Capitolul III

Carte, demon ispititor.

În lumina molcuţă se soreau gângănii învârstate roşu şi negru. Vacile-Domnului, pe care e mare păcat să le ucizi.

Ieşiseră multe din pământ ca nici într-un an şi tot mai răsăreau altele.

Zaharia Duhu prinse una de pe mână şi o aşeză binişor pe grinda cerdacului.

Gângania porni într-o parte, se opri nehotărâtă, se întoarse şi păru că în mintea ei puţină îşi face o chibzuială adâncă. Veni iarăşi la căldura mâinii. Pipăi cu micile ei corniţe şi încercă să se urce. Poate omul spân îi părea, în neclintirea lui, un uriaş bun; poate o divinitate ocroti-toare; poate numai o stană neînsufleţită, încorporată casei, pământului, pietrelor şi verdeţii.

Se urcă, fugi mărunt, îşi alese un loc şi începu să se sorească.

Uriaşul cel spân o lăsă, ţinând mâna nemişcată, să n-o sperie.

Semnele negre şi smalţul roşu îi aminteau zugrăveala dinlăuntrul sicrielor egiptene, aşa cum se află pergamente, mumii şi faşe din piramidele faraonilor, reproduse în culori într-una din cărţile lui din raft. Păreau într-adevăr nişte gângănii foarte bătrâne şi vechi. Aşa cum vor fi învăţat oamenii veacului dintâi să-şi înflorească, după încondeierea lor simplă şi fină, oalele de lut şi podoabele îngropate cu dânşii în morminte.

Pe urmă, Zaharia Duhu înălţă privirea la zborul şi la goana fără stâmpăr a altor gâze. Fluturi şi bondari catifelaţi, vietăţi mărunte cu aripi albastre, şi verzi, şi cărămizii, şi galbene; unele străvezii şi altele grele de praf auriu, scăl-date în toate culorile curcubeului şi punctate cu toate scli-pirile nestematelor.

Atâtea juvaere înaripate şi proaspăt sclipind îl făcură să cugete, cu o uşoară mâhnire, că primăvara a fost şi în acest an mai harnică şi mai norocoasă ca el. A dezmorţit din zăcămintele umede ale pământului o comoară întotdeauna nouă şi veşnic nesăcătuită. I-a dat drumul în soare şi în lumină; aur şi mărgăritare vii, smaragde şi rubine, diamante şi foiţe de argint, matostate şi topaze, toate împrăştiate în cele patru zări, cu pumnii plini, să bucure ochii şi să dea frumuseţe lumii.

Cealaltă comoară a lui, a regelui Dromichet, stă undeva mucedă în ţărână, sub capac ruginit, aşteptându-l să vină şi s-o dezlege de blestemul vechi de peste două mii de ani.

Iar el trece prin viaţă într-o aspră singurătate şi în neînţelegerea tuturor.

De o parte femeia cu glas aprig, din casă, care îl ceartă fiindcă nu adună şi risipeşte. De cealaltă parte satul, care-şi închipuie, dimpotrivă, că adună tăinuit o proaspătă comoară de avar, până ce va dezmormânta haznaua cu galbeni a craiului din veacuri străvechi, despre care nu-mai el are ştiinţă şi semne.

Singurătatea îi apasă dureros, dar durerea lui era dulce ca mierea acestei luni de primăvară.

Ea dura de mult.

De când, băieţandru fiind, o boală lungă, cu arşiţă şi friguri, l-a adus înapoi, în sat, de la învăţătura oraşului, să zacă o toamnă, o iarnă şi o primăvară, zgribulit sub cergă, cu ochii în grinzile tavanului.

Pe vremea aceea, Antohie Duhu bătea drumul judecăţilor, cu uricile, zapisele şi izvoadele lui încuiate în taşca de tinichea. Se întorcea flămând, prăfuit şi frânt de osteneală, dar cu glasul aprins de aţâţarea izbânzii. Îşi mângâia feciorul bolind, cu îmbărbătări după priceperea lui. Ce nevoie avea de mai departe învăţătură? El n-a înţeles de la început să-şi vadă copilul înstrăinat în viaţa de târgoveţ, trăind din înşelăciune şi vicleşug, ca atâţia surtucari cu care a avut el de-a face de când se freacă în judecăţi; de când prea bine îi cunoaşte şi prea adânc l-au scârbit. Neamul lui de răzăşi n-a avut nevoie de milă, nici de înşelăciune; dar nici nu s-a lăsat pradă înşelăciunilor. El a trăit cu fruntea sus, din muncă şi din sfânta dreptate, pentru care se judecă până în pânzele albe cu lumea întreagă. Aşa înţelegea să-i urmeze şi Zaharia. Atâta carte câtă a apucat să înveţe i se părea preaîndestulă pentru a şti să folosească mai ascuţit şi cu mai multă ştiinţă slova uricelor şi a zapiselor, în judecăţile viitoare, pe care el avea datoria să le ducă mai departe, ca singur moştenitor al numelui şi al drepturilor sigilate cu şapte peceţi.

Pe urmă, părintele bolnavului pornea la muncile sale din greu şi iarăşi dispărea într-o bună dimineaţă, cu de-saga plină cu pită rece, cu brânză şi ouă răscoapte la un şold, cu taşca zapiselor la celălalt.

Pornea spre tribunale şi curţi de apel, unde se tocmea amarnic cu avocaţii, se sumeţea plin de răzăşească dârzenie cu judecătorii şi era cunoscut ca un cal breaz de toţi aprozii.

Zaharia rămânea în aşternutul fierbinte, cu faţa în sus, frământat de dureri neogoite şi de tulburi vedenii.

Măsura cu amară deznădejde până unde vor fi ajuns cu învăţătura foştii lui camarazi de şcoală, alături de care se număra şi el printre cei dintâi. Se oprea cu o spaimă la gândul că de-acum e sortit să nu se mai depărteze din temniţa acestor pereţi şi să nu mai scape dincolo de zarea satului. Profesorii îi preziceau un viitor luminat, de cărturar, aşa cum s-au mai ridicat şi alţii din întunericul unor ticăloase cătune. Profeţiile lor rămâneau însă, de astă dată, mincinoase.

Toate s-au retezat scurt.

El zăcea de luni şi de luni, cu ochii în grinzile unde se auzeau, noaptea, carii ronţăind mărunt şi monoton, ca osândiţii la o veşnicie de muncă silnică în întuneric.

— Mamă, ia mai dă-mi, rogu-te, cărţile mele, oleacă…!

— Ci lasă-le încolo de terfeloage, măi băiete, că ele te-au adus unde eşti!… Se oţăra Ruxanda Duhu, ascunzân-du-le ca pe nişte duşmani ai casei.

Zaharia se târa până la poliţe şi la dulapuri, se întorcea în pat, slab şi deşirat pe picioarele subţiri, rezemându-se de pereţi şi de laviţe; citea cu fereală, ca un făcător de rele, şi adormea cu cărţile sub cap. Mai trăgea nădejde şi se încăpăţâna cu toată înverşunarea din sângele lui răzeşesc să-şi câştige anul pierdut şi să se întoarcă la viaţa pentru care simţise chemare.

Dar medicul, răstit şi bondoc, hotărî cu nepăsare că nu mai are ce căuta la oraş şi la învăţătură.

Apărea o dată pe lună în docarul hârbuit, îl ciocănea şi-l asculta, răsucindu-l şi stropşindu-l, cu o pornire duşmănoasă, ca împotriva unui vinovat. Dădea din cap şi pufnea pe nările păroase:

— Poftim! Numai piele şi oase, şi încă îl mai roade ambiţia!… Aceasta le-o spun dumnealor şi aceasta nu vor s-o înţeleagă. Şcoala şi bursa… Adică încă o armată de nemulţumiţi şi de calici în haine negre. Nu, dragă băieţele! Rămâi aci la plugul şi la pământul care l-a hrănit pe taică-tu, şi pe bunică-tu, şi tot neamul vostru. Carte?… Cartea-i sminteală minţii pentru cel care nu-i făcut pentru carte. Mai bine să înghiţi de trei ori pe zi prafurile acestea şi să dormi cu fereastra deschisă… Aer, nu carte! Sănătate, nu ambiţie!

Încărca un coş de ouă, câteva perechi de pui şi pornea cu docarul hârbuit pe drumuri desfundate, răsucind un ciot de biciuşcă deasupra gloabei cu pielea sângerată de muşte.

Hotărârea medicului era nestrămutată şi la ea s-au alăturat cu toată inima Ruxanda şi Antohie Duhu. Chiar după însănătoşirea desăvârşită, copilul trebui să rămână la vântul şi la soarele câmpului.

Camarazii lui Zaharia erau departe.

Nu i-a mai văzut decât târziu de tot, după cincisprezece ani, acum trei primăveri.

A fost o bucurie şi a fost în aceeaşi vreme, pentru el, o întristare care i-a fiert inima.

Antohie Duhu îşi curmase de mult judecăţile lui încurcate. Plecase în lumea unde este o singură, mare şi ultimă judecată, fără apel şi curte de casaţie.

Iar Zaharia, în toate uricile şi izvoadele lăsate cu limbă de moarte pentru a scorni alte procese şi răfuieli cu vecinii, cu proprietarii de moşii şi uzurpatorii de drepturi, nu aflase decât un prilej de visări şi de închipuiri fără folos. El se mulţumea să însufleţească din păienjenişul slovelor chirilice viaţa căpitanului de steag Gheorghieş Duhu, dăruit de Ştefan Tomşa, voievod al Moldovei, cu loc de arătură, pădure şi păşune pentru credinţa şi vitejia dove-dită în bătălia de la Fântâna lui Păcurar. Sau trăia peripeţiile celuilalt căpitan, Stamate Duhu, dus în robie în stepele Donului de hatmanul căzăcesc Bogdan Kmelniţski, pe vremea voievodului Ştefan Gheorghe, supranumit Burduz.

Din pergamentele scorojite şi afumate, cu late peceţi domneşti, nu afla drepturi de apărare pentru hotare încălcate, ci numai amintirea deşteptată din ceaţa timpului a unei astfel de lumi, cu răsunet de arme în năvalnice bătălii şi cu amare bejănii, despre care povestesc cu spaimă cronicile ţării.

Cu pofta deschisă de aceste hrisoave, Zaharia Duhu căpătase patimă pentru alte cărţi şi alte citiri. În raft se adunau letopiseţi şi tomuri din istoria tuturor vremurilor şi timpurilor – hârţoagele de care nu mai putea răsufla mătuşa Ruxanda.

Procesele se stingeau din pricina termenelor pierdute. Dar agoniseala lăsată de răposat ar fi ajuns să îndestuleze şi alte câteva suflete. Zaharia Duhu se trezise unul din oamenii mai cu stare din sat, fără să fie şi cel mai mulţumit. Prisosul bunurilor pământeşti, la care nici nu jinduise, nu astâmpăra viermele ce rodea lăuntric. Tânjea după cealaltă viaţă a adevăratei lui chemări, pe care o pierduse nedrept şi viclean, numai din pricina anului zăcut în pat, de unde se ridicase deşirat, gălbejit şi cu obrazul pretimpuriu bătrânicios de babă turcească.

Aşa l-au găsit cei doi foşti camarazi, în primăvara de acum trei ani.

A fost o seară dintre acele care lasă semne într-o viaţă, ca o piatră albă, de hotar.

— Bade Zaharia, te cheamă la primărie doi boieri!… Vestise străjerul sosit într-un suflet.

— Ce fel de boieri? Se mirase Zaharia, lăsând straturile cu răsaduri şi frecându-şi mâinile de ţărâna grasă.

— Ai să vezi dumneata!… Ştiu eu ce fel de boieri? Poate-s domni inspectori. Eu mă bat cu gândul c-au venit în sicret să cerceteze pe domnul Tomulescu şi alde nea Pandele!

Zaharia Duhu a păşit în urma străjerului, fără nici o bănuială.

El socotea mai degrabă că e vorba de niscai avocaţi ori ingineri hotărnici, din lumea judecăţilor lăsată moştenire de răposat, aşa cum se mai iviseră alţii sau îl căutau cu scrisori.

La primărie, cei doi fumau picior peste picior.

Notarul şi secretarul aşteptau traşi la o parte, respectuoşi, cu tocul după ureche, vorbind în şoaptă, fiindcă desipre asemenea mosafiri de la oraş niciodată nu se prea ştia cu ce rosturi vin şi mai ales ce zaveră lasă în urmă când pleacă.

— Pe mine mă căutaţi? Eu sunt Zaharia Duhu!… Rostise din uşă, după ce-i măsurase dintr-o privire şi înţelese că n-are de unde să-i cunoască.

Amândoi s-au ridicat în acelaşi timp, zvârlind ţigările şi i-au apucat mâinile, scuturându-le frăţeşte.

— Tu, Zaharia? Ei, bată-te să te bată…!

Şi privind unul la altul, râdeau cumplit de înveseliţi:

— Am spus eu că n-are să ne recunoască!… Nu i-ar fi dat în cap nici prin vis…

Zaharia Duhu îşi lăsa mâinile scuturate, stingherit, cercând să pară şi el vesel de voioşia necunoscuţilor.

Deodată i-a fulgerat limpezită amintirea. Erau ei, cei mai buni tovarăşi de şcoală, cu care împărţise la sfârşit de an cununile de stejar, într-o altfel de viaţă.

Niciodată nu i-ar fi recunoscut, într-adevăr, în aceşti domni cu mustăţile retezate deasupra buzelor, cu glasul îngroşat şi cu hainele lor de oraş, scumpe şi moi, ca în tăietura gravurilor din ziare. Îi fu ruşine de straiul de şiac răzăşesc, roşcat şi aspru. Îşi ascunse mâinile bătătorite şi pline de pământ uscat.

Dar ceilalţi n-aveau timp să le vadă toate aceste. Se întreceau povestind. Îşi luau unul altuia cuvintele de pe buze, să spună ce vânt i-a adus şi ce gând i-a oprit să-i ceară găzduire.

Treceau mai departe, spre munţi. Lipsiseră din ţară. Unul sfârşise învăţătura inginerească în Germania; celălalt luase un doctorat strălucit în istorie şi arheologie, la Paris.

Iar înainte de a-şi pune gâtul în jugul vieţii de toată ziua, porniseră ca ucenicii altor timpuri şi altor neamuri, să străbată ţara din ţinut în ţinut, ca s-o cunoască prin văzul şi prin auzul lor, cu de-amănuntul. Aşa au ajuns până aci. Citind harta judeţului, şi-au adus aminte de numele satului, de fostul camarad, dispărut atât de neaşteptat din drumul lor. L-au căutat şi iată că l-au găsit.

Zaharia Duhu îi asculta cu buzele strânse, cu o bucurie în care se amesteca împletit un fir negru de amărăciune. Aşa ar fi fost şi el. Cu dânşii s-ar fi întors şi el, din ţări pe care n-are să le cunoască niciodată şi cu o atoateştiinţă, care i-a rămas de acum pentru totdeauna taină ferecată cu şapte peceţi, ca zapisele şi uricile lui taică-su, răposatul Antohie.

— Piscul Voievodesei, cu deosebire, ne interesează, dragă Zaharie, pe amândoi, din două pricini!… Vesti tânărul cercetător al trecutului şi al săpăturilor de ruini, oprindu-se în faţa hărţii judeţene prinse cu ţinte în perete şi apăsând cu arătătorul cercul rotund al satului, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i scape. Văd aci un val!… Domnul notar mi-a confirmat că este şi-o urmă de cetate. De altfel, chiar şi numele acesta, Piscul Voievodesei, e fără îndoială legat de-o legendă… Şi sub legendă, trebuie să fie şi picătură de adevăr. Aceste ruini şi urme…

— Lasă cetăţile şi dărâmăturile tale! Păşi omul altui chip de a vedea lumea, dându-i degetul la o parte şi acoperind semnul de pe hartă, ca o luare în stăpânite. Priveşte aci, direcţia colinelor, cum îţi spuneam!… Clinale şi anteclinale. Îmi pun capul că o singură sondă ar slobozi de aci bogăţie cât zece de pe valea Prahovei…

Zaharia Duhu ascultă tot atât de puţin dumirit, ca no-tarul şi secretarul primăriei, care lungiseră gâtul şi cu tocurile după ureche priveau cu ochii holbaţi la necunoscuţi.

Cei doi se întoarseră râzând spre Zaharia:

— Ai să înţelegi războiul nostru. Deocamdată, află că tocmai de hatârul acestui război îţi cerem să ne găzduieşti nu o zi… Poate două, poate trei.

— Şi zece… Şi un an! Se grăbi Zaharia Duhu.

Dar nu ştia cum să le spună mai departe: „Prieteni? Camarazi? Fraţilor?”

Ei erau domni; iar dânsul era un ţăran cu mâinile bătătorite şi cu strai de şiac.

Aşa a aflat, însă, că satul lui de la poalele munţilor poate opri luarea-aminte a unor cărturari veniţi să-l caute tocmai din cele mai îndepărtate ţări şi de la cele mai înalte învăţături. Arheologul cercetă semnele unor aşezări străvechi, poate getice, poate scitice, poate romane. Inginerul, semnele unor neatinse zăcăminte, despre care încă nimeni n-are cunoştinţă, nici bănuială…

Trei zile i-a găzduit atunci Zaharia.

Se simţea străin, stângaci şi umilit de atâta neştiinţă, când cei doi, seara, în cerdac, deschideau războiul lor.

Iar ei se întorceau frecându-şi mâinile încântaţi, după ce bătuseră dealurile şi scotociseră viroagele, până adânc, în luminişurile codrilor. Fiecare afla semnele îmbucurătoare pe care le căutase. Şi fiecare se aprindea, apărându-şi împotriva celuilalt credinţa de întâietate, în folosul şi frumuseţea ştiinţei sale. S-ar fi spus că-i desparte cea mai neîmpăcată vrăjmăşie, şi totuşi sfârşeau războiul într-o frăţească bătaie de palmă pe umeri.

Zaharia Duhu asculta la o parte, cu sufletul golit în noaptea înstelată.

Omul trecutului chema de dincolo de veac o lume stinsă, ca s-o învie din lutul unui vas încondeiat, dintr-o pafta ruginită, din aplicele unui frâu. Într-o monedă cu pa-jura ştearsă de două mii de ani nu vedea numai o gravură stângace şi câteva inscripţii abia citeţe. Jucând-o în palmă, părea că o alintă cu un descântec numai de el cunoscut, până când începea să-i destăinuie şoptite ştiri despre ce-a fost, ce-a văzut, unde-a cutreierat, până ce întâmplarea i-a hotărât odihnă într-o groapă neagră, pentru a lăsa timpul să-i treacă deasupra.

Şi deodată se însufleţeau oamenii care-au purtat-o în mâinile lor risipelnice sau lacome; pungile unde-a zăcut ascunsă; oraşele dispărute, pe care le-a ştiut în măreţia lor azi ruinată; mărfurile necunoscute şi stranii, din alt mileniu, pe care le-a cumpărat şi le-a vândut. Rugina poate era o urmă de sânge. Cocleala o urmă de lacrimă. Scrijilitura, acum cicatrizată, poate a fost făcută cu un cuţit ucigaş. Iar pajura s-a netezit treptat, până s-a şters în călătoria prin mii şi mii de mâini.

Mâini slăbănoage de zarafi, cu unghii ca ghearele. Mâini vânjoase de soldaţi, cu degete sfârtecate în lupte de la capătul pământului. Mâini asudate de negustori; viclene, de samsari; spurcate, de hoţi, care-au ispăşit fărădelegea cu gâtul în ştreang. Mâini subţiri şi moi, de femei care-au dezlănţuit patimi, au umplut poate o cetate ori o ţară cu numele lor, au năruit vieţi şi au dezlănţuit duşmănii de moarte – ca astăzi să nu mai supravieţuiască nici în cenuşa oaselor topite în ţărână şi nici în amintirea unui nume, scris pe-o piatră mâncată de ploi. Poate a plătit chiotul de plăcere al unei nopţi, a răscumpărat poate fericiri, a împins la ucidere, a ogoit poate guri flămânde de copii, a cumpărat trupuri de fecioară şi a vândut prietenii, căpitani şi regate. O dată cu ostile care vânturau câmpurile de bătălie, care cucereau cetăţi şi robeau ţări, şi o dată cu negustorii iscoditori, care nu-şi mai găseau astâmpărul nesaţiilor de câştig, moneda a străbătut toată lumea veche, până în ţinuturile cele mai depărtate şi fabuloase, urmând soarta stăpânilor trecători, schimbându-i de la o zi la alta; cumpărând, sărăcind şi îmbogăţind, sămănând jale şi pecetluind destine, până când s-a oprit într-un cimitir, la capătul unui mort, pentru a plăti vămile sufletului în viaţa de dincolo de moarte.

Un bănuţ de acum două mii de ani, tocit şi muced, culcat în catafalcul de pluş al unei vitrine de muzeu – ce univers, ce destin, ce grandioasă existenţă, în care s-a aflat amestecată viaţa atâtor noroade şi atâtor împărăţii!

Omul celeilalte învăţături surâdea cu milă, scuturând scrumul ţigării pe marginea cerdacului.

Se ridica, şi, păşind apăsat dintr-un capăt în altul, în noaptea sonoră, chema de faţă, cealaltă lume, a lui.

O altă minune se desfăşura deodată, sub ochii lui Zaharia Duhu! Altă viaţă, a zilei de azi şi a viitorului.

Pământul creştea uriaş şi fantastic, dincolo de beznele satului cu colibe adormite şi lătrături somnoroase de câini. Deodată începea să forfote, deşteptată, toată mişuneala celui un miliard jumătate de suflete. Porturi şi capitale se animau în scânteierea luminilor electrice, cu tumultul mulţimilor de toate neamurile, de toate culorile şi toate graiurile. Vapoare navigau pe mări pustii, spre porturi cu numiri fabuloase. Expresuri ţâşneau din tunele, poposeau în gări pline de vuiet şi alte trenuri nesfârşite de marfă mergeau să primească încărcătura în uzini fumegânde. Apăreau mine scobite în pântecul pământului şi sonde îm-proşcând până la cer sângele negru din vinele scoarţei. Aci era un laborator, unde ochii răbdători osteneau pe lentila microscopului. Dincolo urlau motoare cu mii de cai-vapori.

Satul dormea în tăcerea imobilă, bătrân şi vechi, străvechi, departe de veac, scos din mersul veacului cu superstiţiile şi viaţa încremenită din timpul descălicătorii.

Dar veacul apărea dincolo de el, pretutindeni, cu toate minunile nespuse şi nevisate; cu toate forţele naturii capturate şi îmblânzite să slujească supus omului: căderi spumegoase de ape şi joc elastic de pistoane; cartuşe de explozibile spintecând granitul munţilor şi energia pirotind în cristalul negru de cărbune; drumul fără pulbere al fluviilor şi nevăzutele unde electrice; grăsimea pământului şi dogoarea arşiţei solare – toate robite, folosite, chemate să schimbe faţa pământului de la o clipă la altă clipă, în neodihnita înfrigurare a unui gigant furnicar. Ce însemna biata lume veche, strâmtă şi moartă, cu jalnicul ei univers lat de o palmă şi cu mizerele ei superstiţii, faţă de grandioasa înfăţişare a planetei de acum? Acum, când toţi se ştiu, se cunosc, şi când toţi trudesc umăr la umăr, pen-tru a nu lăsa nici o taină nedescifrată, nici o bogăţie nefolosită, nici un ungher necunoscut şi nici o putere încremenită…

Omul veacului îndrepta vârful ţigării aprinse spre bolta înstelată.

— Nu-mi vorbi de lumea ta moartă, de ştiinţa voastră de gropari!… Voi priviţi viaţa ca moşnegii, peste umăr, înapoi. O priviţi cum erai aşezat în căruţa cu aşternut de fân, când am ajuns aci. Cu faţa întoarsă îndărăt, să vezi numai drumul pe care viaţa l-a străbătut şi nu mai are, de fapt, din acel moment, nici un interes. Noi privim înainte şi sus! Chiar şi stelele acestea nu se poate să rămână multă vreme aşa!… Ce e necunoscutul şi misterul acesta, bun numai pentru magi şi pentru astrologi?… Trebuie să se afle acolo altceva de ştiut – ceva de cercetat precis, de folosit… Nu e păcat de atâta energie neutilizată? Asta nu poate să mai dureze mult! O să le vină rândul şi lor. Tu ce zici, Zaharia?