Capitolul IV

        „Eu nu pot să cred în strigoi…”

Priveau jăraticul cu albăstruie văpaie, sprijinindu-şi obrajii în pumni. Jocul flăcării avea ceva ireal şi hipnotic.

Nu-şi puteau desprinde ochii, iar gândul aţipea toropit de dogoare, într-o desăvârşită mulţumire animală, pe care de mult o uitaseră şi acum o sorbeau cu nesaţ.

Întâmplarea îi adunase din nou împreună, la o răscruce de timp şi drumuri.

În casa mătuşii Ruxanda au venit aduşi de o chemare purtată prin fine antene în nevăzut; o chemare de nimeni rostită şi de toţi auzită.

Tustrei sosiseră în aceeaşi zi, din trei părţi, pe trei drumuri deosebite.

Locotenentul Alexandru Opriş, întors de la Iaşi, după o permisiune de boală şi mergând spre frontul Caşinului, la regiment. Locotenentul de geniu şi artilerie Dinu Grinţescu, părăsind acum frontul, strămutat şi trimis la alte servicii tehnice din interior. Sergentul Zaharia Duhu, slobozit acasă pentru o lună, după o rană grea şi rău vindecată, pe urmă vărsat în miliţie.

Ţara era ruptă în două. Armatele năruite. Frontul apărat mai mult de viscol şi de urgiile iernii, decât de o armată răpusă, cu muniţii sleite.

Două luni, trecuseră sfărmături de oaste, cu steaguri plecate şi cu scârţâit de chesoane, târându-se înainte prin viscol şi troiene, mânate de o ultimă încordare deznădăjduită a puterilor şi părând că vor merge aşa, fără să se oprească, zile şi nopţi, luni şi ani, până la capătul pământului, dacă se mai află, într-adevăr, acolo, undeva, un loc adăpostit, de uitare şi pace.

Acum erau tustrei, lângă un foc blând, sub un acoperiş primitor, cunoscut şi tihnit – îşi dezmorţeau picioarele de atâtea nopţi îngheţate, încât ştiau că nu le-ar ajunge o viaţă întreagă de om şi tot jarul din lume să le scoată frigul cuibărit în măduva oaselor şi să le înmoaie îngheţul din inimă.

Stăteau. Tăceau. Îşi ocoliseră ochii după cele dintâi exclamaţii de uimire şi de bucurie, când s-au găsit. Uimirea şi bucuria căzuseră repede. Priveau în foc şi tăceau.

Cel mai abătut era acel care se întorcea dinlăuntrul ţării: locotenentul Alexandru Opriş.

Văzuse ceea ce n-au cunoscuţ ceilalţi.

Poate mai ştia, din ascunsul unde se presimt toate, că aceasta e şi cea din urmă a lui noapte, într-o astfel de lume de care se despărţea şi la care n-avea să se mai întoarcă.

Obrazul încă lungit de boală, cu ochii scufundaţi şi ceţoşi, părea acum un obraz palid şi rece de mort.

Mătuşa Ruxanda, îmbunată pentru un scurt armistiţiu, când şi-a văzut feciorul întors de la pierzanie şi a auzit că-i bat în uşă prieteni, l-a tras pe Zaharia la o parte şi, cu broboada coborâtă pe ochi, cu mâna la gură, a rostit clătinând din cap:

— Maică, să ştii de la mine că profesorul nu se mai întoarce… I-a ieşit pământul în faţă! Mai mare jalea de copiliţa ceea de Madala, că rămâne fără nimeni pe lume…!

Mătuşa Ruxanda o vedea pe Madala tot copilită, aşa cum o ştiuse acum şapte ani. Pe urmă, s-a dus să pregătească ospăţ, cu păsări puse la ţiglă şi plăcinte la cuptor, cum îi apucă pe zgârciţi câteodată risipa şi prăznuirea.

Tustrei purtau pe pieptul tunicilor insigne multe de decoraţii şi la mânecă semnele mici, de răniţi.

Jarul se învălui în spuză. Lumina deodată s-a umbrit. Noaptea înaintă din unghere.

Vraja pâlpâirii de foc, care-i ţinea ţintuiţi în tăcere şi nemişcare, fu ruptă.

Locotenentul Dinu Grinţescu se ridică în picioare, merse câţiva paşi să se dezmorţească, pe urimă se rezemă cu spatele de soba fierbinte.

Zaharia frecă un chibrit să aprindă lampa.

Singur Alexandru Opriş privi mai departe, în focul stins, cu ochii morţi.

— Veselă întâlnire! Veseli tovarăşi!… Râse zgomotos şi silit inginerul.

Şi iar se mişcă.

Nu-i răspunse nimeni. Se întrebă şi răspunse singur:

— Priveghem un mort? Ce este scandalul acesta, prieteni?… Alex, mă aşteptam să te văd altfel!… Ce naiba, tu ştiai mai bine decât noi toţi cum se face istoria!… Până acum ne-o povesteai. Acum o trăim!… E drept că nu e tocmai ca în cărţile tale; dar mâine, peste zece ani, ori o sută de ani, în povestea altora ca tine, are să fie ca în cărţile tale… Şi noi o să fim atuncea eroi… Atuncea!… Acum, să ne bucurăm că suntem aci şi aproximativ întregi. Nu te mulţumeşte atât, Alex?

De pe scaunul lui scund, la gura sobei cu jarul învăluit în cenuşă, Alexandru Opriş făcu un gest ostenit cu mâna. Un gest ostenit de bătrân.

Zaharia Duhu aprinse lampa, potrivi lumina şi se aşeză pe marginea patului, mai depărtat.

Era încovoiat de spinare, în tunica prea largă la guler, pentru făptura lui deşirată şi uscată, de spân. Rotunjise palmele pe genunchi şi purta ochii când la foştii lui camarazi, când la scoarţele de pe pereţi, la icoanele cu candela aprinsă, la poliţele cu oalele şi ruginăturile lui – între ferestre, la portretul Madalei în ramă lată, aşa cum îl trimisese Alexandru Opriş de la Bucureşti, într-o altfel de viaţă, parcă în alt veac; într-o primăvară cu lumină lină şi caişi înfloriţi, cu stoluri de păsări venind de departe din zări şi din timp, să-şi găsească o ţară a lor, blândă şi veche.

Acum, ţara e cum n-au s-o mai recunoască, peste puţin, când vor începe dezgheţurile şi când se va mai auzi, sus, scâncetul de copil al cocorilor.

Dinu Grinţescu părăsi soba şi veni în faţa lui, să-l dojenească.

— Şi tu, Zaharia? Şi tu priveghezi un mort?… În cazul acesta, nu ne mai rămâne decât să ne culcăm, iar mâine dimineaţă să plecăm toţi pe drumurile noastre… Eu îţi făgăduiesc însă, Zaharia, că am să mă mai întorc! Atunci când se vor termina toate; am să mă întorc aci şi mă tem că am să rămân…

— Ce vrei să spui cu asta? Ridică ochii Alexandru Opriş. Ce poţi tu să cauţi aci?

Inginerul hohoti, trosnindu-şi degetele, readus la viaţa cea adevărată, care îl interesa şi faţă de care războiul era un simplu accident trecător, o sincopă, cum i-a spus.

— Ce să caut?… Dar nu mai am nimic de căutat, dragii mei!… Am găsit de mult ceea ce căutam. Şi prevăd că am făcut bine aşteptând… Timpul mi-a fost aliat fidel şi a făcut înzecit mai de preţ ceea ce eu căutasem şi am găsit. Timpul cu care lucrezi tu, Alex, şi care te-a trădat de data aceasta, trecând de partea mea, la inamic…!

— Nu te înţeleg! Declară cu indiferenţă Alexandru Opriş.

Şi continuă să privească în focul stins, cu bărbia în pumn.

Dinu Grinţescu însă pusese din nou la gură paharul băuturii care-i dădea viaţă. Pe dată uitase torpoarea de adineauri, golul tăcerii, ceea ce-l scufundase într-o satis-facţie animală, dezmorţindu-şi mădularele îngheţate. Fu alt om! Cel din totdeauna. Cel care se întorcea din mizeria, şi riscul inutil al frontului, pus la adăpost, la viaţa lui cu altfel de luptă, cu altfel de bravuri şi altfel de biruinţe.

Vorbi cu un fel de înfrigurare, eliberându-se de-o tăcere care îl înăbuşea de mult:

— Dragii mei, acum pot să vă spun!… Nu mai există nici o primejdie… Nici tu, Alex, nu mai ai gândul la hârburile şi la fierăriile tale ruginite. Nici tu, Zaharia, la faimoasa ta comoară! Cu toate acestea, comoara era aci, dragii mei! Este aci!… Şi se află pusă în pământ, ceva mai de demult decât aţi crezut-o voi. Înainte de geţi, de daci şi alţi barbari de-ai voştri şi înainte de voievozii şi voievodesele din răbojul vostru!… Înainte de a fi în-văţat oamenii meşteşugul să se răpună unul pe altul. Chiar înainte de a se fi ridicat în două labe, cel dintâi pitecantrop!… Comoara mea, nu a voastră, mă aşteaptă de pe vremea când pe aci se aflau numai smârcuri şi funduri de mlaştină; iar când am să sfredelesc pământul cu cea dintâi sondă, are să curgă aur mai mult decât din orice comoară ascunsă vreodată. Cred că aţi înţeles…?

— Bănuiam! Rosti Zaharia, scurt şi fără prietenie.

Inginerul se întoarse la dânsul:

— Ghicesc că nu-mi poţi purta gând bun, Zaharia! Şi o regret… Îmi pare rău că n-ai înţeles-o, tu cu deosebire, şi că n-ai înţeles-o aceasta la timp. În loc să vinzi, să cumperi, să schimbi şi să înstrăinezi pământurile fără nici o socoteală, m-aş fi bucurat să te văd alergând după aceleaşi criterii, de care m-am condus eu şi tovarăşii mei, Iordan Hagi-Iordan şi Emil Sava. Eu nu puteam să ţi-o spun, căci nu puteam să-mi primejduiesc operaţiile mele, dând zvon!… Eu ţi-am spus-o, iar tu singur n-ai înţeles-o… Acum n-ai mai fi sergentul miliţian Zaharia Duhu, cum nu sunt eu numai locotenentul rezervist Constantin Grinţescu. Ai fi fost, dragă Zaharia, un viitor milionar! Fără să fi găsit nici o comoară. Nu milionar, arhimilionar. Arhi-mi-li-o-nar!

Zaharia Duhu simţi din nou, pentru fostul lui camarad de şcoală, respingerea şi duşmănia care îl încercau de câte ori dăduse ochii cu el în ultimii ani şi care acum se dovedeau deplin întemeiate. Pentru un timp, cât s-au văzut aici, în uniforme, şi sângeraţi de fronturi, pornirea aceasta dispăruse. Acum iarăşi punea stăpânire pe el.

Vorbi cu îndârjire:

— Mă judeci după chipul şi asemănarea dumitale, prietene! Dar te înşeli!… Nici n-am râvnit să fiu milionar! Nici nu râvnesc. Pentru viaţa mea, îmi ajung mulţumiri mai puţine şi mai ieftine.

— Nu se ştie! Replică laconic inginerul.

— Pentru mine se ştie… Fratele Alexandru mă înţelege mai bine… Nu este aşa, Alexandre?

Alexandru Opriş făcu acelaşi gest ostenit şi mort, respingând o lume de care era desprins.

— Vezi!… Triumfă Dinu Grinţescu. Nici el acum nu mai poate susţine că drumul lui a fost cel drept şi bun. Astăzi se îndoieşte. Mâine va căpăta siguranţă!

— Ce are a face aceasta şi cu „operaţiile” tale, cum le-ai numit singur?… Ridică în sfârşit ochii Alexandru Opriş, dezmorţit şi el, fiindcă prietenul lovea în această discuţie o coardă cu sunet vechi, dar nu stins şi uitat. Ce are a face…?

— Are de-a face, Alex! Răspunse inginerul cu aţâţare. Pentru a înlătura orice confuzie, te rog mai întâi să nu arunci atâta dispreţ asupra celor ce-am numit eu „operaţiile” mele. Văd că mă socoţi ahtiat după averi şi milioa-ne, cum mi-a trecut-o aceasta pe sub nas şi prietenul Zaha-ria… Dragii mei, milioanele sunt un mijloc, nu un scop, sau în orice caz sunt un rezultat accesoriu! Am găsit aici o avuţie încă imposibil de evaluat, probabil de sute şi de sute de milioane. O avuţie moartă!… Vreau s-o scot la lumină şi să o pun în folosinţa oamenilor şi a civilizaţiei. Milioanele nu mă interesează. Că-mi va aduce aceasta şi milioane, zeci sau sute, e cu atât mai bine. Pentru moment mă interesează succesul investigaţiilor mele şi atât… Aceasta va fi o victorie a ştiinţei mele; iar acel de dincolo, de pe frontul de unde vin eu şi te duci tu, e rezul-tatul nefast al religiei tale… Dacă te incintă, eu, în orice caz, nu te pot felicita…!

— Aceasta e ceva nou pentru mine! Declară Alexandru Opriş. Iată-mă deci şi factor răspunzător, în cauzele careau provocat războiul!… Poate sunt complice şi la atentatul de la Seraievo?

— Eşti! Fireşte că eşti! Sunteţi toţi!… Războiul acesta e de fapt între două lumi… A mea şi a ta! Voi, cu prejudecata trecutului, cu morţii şi cimitirile voastre, l-aţi pregătit. În fiecare ţară, aţi fost nu unul – o sută, o mie, care l-aţi pregătit în numele unui trecut şi unor drepturi de care civilizaţia se putea dispensa. Ca să te văd pe urmă, cum eşti acum, un pai târât de un torent. L-aţi vrut; îl aveţi!

Alexandru Opriş surâse amar şi, sub mustaţa scurtă cu firele moi, dinţii avură o sclipire rece, ca dinţii unui cadavru.

— L-am vrut?… Spuse. L-am pregătit?… Chiar dacă este ceva adevărat în aceasta – adevărul fraţilor noştri subjugaţi în Ardeal – e cert că războiul nu l-am voit aşa. Nu l-am făcut noi aşa! L-aţi făcut voi, cu progresul şi tehnica voastră. Prin aceasta a devenit odios şi laş. Gaze… Tancuri… Mine… Mai ştiu eu ce? Moartea fără bravură. Moartea distribuită metodic, de cel mai criminal înarmat, cu cele mai criminale mijloace de exterminare şi pentru scopuri mai puţin nobile şi eroice…

Inginerul începu să râdă cu poftă.

— Eşti nostim, dragă Alex! Nostim şi banal. Povestea aceasta am auzit-o de-o sută de ori. De la ofiţeri, până la soldaţi. Veţi fi voit poate un război cu paloşe şi cu suliţi? Cu scuturi şi cu arcuri? Nu? Cu Buzescu Preda, ieşind la câmp, la trântă dreaptă? Dragul meu, ai rostit adineauri un adevăr care-mi convine. Războiul l-aţi vrut voi, dar avem să-l terminăm noi…!

— Atunci suntem înţeleşi! Consimţi profesorul. Daţi-ne arme, cu tehnica voastră, şi avem să-l terminăm îm-preună.

Inginerul începu să râdă, scuturând capul cu trăsăturile tăioase:

— Nu ne-am înţeles de loc, Alex! Nu ne-am înţeles asupra acestui „noi”… Obiectivitatea îmi permite să uit uniforma pe care o port şi să judec cu sânge rece, cum privesc şi rezolv o ecuaţie. Când am spus „noi”, n-am spus eu, tu, Zaharia, aceştia cu uniformă românească. Am spus „noi”, progresul, tehnica, ştiinţa, organizaţia – realităţi care n-au patrie. Realităţi care deocamdată sunt de cealaltă parte a frontului, la ceea ce voi numiţi inamic. Victoria are să fie a tehnicii şi a organizaţiei, iar faţă de acestea, tu mergi acum, ca o victimă condamnată şi dezarmată, ca un cobai trimis la o experienţă de laborator. E admirabil poate, dar e monstruos!… Eu am găsit mai cuminte să fac aşa, ca să fiu strămutat mai la distanţă şi la siguranţă de asemenea experienţe. Nu pot să lupt cu mâna goală, ca un barbar, împotriva propriilor mele mijloace, pe care le cunosc şi le ştiu teribile. E simplu şi logic!

Alexandru Opriş se ridică de pe scaunul scund şi îşi privi prietenul, de sus până jos.

Surâse cu tristeţe:

— Cinismul tău, Dinule, e o formă paradoxală de pudoare! Nu eşti nici atât de sigur de victoria lor. Şi nu o doreşti nici atât de mult, în „numele progresului şi al tehnicii voastre”, cum spui.

— Ba de fel! Se apără inginerul, ca de-o învinuire ofensatoare. Nu e nici un fel de pudoare. Eu lucrez cu materia, nu cu sentimente. Progresul are o lege de fier; te adaptezi, sau mori! Voi, cu morţii şi cu prejudecăţile voastre, aţi stat aci de-a curmezişul progresului şi civilizaţiei; aţi vrut să opriţi timpul. Nu faceţi acum decât să suportaţi consecinţele şi să vă măsuraţi răspunderile. Aha! Aţi visat un război romantic, unde o mână de oameni distruge o oaste organizată ca o uzină? Aţi crezut că se mai pot reedita basmele din cronici?… Războiul e acesta, dragii mei, şi e aşa de crunt, fiindcă are să fie, sper, şi cel din urmă! Cu cât e mai feroce, cu atât mâine nimeni n-are să mai dea ascultare basmelor şi prejudecăţilor voastre. Sfârşitul îmi e indiferent. Au să învingă unii sau alţii. Este aproape acelaşi lucru!… Fiindcă nu pe frontul nostru, dar pe celălalt front, al Apusului, războiul se dă cu arme tehnice aproape egale. Victoria are să fie aşadar a tehnicii. Iar după această lecţie, după ce vor fi vreo zece-cinsprezece milioane de morţi şi tot atâţia ciungi şi şchiopi, atunci omenirea are să înveţe că nu mai e timpul să asculte de morţi şi gropari, ci să se întoarcă la viaţă… La ceea ce-i poate oferi viaţa bun, la ceea ce-i dăm noi, ceştialalţi, bun… Confort, ordine, organizaţie, prosperitate!… Pace şi progres! Solidaritate constructivă şi creatoare. Energiile inutilizate, scoase la suprafaţă şi puse în serviciul nostru. Civilizaţia, în sfârşit! Civilizaţia care a triumfat împotriva barbariei pe care o reprezintă uniformele de oriunde şi ale oricui.

— Şi porţi totuşi insignele a patru decoraţii şi un semn de rănit, Dinule! Aminti Alexandru Opriş. Biete decoraţii, biete răni!

— Nu le-am căutat, nici nu m-am gândit la ele. Mi-au venit!… Am distrus o baterie nemţească, din încăpăţânare, ea să zic aşa, de tehnician. Mi-am verificat un calcul. Exact cum nu mă puteam culca, altădată, până ce nu rezolvam o anumită problemă dificilă. N-ai să-mi faci ofensa să crezi că m-a lovit din senin eroismul!… Ţin prea mult la viaţă, ca să plec cum scrie în cronicile lui Zaharia şi cum sună în poeziile pentru imbecili, „să-mi apăr ţara strămoşească, steagul, sângele, limba…”. Acestea sunt pentru voi, ale voastre; e un domeniu în care nu mă amestec. Voi sunteţi cu patria, cu strămoşii, cu trecutul, cu steagul şi alte baliverne…

— Şi toate acestea le spui în numele civilizaţiei tale? Clătină din capul slăbit şi palid profesorul. Admirabilă civilizaţie…!

— Da! Toate acestea le spun în numele civilizaţiei mele. Adică a civilizaţiei celei adevărate. Fiindcă m-am scuturat de morţi. M-am lepădat de morţi. Strigoii n-au ce căuta aci!… Nu pot privi îndărăt la dânşii, să-mi paralizeze fiecare act, cu o poruncă din lumea lor moartă. E simplu şi e o boală de care omenirea se purifică acum. Cine priveşte îndărăt nici nu poate să nu fie tras îndărăt, afund. Ar fi imoral să se întâmple altfel…

— După cele ce ne spui de o jumătate de ceas, e într-adevăr de mirare că tot dumneata mai cutezi a pomeni despre ceea ce e moral şi imoral!… Grăi Zaharia Duhu, cu palmele încleştate pe genunchi.

Inginerul se întoarse spre el şi îl privi cu o binevoitoare compătimire:

— Prietene Zaharia, acestea toate nu erau pentru tine!… Le-am spus pentru Alex, cu trecutul şi cultul lui, al trecutului… Tu nu eşti în cauză. Tu eşti victimă, pe când el e complice! Tu nu eşti decât un copil bătrân şi simpatic.

— Mulţumesc dumitale…!

Dinu Grinţescu începu să râdă voios:

— Îmi spui: dumneata… Dumitale… Văd că ai pus distanţă între noi. Dacă aş fi altfel de om, ar trebui să-mi iau bagajele şi să renunţ la o ospitalitate care se anunţă atât de puţin prietenoasă… Ce-ţi pare imoral? Că rostesc răspicat ceea ce alţii şuşotesc în colţuri? O spun, fiindcă e o concluzie la care am ajuns prin raţiune, nu e un spasm de frică, un argument laş, care încearcă să-şi justifice un instinct animal. N-am avut frică! N-am!… Am ajuns la concluzia să-mi apăr pielea fiindcă socot pe de o parte că e bună la altceva, şi fiindcă pe de alta, nu înţeleg să lupt împotriva unei forţe pe care o cunosc, o admir şi, cum ţi-am spus, ştiu că trebuie să biruie ea. Crezi tu, altfel?

— Cred altfel, cu tărie! Mărturisi Zaharia Duhu. Nu pot să-ţi ţin piept la vorbă cu armele tale, fiindcă ştiinţa mea de carte e slabă şi căpătată după al meu cap, într-o singurătate ca aceasta, de aici. Poţi să mă zdrobeşti uşor, cu un cuvânt ca acel de adineauri: sunt un copil bătrân! Ce să mai răspund la asta?

— Văd că te-ai supărat! Încercă să îmbuneze lucrurile Dinu Grinţescu. Nu mi-a fost în gând. Dar sunt curios să aflu pe ce-ţi mai poţi tu întemeia credinţa că războiul are să sfârşească neapărat cu o victorie a noastră? Totul dovedeşte contrariul. Ce-ai văzut şi ştii, şi tu!… Ce-a văzut şi ştie, şi Alex!… Ce-am văzut şi ştiu, şi eu!… Priveşte împrejur… Ţara ocupată mai mult de jumătate. Armatele sfărmate. Foame şi molime… Doar o minune, şi ştii prea bine că acolo de unde te-ai întors tu nu e loc pentru minuni…

— Eu cred, dimpotrivă, că este loc pentru minuni! Vorbi Zaharia Duhu. Şi, de altfel, nici nu trebuie să aşteptăm minuni. Nu mă îndoiesc că duşmanul are să plece cum a venit, fiindcă aceasta s-a întâmplat întotdeauna pe locurile acestea, fără abatere, de mai bine de două mii de ani. Toţi au trecut!… Prietenul Alexandru cunoaşte cuvântul pe care l-a rostit regele geţilor, Dromichet, lui Lisimah, regele macedonenilor, carele şi acela venise să ne cotropească. L-a întrebat, înainte de a-l slobozi: „Ce-ai căutat la noi? Ce puteai să ne iei nouă? Sărăcia şi neştiinţa noastră?… Aici s-au sfărâmat toţi câţi au venit şi au râvnit la astă sărăcie!” Iar cuvântarea de la ospăţul acelui rege s-ar fi simţit în drept s-o rostească orice băştinaş al locurilor aistora, de două mii de ani încoace, tuturor oaspeţilor nepoftiţi. Eu nu am învăţătura lui Alexandru, decât din apucate, ca un ţăran oleacă mai răsărit ce sunt. Dar să spună el, dacă toată istoria locurilor acestora şi a oamenilor acestora de aici, fie că s-au numit ei geţi, daci, moldoveni, munteni, români, să spună el dacă a fost altceva decât ce-a preştiut acel rege Dromichet şi a spus în câteva vorbe… Te întreb, Alexandre?

— E drept!… Răspunse profesorul. Pasajul lui Diodor ar putea sluji prefaţă la orice istorie a ţărilor româneşti.

— Romantism! Exclamă inginerul. Din nou priviţi îndărăt şi căutaţi consolarea îndărăt… Viaţa merge înainte, cu cel care scrutează viitorul, nu cu acei care se socot avocaţii morţilor…

— Se înţelege! Întrerupse Zaharia Duhu. Nu cu avocaţii morţilor, ci cu avocaţii viilor, de-alde domnul Emil Sava, tovarăşul dumitale, şi, după cât ştiu, şi el, pătimaş îndrăgit al viitorului şi al progresului…

Inginerul se opri o clipă din mersul său de la sobă până la uşă şi privi cu mai multă luare-aminte la sergentul Zaharia Duhu, adus de spate, pe marginea patului.

— Acum înţeleg! Se lumină. Înţeleg de ce nu-mi dai voie să pomenesc despre moralitate şi imoralitate. Nu-mi este permis să rostesc cuvântul, fiindcă, în taină, am cumpărat de aci şi de colo pământurile unde ştiam că dedesubt se află o comoară mai de preţ decât a ta? Fiindcă n-am anunţat celor care vindeau, de ce vreau eu să le cumpăr? Aceasta ţi se pare imoral?… Scumpe Zaharia, n-am făcut decât ceea ce ai făcut tu, cu mai puţină iscusinţă şi cu cât mai puţin folos când cumpărai locuri să prospectezi pentru comoara ta… Iloveanu are destulă avere ca să se dispense-ze de pământuri care pentru el nu înfăţişau nici o valoare.

— Mă tem că Boldur Iloveanu are să rămână pe dru-muri cu oamenii care îi apără lui averea! Spuse Zaharia Duhu. Ca acel Ilie Sacară şi Nicachi Sacară, care-l administrează aci, şi ca acel domn Emil Sava, oare s-a întovărăşit cu dumneata…

— Şi te doare aceasta? Se miră Dinu Grinţescu.

— Nu mă doare, dar nici nu mă lasă nepăsător. Boldur Iloveanu e un om care n-a făcut nimănui nici un rău.

— Dar nici un bine! Completă inginerul.

— Şi dumneata cui ai să faci oare un bine, când ai să-ţi ridici sondele, pe un pământ pe care l-ai cumpărat în tovărăşia domnului Emil Sava, prin surprinderea buneicredinţe?

— Mai întâi, nu e nici un fel de surprindere a vreunei bune-credinţe! Am oferit un preţ. S-a părut avantajos. A fost primit. Am plătit. Adio, şi n-am cuvinte!… Mă priveşte de ce l-am cumpărat şi ce reprezintă el pentru mine. Fără mine, pământul acesta rămânea lipsit de valoare poate pentru vecie. Aceasta, întrucât priveşte buna sau reaua mea credinţă!… Cât despre binele pe care am să-l fac, am să te rog să aştepţi doi-trei ani, după sfârşitul războiului. Şi vei vedea ce prosperitate am să aduc aci, când vor începe sondele să lucreze. N-ai să-ţi mai recunoşti satul şi n-ai să-ţi mai recunoşti oamenii. Te rog să aştepţi… Mureau aci de foame, pe o comoară, oamenii dumitale şi n-aveau habar ce bogăţie le stă sub tălpi… Peste trei ani sau patru ani, au să se îndestuleze cu toţii, mai mult decât ar fi meritat, fiindcă de fapt n-au făcut nimic pentru aceasta… Au să se îndestuleze, găsind de lucru, căpătând preţ bun pe locuri şi pe produse; în fine, toate avantajele unei regiuni petrolifere, proaspăt pusă în exploatare…

— Adică fărâmiturile de la masa leului! Constată duşmănos Zaharia Duhu.

— Probabil!… Mărturisi cu nepăsare inginerul. Exact încă n-aş putea să spun dacă numai fărâmiturile. Apara-tele şi calculele mele nu şi-au spus cuvântul definitiv… Ştiu cu aproximaţie care e direcţia anteclinalului… Nu ştiu, însă, în ce măsură prevederile mele sunt exacte. Rămâne de văzut!… E foarte posibil ca să existe ceva şi pe terenul câtorva nenorociţi care se vor mira ce noroc i-a lovit. Dar am cuvinte a crede că partea cea mai importantă e în mâinile noastre… De altfel, am avut grijă, pe un nume ori pe altul, prin amicul Emil Sava, să cumpăr tot ce s-a putut cumpăra…

— Şi spui că nu te-ai gândit la partea bănească! Rosti cu îndârjire Zaharia Duhu. Cumperi pe nume ascunse. Eşti tovarăş cu acel domn Sava.

— Dar e simplu, prietene Zaharia, să fac aşa! Era ne-voie să am mâna liberă şi să am de-a face cu oameni de înţelegere. Pe mine nu mă interesează ce fel de om e amicul Emil Sava şi dacă el urmăreşte numai să se îmbogăţească. Îl priveşte!… Îi cer atât, să fie discret, să aibă răbdare şi să mă asculte. Pentru mine Emil Sava e o unealtă. E un mijloc… M-am lovit de câţiva încăpăţânaţi. Vor ceda, căci atunci când lucrul va fi cunoscut, eu mă voi putea dispensa de dânşii, dar ei nu vor putea nimic fără mine. De altfel, mi-a venit o idee. Uite, de-o pildă, tu ai avea prilej acum să recapeţi ce-ai pierdut, căci trebuie să ştii că unele din pământurile tale au ajuns, pe drum ocolit, în mâna mea. Ai putea să le pui la loc. Dacă tu, Zaharia Duhu, gospodar de aci din sat, cumperi un loc de aci, unul de dincolo, nimeni nu se miră. Găseşte firesc! Te ştiu toţi că umbli după comoara ta. Ai achiziţiona după indicaţiile mele. Şi ai merge la aceste terenuri, parte dreaptă cu societatea noastră. Ne facem un serviciu reciproc? Ce răspunzi la aceasta?

— Răspund că nu pot să-mi prăd şi să-mi înşel satul meu!… Declară cu aspră hotărâre Zaharia Duhu. Vie alţii s-o facă, oameni de bine, ca domnul avocat Sava şi tovarăşii dumitale. De altfel, şi fără aceasta, mă aflu în duşmănie cu tot satul!… Fratele Alexandru o ştie. A aflat din cele ce i-am scris, ce eram eu să pătimesc dacă nu ne împrăştia pe toţi, întâi concentrarea, pe urmă mobilizarea şi apoi războiul… În vara lui nouă sute paisprezece, tot satul se ridicase împotrivă-mi, fiindcă le-aş fi legat ploile şi alte năzdrăvănii… Am avut şi un necaz cu procurorul… Poate ajungeau lucrurile şi mai rău.

— Aceasta e ceva foarte nostim! Se minună Dinu Grinţescu.

— Nostim ţi se pare dumitale!

— Prietene Zaharia, să schimbăm vorba. Altfel ne despărţim în duşmănie, după cum prevăd… Şi n-am nici o plăcere să se întâmple aşa ceva, nici interes. Vezi, sunt sincer. Spun: „nici interes”. Aceasta înseamnă că tot ce-am vorbit între noi, despre locurile şi zăcămintele mele, rămâne aci, îngropat între aceşti patru pereţi. Poţi să folo-seşti informaţia mea! Adică să cumperi, dacă îţi vine oca-zia, terenuri cam pe unde îţi pot indica eu. Fără nici o obli-gaţie faţă de mine, bineînţeles. Vezi că nu sunt atât de lacom. Dar aceasta s-o faci fără să ştie nimeni de ce anume cumperi. Altfel, merge sfoară în ţară şi mă trezesc cu o concurenţă care-mi strică şi-mi paralizează tot ce-am organizat eu cu răbdare în câţiva ani… Va fi o lovitură!

— Şi eu, aşadar, să fiu complice la această lovitură! Se ridică Zaharia Duhu, mergând să arunce alte lemne, în sobă.

— De ce complice?

— Dacă mă sileşti să tac! Nu zic complice! Tăinuitor, poftim!… Să văd cum un om din satul meu îşi dă pe nimic pământul care pentru tovarăşii dumitale înseamnă avere, şi eu să nu pot spune nimic? Să-l privesc cu braţele încrucişate pe piept, cum se pradă singur? Asta numeşti dumneata bine, morală, progres şi civilizaţie? Nu ştiu ce-o fi scriind despre ele în cărţile dumitale, dară până una-alta, văd că progresul şi civilizaţia le-ai pus în slujba celor pe care-i cârmuieşte în viaţă numai lihneala de bani şi putere. Ia te gândeşte la dânşii! Au stors fără pic de omenie munca sărmanilor trudnici, i-au jăcuit şi i-au vămuit în vreme de pace. Au strigat: „Ura! Bravo! Înainte! Luptaţi pentru patrie!” când au plecat ostaşii în război să piară răpuşi de iscusitele arme ale tehnicii dumitale, pe care-o înalţi în slavă! Poate, ca după asta, cei care-or mai scăpa cu zile să intre din nou în caznele sărăciei lor şi să-i jăcuiască din nou tot alde Emil Sava, în altă tovărăşie nouă, cu tovarăşii dumitale! Să-i înşele, să-i tâlhărească şi să-i bage în alte robii, să-i strângă în alt cleşte! Iară eu să tac şi să păstrez taină asupra celor câte le puneţi la cale? Asta-mi ceri? Halal civilizaţie şi progres! Halal de binele pe care zici că vrei să-l aduci oamenilor, înhăitat cu Emil Sava şi acel Hagi-Iordan, cine ştie ce alt vameş şi fariseu al progresului şi civilizaţiei dumitale! Iară eu să tac? Asta-mi ceri?… Halal prieten, bine mă cunoşti…!

— Frate Zaharia, vrei nu vrei, n-ai încotro! Ar fi neonest din parte-ţi, dacă ai folosi împotriva intereselor mele, cele ce ţi-am încredinţat ca o dovadă de prietenie.

— Cum văd, uşor îmi este mie să devin neonest şi uşor ţi-este dumitale să rămâi cinstit, oricum ai întoarce-o.

— Chestie de interpretare, Zaharia râse inginerul. Aşa e viaţa!

Mătuşa Ruxanda îi pofti la masă.

După-masă, Alexandru Opriş s-a închis în altă odaie, să pregătească o scrisoare pentru Madala, refugiată la Iaşi. Scrisoarea avea să plece a doua zi, cu Dinu Grinţescu.

Pe urmă, iarăşi tustrei, au fost împreună în faţa sobei cu jarul care din nou îşi saltă văpaia albăstrie, în jocul ei ireal şi hipnotic.

Dar n-au mai avut ce-şi spune.

Viscolul zgâlţâna ferestrele cu unghii de gheaţă. Se zbă-tea în streaşină, se năpustea chiuind peste case şi livezi, afară în câmpuri, cutreierând o ţară zdrobită şi plină de vaier.

— Te gândeşti că e abia cea dintâi iarnă de război şi mizerie!… Şi că poate ne mai aşteaptă încă două, şi trei, şi patru… Spuse locotenentul Dinu Grinţescu.

— Aceasta n-are nici o însemnătate! Îşi rosti părerea Zaharia Duhu, scormonind jarul cu un capăt de lemn şi aruncându-l deasupra. Au mai trecut asemenea urgii… Şi pe urmă a fost din nou primăvară, şi tihnă, şi pace. Iernile trec prin locurile acestea, ca şi musafirii nepoftiţi. De două mii de ani tot trec, şi ţara rămâne locului cu oamenii care-s de aici…!

Locotenentul de artilerie strânse din umeri. Avea de-a face cu un maniac al geţilor, şi al miilor de ani, şi al oaspeţilor nepoftiţi, care trec.

S-au împărţit la culcare.

Alexandru Oprâş a rămas singur, pe scaunul scund, cu bărbia în pumni, privind jocul vesel şi hipnotic al văpăii din jar.

Ochii erau scufundaţi şi ceţoşi; obrazul palid şi rece de mort.

A doua zi, cei doi prieteni au plecat, pe drumurile lor.

După o lună, a venit veste că locotenentul Alexandru Opriş a căzut la Caşin.

În toamnă, veni ştire despre logodna inginerului căpitan de rezervă Constantin Grinţescu cu Madala Opriş.

Ştirea o aduse elevul cu termen redus Petru V. Tudose, voluntar al şcolii de ofiţeri.