Capitolul IV

Îngerul al cincilea au sunat din trâmbiţă. Şi au văzut o stea care căzuse din cer pe pământ.

Şi s-au dat la cheia fântânii Adâncului şi au deschis fântâna Adâncului. Din fântâna s-au ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul acela. Iar din fum au ieşit nişte lăcuste, care s-au năpustit pre pământ.”

(Apocalipsa, 9,1-3)

— Ei, Zaharia, tot nu te-ai hotărât să facem pace?… Întrebă Dinu Grinţescu, întinzând mâna.

Zaharia Duhu rămase cu braţele spânzurate de-a lungul trupului.

Atunci inginerul îşi isprăvi mişcarea, ridicând palma până la umărul fostului camarad şi scuturându-l cu o prietenie voioasă.

— Ce neam de răzeş încăpăţânat! Mă duşmăneşti şi de mult am renunţat să mai pricep de ce. Îţi întind mâna şi te prefaci a nu vedea… Zaharia, eu tot cred că e momentul să facem pace!… Haide, uită-te în ochii mei şi spune-mi că acum nu mă mai poţi duşmăni!… Astăzi, mai ales, am nevoie să văd numai chipuri fericite şi vesele! Chiar soarele mi-a pregătit o dimineaţă triumfală… Nu-l vezi? Nu te bucură şi pe tine? Nu simţi că se pregăteşte o zi mare…?

Inginerul Dinu Grinţescu îl scutură cu amândouă mâi-nile de umeri. Zaharia Duhu se lăsă scuturat, moale ca o păpuşă de cârpă.

Târziu ridică ochii în ochii celuilalt şi omul cel voios îşi pierdu deodată toată voioşia, la această privire goală şi moartă.

— Lasă-mă!… Se rugă Zaharia cu un glas abia auzit. Ce ai cu mine…?

Dinu Grinţescu îşi scoase ochelarii albăstrii, de soare, să-l vadă mai bine.

Se încrucişaseră în drum. Zaharia Duhu trecea cu Oarţă spre gropile lui; inginerul Dinu Grinţescu spre sondele, şi oamenii, şi universul, şi bucuriile lui.

— Nu am nimic cu tine!… Vorbi inginerul. Te-am observat întorcând capul, poate a suta oară de când sunt aici. Altădată, îmi era totuna! Astăzi, însă, îmi este mai greu să te ştiu depărtat şi ostil… Fiindcă astăzi, Zaharia, până în seară, am semne că sonda mea are să dovedească tuturor cât de puţin m-am înşelat!… Se întâmplă cum ţi-am spus, Zaharia, încă de acum zece ani. Comoara era aci! Am fost mai norocos decât tine. Pentru aceasta, nu înţeleg de ce să-mi porţi duşmănie? Dă-mi mâna… Şi dacă te-am necăjit vreodată, iartă-mă…!

Zaharia Duhu nu clinti mâinile, atârnate fără viaţă, din umeri. Oarţă îi privea cu mare uimire şi cu gura rânjită până la urechi.

O clipă inginerul tăcu, ştergându-şi ochelarii cu batista.

Era îmbrăcat în haine albe de vară, largi şi sprintene. Era încă tânăr, zvelt şi încordat de voinţă nervoasă.

Aceasta într-adevăr avea să fie ziua lui, pe care o aşteptase o viaţă. În faţă, Zaharia Duhu, murdar, prăfuit, cu ţepi decoloraţi şi cu pălăria pleoştită, lăsând să străbată sudoarea prin panglică, părea un biet salahor de două ori mai în vârstă: un salahor fără lucru şi fără noroc.

Dinu Grinţescu împături batista de olandă şi o puse în buzunar. Nu se dădu biruit. Simţea o adevărată şi nedreaptă mâhnire să ştie că există un singur om pe lume care nu se împărtăşeşte din bucuria lui.

Se uită la ceas.

— Un sfert de oră încă putem vorbi, Zaharia! Deşi mă aşteaptă toţi, acolo…

Zaharia Duhu ridică privirea coagulată.

— De ce să pierzi un sfert de ceas cu un om ca mine? Drumul tău e încolo, al meu încolo…

Arătă cu mâna cele două drumuri care îi despărţeau, spre cele două lumi.

— Nu aşa, Zaharia, nu aşa! Nu te-am oprit să-mi arăţi drumurile pe care le cunosc… Este între noi o neînţelegere şi vreau ca acuma să se stingă. Că atâta timp n-ai crezut în cele ce ştiam eu, era poate într-o privinţă explicabil şi a început de la o vreme să-mi fie indiferent. Astăzi, te rog să priveşti! Roti gestul spre sat şi spre schelele ridicate, cu tot furnicarul de oameni. Nu se poate să nu recunoşti că miracolul acesta s-a săvârşit prin credinţa mea, nu a ta!… Şi s-a săvârşit cu o precizie de ceasornic. Era aci o pustietate uitată de Dumnezeu şi de stăpânire. Trăiau larvele acestea omeneşti ca pe vremea lui Dromichet al tău! Acum nu-ţi mai recunoşti satul. Ia aminte! E numai un început…

Zaharia Duhu vorbi ceva nelămurit, râzând straniu în ţepii rari.

— Nu-nţeleg! Se opri inginerul cu nedumerire.

— Spun că, într-adevăr, nu-mi mai recunosc satul!… Repetă Zaharia Duhu, mai rar.

Dinu Grinţescu zâmbi cu vechea lui compătimire pentru oamenii care trăiesc în afară de veac.

— Cunosc cântecul tău, Zaharia, şi tocmai de aceasta vreau să te ştiu lămurit, mai ales astăzi! Mai ales astăzi…!

Oarţă aşezase cazmalele de-a curmezişul şanţului, încălecase pe ele şi scormonea cu un băţ într-un muşuroi de cârtiţă, scoţând din gâtlej hâdele lui gâlgâiri de râs.

O clipă, inginerul făcu fără voie comparaţie între sluga cretină şi fostul său camarad de şcoală. Nu era mare deosebirea. Atunci, de ce şi cui mai simţea el nevoie să dea o explicaţie? Iordan Hagi-Iordan avea dreptate. Cum scăpa din universul cifrelor, devenea un romantic şi cădea în lirism. El, tocmai el, care nu putea suferi romantismul şi lirismul altora!

Îşi şterse din nou ochelarii cu batista, nemulţumit de această constatare. Se gândi la toate ajutoarele şi toţi lucrătorii, şi la Iordan Hagi-Iordan, chemat telefonic, şi toţi câţi îl aşteptau în jurul sfredelului de oţel ajuns la ultimul strat de nisip cu infiltraţie de păcură. În loc să se afle acolo, el îşi pierdea vremea aci, cu un individ şters de mult din rândul oamenilor.

Vorbi, cu un început de agresivitate, cum se întâmplă de câte ori vrei să explici un simţământ complex şi incomprehensibil, altui seamăn, închis pasiunilor tale:

— Zaharia, bănuiesc vina pe care nu mi-o ierţi tu! Că am devenit tovarăş cu Iordan Hagi-Iordan? Că am lucrat de la început în ascuns cu Emil Sava? Că am înlăturat din calea noastră pe Boldur Iloveanu şi pe alţii mai mărunţi? Zaharia Duhu, viaţa cere victime!… Medicii experimentează pe animalul viu. Seruri şi vaccinuri n-ar exista fără sacrificaţi. Meşterul Manole şi-a zidit nevasta în piatră, ca să ducă la capăt ceea ce începuse el. Boldur Iloveanu nu-mi era nici soţie, nici frate, nici tată! Era ca şi alţii, un obstacol… Şi era un parazit absolut inutil oamenilor de aici şi societăţii întregi. O nulitate umană. Un zero imens, dar un zero incomod, care încurca de la început calculele noastre. Aici, am vrut să fim stăpâni cât mai puţini!… Că tovarăşii mei vor câştiga bani în paguba altora, am ştiut-o şi o ştiu. Mulţi bani!… Pentru mine însă, dragă Zaharia, banul e un mijloc, nu un scop. Ţi-am mai spus-o. O repet! Dacă nu m-aş gândi la Madala, m-aş mulţumi toată viaţa cu leafa ajutoarelor mele. Deocamdată, poate e bine să ştii că eu sunt cel dator lui Iordan Hagi-Iordan, nu că el îmi datoreşte ceva mie. Cel puţin aşa spun actele!… E o curiozitate de care însă nu m-am ocupat deaproape. Eu am căutat, în felul meu, o comoară aproape tot atât de dezinteresat ca tine. Că eu am găsit-o, mă bucură, fiindcă am eliberat-o lumii. E un dar pe care-l fac acestui ţinut… Uitasem să-ţi spun! Îmi scrie mereu Madala. Îmi cere şi ea să facem pace. Abia aştept s-o pot aduce pentru câteva zile… Ca să vadă ce-am înfăptuit eu aci. Haide, dă-mi mâna, pentru Dumnezeu! Toată bucuria mea de astăzi n-are să-mi fie întreagă dacă ştiu că există un singur om care nu mă iartă, pentru un rău pe care nu i l-am făcut…!

Inginerul Dinu Grinţescu vorbise repede, ca un om muncit de nevoia unei eliberări zăvorită de prea multă vreme pe buze.

Privise tot timpul, de aproape, în chipul lui Zaharia Duhu, să descopere o tresărire. Întinse mina.

Pe faţa lui Zaharia nu se alinţi nici un trăs. Braţele rămaseră mai departe atârnând de-a lungul trupului.

Numai obloanele pleoapelor se ridicară încet, să dezvăluie o privire goală şi moartă, ca ochii albi ai statuilor.

Privirea aceasta înecă toată avântarea nervoasă a lui Dinu Grinţescu.

Totul îi apăru deodată pustiu, absurd şi zădarnic.

Atunci inginerul se apropie exasperat; plecându-se spre obrazul lui Zaharia Duhu, îi şuieră printre dinţi:

— Bine spun toţi că te-ai imbecilizat cu desăvârşire, Zaharia! Zaharia Dromichilă, batjocura copiilor!

Apoi se răsuci pe călcâie şi porni spre furnicarul de oameni. Acolo unde sfredelul de oţel străpungea necurmat şi tenace cel din urmă capac al comorii lui.

Dar pasul avântat şi sprinten de adineauri se împleticea într-o imperceptibilă şovăială.

Zaharia Duhu îl privea neclintit din mijlocul drumului, cu mâinile spânzurate. Oarţă râse nătâng, cu gura până la urechi, fără să înţeleagă ce s-a petrecut.

— Haidem la treburile noastre, Oarţă!… Porunci Zaharia smucindu-se din loc.

Idiotul deveni grav, ca un om care ştie că nu e timp de zăbovit şi de râs, când pe dânşii îi aşteaptă o atât de serioasă ispravă. Culese cazmalele şi lopeţile. Porniră spre celălalt drum, al lor.

În urmă, movila de cârtiţă lângă care au stat începu să-şi mişte zvâcnit căciula de ţărână neagră şi proaspătă. S-ar fi spus că nu-şi găseşte astâmpăr, înlăuntru, un demon neogoit al pământului.

De două săptămâni, Zaharia Duhu avea şi el cuvânt să creadă că a dat în sfârşit peste o urmă.

După ce scormonise în neorânduială, într-o parte şi-n alta, se întorsese la temeliile vechi şi surpate, de la turnul Voievodesei. Oarţă izbise într-un perete de piatră care a sunat găunos.

— Îhî!… Ridicase degetul şi începuse să-şi strâmbe gura în râsul lui fioros.

Pe urmă, a apucat unealta cu amândouă mâinile, să lovească din toată puterea.

Zaharia i-a oprit braţul. A ciocănit şi el uşor în perete, a ascultat, şi abia îşi putu astâmpăra, apăsând cu palmele, zvâcnirile inimii din piept. S-au aşternut la muncă, dar de astă dată cu răbdare şi chibzuială. Au desprins cu luareaminte bolovanii, i-au clădit la o parte în bună rânduială, aşa cum făceau altă dată, după cerinţa şi sfatul profesorului Opriş.

Au deschis uşă, spre un fund de hrubă, umed şi negru.

Din întuneric i-au speriat un soi de ciuperci nemaivăzute, uriaşe şi apoase, cu pălăriile pe-o ureche, care îndată, la suflarea văzduhului primenit, au căzut şi s-au risipit ca fantomele unor plante din altă lume.

Aceasta a fost tot.

Pereţii sfârşită îndată, în lut mut, fără răsunet de zid la bătaie. Dar putea fi altceva, poate mai departe, în adânc.

De multă vreme se dezvăţase să găsească în săpăturile lor măcar atât: o nădejde, o făgăduială, un semn. S-au înverşunat deci cu totul în această peşteră.

Întunericul îi chema tot mai afund.

Oarţă intră plecat; îşi zvânli sumanul şi începu să izbească icnit, cu dintele cazmalei în lut.

Zaharia Duhu rămase un timp afară, pe lespedea lată, care va fi fost cândva un altar păgânesc.

Îşi astupase obrajii scofâlciţi în palme, cu coatele rezemate de genunchi. Îşi astupă ochii.

Lumina atât de sclipitoare şi caldă, cu vâltori de ape pe întinderi scăldate în soare, îl orbea dureros.

Stolurile albe de hulubi se adunau în salbe, se risipeau în joacă şăgalnică, se alungau gângurind, cădeau departe pe lanuri şi se întorceau într-o fâlfâire de aripi rotate. Aceştia erau porumbeii lui Enache Iloveanu, care se trăgeau din cele două perechi aduse într-o cuşcă de sârmă, din cine ştie ce ţară. Scoseseră pui, se înmulţiseră, vieţuiau acum în sălbăticie şi în libertate; fuseseră adoptaţi de cer şi pământ. Vestea lor mersese până la al nouălea sat: hulubii de la Piscul Voievodesei!… Şi salbele lor împodobeau frumuseţea cerului şi a pământului cu o frumuseţe mai mult.

Priveliştea aceasta, din totdeauna dragă, Zaharia Duhu o scufundă acum în găvanul mâinilor negre.

În locul înalt, cu pădurea la spate şi cu şesul desfăşurat înainte până în negura zărilor, venea nu o dată, în cealaltă viaţă a lui, să-şi trăiască plăsmuirea părelnică, atunci când ochii săi fără culoare ştiau să vadă ceva arzător şi nespus, dincolo de timp şi de oameni. Aici, depărtările în veac şi în zare se întregeau, se împleteau, se topeau.

Erau înainte, în zare: câmpurile cu fâneţe şi lanuri, cu turme şi pluguri, cu un cot rotund de râu şi cu scârţâit domol de cară…

Pe urmă, toate îşi pierdeau fiinţa de-aievea, în zare. Şi aievea erau alte timpuri, de departe, în timp; câmpurile începuturilor, cu oameni în sarici miţoase, cu oşti care-au fost şi s-au dus, cu ospăţul lui Lisimah şi cu zimbrul din stema ţării năruindu-se ca o catapultă, să sfarme ţărâna în copite…

I se părea că aude glasul castorilor, clădindu-şi zăgazurile lor tainice, în locuri care demult s-au uscat. Trecea o sclipire de coif, o fulgerare de sâneaţă. Buciuma o chemare din veac.

Aici se afla locul unde de atâtea ori a venit el să privească o ţară şi o lume, despre care cărţile spuneau că sunt moarte, dar el le ştia că sunt vii şi le vedea mai vii decât vie e lumea de-aievea.

Acum, între el şi priveliştea văii punea palma neagră să despartă priveliştea luminoasă cu o neagră perdea.

Crescuse acolo o lume străină de tot ce-a mai fost. Cu schele şi cu pompe, cu vagonete şi hangare, cu răcnet de sirene şi praf de ciment, cu larmă de glasuri înverşunate şi cu scrâşnetul acela necurmat, ronţăind scoarţa pământului noapte şi zi.

Ceilalţi trecători, din mai depărtate veacuri, se petrecuseră cum au venit. Din drumul lor n-au supravieţuit decât amintiri nesigure: umbre şi pulberi care s-au şters.

Străinii aceştia veniseră altfel. Fără arme şi oaste. Fără călăreţi şi arcaşi. Trimiseseră o iscoadă, a doua. Pe urmă, îşi adunaseră maşinile lor, hangarele lor, căpitanii lor şi vracii lor. Se aşezau să rămână. Rădăcinile erau pretutindeni înfipte acum: fier şi maşini, sârme şi sfredele, ţevi şi temelii de ciment. Schimbară faţa locului – şi cât aveau încă s-o mai schimbe!

— Bagă de seamă, e numai un început!

Înlăuntrul pământului, din hrubă, străbăteau surd loviturile lui Oarţă. Zaharia Duhu se ridică. Lepădă straiul, apucă lopata şi intră şi el în întuneric, să ţină tovărăşie nevolnicului.

Soarele rămase afară. Înalt, sclipitor şi fierbinte, scălda întinderile în vâltori jucăuşe de ape. Şi stolurile veneau şi plecau: zburdau porumbeii ameţiţi de atâta lumină, de-un cer atât de senin şi de vara fâneţelor coapte. Salbele se rupeau risipite aci. Fluturările albe se adunau mai departe; era o cunună, zece, o sută… N-a fost niciodată, pe mătasea albastră, un joc mai nebun.

Sub pământ, bătăile sunau ritmic, fără început, fără sfârşit. Se îngânau monoton, să-şi ţină de urât, într-o pustietate care nu ducea la nici o lumină, ci în bezna tot mai afundă.

La amiază, loviturile au stat. Cei doi săpători au păşit afară, să întindă masa lor nevoiaşă.

Oarţă s-a dus să care apă de la şipot. Zaharia a desfăcut pita şi brânza şi ceapa din ştergar.

Au început să mestece încet şi pe gânduri, fără să schimbe o vorbă, cum rumegă îndelung vitele de trudă.

Omul cu mintea slabă îşi făcu apoi datoria de slugă. Zvârli fărâmituri pentru păsările cerului. Culese blidele în legătură. Se pregătea să se întoarcă la întunericul lui din hrubă, când un vuiet necunoscut îl opri înfipt în picioare.

Era ca un vuiet de uragan, venind de departe, aşa cum vin toate urgiile furtunilor, de nu se mai ştie de unde. Apoi, vuietul s-a subţiat într-un chiot.

A înălţat ochii şi Zaharia Duhu. S-a ridicat în picioare şi el.

Nevolnicul întinse degetul spre vale:

— Îhî!… L-au scăpat pe Scaraoţchi, stăpâne! Răcni cu bucurie şi teamă, legănându-se ca un urs.

Zaharia Duhu se minună că, de această dată, gângavul n-a gângăvit. Era ziua minunilor! Privi apoi, după gestul lui Oarţă, într-acolo. Furnicile negre se zvârcoleau într-un muşuroi răscolit. Într-adevăr, de acolo, din vale, venea mugetul de uragan sfârşit în chiot subţire. O aţă de fum, de aburi, de praf, se înălţa drept spre cer, în irizaţii străvezii de mătase.

Pe urmă, curcubeul se sfărâmă în ţăndări şi deodată izbucni din adâncuri, cu un urlet de-o sută de cataracte, un stâlp negru şi gros. Coloana împunse lumina curată a cerului şi se plecă într-o parte, în ploaie de păcură, împroşcată spre sat.

Oarţă stătu cu degetul încremenit.

Din nou pierduse glasul. Şi nu putea pricepe ceea ce era peste priceperea lui.

Zaharia Duhu nu-şi desprindea ochii. Era poate şi peste a lui pricepere această privelişte de apocalips.

Coloana zvâcnea mai înaltă şi încă mai groasă. În vârf, din trunchiul de palmier, negru, se desfăceau jerbe fantastice, ca să cadă cu un ropot de grindină, îndărăt pe pământ. Vuia toată valea; şi toată albeaţa şi verdele satului pieriră, încleiate în catran. Se vedeau acum pâraie negre, şuvoind năvalnic spre şosea; se vedeau furnicile negre alergând agitate – numai soarele era palid şi mort în vârtej de funingine, ca în ceasul când îl dumică vârcolacii, muşcându-i din inimă.

Oarţă putu scoate glas în sfârşit. Un zbierăt de spaimă. Căscă ochii holbaţi la cer, la soarele stins, la ploaia cea neagră, la satul muiat în păcură; apoi, mânat de o afundă chemare, se nărui cu fruntea pe lespedea lată, începând să se vaite şi să ceară îndurare puterilor ştiute numai de el, ca să-l apere de stihiile urgiei.

Zaharia Duhu se ridică în picioare, pe piatră. Vedea şi nu-i ajungea ce vede.

De departe, sub împroşcarea vâscoasă, în şuieratul necurmat, toate păreau că se petrec în neorânduială. Mâini ridicate, umbre fugind, umbre căzând în genunchi. Acolo, jos, însă, zvârcolirea furnicilor avea un rost şi-un sfârşit, ca într-o asemenea întâmplare de mult aşteptată. Gârla de pă-cură fu îndreptată pe şanţuri, spre rezervoare şi gropi. Fo-tografii chemaţi din ajun cu telegrame alergau să prindă, din toate ungherele, priveliştea rezervată prospectelor de emisiunea, cu care mâine domnul Iordan Hagi-Iordan va slobozi la bursă acţiunile societăţii „Voevoda Roumanian Company for the Development of the Mining Industry. Limited”. Maiştrii, cu vechea lor experienţă, pregăteau capuşoanele de beton să reteze coloana din rădăcină. Inginerii împărţeau ordine; iar departe, o gardă de paznici împingea mulţimea satului adunată să vadă ceea ce ochii lor n-au mai văzut şi nu se aşteptaseră să vadă vreodată.

Printre aceştia toţi, Dinu Grinţescu, în hainele lui albe scăldate acum în unsoare lucioasă, arăta o faţă veselă, mânjită de păcură şi fericită ca un obraz de copil de hornar. Fără să-şi dea seama, muiase mâna în măduva neagră şi grasă. Şi acum îşi freca degetele, vorbind cu Iordan Hagi-Iardan cu voluptatea unui avar dezmierindu-şi aurul pentru care a răbdat, a suferit, a ucis.

În spasmul de bucurie, apucase pe Iordan Hagi-Iordan cu amândouă mâinile de haină, apropiindu-i maxilarele pătrate să-l îmbrăţişeze.

— Mai încet, mânzule! Nu ne dăm în spectacol!… Zâmbise Iordan Hagi-Iordan, cu stăpânitul calm al omului care văzuse multe şi el nu se mira de nimic.

Domnul Emil Sava, scuturând cheile, calcula cu jale câte sute de vagoane se prăpădesc.

— Imbecilul ăsta, tot cioonindu-şi cheile lui, are să facă scânteie şi are să ne dea foc! Rosti cu dispreţ Rechinul, Aceasta fusese grija cea mare. Nici o ţigară, nici un chibrit, nici o scăpărătoare.

De astăzi dimineaţă, inscripţii până la un kilometru vesteau popreliştea şi, prin trei pâlnii, trei supraveghetori aduseseră tuturor aminte, strigând la fiecare sfert de oră, că o singură scânteie va face satul pârjol.

Cupola de beton era gata.

Dinu Grinţescu răsuci un mâner. Cu un sughiţ înecat în gâtlej, coloana căzu sugrumată şi tot vuietul deodată muţi.

Soarele fu din nou strălucitor şi intact.

Dar cerul era fără salbele de hulubi. Văzduhul rămase înveninat de duhoarea gazelor. Şi satul, şi copacii şi livezile, păşunea şi câmpul păreau acum scrumite şi hâde, ca după un foc stins.

— O să le oferim o sumă globală, ca să evităm o sută de procese, rosti generos inginerul.

— Te rog!… Să-şi formuleze pretenţiile în scris fiecare şi să-i reducem la sfert!… Hotărî Iordan Hagi-Iordan. Credeam că ne-am înţeles o dată pentru totdeauna. N-am venit să facem aci filantropie! Şi nici n-am de gând să-i învăţ cu nărav…

Apa Voievodesei curgea neagră, cu reflexe metalice.

În iarba vâscoasă, pe prunduri şi în ţărână, gâzele câmpului, libelule şi fluturi, cosaşi şi lăcuste, greieri şi măriuţe se zbăteau cu aripi lipite; mureau încleiate ca pe-o gigantă hârtie de muşte. Se aflau şi porumbei surprinşi în zbor, care-au căzut şi acum se târau. Penele albe, picioarele de mărgean, creasta rotată şi guşa de catifea: toate erau prefăcute într-tun desgustător mototol, ca puii de cioară căzuţi din cuibarele lor urâte de vreascuri.

Acuma se târau.

Vitele fugiseră cuprinse de spaimă, mugind, poticnindu-se, lunecând şi căzând. Se întorceau precaut, cu ocoluri, cu urechea ciulită şi nu-şi mai recunoşteau porţile vechi. Unele se umflaseră şi plesneau.

O singură parte din sat fusese cruţată. Partea cea mai înaltă, ferită din calea vântului care-a împins ploaia de păcură pieziş. Albă a rămas şi casa lui Zaharia Duhu. Neatinsă livada. Aici mai erau albine şi flori.

Mătuşa Ruxanda, cu văzul slăbit, ieşise în cerdac la cel dintâi chiot, pipăind pereţii şi înălţând ochii ei de mazăre crudă. Nu înţelegea de unde poate veni vâjâitul furtunii şi ropotul acesta de grindină, când arşiţa nu se simţea străbătută de nici o adiere răcoroasă şi ploaia nu o vestea mirosul pământului ud. Năvălea numai o duhoare înecăcioasă şi grea.

Dar nu zări într-acolo nimic.

O perdea de catran îi împăienjenise soarele ei, mai înainte încă de erupţia sondei nr. 1.

Gheorghieş Tălpăligă, căţărat de stâlpul scărilor, cu mâna streaşină, vedea, pentru dânsa, povestind ce-i desluşesc ochii lui tineri.

— Asta-i, va să zică, lângă hotarul nostru? Mai întrebă încă o dată stăpâna.

— Să tot fie la cinci sute de paşi.

Argatul era să mai adauge ceva, dar se opri, sărind la pământ şi depărtându-se.

— Unde te duci? Mai spune! Poruncise mătuşa Ruxanda.

— Ce să mai spun? S-o isprăvit… Mă strigă haramurile, să le dau apă…!

Nu aceasta îl alungase pe Gheorghieş, ca să nu mai vadă vânzoleala şi chiotele, bucuria şi minunăţia din vale. De acolo, de unde împroşcase ploaia cea neagră, tot cinci sute de paşi se aflau şi până la hotarul lui Alecu Toader Precup a Dăscăliţei. Şi, din această pricină, îi era şi soarele lui înecat în catran.

Pentru asemenea prunduri, Nicachi Sacară arătase mare patimă, chiar decât pentru ochii genaţi ai Sandei. Până atunci îi aţinuse calea, pe ascuns, ruşinat să nu cunoască lumea că i s-au aprins călcâiele după o fată de mârlan. Gheorghieş n-avea nici o grijă. Fata mârlanului ştia să-i reteze din clonţ.

Acuma, însă Nicachi Sacară îşi schimbase tactica de câteva luni. Mersese de-a dreptul la Alecu Toader Precup, să-i ceară copila înaintea altarului şi a legii. Iar Alecu Toader Precup se învoise.

Un ginere cu docar boieresc, cu moşie şi stare, nici nu visase el pentru Sanda lui, crescută cu picioarele desculţe. Nebun ar fi fost să nu bată palma! Mai greu era să-i scoată sticleţii din capul fetei. Încât de câteva luni Sanda nu mai cunoaşte zi bună acasă. Taică-su îi face muştru ca la miliţie, mugind şi lovind-o. Maică-sa îi ţine isonul. Sanda îndură şi tace. Dar ochii genaţi s-au împâclit de plâns. Tânjeşte cu faţa prelungă şi cu buzele subţiri. Toate descântecele babei Maranda Cuţuianca au rămas fără putere.

Când se întâlneşte pe furiş cu Gheorghieş, îşi culcă fruntea pe pieptul lui lat şi izbucneşte în lacrimi:

— Hai să fugim în lume, Gheorghieş!… Altfel, am să-mi fac o samă şi aşa are să se isprăvească toată istoria cu blestematul cela de pământ, care-o stârnit numai lăcomie şi poftă. Tătuca iar m-o pălit şi suduit. Mămuca numa nu mi-o scos ochii cu unghiile. Iară crăcănatul nu se mai clinteşte de la poarta noastră, parcă l-a pus primăria de strajă… Hai să fugim în lume, Gheorghieş!… Ne-om tocmi slugi undeva, că lumea nu s-a sfârşit în satu ista înrăit şi lăcomit…

Gheorghieş tace şi nu poate răspunde. El ştie că nu are dreptul să fugă în lume, fiindcă-i dator simbria pe un an înainte şi fiindcă are acasă opt fraţi mai mărunţi, la o singură văduvă numai cu două mâini pentru atâtea guri.

Acestea le-ar avea el de spus cuiva, Gheorghieş Tălpăligă; dar acuma cine, în tot satul, mai are urechi şi ochi pentru asemenea aleanuri de inimă albastră, deşarte sminteli ale tinereţii?

Moşnegi şi copii, bărbaţi şi neveste s-au adunat gloată în vale, unde au puhoit izvoarele grase.

Chiar Nicachi Sacară e de bună seamă cocoţat undeva, cu picioarele crăcănate şi cu braţele subpuse, să privească de la loc înalt, cu fierea răscolită în el şi cu mintea căznită să mai născocească altceva nou. L-a zărit trecând călare. Pe urmă, l-a văzut mergând alături cu Alecu Toader Precup, cu calul de dârlogi.

La gândul acesta, argatul izbeşte ponciş cu furca peste fruntea viţelului, cu ochi umezi şi blânzi. Viţelul dă glas de durere.

Atunci abia Gheorghieş îşi dă socoteala ce-a făcut şi începe să-i scarpene părul creţ de pe frunte, între bumbii corniţelor moi.

— Ce-i, măi sireacule? Cine-o mâncat bătaie şi nu-i vinovat?… Măi Joian, măi, tare mai suntem noi necăjiţi, şi proşti, şi fără putere…!

Viţelul îl împinge cu botul. Dă să înţeleagă că dezmierdarea nu-i ţine de foame. Gheorghieş trage cu privirea spre cerdac.

Mătuşa Ruxanda se uită neclintită în gol, cu ochii ei de oarbă.

Atunci argatul împinge încet încuietoarea să nu se-audă şi dă drumul viţelului în grajdul plăvanei, care-l primeşte c-un muget uşor.

Umbrele s-au lungit. Soarele scapătă după munte. S-au aprins luminile albe pe sârmă, în vale, unde nimeni însă nu-şi mai găseşte astâmpăr şi ogoire.

Zaharia Duhu şi Oarţă se întorc cu cazmalele în spate, după o zi pentru dânşii sfârşită; tot cum a fost cea de ieri şi tot cum are să fie cea de mâine.

Trec şi nu se opresc în faţa porţii.

Zaharia a luat-o înainte. Oarţă a ridicat ochi alburii să întrebe. N-a priceput. Pe urmă, ca o slugă supusă, a mers după stăpân, fără să ştie unde-au să ajungă. Nu vorbesc. Zaharia Duhu a grăbit paşii, ca un om plecat la o întâlnire unde se teme să nu fie lipsă ori să întârzie cumva.

În uliţa mare, păşesc peste bălţi de păcură. Sunt schele de case noi. Binale. Câinii mai urlă încă înfricoşaţi, lângă porţi, a pustiu, ca după cutremur.

Trec automobile în goană, zvârlind peste case şi câini o lumină spectrală de calcar.

Când au intrat amândoi, domnul Leiba Ţudic n-a ştiut ce să creadă, frecându-şi ochii sub şiragul lui de covrigi seculari. Asemenea muşterii nu-i mai călcaseră încă pragul.

Se ridică de pe scaun, le ieşi în cale de după tejghea şi încerca să se-arate cât mai voios:

— Ce plăcere, bade Zaharia!… Astăzi e zi.ua minunilor. Una rea şi una bună. Mă rog, cu ce pot să te servesc? La mine, dumneata ştii că se găseşte marfă puţină, da bună…

Zaharia Duhu îl privi cu ochii lui morţi. Apoi îşi târî privirea pe pereţii afumaţi, la gazorniţa calică, la rafturile goale, la bâzâiala de muşte. Domnul Leiba Ţudic îşi spuse cu amar că şi muşteriul acesta a vrut să ceară o marfă care lipseşte.

De aceea suspină şi ceru iertare, părăsind glasul voios de adineauri:

— Înţeleg, bade Zaharia! Îţi pare rău că ai mai bătut drumul până la mine!… Eu pot să spun că până ieri eram un om care trăgea să moară… Au venit nişte tâlhari să mă scoată din sat. Întâi au făcut cantină, acuma ridică prăvălie cu două rânduri şi cu hotel. Pot să spun, aşadară, că până ieri trăgeam să mor şi că azi sunt deja un om mort!… Gata…!

Zaharia nu dădu nici un semn că înţelege sau că simte vreo părere de rău.

Privirea lui era mai moartă decât a unui om mort.

— Ai văzut dumneata ticăloşia care a fost azi?… Să căină mai departe Leiba Ţudic. Cum îi permis? Nu mai este ţară? Nu mai este lege?… Până acuma am mai avut o speranţă. Poate s-au înşelat în socotelile lor. Poate au greşit. Sparg ei pământul şi din pământ nu iese nimica în afară de apă chioară şi lut. Atuncea îşi iau boccelele şi pleacă în lume de unde au venit, să ne lase în calicia noastră. Aşa am crezut şi am făcut rugăciuni… Şi azi am murit! Gata… De-acum nu se mai duc! Au să vie alţii şi alţii, ca să nu mai încapă nimeni de aşa un bine pe care nu l-au cerut… Bade Zaharia, eu vorbesc şi mă bocesc ca o muiere proastă, iară dumneata încă nu mi-ai spus ce-ai crezut că se mai poate găsi la un falit şi la un mort ca Leiba Ţudic.

— Rachiu cred că tot mai ai…?

— Rachiu să n-am? Răsuflă înviat Leiba Ţudic. Am toate felurile de rachiu. Am şi rachiu făcut de mine şi de Sara, după o reţetă a noastră pe care o ţinem secret. Pot spune că aşa un rachiu cum am eu n-au să capete tâlharii aceia, cu toate cantinele şi bodegile lor, chiar dacă au să comande din ţara englezească şi de la Olanda! Numai să-mi spui ce fel de rachiu vrei şi eu am să servesc îndată rachiul pe care-l vrei dumneata…

— Un rachiu tare!… Lămuri Zaharia Duhu. Cel mai tare…!

Domnul Leiba Ţudic se repezi să aducă rachiul cel mai tare.

Pregăti sticlă, fiindcă îşi închipuia că Zaharia Duhu, care n-a pus niciodată spirt în gură, îl duce acasă, pentru oaspeţi, pentru vreun leac ori pentru vreo pomenire.

— Nu! Pune-l aici, la masă. Şi dă-mi şi două pahare!… Spuse Zaharia Duhu, aşezându-se. De ce te uiţi aşa? Oarţă, paharul acesta e pentru tine…!

Oarţă rânji şi bău.

După tejghea, Leiba Ţudic privi până târziu, după mie-zul nopţii, aceşti muşterii cum n-a mai văzut, golind paharele fără să spună o vorbă, stăpânul şi sluga laolaltă, cu mintea la fel de întunecată.

Zaharia Duhu intră acasă la al treilea cântat al cocoşilor, cântând şi el răguşit.

Pe scări şi în cerdac, tălpile încleiate puneau peceţi negre, de catran.