Capitolul VI

S-a ivit o femeie cu nas şi cu glas ascuţit.

Un vânt sunător şi cald a topit nămeţii, desfunând puhoaiele munţilor. O săptămână încheiată n-au mai contenit streşinile.

Pe urmă un ropot de ploaie spălă cele din urmă ochiuri zgurite de omăt în adâncile văgăuni. S-a înălţat într-o dimineaţă alt soare, cu faţa primenită şi rumenă, împungând răsăritul cu suliţi înroşite la jar.

Şi iarăşi a fost o primăvară lină, cum au mai trecut pe-aicea mii.

Din depărtări cu lumina toridă şi albă, soseau osteniţi cocorii în stoluri, să-şi caute cuiburile lor vechi.

Uneori litera neagră scrisă pe cer se rupea deasupra Voievodesei. Stolul începea să plutească rotit, căutând să priceapă aceste schimbări. Schelele negre, cazanele roşii, bălţile de catran şi fumul vârtos erau arătări străine şi nepotrivite locului.

Căpitanul cel mai bătrân, care cârmuieşte vâslirea peste pustiuri şi mări, spunea celorlalţi tineri, în limba lor de cocori: „Se întâmplă lucruri ciudate!… Pe oamenii aceştia i-am găsit noi întotdeauna, urându-ne bucuroşi bun venit, lângă munţii lor şi apele lor, în sălaşurile lor de verdeaţă. Acum li s-a întâmplat poate ceva rău şi poate ceva fără de vindecare. Nici n-au ridicat ochii spre cer! Nici n-au făcut semn cu mâna, că ne-aşteptau, că ne-au văzut şi că ne ştiu!… Merg toţi cu ochii în pământ, grăbiţi şi în straie urâte. Văd altfel de feţe şi altfel de port. Sălaşurile sunt scrumite şi negre. Copacii sunt de cărbune. Fumul acesta ne îneacă; şi auziţi cum buhăieşte de crunt o fiară cu pliscul de fier! Pe-aicea, când eram eu tânăr, chema un bucium de stână… Să plecăm mai departe! Nu-mi pare cuminte să-nnoptăm în asemenea locuri vrăjmaşe…”

Cercul rotit se desfăcea înşirându-se în litera scrisă pe cer.

Iar stolul cocorilor pleca mai departe, spre locuri unde mai sunt câmpuri fără catran şi pajişti cu albe mioare.

Noaptea, alt stol trecea peste sat, cu scâncetul slab de copil, în afundul albastru.

Zaharia Duhu se deştepta în această chemare. Se răsucea, ascultând suspinul văzduhurilor, amestecat cu foşnetul mătăsos de frunze.

Din nou, dintr-o pâclă adâncă şi grea, mijea o geană mântuitoare.

Primăvara, din cioatele putrede, vlăstarul dă colţ fraged şi viu. Primăvara, din coaja urâtă a crisalidei lipită de scorburi, se desfac fluturi şi gâze cu aripi uşoare, străvezii, aeriene, gata de zbor.

Zaharia Duhu era un asemenea ciot putred, din care încolţeşte un asemenea vlăstar şi din care se desprinde un asemenea zbor eliberat de coaja urâtă a crisalidei, unde aripile creşteau într-ascuns.

Din nou credea cu toată tăria.

        „Am s-o găsesc anul acesta! Vorbea singur. Nici nu se poate să n-o găsesc!”

Acum vorbea singur, fiindcă nu-l mai asculta nimeni şi nu-l mai înţelegea nimeni. Dar ce însemnătate mai poate să aibă aceasta?

De îndată ce se zvântase zăpada, comoara lui din adâncuri îl atrăgea iarăşi pe câmpuri, cu o putere magnetică şi mai aspră.

O simţea pe aici, pe aproape. Mai mult decât întotdeauna, o ştia pe undeva, aşteptându-l.

N-o mai căuta pentru el. Nici pentru cărţi şi muzee. O căuta împotriva tuturor. O căuta duşmănos şi avea nevoie s-o afle, pentru toţi cei care nu cred şi nu văd şi-acuma îl socot un lunatic. O căuta ca s-o dăruiască acelora. Sau mai ştia el cui? În orice caz, pentru altceva, pentru alţii, nu pentru sine.

Se răsucea în patul tare. Asculta chemările nopţii. Asculta mişcările casei.

În încăperi, oarba bâjbâia asprimea pereţilor cu unghii uscate. Se deschideau şi se închideau uşi. În straiul de lână neagră, fantoma se desprindea din întuneric să se topească în întuneric. Scociora în sertarele tăinuite, în oala cu cenuşă şi în perne cu pene. Acolo îşi avea dânsa ascunsă comoara ei de avară cu bani de argint şi de aur; care de mult nu mai umblă prin mâinile oamenilor, de când au ieşit numai bani de hârtie şi bani de tablă coclită.

Oarba îi numără, îi desparte, îi schimbă dintr-o ascunzătoare în alta; se prelinge printre uşi cu tuşea ei seacă. Pe urmă, cu furca la brâu şi cu fusul în mână, aşteaptă să se trezească viaţa casei, într-o singurătate fără somn, de strigoaică.

O dată cu soarele, Zaharia Duhu e în picioare. Strigă din cerdac, cu glasul înviorat de răcoarea acidulată a dimineţii:

— Gata eşti, Oarţă?

Nevolnicul apare de după şură, cu fire de paie mucede-n păr, cu sumanul tărcat de peteci şi cu râsul lui din totdeauna, nătâng:

— Îhî…!

Cu ochii bulbucaţi, aşteaptă să-nţeleagă unde vor mer-ge în această dimineaţă. Sus, la comoară, ori devale, la Leiba Ţudic?

— Ia cazmalele! Ce-aştepţi…?

Aşadar, merg la comoară! Oarţă se întoarce strâmbându-şi gura pocită, cu râsul pierit de pe buze. Adună unelte-le şi mormăie mânios. Acum şi el, cât e de becisnic la min-te, a început şi el să priceapă că stăpânul caută ceea ce nu se poate afla.

Pe la spate, face semn oamenilor când trece, arătând că n-are încotro: e slugă şi trebuie să se supună la nebunia stăpânului. La Ţudic ar avea dânşii ceva mai bun de făcut.

Dar de-o săptămână s-a isprăvit cu Ţudic. Zaharia Duhu a jurat să nu mai calce pragul. A mai jurat şi altă dată – iar atunci a uitat jurământul.

Aceasta o mai nădăjduieşte Oarţă încă o dată.

Şi o nădăjduieşte în drum. Căci, în fiecare dimineaţă, Zaharia Duhu o ia la drum cu pas sprinten, îndreptat de spinarea uscată, cu ochii senini şi cu faţa voioasă, sus la deal, spre săpăturile lui. Nu mai are nevoie de băutura mincinoasă, care aprinde sângele şi aţâţă mintea ca să mai deştepte din beznă o părelnică plăsmuire. Otrava aceea e bună ca să alunge o îndoială. Să-ţi înşele cugetul când te temi să priveşti în el. E bună să-ţi dea o încredere clătinată, ca totul să mai apară din nou, uşor de împlinit, firesc şi aievea. De toate acestea simţea trebuinţă, până mai ieri. Din ziua când a împroşcat cea dintâii fântână de păcură, a simţit mereu trebuinţă.

Acum, o dată cu soarele primăverii, s-a aprins însă din nou şi vechea arşiţă lăuntrică în coşul pieptului. E poate suflul comorii, care se află pe undeva aproape şi începe să se mişte, părăsindu-şi ascunzătotile umede şi sorbindu-l spre dânsa.

În drum l-a întâlnit pe Gheorghieş Tălpăligă. Argatul a plecat într-o slujbă mai bine plătită, la sonde.

A lăsat în loc un frate mai mic, bolnăvicios şi molâu.

Pentru gospodăria împuţinată a Ruxandei Duhu e destul şi atât.

Gheorghieş a dat bună dimineaţa şi dă să treacă înainte. E îmbrăcat cu straie nemţeşti, cu gulerul verzui de celuloid fără buton, cu pălăriuţă mică de vânător. Straiele îi stau prea strâmte şi prea scurte pe trup. Pumnii puternici îi spânzură afară din mâneci, cu un lat de palmă.

S-a travestit şi el acum, ca domnul Nicachi Sacară; dar pare foarte stângaci şi nu ştie ce să facă cu mâinile roşii.

— Ce se mai aude, Gherghieş, cu povestea ta?… Îl întrebă Zaharia Duhu, oprindu-l din mers, după ce i-a măsurat îmbrăcămintea pocită. Ce se mai aude, bre Gheorghieş, amărâtule de tine?

        „Povestea lui” e povestea Sandei.

E întâmplarea despre care vorbeşte şi se minunează tot satul, măcar că se îmbulzesc de-un timp, atâtea alte întâmplări vrednice de minunări şi de povestit.

— Ce să se audă?… Se înroşeşte Gheorghieş, privind în pământ. Din rău în mai rău! Sanda a fugit a doua oară la Văratec, să se călugărească, după cum a jurat. Dară nu i-o ţinut mult liniştea şi tihna! A picat acolo într-o noapte badea Alecu Toader Precup şi-o umflat-o pe sus. După ce a fărmat-o în bătaie, acuma zace la pat. Pe urmă, iară are să se ridice pe picioare, şi iară a să fugă la mănăstire, şi iară are s-o aducă badea Precup în pumni. Până când avem să ne facem amândoi o samă, că altfel văd că nu-i chip…!

Zaharia Duhu, sub soarele cald de primăvară, simte în el atâta încredere şi atâta bunătate şi milă, să îndestuleze tot universul.

Spune, foarte firesc:

— Mai aşteaptă, Gheorghieş! N-ai să aştepţi mult… Şi tot ce ţi-am făgăduit eu are să se împlinească.

Gheorghieş Tălpăligă face un semn de neîncredere sub pălăriuţa mică şi verde, cocoţată pe vârful capului.

Pentru amarul lui, slabă nădejde de alinare înseamnă făgăduielile într-aiurea ale unui lunatic ca Zaharia Duhu.

Fostul stăpân i-a hotărât odată, când venea de la Leiba Ţudic, o parte din comoară, să-şi dureze gospodărie şi să-l şteargă din cale pe Nicachi Sacară, cu toată moşia, docarul, cravaşa şi jambierele lui. Aceasta şi cu nimic totuna face! Sanda s-a deşirat, cu faţa prelungă; a pierdut toată tinereţea nebunatică şi e fata cea mai veche din sat. Celelalte, ieşite o dată cu dânsa la joc, s-au măritat de doi ani şi de trei ani. S-au ridicat altele, care joacă acuma după gramofon, poartă păr tuns, au ibovnici la fabrică şi se îmbracă în fuste cu flori ca la târg. Sanda are să împletească printre acestea cosiţă albă, dacă nu cumva Alecu Toader Precup, cuprins de lehamite, nu va lăsa-o într-o bună zi, bună plecată la mănăstire.

Acestea le gândeşte Gheorghieş Tălpăligă, privind în pământ şi bălăbănindu-şi mâinile tari, pe care nu ştie unde să le pună.

Dar Zaharia Duhu i-a ghicit gândul:

— Nu crezi, Gheorghieş? N-ai văzut că aici e locul comorilor?

— De… Omul e dator să creadă şi ce nu-i de crezut! Rosteşte fostul argat.

Pe urmă, scoate un ceas de nichel, mare cât o ceapă şi priponit în lanţ. Se ghiceşte că e foarte mândru de dânsul şi că prin acest semn al civilizării se simte acum mai aproape de nivelul lui Nicachi Sacară.

Citeşte cifrele încordat, îl pune în buzunar cu luareaminte şi îşi cere iertare:

— Apoi vă las cu sănătate! O sunat a doua oară buhaiul fabricii şi nu capăt belet la control dacă-ntârzii!…

Gheorghieş salută exemplar cu pălăriuţa verde. Acum satul cunoştea alt ceasornic, în locul celui purtat de soare şi stele, pe cer. Sună sirena de culcare şi de deşteptare, de prânz şi de cină.

Este o viaţă după program. Unii flăcăi au progresat, de la ceas, la bicicletă. În zestrea fetelor, în loc de vacă cu lapte, e moda gramafonului cu plăci havaiene. S-a deschis şi o farmacie, cu doctorii pentru boli cu nume urât.

Zaharia Duhu dă bunădimineaţa părintelui Toma.

Nu întoarce capul. Ştie că din urmă, părintele Toma Avrămescu s-a oprit şi-l priveşte cu milă.

Părintele e foarte bătrân. Pe vremuri s-a aflat în mare duşmănie cu Antohie Duhu de la un pământ. Din vrajba aceea, acum stinsă, nu s-a putut apropia nici de feciorul lui Antohie. Îi poartă însă grijă şi durere de departe, căci e un slujitor a lui Dumnezeu, drept şi blând, cum puţini se află în tagma sa, nu un vămuitor al botezurilor, cununiilor, morţilor şi praznicilor.

Iar Zaharia Duhu îi pregăteşte o bucurie la care nu se aşteaptă. Biserica satului, cu hramul la Sfântul Ilie, e mică, strâmtă şi săracă. O biată bisericuţă de lemn, cu acoperişul de şindrilă neagră şi putredă, cu icoanele afumate şi cu sfeşnicele de paltin. Înainte de război, părintele Toma a adunat gologan cu gologan, douăzeci de ani, să înalţe biserică de piatră şi zid, cum se văd ruinele mai vechi din bătrâni, unde a fost altă dată un asemenea lăcaş de închinare, poate dărâmat de turci, poate mistuit de vreun foc, poate şters de pe faţa pământului prin cine ştie ce altă întâmplare cumplită şi astăzi uitată. Truda părintelui Toma n-a fost deşartă. În preziua războiului a sfinţit piatra de temelie. Dar temeliile stau şi acum, ridicate de două palme.

După ce-a trecut vrajba războaielor, banul a căzut, şi tot obolul de douăzeci de ani s-a fost socotit că nu mai ajunge nici pentru acoperişul de tablă. Oamenii au alte griji şi alte trebuinţi mai apropiate, ca să se mai gândească la o biserică nouă, când nu prea calcă ei nici pragul bisericii vechi.

Pungile s-au strâns. Închisă a rămas şi casa de fier a societăţii.

— Aici vă trebuie şcoală deocamdată, părinte!… A trecut vremea când într-un ţinut aflai o sută de biserici şi nu se găsea o singură baie… Şcoală, dispensar, casă de economie, o cooperativă de desfacere şi consum!… A început să numere pe degete inginerul Dinu Girinţescu. Întâi să le vedem pe acestea şi numai pe urmă avem să ne întoarcem şi la biserica dumitale… Fără supărare…!

A subscris câteva mii de lei, iar temeliile se scufundă în părăsire.

Zaharia Duhu le ştie prea bine toate acestea. Pentru o singură dată e de aceeaşi părere cu inginerul Dinu Grinţescu. Simte şi el aceeaşi evlavie pentru şcolile de-a căror învăţătură deplină fusese lipsit la vreme; chiar dacă a altora învăţătură la şcolile înalte n-a însemnat pentru dânsul întotdeauna mare prilej de bucurie, cum se întâmplă de pildă cu diplomele şi titlurile nepotului său Petru V. Tudose, de înveninată amintire. Dar această credinţă în întâietatea şcolilor nu-l împiedică să pregătească o târzie alinare şi pentru bătrâneţele părintelui Toma, cu care nu s-a aflat niciodată prieten. Comoara lui va fi de-acuma pentru asemenea ctitorii şi binefaceri obşteşti. Va fi luată pământului, ca să fie dată oamenilor, obidiţilor, copiilor. Mai ales copiilor, vitregiţi de soartă şi lipsiţi de înlesnirile învăţăturii.

Poate de aceasta chiar, puterile adânci i-au ascuns comoara până acum cu atâta îndărătnicie… O căuta numai pentru mulţumirea lui strâmtă şi neomenoasă. Pentru rafturi de muzeu, pentru o anume ştiinţă îngheţată şi măsluită de-un Petru V. Tudose, pentru lucruri uscate şi moarte. Acum înţelegea s-o dea vieţii şi faptelor. Unei altfel de vieţi şi unor altfel de fapte, decât acele care-l scârbesc în vale, fiindcă sunt după chipul şi asemănarea domnului Emil Sava, a lui Iordan Hagi-Iordan şi a inginerului Dinu Grinţescu, cu toate lăcomiile lor, şi duşmăniile lor, şi deşertăciunile lor. S-au fălit c-au adus belşug şi luminare de minte. Pe urmă-le, nu se văd decât vrăjmăşii, şi cazne, şi ruinări, şi numai o altfel de robie, de cum a fost cea de până mai ieri, a plugarilor. Comoara lor s-a dovedit cum o ştia şi-o temea; din cele blestemate, cu legământ de moarte şi de suferinţă.

Comoara lui va să fie curată şi se va da lumii lipsită de ajutor şi de apărare, fără să ceară zălog de vieţi.

Zaharia Duhu călca în lumina primăverii, cu pasul uşor şi cu fruntea înaltă. Trecuse de noroaiele negre, de copacii de cărbune, de cleiul care opreşte tălpile lipite. În susul apei nu mai erau pecinginile de ulei. Pârâul curgea străveziu, de cleştar, printre pietrele netede, printre sălcii pletoase, printre pajişti cu bănuţi galbeni de păpădie. Aici totul mai rămase pur şi intact. Până când, ca o boală slută a pământului, ulcerele din vale vor prinde să se întindă, din an în an şi spre locurile înalte.

Oarţă mergea mânios şi smucit. El îndrăgise cârciuma lui Ţudic şi nu înţelegea de ce stăpânul n-are atâta cuminţenie să se bucure de bunătăţile lumii, în loc să horhăiască pe coclauri şi să-l osândească la muncă fără folos.

La cotul lui Bălan, zvârli jos uneltele, lepădă sumanul şi sumese mânecile. Pândi când Zaharia Duhu privea îndărăt, peste câmpuri, scoase un şip şi gâlgâi câteva înghiţituri pe ascuns. Căpătase patima spirtului, şi el n-avea de ce face jurământ să se oprească.

Iară măsurile le scria domnul Leiba Ţudic în condică, la socoteala stăpânului.

După ce-şi şterse gura clăbucită şi nasul, cu podul palmei, apucă unealta şi începu să izbească în lut. Zaharia purcese la fel. Era un loc unde n-au mai săpat niciodată. Un mal înalt şi râpos, unde apa coteşte şi mănâncă din ţărm, într-o bulboană cu volburi. De ce a ajuns şi aci? Nici Zaharia n-ar putea spune. S-a îndreptat în cea dintâi dimineaţă, ca la un semn cunoscut.

Urme nu sunt. Cu atâta mai bine!

Pretutindeni unde-au fost urme, l-au înşelat. Lipsa lor nu poate decât să-i dea mai multă nădejde.

Se aude un cuc chemând în pădure. Un viers gureş de pasăre răsună şi-n plopii de aproape.

Pe cerul înalt se scutură iarăşi salbele albe de porumbei. Nu mai sunt toţi albi: zăriţi de aproape, arată pete de păcură în catifeaua moale a penelor şi în mărgeanul şlefuit al picioarelor mici.

Dar sus, în bătaia luminii, străluceşte numai albul sclipitor de sidef.

Salbele cad, se înalţă, se rup din firul nevăzut, risipindu-se, din nou se înşiră să cadă departe pe câmpuri. E-un joc necurmat şi zglobiu. Aproape e zbor mărunt de gâze. Zumzet de albine. S-au eliberat toate comorile primăverii. Viaţa mai poate fi luminoasă şi bună, cu toate arătările duşmane şi hâde, din vale.

Cazmalele izbesc cadenţat.

În vremea aceasta, în cerdacul mătuşii Ruxanda, au năvălit oaspeţi gălăgioşi şi neaşteptaţi.

A sunat o goarnă de automobil la poartă. Fratele lui Gheorghieş Tălpăligă, somnoros şi molâu, abia se mişca trăgând zăvoarele şi drugii.

— De unde te-au cules, aşa adormit, mă urâtule?… Strigă Petru V. Tudose, sărind în pardesiu de voiaj, cu caschetă, şi grăbind să-i dea ajutor. Unchiul Zaharia e acasă…?

— Apoi, el îi pe dealurile lui, că nu mai stă acasă de când s-o tochit omătul!… Făcu băiatul, arătând undeva, spre dealurile lui Zaharia. Da pot să mă duc şi să-l chem…!

— Ba să nu faci una ca asta! Porunci enigmatic Petru V. Tudose şi anunţă bucuros persoanelor din automobil: Auziţi? Am nimerit bine! Onorabilul nu este acasă. O să putem întruni mai întâi un mic consiliu între noi…

În capul scărilor, mătuşa Ruxanda apăruse în straiul negru de lână, pipăind stâlpii şi căutând spre zvonurile de jos, cu ochii ei orbi.

— Tu eşti, Petruţă, maică?

— Eu, mătuşico!… Eu… Şi am venit cu lume nouă. Poate îţi era dor de Madala?… Mi-ai spus că vrei s-o cunoşti pe Cecil…

Petru V. Tudose întinse mina, ajutând femeile să coboa-re dintre pleduri şi pardesie.

Pe urmă, urcă scările şi le înfăţişă oarbei, ca pe nişte manechine împinse de spate, fiindcă niciuna nu ştia cum e mai potrivit să stea înaintea unei bătrâne fără vedere.

— Madala, mătuşico! Madala, favorita matale…

— Madala?… Repetă mătuşa Ruxanda, cu o mulţumire bucuroasă care-i dezveli dinţii neaşteptat de albi şi intacţi. Madala, tu eşti, copilo?

Madalei i se păru absurd că o oarbă mai poate să se bucure de ceva şi să surâdă.

Degetele uscate căutară în gol, până ce-au atins haina, s-au urcat spre umeri, pe gât, spre obraz, pipăind trăsurile şi ochii.

— Eşti mai naltă decât mine, Madala! Şi degetele mele îmi spun că te-ai făcut mai frumoasă… Dar de ce eşti aşa de slabă?… Aceasta nu-mi place, Madala…!

Madala surâdea şi ea, dar ostenit şi trist, oferindu-şi obrazul falangelor osoase, care căutau pe trăsăturile de-acum chipul celeilalte Madale.

Avea ceva dureros şi crispat în această frumuseţe prea timpuriu atinsă de ofilire. Chiar degetele unei oarbe ghiceau dedesubt o frăgezime care-a murit.

— Şi Cecil, mătuşico, şi Cecil!… Stărui Petru V. Tudose, nerăbdător să-şi prezinte tovarăşa lui de viaţă, despre care povestise atâtea amănunte de mirare şi de laudă. Şi Cecil, mătuşico…!

Degetele mătuşii Ruxanda simţiră îndată altfel de făptură, virilă, încordată şi cu ţesăturile dense la pipăit.

— Tu eşti mititică şi trebuie să fii o iuşcă de femeie!… Aşa-mi place şi mie să fie o nevastă la casa omului…

Cecil râdea alintat la gâdilarea degetelor.

Oarba îi pipăi nasul cam prea lung, buzele cu o umbră negricioasă de mustăţi, tot capul mic şi ascuţit de rozătoare.

Era într-adevăr altfel de femeie, măruntă, dar vibrând ca un arc încordat. Se înţelegea că nu-i o fiinţă din cele care se lasă strivite de viaţă, cu resignare pasivă.

— Să-ţi trăiască, Petruţă! Şi să vă dea Domnul fericire!

— Fericirea e mai bine să şi-o facă omul, decât s-o aştepte de la Domnul! Rosti Cecil, izbucnind într-un râs plin de totală încredere în sine şi aforismele sale.

— Dacă e vrednic şi dacă poate!… Consimţi bătrâna, clătinând din cap şi oftând.

Pe urmă, adăugă:

— Să intrăm în casă. Dar înainte de toate vă rog să iertaţi cele ce-aveţi să vedeţi aici şi să cunoaşteţi… Ca într-o casă de oarbă, cu feciorul zălud…

— Stăm aci! Se împotrivi Petru V. Tudose. Mă duc eu să aduc scaune… Ne mai bate soarele şi Madala poate să vadă de la înălţime tot ce-a săvârşit, în doi ani, mintea şi energia lui Dinu.

Petru V. Tudose intră în sală să cărăbănească scaunele.

Apăru îndată, fără pardesiu, împărţind locurile, cu siguranţa unui om oare e hotărât să se simtă la el acasă.

— Şi inginerul n-a venit? De ce nu mai vine pe la noi?… Întrebă mătuşa Ruxanda, îndreptând ochii fără vedete spre locul Madalei.

— A venit cu noi!… Dar l-am lăsat la birou… Vorbi Madala şi nu mai avu nimic de spus.

Ea nu se uitase în vale, spre priveliştea arătată de Petru V. Tudose. Părea străină de tovarăşii cu care sosise. Era absentă de la vorbele lor. Sunetele o ajungeau de departe.

Răspunsul îl continuă Cecil, răsucindu-se cu neastâmpăr pe scaun, după ce-şi schimbase de două ori locul, până ce se socoti satisfăcută de poziţia strategică în mijlocul tuturor.

— Soţul Madalei n-a venit până aci, mătuşico, fiindcă îmi pare că i-a declarat un război de moarte unchiului Zaharia! A crezut mai bine să înlăture o întâlnire neplăcută. În definitiv, după câte am auzit, unchiul Zaharia e în război cu tot universul.

— Aceasta o ştiu, copilo!… Oftă mătuşa Ruxanda, dreaptă şi nemişcată pe scaun, cu mâinile pe genunchi. O ştiu şi o plâng…

— Şi tocmai de aia am venit noi! Continuă Cecil, îndreptându-şi nasul ascuţit în direcţia oarbei. Am venit să încercăm o înţelegere şi o pace. În definitiv, e ultimul prilej care i se mai oferă. Madala poate să lămurească aceasta!

Madala privi vârful pantofilor, chimuind un nasture de mănuşă, ca o vinovată chemată să dea socoteală de faptele ei.

Dar nu lămuri nimic.

— Văd că pentru dânsa e greu să explice asemenea lucruri!… Surise cu oarecare compătimire Cecil. O să mă fac eu avocatul Madalei. Îmi dai voie, prietenă?

O privire rănită fu tot răspunsul. Oarba nu o văzu.

Dar printr-o comunicare misterioasă o simţi. Întinse mî-na de pe genunchiul ei pe genunchiul Madalei şi o dezmierdă ca pe-un animal bolnav.

— Biata Madala!… Ce este cu tine, copila mea?

Cecil ridică nasul ascuţit.

Nu era timp pentru asemenea întrebări. De aceea se uită sever la mâna mătuşii Ruxanda.

Şi prin altă misterioasă comunicare, oarba simţi apăsând-o privirea aceasta şi îşi retrase mâna intimidată.

Petru V. Tudose admiră, în extaz, chipul cum Cecil ştia să-şi impună cu energie autoritatea. Nu mai avu nici o grijă şi se rezemă cu beatitudine de spătarul scaunului, surâzând cerului şi viitorului.

— Uite, pentru ce am venit, în definitiv, mătuşico!… Începu Cecil, care părea întru toate stăpână pe sine, în afară de acel „în definitiv”, revenind ca un tic în toată vorbirea. Întreprinderea de aci, cu societatea, sondele, rafinăria şi tot ce se vede, toate se datoresc, în definitiv, inginerului Dinu Grinţescu… Dar sunt în mâna unui om foarte puternic şi foarte primejdios. Un om care nu cunoaşte milă de cei slabi şl care se leapădă foarte uşor de prieteni şi de tova-răşi. Acest om este Iordan Hagi-Iordan! E cunoscut şi temut de tot Bucureştiul… Până acum nu i-a stat nimeni în cale. Şi, în definitiv, au încercat destui, cu deosebite puteri şi cu însemnate arme. A trecut peste toţi! Poate ai aflat ce s-a întâmplat cu prefectul dumneavoastră? Cu domnul Emil Sava…

— Cunosc faptele… Mărturisi mătuşa Ruxanda, care, din chilia ei de oarbă, afla şi ştia ceea ce nu ştiu şi nu află adesea nici cei cu ochi teferi şi buni.

— Cu atât mai bine! N-am nevoie în acest caz să mă întind cu prea multe explicaţii. Iordan Hagi-Iordan l-a folosit. Şi când nu i-a mai făcut trebuinţă, l-a lepădat… În definitiv, aceasta e legea vieţii! Iordan Hagi-Iordan i-a pus o condiţie. Să se mulţumească cu a douăzecea parte din dreptul lui. Şi prefectul dumneavoastră n-a avut încotro! A trebuit să primească… Acum a trecut altul la rând. Şi acest altul e soţul Madalei…

— Aceasta nu mi-am închipuit-o! Se minună oarba, încreţindu-şi cutele frunţii, să vadă limpede în întunericul priceperii sale bătrâne şi slabe.

— Nu şi-a imaginat-o nimeni şi cu toate acestea aşa este! Urmă cu înfocare Cecil. În definitiv, cel care şi-a închipuit-o mai puţin a fost Dinu Grinţescu. El nu şi-a luat nici o măsură de prevedere… Nu s-a gândit la foloase. S-a gândit numai la cele ce a putut săvârşi acilea. Pentru aceas-ta n-a cunoscut plăcere. Pentru aceasta şi-a lăsat nevasta singură şi departe… Madala, în definitiv, poate spune ce înseamnă depărtarea şi singurătatea pentru o femeie tânără, care are dreptul la viaţă!… Sublime cu rece cruzime Cecil, îndreptându-şi nasul ascuţit spre prietenă.

Madala îşi astupă ochii, strângându-şi între degete tâmplele, ca şi cum ar fi vrut să descleşteze cercul dureros al unei migrene.

De fapt, îşi ascundea într-adevăr ochii, să nu primească asupră-i privirea prietenei cu nasul ascuţit.

Totul fusese pus la cale de dânsa. Şi totul se desfăşura cu o diabolică precizie, aşa cum o voise această prietenă.

În viaţa ei depărtată şi singură, despărţită luni şi luni întregi de-un bărbat mai în vârstă şi stăpânit numai de sondele şi de planurile lui, se petrecuse ceva trist, înfricoşător şi irevocabil. Era o greşală, pe care ştiuse că avea s-o plătească poate cândva. Nu-şi imaginase însă termenul atât de apropiat şi de neîndurat.

Cecil intrase în casa ei. Devenise prietena nedespărţită. Adulmecase cu nasul subţire. Adunase ştiri, adunase fapte. Şi pe urmă pusese un preţ tăcerii.

Nu-l rostise direct. Nu era atât de naivă şi lipsită de tact.

Aşteptase un ceas ca acesta, când inginerul Dinu Grinţescu se afla la strâmtoare şi la deznădejde. Îl lăsase mai întâi să-şi frângă mâinile şi să epuizeze toate mijloacele lui.

Pe urmă, găsise ea soluţia şi a propus-o cu nevinovăţia cea mai desăvârşită: „Aceasta numai Madala poate s-o facă! Pe sora lui Alexandru Opriş nu poate s-o refuze Zaharia Duhu… O iubeşte şi bătrâna. Amândoi vorbesc cu mare drag de dânsa, după cât mi s-a spus. Are să ceară şi are să fie ascultată.” Iar Madalei îi amintise: „În definitiv, eşti datoare să faci măcar atât pentru Dinu. Şi nu e pentru el numai! E pentru liniştea voastră şi pentru deplina ta libertate.”

Inginerul Dinu Grinţescu consimţise, fiindcă înainte de toate el voia să-şi salveze opera lui. Iar Madala fusese târâtă în acest cleşte aici.

Cecil aşteptă cu neîndurare până ce prietena ei îşi dezveli ochii.

O împunse o singură dată cu privirea, pe urmă continuă senin:

— Madala, aşadar, după cum spuneam, în definitiv, cunoaşte mai bine decât noi cu ce preţ soţul ei a săvârşit miracolul care se vede în vale!… Pe Hagi-Iordan, aceasta îl interesează foarte puţin. Acum tot el pune condiţii, fiindcă tot numai el e apărat de acte şi de contracte. Iar condiţiile acestea sunt doar ceva-ceva mai bune decât cele acceptate la strâmtoare de prefectul dumneavoastră şi asociatul său, Emil Sava, când i-a pus sula în coastă. În definitiv, marele brigand se simte tare şi se ştie sigur!… I-a dat şi un termen de gândire. Trei luni… În trei luni însă multe se pot întâmpla. Aceasta tot, în definitiv, a uitat-o Iordan Hagi-Iordan, marele brigand.

Cecil râse ascuţit, cu ochii micşoraţi, bucurându-se de ceea ce-a scăpat din vedere Iordan Hagi-Iordan, marele brigand.

Oarba aştepta cu mâinile pe genunchi, în straiul negru, încruntându-şi sprâncenele şi fruntea, să citească prin nevă-zut unde vrea să ajungă această femeiuşcă ascuţită la glas, la nas şi la minte.

Vorbitoarea privi rotund la ascultători, mişcă scaunul şi se plecă spre mătuşa Ruxanda, să dea o mai tăinuită însemnătate celor ce-avea să urmeze.

Continuă cu glas scăzut, ca şi cum s-ar fi temut să nu tragă cu urechea vreun spion al marelui brigand:

— În definitiv, Hagi-Iordan a uitat că multe se pot întâmpla în trei luni şi ne-am gândit să i-o amintim noi… Totul depinde de unchiul Zaharia! Că a păstrat pământurile, atâta vreme, a fost, după părerea tuturor, un rău… Dar se dovedeşte acum că a fost un mare bine!… Soţul Madalei a cercetat din nou cu aparatele sale. Şi acum ştie ceea ce încă nu ştie Iordan Hagi-Iordan. Anume că zăcământul principal se află sub pământul unchiului Zaharia. Pricepi, mătuşico…?

— Urmează! Rosti laconic avara.

— Urmez! Surâse Cecil, aruncând o privire triumfătoare spre Petru V. Tudose, care se lăsa legănat de dulci proiecte, ca orice nepot unic al unui unchi cu perspective de arhimilionar. Urmez, şi iată ce am descoperit noi! Dacă mâine, bunăoară, se prezintă inginerul Dinu Grinţescu la Hagi-Iordan, cu o împuternicire de la unchiul Zaharia, toate lucrurile se schimbă. Pun dânşii, pune unchiul Zaharia şi pune Dinu Grinţescu, condiţii: „Ori ne primeşti în tovărăşie, cu drepturile noastre, ori tratăm cu alte societăţi şi îţi aducem aci mosafir străin!” Dinu Grinţescu poate aduce în trei zile contract cu o societate concurentă şi, în trei luni, poate da drumul la o sondă, la două, la zece, care să lase în urmă tot ce s-a făcut acilea până acum. E, în definitiv, o ocazie unică pentru unchiul Zaharia… Singura ocazie să pună în valoare pământul, cum n-are să-i mai ofere nimeni preţ şi parte. Şi face în acelaşi timp serviciu unui prieten care nu i-a voit decât binele. Unui prieten şi Madalei. Mai ales Madalei!… Nu, Madala…?

Sora lui Alexandru Opriş tresări, întoarsă dintr-o altă lume unde era călătorită.

Răspunse repede, dezvinovăţindu-se parcă:

— Da, da! Desigur…

Poate nici nu auzise şi nici nu ştia la ce întrebare a răspuns.

— Pentru aceasta am venit, mătuşico! Ne-am sfătuit toţi şi am găsit cu cale să nu mai lăsăm să treacă asemenea prilej. Altfel, pământul unchiului Zaharia e destinat să ajungă tot în mâna lui Iordan Hagi-Iordan. Când o vrea el şi cum o vrea el!… Unchiul Zaharia, singur şi cu grija numai la pustia aia de comoară, nu e de talie să lupte cu un asemenea mare şi neruşinat brigand… În definitiv, putem spune că am venit să-l apărăm!

Mătuşa Ruxanda ridică ochii spre soare, în a cărui lumină ea singură putea să privească fără clipire. Îşi stăpâni tremurul glasului. Întrebă:

— Şi cam cât să facă pământul acesta?

— Cincisprezece, douăzeci, poate treizeci de milioane. Poate mai mult. Sub nici un cuvânt, bărbatul Madalei n-are să-l lase pe unchiul Zaharia să vândă. Are să intre la parte şi o să curgă sondele… Rămâne acum, în definitiv, să-ţi dai şi dumneata o părere, mătuşico! La dumneata ne-am gândit întii.

Oarba vorbi:

— Vă mulţumesc.

Cecil nu-şi putut stăpâni zâmbetul de satisfacţie. Privi cu triumf la cei doi tovarăşi de drum ca la doi complici.

Dar bătrâna continuă:

— Vă mulţumesc. Însă mă tem că aţi făcut un drum de pomană. Eu îl cunosc pe Zaharia, cum nu-l cunoaşteţi. Nu este cineva pe lume, de care să asculte el. Nimeni nu poate să-l scoată din rătăcirea lui.

— Avem cu noi pe Madala!

Madala imploră cu privirea un ajutor de undeva.

Dar Cecil continua cu răceală, depărtându-şi scaunul şi bătând cu degetele în grinda cerdacului, ca pe clapele unui clavir.

— Dacă nu pentru ochii Madalei, are s-o facă aceasta, în definitiv, pentru sora celui mai bun prieten al său, care a fost Alexandru Opriş.

În ochii Madalei luciră lacrimi.

De unde şi cum le ghici oare oarba?

Căci mătuşa Ruxanda i-a pus din nou mâna pe genunchi, cum se dezmiardă animalele bolnave, care nu pot spune ce au şi în ce parte le doare:

— Biata Madala!… Eu nu te-am ştiut aşa de tăcută, copila mea…

Pentru o clipă, şi numai pentru această fiinţă, mătuşa Ruxanda uitase că tustrei aceşti călători au venit să-i dea mână de ajutor neaşteptat, într-o luptă a ei veche, în care pusese toată înverşunarea de oarbă.

Cecil fixă mâna înduioşată, cu dezaprobare. Mâna oarbei se retrase.

A fost ca un contact rupt.

Bătrâna se întoarse la îndârjirea din totdeauna.

— Şi dacă el nu vrea să ştie nici acuma, de toate aceste?

— Pentru oamenii care nu ştiu să-şi apere singuri interesele lor, legea dă putere să i le apere alţii cu sila! Glăsui ascuţit Cecil. Îi ia dreptul şi îl trece altora mai capabili. Legea, în definitiv, te apără de răufăcători. Te apără cu atât mai mult şi mai uşor, când răufăcătorul ăla eşti tu!… Pentru aia, în definitiv, sunt epitropi, consilii, puneri sub interdicţie… Şi pentru asemenea oameni s-au făcut ospicii…

Cuvintele au trecut şuierat, ca o ameninţare de viperă când se ridică în vârful cozii; pe urmă, vipera a căzut între toţi şi s-a strâns încolăcită la picioarele lor.

Nimeni nu mai privi la nimeni.

— Astfel de vorbe mi le-au mai spus şi alţii! Mărturisi într-un târziu mătuşa Ruxanda, frământându-şi degetele uscate. Mi le-a spus şi feciorul vechilului, Nicachi Sacară. Le-am ascultat şi le-am muncit multe nopţi nedormite în mintea mea bătrână şi slabă. După care, am înţeles că eu nu pot să-l cer dus la casa nebunilor. Îl plâng şi mă plâng… Dară ce poate să facă o mamă fără vedere împotriva unui copil fără minte?… Mă simt la sfârşitul vieţii şi nu-mi este uşor să-mi încarc sufletul cu un păcat…

— S-ar spune că vorbeşti acum pentru Iordan HagiIordan! O împunse indignată Cecil.

Oarba întoarse faţa, căutându-i privirea:

— Ştiu, copila mea! Dar aceasta nu le poate înţelege decât o mamă.

Cecil îşi dădu seama că a pornit pe o cale spinoasă şi greşită.

Trase scaunul aproape şi spuse cu insinuantă blândeţe:

— Mătuşico, nu este vorba de aşa ceva! Să sperăm că vom putea să ajungem la o înţelegere cu unchiul Zaharia, fără să-i amintim ce spune legea… Aceasta, însă, să ne rămână ca o ultimă armă.

— Vină alţii s-o facă! Rosti bătrâna. Eu tăria aceasta n-o am. Mi se pare că-i aud paşii…

Toţi, în afară de Madala, priviră spre poartă.

Zaharia Duhu venea cu un braţ de lăcrămioare şi cu faţa copilăros luminată. Încheiase ziua fără nici o izbândă, dar neizbânda nu-i ştirbise nimic din noua încredere, nou înviată. Întâlnise în drum o ceată de băieţi şi de fete, întorcându-se din luncă, cu mănunchiuri de lăcrămioare. Le împărţise tot mărunţişul din pungă şi aducea florile pentru casa pustie şi mucedă, de unde-au fost de mult izgonite.

Când dădu cu ochii de automobil, se încruntă. Când văzu oaspeţii în cerdac, lepădă florile jos, pe potecă.

Oarţă, din urmă, călcă peste ele, cu opincile late şi sparte.

— Bine te-am găsit, unchiule! Strigă Petru V. Tudose din cerdac, scoborând scările. A venit să te vadă Madala. Şi a venit să te cunoască nevastă-mea, Cecil.

Zaharia Duhu privi lung la cravata nepotului. Petru V. Tudose făcu un gest involuntar cu mâna, să şi-o apere.

Zaharia înţelese şi surise, iertându-l. Întrebă cu o presimţire:

— Mă rog, ce s-a întâmplat nou, de v-a pălit iarăşi dragostea de-un nebun ca mine?

— Dar nu s-a întâmplat nimic, unchiule! Protestă Petru V. Tudose. A fost o dorinţă a Madalei. I-am ţinut tovărăşie până aci. Cecil a venit…

Cecil îi reteză vorba din gură ieşindu-le înainte, pe trepte:

— Cecil a venit să-ţi ceară găzduire, pentru mai multă vreme, unchiule!… Ce zici de nepoată? După cum mă priveşti, înţeleg că n-am să mă bucur de prea multă simpatie. Aceasta, în definitiv, nu împiedică să-ţi săruţi nepoata pe frunte, căci eu nu mă pot împăca cu ideea că am un unchi urâcios şi ursuz…

Femeiuşca vorbea repede, dând din mâini, răsucind ochii şi nasul ascuţit, înălţându-şi fruntea sub buzele lui Zaharia Duhu. Intra în planul ei această primă întâlnire, zgomo-toasă şi expansivă. „Trebuieşte să-i iau glasul! Explicase soţului său Petru V. Tudose. Primul schimb de cuvinte e, în definitiv, hotărâtor. Dacă-mi asigur ascendentul în cel dintâi sfert de oră, raportul acesta de forţe nu-l mai poate răsturna nimic şi nimeni, pe toată viaţa.”

Socotelile preascuţitei stratege Cecil erau bune şi conforme manualelor de psihologie, cât şi celor de tactică şi strategie.

Realitatea se arăta deocamdată însă mai puţin simplă.

Zaharia Duhu o măsură din creştet până în tocuri, lăsă fruntea să-i treacă sub buzele lui fără să o atingă şi începu să urce scările, ignorându-i prezenţa. Cecil rămase în urmă, gesticulând.

Madala se ridică de pe scaun şi întinse amândouă mâinile cu o bucurie venită de departe-departe, dintr-o copilărie abolită.

Dar în aceeaşi clipă, îşi aminti pentru ce se afla aci şi în ce tovărăşie. Mâinile căzură şi ochii nu cutezară să înfrunte ochii lui Zaharia Duhu.

S-au aşezat toţi pe scaune şi toţi au tăcut, stânjeniţi. Prietenul lui Alexandru Opriş nu-şi putea desprinde privirea de la sora lui Alexandru Opriş.

Părul văpsit şi roşcat, fardul obrazului, cutele fine din jurul pleoapelor, crispaţia dureroasă a trăsăturilor, osteneala prea timpurie şi desprinderea resignată de viaţă – în ce oare din toate acestea mai supravieţuia ceva din Madala cu guler alb spumos, sosită aici într-o primăvară cu mult soare, să se bucure copilăros de flori şi lumină, de câmpuri şi mieluţele albe cu canaf în ureche, de-o brăţară veneţiană de pe vremea lui Lorenzo Celso?

Cecil îşi recăpătă glasul. Clătinând cu enervare piciorul pus peste picior, ridicând nasul ascuţit:

— Unchiule Zaharia, tocmai stăteam aci şi admiram pe vale opera prietenului dumitale, inginerul Dinu Grinţescu! Madala are de ce să fie mândră de un asemenea soţ! E o operă grandioasă… Acum îl înţeleg mai bine de ce ne spunea el că-i pare o crimă monstruoasă şi o trădare de umanitate când vede pe cineva lăsând să se piardă nefolosită o forţă a naturei.

Zaharia Duhu privi stăruitor la piciorul clătinat ritmic.

— Poate că are dreptate! Încuviinţă. Dar nu înţeleg de ce mi-o spui mie? Mă uit la piciorul dumitale. Şi mă miră că nu te-ai gândit să te duci şi să-l rogi să întrebuinţeze într-un fel risipa asta de energie. Un om ca el, care nu vrea să se piardă nimic, pentru binele ţării şi al omenirii, ar putea să prefacă la clipeală nerăbdarea dumitale în electricitate, bunăoară…!

Nevasta lui Petru V. Tudose îşi întrerupse ticul piciorului, înfingându-şi unghiile în grinda de lemn.

Îşi ascunse înciudarea şi ura, sub un surâs nevinovat, ca o mână care se apropie furiş de-o armă ascunsă.

— Aceasta e o glumă foarte nostimă! Recunoscu, răsucind nasul către toată asistenţa. Am să i-o spun numaidecât şi ideea o să-l înveselească.

— Dacă atâta aşteaptă el de la mine, sunt bucuros că în sfârşit am să-i fiu şi eu în viaţă, o dată, pe plac.

— Nu, unchiule!… Nu aşteaptă numai atât! Îşi apropie Cecil scaunul şi nasul. În definitiv, Madala se află aci pentru altceva. Şi fiindcă ea e timidă şi puţin pricepută, m-a rugat pe mine să-i servesc de avocat. Nu? Madala…?

— Da, da! Fireşte!… Aprobă Madala, tresărind şi miş-cându-se de pe scaun, cu gândul absurd că uneori ajunge să schimbi poziţia prin somn, ca să înceteze un coşmar atroce.

Dar visul rău nu se risipi.

Cecil era în mijlocul tuturor şi glăsuia, punctând fiecare argumentare cu gesturi mărunte şi repezi. După primele cuvinte, Zaharia pricepu de ce-au venit, şi, în loc să ascul-te, rămase privind cu dureroasă mustrare la Madala.

— Asculţi, unchiule? Înaintă Cecil cu scaunul.

— Da, da!

Şi Zaharia Duhu nu-şi desprindea ochii de la ochii Madalei. Numai el de aci îşi amintea tot ceea ce alţii au uitat sau nici n-au ştiut. Copilul acela de atunci, Petruţă, cu pălăriuţa lui rotundă şi cu straiele albe, putea fi oare acelaşi cu străinul acesta cu faţa pătrată, pândindu-i cu lăcomie un semn de aprobare? Ce căuta femeia aceasta cu nasul ascuţit şi cu glasul scrâşnind ca sticla pisată? Madala aceasta, cu faţa văpsită, cu păr roşcat şi cu măruntele-i cute din jurul pleoapelor, cum mai putea oare dori ceva, în numele celeilalte Madale? Nu-şi mai aminteşte nimeni de Alexandru Opriş? Tot ce-a adus odinioară cu el, bun, luminos, generos, a luat îndărăt cu dânsul, să rămână pierdut?

— Asculţi, unchiule?… Madala îţi cere un răspuns, de care în parte depinde şi soarta ei. Căci, în definitiv, soarta ei e legată de a lui Dinu. Nu-ţi cere răspunsul neapărat, astăzi. Peste o săptămână, două… Ea pleacă. Eu însă m-am înţeles cu mătuşica să rămân câteva zile, până după Paşti. Şi când vei lua o hotărâre, îi expediez o telegramă. Nu. Madala? Nu, unchiule?

— Da!… Da! Au răspuns în acelaşi timp, tot atât de îndepărtat şi absent, şi Madala, şi Zaharia Duhu.

— Atunci pot pleca? Mă aşteaptă Dinu! Respiră uşurată Madala.

Începu să caute oglinda în poşetă, ca să-şi împrospăteze roşul de buze şi pudra obrazului. Oglinda lipsea. Geanta prietenei rămăsese în automobil.

Petru V. Tudose porni grăbit pe scări s-o aducă.

— Nu-i nevoie. Am eu o oglindă anume pentru Madala!… Vorbi fără sens Zaharia Duhu.

Şi intră în casă, întorcându-se cu un portret, sub geam de sticlă, cu rama lată. Portretul Madalei, care a luat fiinţă printr-o magie, diafan şi mai viu decât viaţa, din boielile grosolane ale lui Petruţă, într-o primăvară lină cu flori albe de cais.

Madala aruncă o privire distrată. Împinse portretul pe marginea mescioarei, surâzând silit, de politeţe, ca de o altă glumă a maniacului Zaharia Duhu.

Îşi găsise în sfârşit oglinda, o rezemase de poşeta culcată pe masă şi îşi renovă roşul buzelor, albul obrazului, trandafiriul pomeţilor. Nici Petru V. Tudose nu fu curios să se uite la tabloul cel de odinioară. Pentru toţi nici nu exista. Nu mai aveau ochii să-l mai recunoască. Erau stăpâniţi numai de gândul, de grija, de fapta pentru care-au venit.

Aceasta îi păru lui Zaharia Duhu clipa cea mai cutremurată dintr-acea zi de primăvară cu atâta lumină, care se scufunda iarăşi în neguri.

Tot ce-a rămas din Madala era mort, şters, dispărut, în femeia aceasta cu părul stacojiu, mişcându-se hipnotic sub ochii prietenei cu nas ascuţit. Madala cea adevărată se află sub geamul de sticlă, cu sânii nubili, cu gâtul zvelt, cu ochii scăldaţi în lumina primăverii de-atunci, cu toată copilăroasa bucurie a brăţării veneţiene. Madala cea adevărată, sustrasă ceasului fugace, descompunerii triste, ispăşirilor hide.

Nimeni din cei care-au trăit ziua de-atunci, nimeni nu mai există. Sunt morţi. Mort Alexandru Opriş! Moartă Madala! Mort Petruţă cu pălăriuţa rotundă şi cămaşa albă de in! Mort Zaharia Duhu! Şi oarba cu ochii ei morţi.

Numai Madala cea adevărată surâde luminos într-o lumină cristalină.

Nimeni n-a înţeles-o aceasta. Nici n-a văzut-o aceasta. Nici nu s-a înfricoşat de aceasta.

Portretul stătea culcat pe masă, sub ochi tot atât de orbi ca ai oarbei.

Madala a respins cu indiferenţă chipul ei adevărat şi etern, singurul pentru care trecuse prin viaţă; ca să-şi caute într-o oglinjoară lată de-o palmă chipul ei muritor şi mort înainte de-a fi murit.

Zaharia Duhu simţi deodată o nemărginită milă pentru toţi oamenii aceştia, care pe el îl socoteau nebun.

Ce căuta printre ei?

Rosti:

— Să mă iertaţi… Am de mers într-un loc, unde sunt aşteptat!

Făcu semn din cerdac lui Oarţă.

Plecară pe drum scurt, prin livadă, de-a dreptul, unde era acum potecă bătută. Nevolnicul se bucură, gâlgâind în gâtlej un mormăit de mulţumire. Ştiuse el bine cât ţin jurămintele stăpânului!

— S-au dus la Ţudic, la crâşmă! Oftă oarba. De-acum nu mai vine acasă până după miezul nopţii.

— Trebuie să punem niţică ordine şi în chestia aceasta! Hotărî Cecil.

Pe urmă, porni pe jos s-o însoţească pe Madala până la şoseaua principală şi să-i repete ultimele sfaturi. Îşi lepădase pălăria. Dădu o poruncă ascuţită argatului molâu şi somnoros.

Nu trecuseră trei ore de când a sosit, şi ea se simţea aici cu puteri de stăpână.

Automobilul venea încet, din urmă.

La răscrucea şoselei, Cecil se opri. Arătă cu însufleţire miracolul săvârşit de inginerul Dinu Grinţescu. Miracol care trebuie numaidecât salvat din ghearele odioase ale lui Iordan Hagi-Iordan, marele brigand.

— Înţelegi, Madala? Dacă o să stai tot timpul ca un manechin, n-am făcut nimic! E neapărat nevoie să mai rămâi. O zi, două, zece… Sfătuieşte-te cu Dinu. Şi întoarce-te în fiecare zi la noi. Pentru tine, pentru Dinu, pentru noi toţi, pentru aceasta…

Mâna cuprinse circular priveliştea.

Madala asculta, privind în pământ resignată. Atunci descinse la picioarele ei, în pulbere, un porumbel alb. Căzu aproape atingându-i obrazul cu mătasea aripelor. Căzu şi se zvârcoli o singură dată.

Apoi rămase neclintit în ţărână, cu pliscul rostogolit moale într-o parte, cu picioarele de mărgean zgârcite, cu pântecul sidefiu unde se vedeau pete negre de catran.

Pasărea moartă părea aruncată de o mână nevăzută; un semn fatidic şi ameninţător.

Madala se scutură străbătută de-o înfiorare.

— Sârma electrică: înaltă tensiune! Explică prozaic Cecil.

Şi atinse porumbelul cu vârful pantofului, să se convingă că într-adevăr era mort.