţară, să-şi facă sălaşuri subpământene şi să sape şanţuri, unde n-aveau să afle nici un fel de comoară şi nici oseminte, ci aveau să-şi lase sărmanele lor oase zdrobite să îngraşe ţărâna olaturilor de departe.