Capitolul III

Ajunge un singur demon, ca să tulbure toate somnurile.

— Ei, jupân Leiba, de data asta ţi-a pus patriarhul Abraham mâna-n cap!… Rosti din prag baciul Timofti Gâţulea, săltându-şi tohoarca miţoasă pe umeri.

— Şi de ce, mă rog? De ce mi-o pus mâna în cap, bade Timofti?… Se apără Leiba Ţudic, de după tejghea. Asemenea vorbă o aud eu a treia oară într-o săptămână şi nu pricep de ce mă fericiţi toţi, parcă v-aţi sfătuit…

— Ha? Că nu-nţeleg ce boscorodeşti acolo?… Întrebă baciul, apropiindu-se şi făcând pâlnie din pumn la ureche, fiindcă surzise de-a binelea, în ultimul timp.

— Zic: de ce mă fericeşti? Răcni Leiba Ţudic, lungind gâtul subţire, sub cununa de covrigi calcificaţi.

Timofte Gâţulea căută un loc pentru pălăria unsuroasă şi lată ca o roată de car.

După ce-i găsi cuier, râse gros, scuturându-şi pletele albe pe ceafă:

— Văd că neamul dumitale, jupân Leiba, e făcut numai să se tânguie şi să se căineze, ca la apa Vavilonului! Fierbe tot satu de ce noroc a dat peste el, iară dumneata stai şi te vaieţi, sub nişte covrigi uscaţi. Cum adică?… Vine lume nouă, au tăbărât meşteri să facă fabrică de gază şi de alte drăcovenii; are să curgă păcura şi paralele ca apa pe gârla Voievodesei, şi dumneata nu găseşti altceva de răspuns la toate acestea, decât să ridici mâinile la cer şi să oftezi?… Sparge păreţii, jupân-e Leiba, lărgeşte prăvălia, adă marfă proaspătă!… Aici are să fie un alişveriş, de n-ai să dovedeşti cu jupâneasa Sara şi cu toţi pruncii împreună, cântărind şi adunând sutarele la tejghea! Din partea mea, eu ţi-am dat un sfat de pe acuma, să-ţi aduci de la târg musai o ladă de fier… Una groasă şi grea, să n-o poată sparge lotrii şi nici să n-o poată căra cu dânşii. Până acum, te-am cruţat că n-aveam ce-ţi lua alt decât nişte perne roşii de puf şi covrigii aceştia în care să-mi rup dinţii mei de moşneag. Dară de acuma, mă tem că am să vin într-o noapte uns cu funingine ca în cele tinereţi nebune ale mele şi-am să mă dau de-a dreptul la saltar, fiindcă ştiu că n-are să-mi fie osteneala degeaba…

Baciul avea gust de vorbă şi de glumă, ca orice om al singurătăţilor, coborât să-şi uite de pustietăţile lui.

Dar Leiba Ţudic asculta gânditor şi tăcut. Pritoci o litră de rachiu fără să mai aştepte glas de la muşteriu, puse sticla verzuie pe masă, clăti păhărelul în muchii şi oftă, trăgându-şi unghiile prin barba rară.

Timofte Giţulea avea dreptate. Tot satul fierbea.

Pe el, însă, asemenea prefaceri repezi îl nelinişteau.

— Noroc, domnu Ţudic!… Închină baciul. Şi la anul, să văd aici o prăvălie cu două rânduri şi cu lumină pe sârmă. Aşa cum am văzut eu la târg şi mult m-am minunat. Învârţi de-un bumb alb şi s-aprinde beşica de sticlă, fără chibrit şi fără scăpărătoare…

Domnul Leiba Ţudic clătină din cap pesimist, vorbind încet, mai mult pentru sine:

— Prăvălia aceea, cum o vezi dumneata, bade Timofti, are să vină altul ş-i altul are s-o facă!… Eu n-am cap şi parale pentru aşa ceva. Şi oamenii au să-l părăsească pe Leiba Ţudic, cu dugheana lui ticăloasă, ca să se ducă la prăvălia de peste drum, care are să aibă lumină pe sârmă cum zici dumneata şi poate chiar gramafon care cântă cu cui… Ce-au să mai caute ei la mine? Nişte bulgări de sare şi zece metră de fitil pentru lampă. Nişte sticle goale şi două chile de orez, două de stafide, nişte roşcove pentru copii şi oleacă de sopon… Cu asta nu se-mbogăţeşte Leiba Ţudic, cum nu s-o-mbogăţit nici până acum…

Vorbind, Leiba Ţudic privi cu amar, de jur împrejur, pereţii cu rafturi goale, toată dugheana lui strâmtă, calică şi întunecoasă.

Baciul, care nu auzise bine, înţelese în felul său:

— Asta-i, jupân Leiba! Bine-ai vorbit! Dai pereţii jos şi înalţi dugheana arătoasă. Aduci marfă care are căutare. Rachiul dumitale-i fain, vinul aşijderea. Oamenii te-au iubit, fiindcă nu i-ai înşelat la cântar şi la măsură, i-ai păsu-it şi i-ai scris la condică. Aceasta e un lucru drept şi dânşii o ştiu şi-o vorbesc… Nu-ţi rămâne decât să câştigi şi muşteriii cei noi, care vin cu alte gusturi, subţiri.

— Nu mă mai amărî şi dumneata, bade Timofti!… Gemu Leiba Ţudic. Muşteriul cel vechi uită că l-ai păsuit şi i-ai scris la condică, atunci când se află la nevoie şi la necaz. Dacă vine altul să-i ia ochii, se duce acolo şi te lasă să mori de foame, cu nevastă şi copii, până ce vine percep-torul să-ţi vândă la darabană şi pernele de sub cap. Eu gân-deam să mor aicea, în liniştea şi în calicia noastră. Şi iacă vin nişte oameni din toată lumea, să aducă tulburare, şi lăcomie, şi concurenţă, parcă nu le ajunge ţara cât e de mare…

Timofte Gâţulea turnă alt pahar şi închină, după cum vedea el lucrurile:

— Hai noroc, jupân Leiba!

— Norocul meu, l-a mâncat domnul acela Hagi-Iordan, care-o mâncat poate şi norocul altora!… Suspină Leiba Ţudic, retrăgându-se la condicile lui de după tejghea.

Baciul rămase de unul singur, turnând şi cinstind la masa din fund.

Domnul Leiba păru că a aţipit cu fruntea în palmă, în ungherul întunecos, printre cutii goale de tablă şi clondire cu băuturi văpsite. Din când în când gemea ca prin somn, deschidea ochii speriat şi îşi freca repede barba rară.

Pe urmă, iarăşi ochii i se micşorau şi chipul lua o înfăţişare de adâncă suferinţă.

Durerea lui era mai mare decât o spunea şi decât bănuiau alţii. Din toată puzderia de odrasle mărunte, doi se ridica-seră mai răsăriţi, şi amândoi, în loc să-i stea într-ajutor, îi aduceau alte griji şi necazuri. Unul isprăvise şcoala de co-merţ şi nu se gândea să se întoarcă acasă, aşa cum îl pregă-tise să ajute şi să lărgească negoţul părintesc. Vorbea nu-mai despre bancă, despre slujbe de la oraş, purta bastonaş cu mânerul de os, învăţase să danseze toate jocurile la mo-dă, se ducea la baluri şi avea planuri americane. Deocam-dată îşi câştiga viaţa singur, ajutor de ajutor de contabil, ceea ce tot însemna ceva pentru un început, când Rocke-ffeler a purces numai cu meseria de văcsuitor de ghete. Dar domnul Leiba Ţudic nu visa pentru feciorul lui aseme-nea măreţii ameţitoare; el l-ar fi vrut alăturea de dânsul, la tejghea, ajutându-l cu mintea şi cu învăţătura, cum să lăr-gească prăvălia şi de unde să scoată capital, pentru a ţine piept concurenţii de mâine. Îi scrisese. Îl chemase. Moişi-lică a răspuns că el nu poate să se mai întoarcă într-un sat ticălos şi sălbatic, unde sar câinii pe neaşteptate de după gard să-ţi rupă pantalonii şi unde nişte oameni primitivi trăiesc ca în triburile Africii, după cum a învăţat la şcoală şi se poate vedea la cinematograf!

Celălalt fecior, de-al doilea, Abeles, se arăta încă mai duşman nădejdilor părinteşti.

Mai avea un an până să sfârşească liceul, purta ochelari, citea cărţi cu scoarţele roşii, şi în loc să se îngrijoreze de viitorul lui şi de ziua de mâine, nu-şi găsea astâmpăr şi somn de grijă pentru viitorul omenirii. Umbla cu o bluză de satin negru, cu o claie de păr zbârlit şi roşcat, îşi dispreţuia fratele mai mare cu pantalonii lui pe dungă şi cu dansurile lui la modă.

— Copilul acesta are să ne bage în pământ! Lăcrima madaim Sara, ştergându-şi cu dosul palmei grăsulii şuroaiele de pe faţa rotundă şi albă, când Abeles, în vacanţă, pomenise despre revoluţia mondială. Ne-am rupt pâinea de la gură, să iasă un bolşevic şi un om primejdios…!

Tânguirea se adresa către domnul Leiba Ţudic, care asculta tăcut, îşi privea feciorul şi ofta.

Dar răspunsul venea de la Abeles, tăios şi ameninţător:

— Staţi, nu vă speriaţi, că acestea sunt deocamdată numai vorbe!… Toată lumea mă socoate un copil şi nu mă ia încă în serios. Mâine aveţi să vedeţi. Mâine când o să putem trece la fapte…

Madam Sara izbucnea mai amarnic în plâns şi mai cumplit se văita printre sughiţuri:

— Mâine au să vină jandarmii şi au să te aresteze; au să ne ducă pe toţi la gros şi au să ne închidă dugheana… Abeles, tu n-ai inimă! Tu ai să fii nenorocirea noastră… N-ai milă de fraţii tăi mai mici, pe care are să-i arate lumea cu degetul şi au să-i bată cu pietre? Abeles, pe cine-am hrănit eu oare cu lapte de la pieptul meu…?

Abeles surâdea cu milă, clipind miop sub ochelarii bombaţi. Atâta ignoranţă şi laşitate îl dezgusta.

— Sunteţi născuţi să rămâneţi slugi toată viaţa! Rostise strângând din umeri.

— Ce-ai zis? Mai spune o dată! Ridicase mâna domnul Leiba Ţudic, înălţându-se în picioare.

— Să nu-d baţi, că aista e în stare să facă la moment o mare nenorocire! Intervenise madama Sara, punându-se între tată şi fiu.

Domnul Leiba Ţudic lăsase mâna să cadă, fără să lovească.

Abeles continuase să surâdă misterios şi dispreţuitor, băgându-şi nasul subţire în cărţile sale.

Aceste întâmplări şi le amintea domnul Leiba Ţudic, de-a fir-a-păr, cu ochii întredeschişi, sub cununa lui de martir, împletită din covrigi uscaţi. Şi înţelegea că are acum de luptat cu două rânduri de duşmani: cei din casa lui şi cei de-afară.

Bătrâneţea i se anunţa înveninată şi Iehova îl părăsise.

— Asta n-am meritat-o! Vorbi singur, tresărind şi scărmănâindu-şi repede barba rară.

Baciul râdea şi el singur, scurgând fundul sticlei în paharul cu muchii.

— Râd, jupân Leiba!… Poate vrei să ştii numaidecât de ce râd eu acuma?

Domnul Leiba Ţudic lărgi ochii obosiţi, fără gene, şi rosti cu amar:

— Dumneata râzi, fiindcă nu te atinge viaţa! Ce-ţi pasă dumitale?… Ai optzeci de ani şi arăţi mai voinic ca mine. Dumneata n-ai concurenţă, fiindcă nu vine nimeni să deschidă stână în faţa stânii dumitale… N-ai copii să te otrăvească şi să-ţi scoată sufletul. Poţi râde şi ai de ce mulţumi vieţii, care te-a iertat chiar şi pentru cele ce-ai păcătuit, după cum au uitat şi te-au iertat şi legile omeneşti. Dumneata eşti un om fericit, bade!… De aceea, poţi să râzi de unul care se căinează ca mine.

Timofte Gâţulea nu auzise nimic din cele grăite de domnul Leiba Ţudic, dar ştia, şi fără să audă, că negustorul tot n-a înţeles de ce râde.

Înălţă sprâncenele spre el şi îl lămuri:

— Râd, jupâne Leiba, fiindcă văd că aicea este ascuns un drac în pământ!… Odată dracul acela se chema comoară! Acuma se cheamă păcură!… Dar nici dracul nu dă pace oamenilor, nici oamenii nu-l lasă pe el în pace. Numai că trebuie să se răpună unul pe altul… Spuneam noi că Zaharia Duhu a căzut la sminteală, căutând comoară unde nu-i… Acuma se vede că avea el oleacă de dreptate. Era comoară, dar nu ştia nimeni ce fel de comoară anume…

— Comorile se plătesc cu viaţă de om! Rosti, înfiorându-se, domnul Leiba Ţudic. Acum zece ani o venit şi-a pierit aicea un venetic din toată lumea. Poate a fost un semn, pe care e bine să-l ştie şi domnul acela, Iordan Hagi-Iordan!

— Eu nu aud ce tot descânţi acolo, jupâne Leiba!… Râse gros baciul, bătând cu fundul sticlei în masă. Vorbim fieca-re pentru sine… Până una-alta, schimbă altă litră şi umple-mi clondiraşul acesta, fiindcă am să-l duc în deal la nişte băieţandri de-ai mei, de lapte, pe care musai trebuie să-i înţărc…!

Domnul Leiba Ţudic schimbă sticla deşartă cu o măsură plină, pregăti şi clondiraşul pentru ajutoarele baciului din deal, care trebuiau neapărat înţărcate. Pe urmă, rezemat de uşor, privi în drum frământarea de camioane şi de automo-bile trecând parte spre curtea Iloveanului, parte spre pripoarele însemnate de ingineri.

Sus, la conac, Dinu Grinţescu, printre grijile lui mai aprinse, găsise totuşi vreme să schimbe şi oarecare orânduiri în aşezările de o jumătate de veac părăsite.

Iordan Hagi-Iordan n-avea nevoie de-o casă de ţară, pentru el. Îl aştepta o vilă la Sinaia, alta la Constanţa, un conac boieresc pe valea Oltului, cu faţa spre apă.

Casa de aici o pregătea deocamdată pentru ingineri şi pentru birouri, până când se vor înălţa alte clădiri din temelie, mai largi şi la loc potrivit, după planurile societăţii. Treabă de un an, poate de doi.

Până atunci, toate braţele localnice tocmite şi cele străine, aduse de pe valea Prahovei şi a Dâmboviţei, pregăteau bazine de beton, cazane, şi depozite, unde urma să se adune revărsarea celei dintâi sonde, de încercare. Meşterii săpau cu grabă temelia uzinei electrice. Camioanele cărau material, şine de fier, plăci de schijă, pereţii cisternelor şi tuburile sondei, cu toate maşinile de sfredelit piatră, dinţii de oţel şi motoarele, puse la adăpost, să aştepte sub hangare de scânduri şi prelate de muşama.

Trei meşteri fuseseră despărţiţi de ceilalţi, cu misiunea să dea o înfăţişare mai confortabilă conacului din deal.

Şi spre a sa mare uimire, inginerul Dinu Grinţescu descoperi aici urmele boierulu Enache Iloveanu, cu toate încercările lui de prefaceri occidentale, căzute în paragină şi în uitare. Apa captată, ţevi în pereţi, canaluri şi fântâni de ciment. A fost o joacă să le aducă din nou la folosinţă.

Enache Iloveanu crescu în stima inginerului.

— Acesta a fost un om! Declarase cu admiraţie, avocatu-lui Emil Sava. Un adevărat erou şi pionier… Dacă îi călca şi Boldur Iloveanu pe urme, nu mai aveam noi ce căuta aci… Ar fi fost imposibil să nu descopere ce-am descoperit noi. Ce fel de individ era, în definitiv, acest boier Enache…?

Domnul avocat Emil Sava strângea din umeri.

Nu-şi amintea, decât foarte vag, despre un bătrân devorat de mania europenizării, aşa cum îl cunoscuse în cei dintâi ani ai carierei sale de avocat. Oricum, era un noroc că mu-rise înainte de a afla cele ce aflase inginerul Dinu Grin-ţescu şi a fost alt noroc că Boldur nu-i călcase pe urme.

Cei patru lei de bronz începură din nou să împroaşte apa vie din gurile deschise şi spălate pe dinţi cu o perie aspră de parchet.

Într-o seară, luminile aduse pe sârmă de la un mic şi provizoriu motor cu benzină, se aprinseră festiv în băşicile cu sticlă, aşa cum văzuse baciul Timofte Gâţulea numai la târg. Era cel dintâi modest aperitiv al civilizaţiei.

În planurile inginerului, satul avea să se bucure de lumina electrică, gratuită, trasă de la uzina societăţii.

— Gratuită, trei ani!… Rectifică domnul Iordan HagiIordan. Până când au să-i prindă gustul şi au să-i simtă nevoia. Pe urmă, îi trecem la tarif şi la contoar… N-am venit aci să facem filantropie! O spun din principiu, nu pentru sumele care n-au nici o importanţă. Oamenii nu trebuiesc nărăviţi cu pomenile!

Inginerul înclină capul şi înlătură o discuţie zădarnică, din care ştia că va ieşi biruit. Iordan Hagi-Iordan se ţinuse de vorbă. Avea asupra lui ochii în patru, să-l aducă la realitate, când se depărta de la cifrele sale la lirism şi la poezie. Se ciocniseră de câteva ori şi, întotdeauna, lui Hagi-Iordan îi rămăsese cuvântul din urmă.

Dinu Grinţescu recunoscu, mai degrabă decât se aşteptase, că i-ar fi plăcut poate să pornească cu altfel de tovarăş la drum. În schimb, domnul avocat Emil Sava plutea în al nouălea cer. Partidul său chemat la guvern îi înscăunase iarăşi în jilţul prefecturii. Aceasta, fără s-o bănuiască, era şi pricina pentru care Iordan Hagi-Iordan îi acorda un termen de graţie, în loc să-l lepede ca un capăt de havană stins.

Domnul Emil Sava mai putea fi folositor. Un proiect vechi, de douăzeci de ani, prevedea construcţia unei linii de cale ferată trecând prin Piscul Voievodesei, spre valea Şiretului, până în artera principală; se aflau calculate preţurile exproprierii şi, după valuta de atunci, costul întregii lucrări. Dar planurile zăceau în arhivele ministerului.

Acum chestiunea se cuvenea dezgropată, fiindcă o staţie de drum de fier în Piscul Voievodesei însemna, pe socoteala statului şi spre binele obştesc, o economie nemăsurată în punga societăţii.

Prin grija lui Iordan Hagi-Iordan, aşadar, ziarele din Bucureşti fură cuprinse subit de o mare durere pentru mizeria în care se pierdea una din cele mai bogate regiuni ale ţării, izolată de arterele principale de comunicaţie. O interpelare energică şi aplaudată în Cameră aminti proiectul părăsit şi somă guvernul să ia aminte la doleanţele populaţiei. Pe de altă parte, sub îndemnul domnului prefect Emil Sava şi datorită spiritului său neîntrecut de organizaţie, o serie de întruniri publice în capitala ţinutului arătase ţării şi amintise încă o dată guvernului că trei judeţe vor deveni pieritoare de foame, dacă bugetul de anul nou nu le face cadou un tren şi o gară.

Cu prilejul remanierii, a fost pomenit şi numele domnului Emil Sava, ca un foarte serios şi pregătit candidat la subsecretariatul Comunicaţiilor.

Portofoliul îl luase altul.

Dar domnul Emil Sava avea acum un drept câştigat, la o remaniere viitoare. Şi Iordan Hagi-Iordan căpătase făgădiuiala candidatului mai norocos, că proiectul mucezit de douăzeci de ani în arhive va trece pe masa Consiliului de Miniştri.

Grija binelui obştesc se afla astfel pe mâini bune.

O mică sămânţă de nelinişte, ca un grăunte de neghină, juca uneori neplăcut în cugetul domnului avocat şi prefect Emil Sava.

La toate actele pentru cumpărarea moşiei de la Boldur Iloveanu, pentru partea sa semnase un locţiitor adus de Iordan Hagi-Iordan. Un om care nu i-a inspirat de la început nici o încredere, după chipul prelungit şi scofâlcit, cu pieliţa verzuie, după ochii scufundaţi în orbitele cercănate şi după şuviţa de păr căzută pe ochi.

Când a dat mâna, i-a rămas o senzaţie rece şi umedă neplăcută, ca o atingere de broască. Numele îi suna cunoscut, din afaceri mari, dar tulburi. Iordan Hagi-Iordan îi ghicise şovăiala.

Îi luă orice preîntâmpinare de pe buze.

— E omul meu şi poţi să ai încredere, mai multă decât în fratele dumitale! De altfel, o simplă formalitate, fiindcă nu ştiu ce prejudecată te opreşte să iscăleşti singur şi să apari cumpărător, pe faţă. Aceasta, ţi-am spus-o de la început, îmi pare o politică naivă de provincie… O judecată de struţ.

A semnat omul adus de Iordan Hagi-Iordan, cu numele lui grecesc. Şi atunci i s-a părut că a făcut bine.

Pentru reputaţia lui politică în judeţ şi pentru interesele lui de avocat nu era nici prudent, nici elegant, să apară cumpărător făţiş al unei părţi de moşie pe care el o administrase în tovărăşie cu domnul Iliuţă Sacară; moşie care se vindea ca teren agricol pe un preţ ca atare şi care, peste noapte, avea să devină teren petrolifer, cu valoarea înmiită. Contrascrisoare are la mână. Dar folosirea unui asemenea document ar scoate la lumină tocmai ceea ce a voit el să apere de ochii şi de judecata lumii. S-au împlinit doi ani. Peste puţin va erupe cea dintâi sondă. Iordan Hagi-Iordan nu mai pomeneşte nimic.

E singurul grăunte negru de nelinişte, care tulbură uneori somnul domnului avocat şi prefect Emil Sava.

O dată a simţit nevoia să afle părerea şi sfatul tovarăşului inginer…

Dinu Grinţescu a scos ţigara din gură, ridicând ochii de pe hârtia ceruită a planurilor şi privindu-l cu mare uimire:

— Aud, ceva nostim, prietene Sava… Cum? Dumneata, avocat, vii să mă consulţi pe mine asupra actelor încheiate de dumneata ca avocat? Dar bine, monşer, eu sunt inginer şi în materia mea pot da consultaţii oricui, dumitale şi altora. Dar în materia despre care mă întrebi sunt mai chinez decât orice răzeş de aici, din Voievodeasa, câţi s-au judecat din ţâţă-n fiu. De altfel, întrebarea dumitale ar trebui să-mi dea de gândit. Ar fi ceva nostim…

— Ce-ar fi nostim?… Întrebase, neliniştit, domnul avocat Emil Sava.

Inginerul urmărise fumul ţigării cu ochii îngânduraţi, pe urmă risipise aţele albastre cu mâna, ca o viziune neplăcută.

— Ar fi nostim!… Eu m-am dat pe mâna dumitale, bazat pe competenţa şi experienţa dumitale de avocat. M-ai pus să semnez, am semnat! În asociaţia noastră, trebuie însă să recunoşti, că eu am adus ceea ce nu era în puterea nimănui să aducă. Secretul de aci, din pământ. Nu l-am descoperit datorită hazardului, cum se întâmplă. Am venit de-a dreptul, ca la o cunoştinţă veche. Altfel, ar mai fi putut să zacă încă o sută şi o mie de ani… Îţi aminteşti cât a trebuit să lupt cu dumneata ca să te conving că veneam cu o siguranţă, nu cu o presupunere?

— Cine ar fi putut să-şi închipuiască atunci? Se scuză Emil Sava, răsucind şi sunând cheile în buzunar. A fost un plocon căzut din cer…!

— Crezi? Zâmbi inginerul. N-a fost nimic căzut din cer. Pentru dumneata poate! Pentru mine a fost însă ploconul îngropat aici, în pământ, de unde aveam să-l scot numai cu multă caznă. Dar nu despre aceasta e vorba… Ştiu atât, că la început nu puteam să te conving. Pe urmă, nu te-am putut domoli, să ai răbdare şi să aştepţi, ca să lucrăm cu prudenţă şi tact.

— N-ai avut de ce te plânge! Protestă Emil Sava. Când am înţeles cum stau lucrurile şi că e vorba de treabă serioasă, ţi-am dovedit ce poate şi capul meu, mi se pare…

— Aşa am crezut!… Încuviinţă inginerul. Ce-aţi făcut mai apoi, ca să ajungă aproape tot terenul în stăpânirea noastră şi cu ce preţ, vă priveşte. Eu sunt pentru diviziu-nea muncii şi a rolurilor… Te-am ascultat şi mă simţeam fără grijă. Acum văd că eşti neliniştit de soarta dumitale! Ce să mai cred despre chipul cum vei fi ştiut să-mi asiguri drepturile mele? Ar fi nostim… Prietene Sava, hai să consultăm un avocat!

Inginerul încheiase râzând, fiindcă, pentru moment, mai mult decât venituri şi contracte, el căutase şi găsise în Piscul Voievodesei o mare izbândă a ştiinţei şi a meşteşugului său.

Domnul Emil Sava însă, pe hârtia închisă în sertarul biroului, păstra dimpotrivă o socoteală amănunţită, cât venit pe lună, pe zi, pe ceas şi pe minută, poate reprezenta o sondă, zece şi o sută de sonde.

Nu se putea împăca deci atât de uşor cu ideea unei biruinţe platonice.

La neliniştea de adineauri, propunerea ironică a asociatului, să consulte un avocat, pusese sare pe rană.

Cuvântul era aruncat în glumă. Dar cuvântul rămăsese şi îl rodea…

Despre Iordan Hagi-Iordan ştia multe. În lumea băncilor, a petrolului şi a bursei, avea un nume: Rechinul. Şi, într-adevăr, înfăţişarea i se potrivea poreclei. Cu dinţii lui feroci, cu ochii mici, cu rânjetul şi cu neîndurarea faţă de tot ce întâlnea înainte-i, apărea ca o grandioasă fiară de pradă, creată pentru apele adânci şi vaste, pentru furtunile cu prăbuşiri şi naufragii, prin care domnul Emil Sava, cu micile sale viclenii de avocat şi de politicastru provincial, cerca şi el să se strecoare ca un biet peştişor inofensiv, cu gingii de cartilagiu şi cu înotătoarele de gumă.

        „Hai să consultăm un avocat!”

Inginerul rostise propunerea în derâdere, întorcându-se la planurile şi la lucrătorii lui.

Cuvântul însă rodea, cum roade acum sfredelul de oţel al sondei, străbătând straturile scoarţei zi şi noapte, să dea peste aurul negru şi gras. Schelele de bârne încrucişate s-au ridicat albe, încă nepătate, până când cea dintâi împroşcare de păcură le va da altă înfăţişare decât a unor jucării intacte şi străine decorului străvechi, de munţi, brazi şi pâraie.

În jurul lor, au răsărit gigante rezervoare cilindrice, încheiate din plăci de oţel, văpsite cu miniu.

Pe lângă aceşti monştri, oamenii apar mici şi fragili ca furnicile.

Sub hangare aşteaptă saci de ciment. Vagonete gonesc duruind pe linii înguste. Există şi o cantină, cu firma albastră şi cu băuturi necunoscute. Există şi un fel de cazărmi cu paturi, de unde un rând de lucrători pleacă atunci când alt rând se întoarce la odihnă.

Aparatele de foraj lucrează necurmat, scrâşnesc, gem şi împroaşcă nisip amestecat cu apă, pompele gâgâie; echipele se înlocuiesc la fiecare opt ore, telefoanele zbârnâie între biroul improvizat de scândură şi între biroul central de la curtea Iloveanului; noaptea se aprind colierele becurilor electrice, o sirenă mugeşte de trei ori în douăzeci şi patru de ceasuri la fiecare schimb; iar sfredelul de oţel ronţăie tenace în stâncile subpământene, apropiindu-se cu fiecare clipă de comoara cea îngropată înainte de toţi regii şi toate comorile de pe lume.

Plăci cu inscripţii înfipte în stâlpi opresc trecătorul din douăzeci de părţi: Intrarea oprită. Trecerea oprită. Fumatul oprit!

Niciodată în Piscul Voievodesei n-au existat atâtea oprelişti.

Plugarii şi-au lăsat încă o dată ogoarele pe seama nevestelor şi a copiilor. S-au tocmit salahori, cărăuşi, ajutoare, cărămidari, zidari şi argaţi, pe lângă meşterii străini, aduşi de aiurea, care, unii, nu înţeleg nici o vorbă a indigenilor. Câţiva au încercat la domnul Emil Sava, să afle dacă nu cumva şi pământul lor are căutare şi preţ. Cum s-a întâmplat, niciunul n-ar putea să o spună bine: dar toate pământurile cu căutare şi preţ au fost mai demult vândute, schimbate şi prefăcute, iar lor nu le-au rămas decât ogoarele cu pământ numai de plugărie.

Au blestemat atunci pământul care-i hrănise din tată în fiu cu pită şi mălai; fiindcă prin a lor neştiinţă ajunsese acum în stăpânirea domnului Iordan Hagi-Iordan, să-l îmbuibe cu o hrană mai grasă. Puţini, doar, au căpătat o nădejde. Acei cu ogoarele sterpe din prunduri, de pe zăvoaiele Voievodesei.

Dar pe aceştia i-a adunat Nicachi Sacară; au făcut legământ să ţină cu toţii la tocmeală şi până acum n-au ieşit din vorba jurată.

Domnul prefect Emil Sava, când i-a primit şi i-a ascultat, a strâns din umeri şi a început să joace în buzunar lanţul cu cheile înşirate pe verigă.

Asculta şi tot suna câte o cheie.

Pe urmă le scoase pe toate şi începu să vânture lanţul morişcă pe degetul arătător.

— Văd că v-a scos din minţi, oameni buni!… Rostise cu blândeţe în glas, aşa s-ar fi spus, cu un fel de milă. Eu vă doresc binele şi vă sfătuiesc după cum vă dictează interesele voastre. Cu boierul Boldur Iloveanu am fost prieten, cu domnul Hagi-Iordan iarăşi sunt prieten. Dar eu, înainte de prietenie, am pus sfânta dreptate. Aţi văzut?… Când a fost vorba la împărţit pământul, nu m-am uitat că-s prieten cu Boldur Iloveanu. Am ales fruntea şi v-am dat fruntea. Este?

— Asta-i adevărat!… Întăriră câteva glasuri.

— Îmi pare bine că o recunoaşteţi! Alţii sunt mai ingraţi şi n-o recunosc… Este, aici, o stârpitură de om, pe care-l cunosc şi căruia îi port eu de grijă. El vă scoate din minţi şi el are să vă ducă la pagubă. Eu ce să vă spun? După câte am aflat, societatea n-are nici o grabă să cumpere pământuri. Pentru cât pământ stăpâneşte ea deocamdată, abia de-are să prididească în zece, dacă nu în cincisprezece ani. Vă dă mâna să aşteptaţi până atunci…?

Oamenii clătinară din cap:

— Cincisprezece ani n-o durat nici măgarul ţiganului din poveste, când l-a fost pus să-l înveţe a răbda de foame şi să beie eu ţârâita.

— Aceasta v-o spun şi eu!… Fu de aceeaşi părere domnul prefect. Peste cincisprezece ani, atunci da, puteţi pune condiţiile voastre şi societatea n-are să aibă încotro. Acuma, se cheamă că voi veniţi s-o rugaţi, nu vă caută ea. Vă convine preţul?… Pun şi eu cuvânt, să mai rupeţi ceva. Nu?… Aşteptaţi…!

Domnul prefect Emil Sava făcu o pauză şi se uită la chei, pe urmă păru că le numără să vadă dacă nu e niciuna lipsă la număr.

Le vârî în buzunar şi îşi aduse aminte ceva ce se vede că uitase:

— N-ar trebui să v-o spun, oameni buni, dar trec şi de data aceasta peste prietenii mei! Numai, vă rog, vorba să nu iasă dintre pereţii aceştia… Uite ce e! Societatea mai are ea o socoteală, după câte îmi pare. E la înţelegerea omului că, o dată sondele puse în lucru, au să tragă păcura şi de sub hotarul vostru, fiindcă sub pământ nu este hotar. Legea n-are nici o putere. Aşa că, după zece ori cincisprezece ani, pământurile aceste pentru care vă tocmiţi acuma n-au să facă mai multe parale decât o ploscă goală… Eu vă sfătuiesc să vindeţi cât n-are să fie prea târziu. Ce-i în mână nu-i minciună! O ştiţi şi voi. Am auzit – dacă-i adevărat?

— Am auzit că pe tot locul, în devălmăşie, vă dă mai mult de două milioane. Două milioane în palmă n-a luat nici boierul Boldur pe toată moşia lui, cu tot cu curte şi acareturi. V-o spun şi aceasta, ca să-imi uşurez sufletul, fiindcă vă văd duşi de nas de-o stârpitură la trup şi la minte ca feciorul lui Iliuţă Sacară.

Oamenii plecară să împărtăşească aceste vorbe şi sfaturi, direct celui zugrăvit cu asemenea cuvinte de ocară.

— Va să zică, mi-a spus stârpitură? Se frământă de mânie Nicachi, bătându-şi jambierele cu cravaşa şi simţind că-l înăbuşă pereţii prea strâmţi ai cancelariei. Acuma sunt stârpitură? Dar acum doi ani eram dragă Nicachi, încoace şi, dragă Nicachi, încolo! Am să-i arăt eu lui, dacă-i vorba pe aşa!… Vrea război pe faţă? Bine, cucoane Emilache, ai să ai război pe faţă!

Crăcănat, în faţa ferestrei, cu braţele încrucişate pe piept, îşi fulgeră cu privirea napoleoniană vrăjmaşul nevăzut, pe care numaidecât trebuia să-l răpună.

— Şi ce ne facem acuma? Întrebă un gospodar. Aştep-tăm cincisprezece ani…?

Nicachi Sacară râse superior, ciugulindu-şi bubuliţele roşii din obraz:

— Cine spune aceasta? N-aţi priceput că n-are să-i rabde inima să aştepte nici cincisprezece luni! Dânşii, grangurii, nu pot s-aştepte, nu voi. Acum se prefac că nu le pasă. Au aruncat o sămânţă de vorbă şi o să lase să rodească. La anul au să vină ei şi au să vă tragă de mânecă!

— Numai să se întâmple şi o minune ca asta! Grăi cu neîncredere acelaşi gospodar.

— Vreţi să vă dau înscris la mână? Se supără Nicachi Sacară.

— Păi cu înscrisul dumitale la mână, ce mare ispravă am făcut? Ce să-ţi luăm? Jamberele?… Nu-i vorba de asta şi de înscris la mână, coane Nicachi!… Facem şi noi toate prepusurile, ascultăm un cuvânt de ici, furăm cu urechea de colo, să nu ne căim mine că am rămas de căruţă din lăcomia noastră… Deocamdată ascultăm povaţa dumitale şi aşteptăm să vedem dincotro mai bate vântul…

Nicachi Sacară privea şi el pe fereastră afară, muşcându-şi sfârcul mustăcioarei, dar nu privea să vadă dincotro bate vântul.

În vale se deschidea toată furnicarea şantierelor, duruitul vagonetelor pe linii strâmte, uriaşele cazane roşii, magaziile de scânduri, scripetele şi furgoanele, camioanele cărând şi descărcând: o înfrigurare şi o zarvă care pregătea, fără istov, albia pe unde aveau să se scurgă milioanele şi milioanele de mâine – căci Nicachi Sacară, ca şi domnul Emil Sava, ca şi Iordan Hagi-Iordan, nu întrevedea acest spectacol, decât într-un ameţitor joc de cifre cu şapte, opt şi nouă nule, alergând, înşirându-se, aşezându-se în coloane, împreunându-se şi risipindu-se. Iar de la asemenea orgie aritmetică, Nicachi Sacară fusese înlăturat, să rămână simplu şi neputincios privitor.

Se întoarse spre oamenii care aşteptau în picioare:

— Care va să zică, fiindcă vă povăţuiesc şi vă doresc binele, domnului prefect a început să nu-i mai placă mutra mea? Mi-a zis stâirpitură?

— Cam aşa, să nu vă fie cu bănat, pufni a râde un gospodar, cu mâna găvan la gură.

Nicachi Sacară îl fulgeră cu privirea.

— Dumitale, bade Toadere, îţi vine a râde, în loc să vedeţi câte trebuie să pătimesc eu din senin!… Mă aşteptam la mai multă recunoştinţă. Fiindcă trebuie să înţelegeţi o dată pentru totdeauna: tot ce fac eu este numai şi numai ca să nu cădeţi în ghearele acestui Iordan HagiIordan şi ale domnului prefect Sava… Încolo, ce interes am? Pământul nostru e în celălalt capăt al moşiei. Eu cu societatea asta de tâlhari, care a venit să vă prade, n-am nici un amestec. Nu pierd şi nu câştig nimic. Mă doare la inimă, însă, să vă văd legaţi de mâini şi de picioare, în puterea lor. Cât despre domnul prefect, am să-i arăt ce fel de stârpitură e Nicachi Sacară!

Gospodarii plecară înşirându-se pe uşă şi culegându-şi beţele rezemate de perete, în sală. Mergeau să se sfătuiască şi aveau o mare problemă de dezlegat cu mintea lor nepricepută. Căci era greu de înţeles, la urma-urmei, de ce i-a pălit pe toţi dragostea de dânşii, şi de ce se întrec toţi să le vrea binele; domnul Emil Sava, pe de o parte, domnul Nicachi Sacară, pe de alta.

Amândoi vorbeau de recunoştinţă şi amândoi erau foarte supăraţi pe binele pe care voia să li-l facă celălalt.

— Cum văd eu, măi creştini, până la sfârşit tot noi o să rămânem datori la toată lumea! Oftă cel care râsese cu palma la gură în Canţelaria administraţiunei.

Ceilalţi tăcură, cu capetele în pământul comorilor.