Capitolul V

„Copilul acela nu purta cravată.”
(Arbib-Hamsen)

Petru V. Tudose, docent universitar şi autorul cunoscutelor comunicări de arheologie publicate în Analele Academiei Române, a arătat mare mirare şi un legitim orgoliu la schimbările din satul copilăriei. Aflase ceva din ziare. Bănuia ceva din scrisori.

Dar realitatea era mult mai presus de tot ce citise şi tot ce aflase.

Mai întâi, l-a surprins plăcut biletul de tren, direct până la gara Voievodeasa. Pe urmă, l-au surprins aseară constelaţiile becurilor electrice licărind festiv de la cinci kilometri. Acuma numără de la fereastră sondele în peisajul nins. Una, două, trei… Unsprezece sonde! Pentru început e un miracol, acolo unde acum doi ani era pământul gol şi sălbatic, un sat primitiv şi o viaţă elementară de superstiţii şi de instincte, ca o rămăşiţă a faunei preistorice. Peste doi ani vor fi cincizeci de sonde. Peste patru, o sută.

Negre, înalte şi drepte, se profilează vertical şi sever, ca o stranie înşiruire a chiparoşilor din cimitirele italiene, strămutată într-un decor scandinav.

Adevărat este că zăpada, acolo, nu mai are nimic din puritatea atlazului alb.

E murdară şi brăzdată de roţile camioanelor muiate în catran. Dârele se împletesc, se întretaie, se prelungesc până dincolo de sat; îl anunţă cale de-o poştă.

Fulgii parcă şovăie să coboare din această pricină, parcă dinadins întârzie şi plutesc în jocul feeric, ca să mai amâne cu încă o clipă moartea netrebnică, hâdă, în cleiul vâscos şi lăţit pretutindeni. Pârâul Voievodesei a pierdut gheţuşul luciu de sticlă, unde se dădea „cărniţa” şi „puica”, Petruţă cel de altădată, cu botforii până la genunchi şi cu potcoavele de alamă. Acuma se întinde ca o pecingine neagră, şerpuind toată valea, căci apa uleioasă târâie până în Siret rămăşiţele zvârlite pe guri de canal de rafinăriile roşii.

Dar acesta e preţul schimbărilor. Un preţ foarte ieftin şi neînsemnat.

Petru V. Tudose regretă că n-a adus-o aci pe Cecil.

S-a temut de-un sat ticălos şi calic, cum îl lăsase şi cum l-ar fi umilit. De unde putea el să-şi închipuie că în locul acelor jalnice sălbăticii, Cecil ar fi găsit o privelişte de-un pitoresc atât de modern şi prosper, aşa cum îi place ei tot ce dovedeşte o victorie a omului asupra naturii, aproape cu aceleaşi cuvinte şi argumente ca inginerul Dinu Grinţescu?

Acesta e de altfel şi singurul sâmbure de discordie în căsnicia lor tânără.

Pentru nepotul mătuşii Ruxanda, cariera universitară fusese un ideal suprem şi realizat. Un decret de numire, leafă, consideraţia colegiilor, salutul respectuos al elevilor, perspectiva certă a înaintării la o catedră definitivă şi plină, o viaţă lină şi fără zguduiri; poate mai târziu, ca o meritată încununare, titlul de decan şi poate de rector. Ce mai putea spera? Ce-şi mai putea dori?

Când privea îndărăt, distanţa şi înălţimea erau ameţitoare.

Pentru Cecil însă, cu două duzini de unchi, fraţi, mătuşi şi veri, cumnaţi şi nepoţi, toţi presăraţi în cele mai diverse slujbe şi în toate treptele ierarhiilor bugetare, de la preşedinte de curte de apel până la copist-diurnist şi de la director de minister până la amploaiat de C. F. R. cl. A III-a, cariera ei de profesoară i se părea un mizer stig-mat ereditar. Dacă şi-ar fi ascultat înclinarea, ar fi urmat o şcoală politehnică sau de chimie industrială şi n-ar mucezi la o catedră de limba franceză, fiindcă s-a supus prejudecărţilor şi socotelilor strâmte, clocite şi răsclocite într-o familie cu destin mediocru, unde toţi s-au născut să trăiască funcţionari şi să moară pensionari.

— Să îndrăzneşti, să rişti, să lupţi, nu să vegetezi cu nasul la biberonul bugetului, aceasta aş fi dorit-o eu, care sunt femeie şi cu posibilităţile reduse!… Spunea întotdeauna Cecil, cu un ton agresiv. Nu pricep cum nu te-au atras pe tine, care, bărbat, aveai toată libertatea să alegi?… Ce suntem în definitiv, dacă te gândeşti bine? Nişte larve didactice… Eu îmi scot sufletul şi m-am abrutizat conjugând verbul „obéir”, la pluscvamperfectul subjonctivului. Tu trebuie să accepţi şi să măguleşti toate maniile unor belferi ramoliţi, de care depinde ridicarea ta la catedră. Încolo, economisim de la coşniţă şi circulăm cu tramvaiul!… Nici măcar n-avem speranţa unei moşteniri providenţiale. Trăim în funcţie de curba salariilor şi vom muri în funcţie de curba pensiilor… Poate şi eu şi tu am fi fost capabili de altceva şi am fi meritat altceva!… Docentul universitar Petru V. Tudose îşi apăra cariera cu o energie ştirbită.

Germina şi în el sâmburele aruncat al îndoielii. Cecil avea întrucâtva dreptate. Dar el îşi cunoştea o scuză. N-a fost liber să aleagă. Zaharia Duhu şi profesorul Alexandru Opriş l-au ajutat şi l-au pregătit pentru această breaslă şi nu pentru alta. A fost aproape o condiţie.

Ar avea astfel drept să se socoată o victimă.

El e arheologul fără voie şi de altfel fără pasiune. Mai mult decât la specialitatea sa, ţine la catedră. Lucrările, memoriile şi comunicările au avut acest scop, să asigure această catedră. Pentru existenţa de luptă, de risc şi de îndrăzneală, aşa cum o înţelege Cecil, a găsit un teren pregătit şi propice. S-a înscris la centru, în partidul politic în care domnul Emil Sava e un atât de valoros combatant de periferie. Partidul îşi regenerează cadrele cu elemente tinere şi de viitor. Un scaun de deputat în legisla-tura viitoare, un secretariat general după anii de stagiu, pe urmă un subsecretariat de stat, dacă nu un portofoliu ministerial; iată ce poate încununa strălucit o carieră universitară şi poate satisface cu prisosinţă mereu şfichiuita poftă de risc şi de luptă, a unui tinăr care într-adevăr n-a pornit din Piscul Voievodesei ca să vegheze cu nasul în biberonul bugetului.

Petru V. Tudose n-a împlinit doi ani de căsnicie şi e un altfel de om.

Acum, când se cercetează mai lucid pre sine, descoperă că discordia din căsnicie e numai aparentă. De fapt, a consimţit la toate proiectele Ceciliei, le urmează întocmai, a aflat adevărată-i vocaţie şi n-are de ce regreta că s-a însurat timpuriu cu o fată săracă, dar vibrând de iniţiativă şi de energie.

De la fereastră, priveşte vălmăşagul fantast al ninsorii, cu jocul aerian şi molatic.

Aici, copacii au luat o înfăţişare ireală. Florile sclipitoare şi albe amintesc, fără nici o schimbare, iernile fragede din copilărie.

Negrul de păcură şi noroaiele slute sunt numai în vale şi numai pe drum.

— Şi zici că o cheamă Cecil?… Întrebă mătuşa Ruxanda din fundul patului, căutând să-l ghicească unde se află, cu ochii ei orbi. Ce fel de nume e acesta, Cecil?

— Un nume ca oricare altul! Lămureşte Petru V. Tudose, întorcându-se de la fereastră. Un nume cum se obişnuieşte la oraş. Cecilia… Ca Madala şi ca o sută de alte nume.

Mătuşa Ruxanda priveşte în golul negru, răsucind firul de lână între degetele uscate. Fiindcă nu mai poate cârmui singură treburile gospodăriei şi fiindcă nu mai are somn şi astâmpăr, îşi înşală captivitatea de oarbă, cu furca la brâu şi cu fusul în mână.

Trecerea de la noapte la zi pentru ea nu există. Cu-treieră la miezul nopţii încăperile, pipăind pereţii şi căutând mânerele uşilor. Trage zăvoarele şi numără într-ascuns agoniseala de vară, pusă la locuri numai de dânsa ştiute.

E strigoaioa neaţipită a casei.

Şi este ciudat cum, din întunericul şi temniţa ei, cunoaşte amănunţit tot ce s-a petrecut şi se pregăteşte în sat.

— Petruţă, şi câtă zestre ai luat tu, copile? Dacă e fată de profesor, trebuie să aibe parale bune…

— N-am luat nimic, mătuşico! Cecil e profesoară şi dânsa… Are leafă şi ne-ajunge deocamdată la amândoi.

— Atunci, tot e bun!… Încuviinţă mătuşa Ruxanda. Dar e bine să puneţi la o parte gologan cu gologan, ca să vă faceţi o casă… Omul n-are rost pe lume dacă nu-i stăpân de veci pe vizuina lui. Pentru asta m-am zbătut toată viaţa şi n-am avut parte. Casa şi toate pământurile sunt ale lui Zaharia; iar mâine se poate să vină un străin şi mă alungă de-aci.

— Cum s-ar putea aceasta, mătuşico? Nu pricep!… Unchiul Zaharia, după cele ce mi-ai spus aseară, e un om de şapte-opt milioane. Poate de zece, de douăzeci şi mai mult. Tot pământul din vale şi de pe şuşeniţa de la Turnul Voievodesei, e vâna cea mai bogată în petrol. Am înţeles că stă în calea societăţii şi că el poate dicta preţul. Ce i se oferă e nimic pe lângă ce poate căpăta, tocmai fiindcă a fost destul de cuminte să reziste…!

Mătuşa Ruxanda râde sinistru în lumea ei oarbă, cu dinţii neaşteptat de albi şi intacţi.

— Zaharia caută comoară, copile! Bl a rămais la comoara lui. Şi fiindcă acuma nu mă mai ajută ochii şi puterile să pun orânduială în gospodărie, Zaharia face dato-rii, nu le plăteşte şi le lasă să se adune. Poate sunt alţii, care îl împing înadins…

— Dar e adevărată nebunie, mătuşico! Se răsuci Petru V. Tudose pe scaun.

— Fapte de nebun face el, nu de ieri-de alaltăieri!… Se împlinesc cincisprezece ani de când le tot face. La început, când au venit la mine, ba domnul prefect Sava, ba Nicachi Sacară, să mă iscodească în lipsa lui Zaharia, cam ce preţ am cere pe loc, m-am bucurat şi am crezut că sminteala i-a fost un bun trimis de la Dumnezeu. Tot căutând comoara şi tot prefăcând locurile, a nimerit pe cele mai bune. Parcă le-ar fii ştiut!… Îmi spuneam, deci, că de-acum înainte are să vadă şi dânsul unde se află comoara cea adevărată. Dar m-am grăbit bucurându-mă…!

— Şi nu s-a găsit nimeni să-i vorbească hotărât? Întrebă nepotul.

Mătuşa Ruxanda îşi arătă mai departe dinţii albi, în râsul sinistru şi fără hohotire:

— Cine să-i vorbească? Pe cine mai ascultă el? Nu se înţelege decât cu Oarţă. Acum sunt într-o minte, otova amândoi. Şi am să-ţi adaug, Petruţă, un lucru pe care ţi l-am ascuns. Te-ai mirat aseară că nu l-ai găsit acasă şi eu nu ţi-am răspuns. Te-ai mirat azi dimineaţă, că a plecat cu noaptea în cap şi eu nu ţi-am spus unde era aşa de grăbit ca nu cumva să lipsească…

Oarba a tăcut. Fusul sfârâia aspru între degetele osoase.

Ochii fără lumină căutau spre ochii nepotului, ca şi cum ar mai putea să citească mirarea, nerăbdarea şi curiozitatea din privirea aceea.

— Nu înţeleg, mătuşică! Unde se duce…?

— Dacă vrei să-l vezi, Petruţă copile, mergi şi-l caută la crâşma lui Leiba Ţudic! Acolo îşi face viaţa, când nu umblă după comoară. În celălalt timp al anului, primă-vara, vara, toamna, scormoneşte şi caută în nebunia lui… Dă pe la Ţudic mai rar. Dar când încep ploile şi ninsoarea, se înfundă şi-şi bea ce brumă de minte i-a mai rămas. Pe urmă, hoinăreşte prin sat cu Oarţă după el şi împarte în dreapta şi în stânga comoara, pentru vremea când are s-o găsească. Trebuie să ştii că are planuri mari şi milostive. Are să facă o şcoală de piatră. Are să trimită la şcoală fete sărace. Şi are să le înzestreze pe urmă… Iar când sfârşeşte de împărţit ceea ce n-a găsit, se cocoaţă pe deal, la Turnul Voievodesei, unde am auzit din oameni că se află o piatră cu semne de pe vremea păgânilor. Se suie acolo cu Oarţă după el şi face mânios cu pumnul spre fabrică şi spre fântânile de păcură… Copiii se ţin cârd pe drum. Înainte îl băteau cu pietre. Acum s-a făcut prietenul lor. Le zvârle mărunţişul din pungă şi le spune istorii. Iară plodurile îi cunosc slăbiciunea. Îl aşteap-tă pe după garduri, ca să-l petreacă cu alai… Pot spune că Domnul mi-a luat lumina ochilor să mă cruţe, ca să nu mai văd asemenea ticăloşie şi ocară! Nu înţeleg de ce mi-a lăsat urechile, ca tot să le aud şi să le aflu…?

Degetele răsuceau lâna din caier. Ochii oarbei aşteaptă într-o neclintire împietrită.

— Aceasta n-ai ştiut-o, Petruţă, copile?

— De unde s-o ştiu? E ultimul lucru la care mă aşteptam! Unchiul Zaharia a fost toată viaţa un fel de schimnic…

— Ai să cunoşti ce fel de schimnic e acuma moşu-tău Zaharia! Rosti bătrâna ca o ameninţare.

Pe urmă tăcu şi în odaie nu se mai auzi decât fusul. Petru V. Tudose rămase pe scaun să cântărească în minte aceste ştiri cu totul de necrezut…

— Dă-te mai încoace, Petruţă!… Îl chemă într-un târziu mătuşa Ruxanda, lăsând furca şi fusul la o parte.

Nepotul se mută cu scaunul. Degetele oarbei îi pipăie obrazul, părul, umerii.

— Te-ai făcut mare şi voinic, Petruţă! Mă gândesc că numai tu ai mai rămas din neamul nostru. Poate era mai bine să fi lăsat învăţătura şi să stai pe lângă casă. Aveam un ajutor, să apăr bunul pe care-l prăpădeşte Zaharia… După lege, tot ale tale au să fie doar toate…

Petru V. Tudose văzu într-o clipă pe Cecil, făcându-şi cu oţăreală socotelile de tramvai şi de coşniţă. Regretă încă mai mult că n-a venit cu dânsa împreună.

O minte ascuţită şi o iniţiativă promptă ca a ei ar fi fost poate hotărâtoare într-un asemenea ceas. S-ar fi aflat trei, făcând faţă unui singur om cu mintea slăbită şi cu voinţa şubredă, ca a tuturor nărăviţilor de alcool.

— Poate că nu-i prea târziu, mătuşică! Vorbi încet, sub degetele uscate şi reci, care-i alintau trăsăturile.

— Îl aud venind! Rosti oarba.

Auzul ei subţiat de infirmă desluşise într-adevăr paşii, înainte de a ajunge la urechea nepotului.

Se trânti poarta. Sunară încălţări scuturate de zăpadă pe scări.

— Cine spui c-a venit?… Cine mă caută?… Întrebă afară glasul lui Zaharia.

Răspunse de undeva, Gheorghieş:

— Nepotu… Conaşu Petruţă!

— Care nepot? Ce nepot? N-am nici un nepot!… Se răsti Zaharia la argat. De unde-mi scoţi tu nepot…?

Argatul mai rosti ceva nelămurit pentru cei din casă.

Zaharia Duhu, cu strepezită înveselire:

— Aha! Care va să zică profesorul? A venit boierul de la capitală? Să stai pe aproape, Gheorghieş, fiindcă îmi pare că ai să duci la gară un geamantan de profsor…!

Petru V. Tudose îşi tamponă cu batista un rând de năduşeală de pe frunte.

Oarba râse fără hohot, în ungherul ei de umbră. „În casa aceasta au înnebunit toţi! Gândi cu nelinişte docentul universitar. Mai bine nu veneam. Sau veneam în orice caz numai cu Cecil, să-i ţinem piept doi.”

Se ridică în picioare, ca să fie, oricum, gata pregătit la atacul care se anunţase de-afară.

Când uşa se trânti de perete, înaintă cu o bucurie zgomotoasă:

— Bine te-am găsit, unchiule Zaharia!

Se opri cu vorbele stinse pe buze.

Zaharia Duhu era într-adevăr de nerecunoscut. Ochii scufundaţi în găvane, privirea tulbure, părul sur căzut pe frunte. Hainele de şiac pătate de păcură, ude de ninsoare şi cu nasturii atârnând în aţe, îmbrăcau un gârbov schelet.

— Bine te-am găsit, unchiule Zaharia!… Repetă Petru V. Tudose, cu o sforţare care sună prea voios şi făţarnic.

— Cam târziu m-ai găsit. Prea târziu, domnule docent!

O dată cu vorbele, nepotul primi în obraz o duhoare dospită de drojdie.

— De ce prea târziu, unchiule? Se dezvinovăţi volubil Petru V. Tudose. Am avut cu neîntrerupere examene, concurs, lucrări, pe urmă cursurile. Cum mi-am făcut câteva zile libere, am alergat. Ştiu că aveai motive să mă învinuieşti şi tocmai de aceea sunt aci, să mă apăr. Vreau să risipesc o neînţelegere. Am stat de vorbă cu mătuşa Ruxanda. Şi am căzut la împăcare să mă primească în vacanţa de Paşte, pentru mai mult timp. Poate să-ţi fiu de vreun folos, unchiule…!

Zaharia Duhu ridică privirea păienjenită, în care fulgeră scurt un licăr de lumină.

— Atunci e altceva… Aşază-te lângă mine, Petruţă, şi spune-mi cum înţelegi să-mi fii de un folos?

Petru V. Tudose prinse curaj. I se păru că toate se vor lămuri poate mai simplu decât se temuse.

Răsuci scaunul spre fereastră şi se uită zâmbitor şi satisfăcut la obrazul spân şi brăzdat de creţuri mărunte.

— Aşadar te-ai hotărât în sfârşit să vii de Paşti?… Rosti Zaharia Duhu. De ce nu mi-ai scris?

— Nu ştiam că am să fiu primit şi cum am să fiu primit… Inventă o explicaţie Petru V. Tudose. Iar după cele ce-am auzit adineaori afară, văd că presimţirile nu m-au înşelat. Nu mă aştepta ospăţ, cu înjunghierea viţelului gras…

Zaharia Duhu începu să râdă cu o înviorare de viaţă, care-i limpezi ochii şi glasul, ca în vremea când îşi mus-tra, şăgalnic, nepotul cel fără de astâmpăr şi cu picioarele goale.

— Va să zică m-ai auzit? Acestea nu erau pentru tine, Petruţă! Le spuneam pentru un oarecare profesor din Bucureşti, pe care îl tot chemam de doi ani şi nu se dă venit… Acuma văd că l-am judecat greşit şi că pe nedrept l-am crezut fără recunoştinţă. Să le uităm toate, Petruţă! Până la Paşti, fac pregătiri, să începem cu temei lucrările noastre…

Docentul universitar rosti, în clipa aceea, singura întrebare pe care nu trebuia s-o rostească:

— Care lucrări?

— Cum care lucrări, Petruţă? Săpăturile noastre…

Licărirea din ochii lui Zaharia Duhu se clătină suflată de un vânt care revenea tiptil, s-o sugrume din nou.

Dar lumina încă dură.

— A, săpăturile!… Îşi aminti cu indiferenţă docentul.

— Se înţelege că săpăturile, Petruţă! Tot ce-a rămas întrerupt de la moartea lui Alexandru luăm acuma de la început. Pentru ce altceva te-am aşteptat? Pentru ce altceva ai venit?

Petru V. Tudose întoarse ochii spre colţul întunecos, unde priveghea mătuşa Ruxanda, dreaptă şi nemişcată, ca un huhurez.

Aştepta de la ea o îmbărbătare.

Oarba asculta cu gâtul lungit şi cu trăsăturile ţepene., Cecil mi-ar spune să fiu energic. Unui om fără voinţă trebuie să-i impui voinţa ta prin surpriză!” gândi Petru V Tudose. Şi se hotărî să fie energic.

— Unchiule Zaharia – glăsui rar – săpăturile acestea nu mai au nici un rost!

În ochii lui Zaharia Duhu licărul tresăltat de lumină se slei într-o pâclă.

Îl privi iarăşi cu împăienjenirea tulbure de beţiv.

— Haha!… Începu să râdă. Ce noutate mi-a fost dat să aflu astăzi? Te-ai făcut şugubăţ, profesoraşule!

— Eu nu găsesc nimic vesel!… Declară cu gravitate Petru V. Tudose. Săpăturile acestea nu mai au nici un rost. Alexandru Opriş a cercetat tot ce era de cercetat. Pot spune că a exagerat în cele ce-a scris şi că aproape toate concluziile lui sunt de revizuit. Aceasta a fost prima lui eroare! A pus pasiune şi imaginaţie unde trebuia să lu-creze cu răceală şi cu prudenţă. A doua lui eroare a fost că te-a încurajat într-o nălucire absurdă. Ce este această comoară, pentru care ţi-ai pierdut o viaţă?… Comoara se vede de aici, pe fereastră. E în vale, unde-au venit alţii, să săvârşească miracole, nu să aştepte miracole!

— Aceasta ai venit tu să mi-o spui?… Întrebă Zaharia Duhu cu un calm stăpânit, după ce se oprise din râs.

— Aceasta am venit eu s-o spun, unchiule, fiindcă aşa înţeleg să mă plătesc de o sacră datorie! M-ai trimis să învăţ şi m-ai ajutat. Îţi sunt recunoscător! Iar în loc să mă mulţumesc cu o recunoştinţă de vorbe goale, în nu-mele acestei învăţături la care m-ai trimis şi m-ai ajutat, viu să te opresc de la o nălucire care durează prea de multă vreme. Alexandru Opriş te-a încurajat. În orice caz nu te-a oprit. Şi rău a făcut!… Ştiinţa noastră nu admite basme şi exagerări. N-are nevoie de comori. N-avem nevoie de comori.

— Pentru atâta ai bătut tu calea de la Bucureşti, până aici? Repetă Zaharia Duhu, cu dunga brăzdată între sprâncene.

— Pentru atâta, fiindcă aşa mi-a dictat conştiinţa! Rosti sigur de sine Petru V. Tudose, convins că a zdruncinat ceva din ideea fixă a maniacului.

Zaharia Duhu se rezemă cu ceafa de spătarul scaunului şi începu să râdă cu râsul lui Oarţă.

Când sfârşi, se îndreptă brusc, îl privi lung, ou ochii împăienjeniţi, parcă descoperea întâia oară un amănunt care-i scăpase din vedere.

Întinse mâna spre gâtul docentului universitar, atât de neaşteptat şi de zvâcnit, încât Petru V. Tudose se retrase cu o înfiorare de spaimă.

— De ce porţi la gât juvăţul acesta…?

Tânărul îşi apăra cravata, nedumerit de asemenea întrebare bizară.

— Petruţă pe care l-am crescut eu nu purta gâtlegău! Urmă Zaharia Duhu. Era un copil desculţ şi cu gâtul gol. Acela a murit… Tu cine eşti? Ce cauţi aici? De ce l-ai omorât, să-i uzurpi locul?

Oarba privea spre dânşii, cu ochii ei goi, din noaptea ei neagră. Luci fără sens râsui dinţilor albi. Poate şi min-tea aceea de mult era tulbure.

Petru V. Tudose îşi şterse cu batista alt rând de sudoare.

— De ce porţi juvăţul acesta la gât?… Stărui Zaharia Duhu, trăgând de capătul cravatei. Văd că e un juvăţ de mătase, l-ai plătit scump şi nu ştii de ce-l porţi… Nu te-a învăţat de ce-l porţi nici toată ştiinţa ta?… Ce proastă ştiinţă! Eu am aflat-o, cu toate acestea, tot dintr-o carte! E semnul vostru. Al tău, şi al lui Emil Sava, şi al lui Iordan Hagi-Iordan, şi al lui Dinu Grinţescu, şi al tuturora care vin să ne aducă binele nostru, după socotelile voastre! Aţi pus juvăţ ca să arătaţi că v-aţi despărţit inima de cap. Petruţă pe care l-am trimis eu în lume nu purta cravată. De ce l-ai gâtuit să-i iei locul şi cine eşti tu…?

Zaharia Duhu trăgea de cravată şi râdea nătâng, cu râsul lui Oarţă.