Capitolul IV

Aici au trăit şi s-au stins oameni vechi.

        „Tu ce zici, Zaharia?”

De câte ori nu i-au aruncat întrebarea aceasta, în treacăt, când unul, când celălalt? E drept, fără să aştepte răspuns.

Prietenul lor, rămas la portul şi la treburile plugăreşti, îngăima câteva cuvinte umile, de om ignorant şi nemuncit de asemenea întrebări.

Cei doi surâdeau cu o binevoitoare îmbărbătare, bătându-i cu palma pe umăr.

Spunea, omul întâmplărilor din trecut:

— Lasă, prietene Zaharia!… Lasă mutra aceasta de vinovat, parcă mereu ţi-ai cere iertare! Poate, în definitiv, tu ai fost mai înţelept decât noi. În simplitate şi în natură ai găsit adevăratul echilibru. Consulii şi generalii romani, încărcaţi cu trofee şi osteniţi de victorii, se retră-geau la coarnele plugului. Acolo, bătrâni şi dezamăgiţi, în pacea rustică, găseau consolarea cea mai mare pentru zădărnicia tuturor triumfurilor. Ceea ce înseamnă că sfârşitul e pe drumul tău, nu pe al nostru. În loc să ajungi la această înţelepciune după o viaţă, ai descoperit-o de la început…

Iar celălalt:

— Mai bine ne-ai scoate, dragă Zaharia, un fagure de miere din stupii tăi, la care ştiinţa omenească n-ar mai putea adăoga nimic şi nici nu ştie ce să admire mai mult. Aromă? Culoare? Geometria căsuţelor de ceară? Diviziunea muncii ori alcătuirea societăţii, fără capitalism şi fără proletariat?… Asemenea minune ştiau s-o îndeplinească albinele încă de pe vremea faraonilor şi n-au s-o poată izbuti mai bine nici când vom înhăma noi la motorul unei uzine toată energia din inelul lui Saturn. Ele au găsit echilibrul perfect, formula definitivă a fericirii, ca tine şi ceştilalţi ai tăi…

Zaharia Duhu aducea pe farfurie fagurele de miere. La atât era bun.

La atât s-a mărginit rostul lui, vreme de trei zile şi trei seri, până când prietenii au plecat pe drumul munţilor.

Unul din ei, cel cu săpăturile, s-a mai întors.

Se întoarce de-atunci în fiecare vară. Este acum pentru Zaharia un adevărat şi apropiat prieten. Depărtarea dintre dânşii s-a şters. Profesorul Alexandru Opriş a făcut din fostul camarad de şcoală un nepreţuit tovarăş la cercetă-rile privite la început cu neîncredere şi răsplătite în vre-mea din urmă cu toate izbânzile. Ceea ce voia el să dovedească şi a dovedit era că aşezările getice s-au întins tot atât de puternic şi la poalele Carpaţilor moldoveni, nu cum le socoteau alţii, mărginite mai mult la ţinuturile muntene şi ardelene. Ziua săpau după planuri, cu un sin-gur ajutor, Oarţă, nevolnicul; seara, în cerdacul cu viţă, cărturarul lămurea treptat, în lungi şi înflorite povestiri, de unde i-a venit gândul acestor săpături.

Zaharia Duhu a învăţat să cunoască o astfel de cronică a întâmplărilor afundate în ceaţa de dinainte de descălicătoare. La letopiseţele lui, puţine şi sărace, de pe poliţa din casă, s-au adăugat alte cărţi, mai proaspete şi mai temeinice. Tomuri şi anale, tălmăciri şi memorii, aduse sau trimise de prietenul din Bucureşti.

Întâmplările şi vremile căpitanului de steag Gheorghieş Duhu şi ale celuilalt căpitan, Stamate, îi păreau prea apropiate şi de prea slabă însemnătate. Aflase o rădăcină mai adâncă, în alte veacuri şi mai bătrâne, când alţi oameni şi mai vechi stăpâneau aceste locuri, le apărau cu tot atâta înverşunare şi de a căror tărie se sfărâmaseră alte oşti şi alte mult mai puternice împărăţii.

Cronicile greceşti şi latine pomeneau despre faptele uimitoare ale regilor Dromichet, Oroles, Buerebista, Cetiso, Dicomes, Dapix, Decebal… Unii, gospodari cu mare chibzuială, alţii, războinici neînfricaţi: toţi durând domnii temeinice, zdrobind generali şi împăraţi împinşi de duhul pierzaniei să se aventureze până aci, din Persia, din Macedonia, din Laţiu, să-şi lepede oasele în câmpiile getice. Iar când soarta bătăliilor se dovedea arareori duşmană localnicilor, cronicile îi arătau luându-şi singuri viaţa în cetăţile împresurate sau în peşterile cu gură zidită.

Acestea le aflase Zaharia Duhu din povestirile de seară ale prietenului cărturar şi din cronicile de pe raft.

Dar cioburile de ulcioare, şi cazanele, şi cheotorile, şi paftalele, şi aplicele, şi prăselele, şi fibulele, şi hidrele, şi opaiţele, şi platoşele, şi loricele; dar toate uneltele şi podoabele de fier şi de bronz, şi de lut şi de os, şi de cărămidă arsă, dezgropate pe alocuri din mucezeala pământului, toate vorbeau altfel, cu alte mărturii pipăite, despre viaţa cea aspră a acestor plugari, şi ciobani şi ostaşi înfipţi până la moarte în ogoarele lor şi în păşunile lor, din buni străbuni. Unelte casnice de pace şi arme ruginite de război, toate istoriseau şi ele, cu un fior încă mai tainic, despre aceşti oameni care nu mai sunt.

Nimic nu-i clătinase. Nici o putere din lume nu izbutise să-i strămute.

Peste dânşii trecuseră valuri de alte noroade; se aşternuse pământ cu frunze, ierburi şi rădăcini; îi îngropase uitarea o dată cu fierul plugurilor noi, cu holdele lanurilor, cu fineţe astupând ruinele şi mormintele, cum se închide pielea pe rana vindecată. Iar din această uitare, din lumea lor moartă, răsăreau neaşteptat umbre, chemând cu glasul lor stins la alt înţeles al rosturilor pământeşti.

Acum, mai uşor, prin ei, Zaharia Duhu, simplu fecior, nepot şi strănepot de răzeş, cu câţiva ani de şcoală şi cu puţintica lui ştiinţă de carte, acuma înţelegea de unde a venit îndârjirea cu care căpitanul de steag Gheorghieş Duhu şi celălalt căpitan, Stamate Duhu, îşi apăraseră ogorul cu paloşul, cu arcul şi cu sâneaţa, tot aşa cum mai târziu avea să-d apere Antohie Duhu, ou zapise, sineturi şi cărţi de judecată.

Moştenirea era ceva mai veche şi înverşunarea intrată în sânge ceva mai de demult.

Întâmplările de atunci mai fuseseră trăite de zeci şi de sute de ori, veac după veac, doar cu altă faţă; căci întru această privinţă nimic nu e nou şi totul a mai fost. Alţii răsăriseră năvălitori; altele erau armele aduse cu dânşii şi cu alte arme, ale timpului, se ridicaseră împotriva lor băştinaşii.

Dar băştinaşii rămâneau aceiaşi şi apărau acelaşi pământ.

Un crai cu deosebire şi mai ales o anume întâmplare i s-au părut lui Zaharia Duhu mai presus de tot ce aflase el până atunci şi cu un tâlc mult mai adânc.

Era regele Dromichet, biruitorul macedoneanului Lisimah, în împrejurări cunoscute din plin de Strabo, Polianos, Pausanias şi Didor. Ospăţul acela al biruiţilor şi biruitorilor, cu două mese, cu două rânduri de mâncări şi de talere şi cu închinarea regelui Dromichet, adâncă şi înţeleaptă ca o parabolă, scria cu două mii de ani mai înainte, într-o singură filă de cronică, toată povestea din totdeauna a celor două ţărişoare dintre Dunăre şi Carpaţi, cum şi a Ardealului de dincolo de munţi.

Urmele vieţii din timpul acestui rege Dromichet le căuta şi le aflase tânărul cărturar din Bucureşti.

Din acea vreme zăceau în pământ sfărâmăturile de hidrii şi de amfore, pieptarele şi plăselele, orânduite în rafturile din cămara mătuşii Ruxanda. Prietenul lui Zaharia Duhu n-avea răgaz să stea de faţă la săpături, decât în puţine săptămâni de vară. Era un cărturar încă tânăr, cu puţine mijloace şi fără ajutoare de la nimeni, prins la alte îndatoriri care-l ţineau rob oraşului.

Dar în lipsa lui, îl înlocuia la faptă fostul camarad, răzeşul din Piscul Voievodesei.

Nici n-ar fi putut visa un tovarăş mai priceput, mai credincios şi cu mai multă evlavie, ascultându-i cuvântul.

Arătase, de la început, doar o singură slăbiciune. Singură şi nevinovată.

În una din cronici se afla cuvânt şi despre un tezaur vestit al regelui Dromichet, pe care l-ar fi fost dezvăluit domnul geţilor principelui Agatocle, feciorul lui Lisimah, în cea dintâi a lui robie, înainte de a-l slobozi la hotarele ţării. Macedoneanul plecase cu ochii orbiţi de scânteierea nestematelor şi a aurului, dusese ştire acasă şi aţâţase pofta lacomilor urmaşi ai lui Alexandru cel Mare, care, rămaşi fără căpitan, cutreierau lumea, împărţindu-şi moştenirea, războindu-se între dânşii, uzurpându-se unul pe altul şi găsind pământul prea strâmt pentru nesaţiul lor mare.

Despre acel tezaur, toate celelalte cronici păstrau tăcerea. Rămăsese aşadar ascuns, uitat, păzit de vâlva comorilor.

Iar Zaharia Duhu păstra convingerea nestrămutată că tezaurul se află pe undeva pe aproape şi că lui îi este sortit să-l scoată la lumina soarelui. Credinţă absurdă, fără nici un temei, dar nevinovată. Slăbiciune pentru care cărturarul îl mustra adesea, cu o blândă ironie.

        „Să-mi faci şi mie parte, măcar un bănuţ de aur pen-tru acul de cravată şi o brăţară pentru Madala, sora mea…!” scria Alexandru Opriş, din Bucureşti, încheindu-şi răvaşele.

Zaharia Duhu nu zâmbea iertător, ca de alte glume. Nu-şi putea închipui de ce un om care ştie atâtea şi pricepe atâtea nu are credinţa până la sfârşit, în ceea ce merită ne-strămutată crezare. Urgiile mătuşii Ruxanda le lăsa să se dezlănţuie peste capul lui, fără să-l tulbure. La scorniturile unui proclet ca Petruţă, care purta grijă să aibă la îndemână o stamboală pentru cărat galbenii când va descoperi co-moara în luncă, râdea cu toată bunăvoia. De o parte o fe-meie bătrână şi fără pricepere, de alta un copilandru încă fără minte – la ce altceva s-ar putea aştepta de la dânşii?

Pe când gluma, oricât de blândă, a prietenului, îl durea altfel. Îi părea surâsul scârbavnic al unui preot oare nu mai crede în minunea icoanelor; ca lepădarea lui Petru de Isus înainte de al treilea cântat al cocoşului.

Zaharia Duhu alungă gândurile mâhnite.

Deschise din nou cartea, trimisă să-i aducă numai bucurie.

Era cel dintâi memoriu al profesorului Alexandru Opriş asupra săpăturilor din Piscul Voievodesei. Iar gravurile înfăţişau locuri şi lucruri prea bine cunoscute de Zaharia. Cele mai multe chiar cu mâna lui dezvelite întâi din ţărână, ridicate cu luare-aminte, abia atinse cu grijă ca nişte gingaşe şi rare vietăţi; multă vreme păstrate în rafturile din cămara încuiată cu două zăvoare.

Cărturarul ţinuse de la început să arate că la izbânda cercetărilor partea cea mai însemnată o datoreşte unui prieten de ţară, modest răzeş, cu iubire de slovă şi de trecut, fostul tovarăş de bancă Zaharia Duhu, plugar din Piscul Voievodesei. Şi ziarul primit sub cingătoare stăruia asupra acestui fapt puţin obişnuit şi vrednic de laudă. Tipărind o amănunţită dare de seamă despre săpăturile şi despre cartea ce răstoarnă toate cunoştinţele de până acum din protoistoria Daciei, înfăţişa ca un semn al timpului înţelegerea şi tragerea de inimă a gospodarului lipsit de lăcomia îndestulărilor pământeşti, care contribuia atât de perseverent, cu munca şi cu mijloacele lui, la o ispravă cărturărească. Se afla şi chipul lui Zaharia Duhu între lespedele surpăturilor desfundate, ţinând în braţe, ca un copil, o hidrie pântecoasă cu toartă.

Însemnările se încheiau după buna tradiţie a oricărui ziar opozant, întrebând guvernul, printr-o misterioasă asociaţie de idei, când are de gând să curme scandalul Casei Rurale? Ce măsuri a luat pentru combaterea paludismului şi pelagrei? Şi de ce un prefect din Dobrogea a refuzat să primească o delegaţie de mahomedani?

Zaharia Duhu împături gazeta, o închise în carte şi rămase cu ele sub cot, privind depărtările fraged înverzite.

În ochii albaştri apoşi se aprinse văpaia arzătoare din ceasul când dincolo de locuri şi de timp desluşea plăsmui-rea părelnică, nevăzută de alţi ochi.

Gâza învârstată roşu şi negru, din nou amăgită de neclintirea uriaşului bun, pipăi cu micile ei corniţe, se urcă pe mână cu mersul mărunt, alese un loc şi începu să se sorească, în lumina dulce ca mierea din această primăvară lină, cum au mai trecut pe aicea mii.