Capitolul V

După potop şi furtună, pe cer s-a boltit înalt curcubeu.

Toată noaptea s-a auzit tânguirea ostenită a cocorilor.

Treceau în întunericul albastru, din depărtări cu lumina prea albă şi fierbinte, spre mai prielnice locuri de aproape; unde ca într-o adevărată a lor ţară veche şi neuitată, sosesc să-şi clocească ouăle şi să-şi crească puii. Drumul le este cunoscut şi acelaşi de mii şi mii de ani; poate încă din veacul dintâi, când omul sălăşluia în caverne şi lupta cu fiare apocaliptice, care s-au stins.

Glasul păsărilor era slab ca un scâncet de copil prin somn.

Zaharia Duhu s-a deşteptat în această chemare. S-a năucit ascultând suspinul din văzduhurile înalte, amestecat cu foşnetul mătăsos al frunzelor din fereastră.

Din timpuri afunde şi înecate, veneau acum să-l cerceteze gânduri şi închipuiri pe care nu le-a cunoscut.

Altădată, drumul acesta de echinocţiu al păsărilor, pribegind peste mări şi pustieţi să-şi găsească cuibarele din vara trecută, îi părea un episod oarecare, simplu şi neînsemnat.

Aduceau primăvara, plecau o dată cu toamna.

Scriau pe cer, o dată cu mersul soarelui şi cu geometria stelelor, un calendar mai puţin înşelător, pentru treburile plugăreşti, decât almanahul tipărit pe hârtie; care, acela, nu arareori dă greş, vestind ninsoare şi moină când a înflorit puiul de piersic şi făgăduind toamnă îndelungă, când vremea s-a zbârlit pretimpuriu cu spic de zăpadă în ploaie.

Plecarea târzie a rândunelelor, ori cel dintâi unghi negru de cocori, apărut pe marginea cerului înainte de vreme, era un calendar câmpenesc mai vrednic de crezare. Atât şi nimic mai mult.

Acum, statornicia unor asemenea călători, credincioşi drumului vechi, îi părea lui Zaharia Duhu o mai plină de taină minune.

Apucaseră aceşti drumeţi oamenii începuturilor, cu stra-iul aspru din blană de lup şi piele de capră, i-au cunoscut în aşezările lor sărace, de nuiele lipite cu lut. Codrii mişunau în acea vreme de fiare care nu mai sunt. În poienile unde-au poposit, când s-au ivit întâi, păşteau zimbrii pieptoşi cu fruntea creaţă. Poate alte făpturi, cu ochi mici şi minte sleită, se ridicau fioros în patru labe din nămolul mlaştinilor. Acolo, în smârcuri, îşi durau castorii zăgazuri de lemn şi lacuri ciudate, cu un meşteşug şi cu o iscusinţă la care încă oamenii timpului nu ajunseseră. Vor fi fost poate şi alte flori, alte ierburi poate şi alţi copaci ai pădurilor. Toate s-au petrecut, s-au schimbat şi s-au înlocuit într-o primenire îndelungată, de la veac la veac, până la faţa de astăzi a oamenilor şi a locurilor.

Iar singurii martori care-au supravieţuit tuturor primenirilor rămân păsările acestea care sosesc de departe din zări, şi de departe din timp.

Au văzut, într-o primăvară, cel dintâi om lepădându-şi pielea de lup, să îmbrace cămaşa de cânepă şi sumanul de lână. În alta, l-au văzut durându-şi cea dintâi casă de pietre şi de lemn cioplit. Pe urmă, după un veac ori mai multe, a prins de veste că învăţase să înjuge boul la plug şi să tragă brazdă. Mai demult, îl găsise lângă cele dintâi mioare îmblânzite; acum îşi păzea cel dintâi ogor încolţit de grâu. Şi iarăşi după o vreme, au înţeles că omul învăţase să scoată cel dintâi pom din sălbăticie şi să-l sădească lângă bordeiul de bârne.

Timpul se măsura cu veacurile, nu cu anii.

Cu un veac de veacuri în urmă, îl găsise singur, despoiat şi trăind alături cu fiarele, în luptă cu fiarele, o viaţă de fiară. Acum era înconjurat de vietăţi supuse şi legat de pământul scrijilat cu plugul său de lemn. Iată cea dintâi bisericuţă, în locul altarelor de piatră pentru închinări păgâneşti la soare, la ape şi duhuri de beznă! Iată cel dintâi cimitir, unde a fost înfiptă o cruce de lemn!… După un an ori după un veac, într-o primăvară, păsările drumeţe au aflat localnicii împuţinaţi de molime. În altă primăvară, au găsit sălaşurile pustiite şi oamenii alungaţi în afundul codrilor de urgia altor neamuri năvălite din ste-pele Asiei.

Dar întotdeauna i-au regăsit. Şi întotdeauna omul locurilor de aici a ridicat ochi bucuroşi spre cer când le-a auzit glasul, să le ureze bun venit, fiindcă o dată cu ele aduc ploile rodnice, soarele blând şi încheierea nopţilor lungi cu muget de viscol şi clănţănit de lup flămând, până în pragul uşilor.

Aceste închipuiri le trăia Zaharia Duhu, răsuoindu-se în patul tare şi ascultând scâncetul cocorilor în întuneci-mile înalte.

Pe umă, noaptea din geam s-a făcut viorie, verde, s-a decolorat cristalină ca bobul de rouă şi, brusc, au împuns razele răsăritului într-o văpaie fantastă.

Satul s-a dezmorţit în strigări răguşite de oameni şi în scârţâit de cară. Mătuşa Ruxanda s-a mişcat din cotlonul ei, tuşind şi ocărând, trântind uşile şi slobozindu-şi cobăile care-au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodăcit, măcăit, gâgâit, cu scuturături de aripi şi trâmbiţări de cocoş, ca o asurzitoare larmă de norod aclamându-şi tiranul.

— Gata eşti, Oarţă?… Strigă Zaharia din cerdac.

Oarţă apăru cu sumanul peticit, cu pieptul gol şi cu râsul lui de nevolnic, lăbărţându-şi gura până la urechi.

— Îhî…!

Nu rostea cuvintele.

Le rumega, cu o mişcare în lături a fălcii de jos.

— Vă duceţi la Botee, Zaharie?… Întrebă cu un anumit înţeles mătuşa Ruxanda. Aud că vătaful lui Iloveanu a isprăvit de semănat orzul, iară noi n-am pus încă nici un grăunte în pământ!…

La Botee era arătura lor cea mai de seamă. Pământ tras înapoi cu amarnică judecată de Antohie Duhu din moşia boierului Boldur Iloveanu, unul din cei mai mari bogătani ai ţinutului. Ultima lui şi cea mai de necrezut izbândă, înainte de a închide ochii.

— Am să trec şi pe la Botee, mamă! Rosti Zaharia din capul scărilor. N-avea nici o grijă! În trei zile, e gata…

— Care va să zică, au să samene cuscrii şi cimotiile fără tine?… Se înţelege! Boierul numai trece şi face inspecţie! Are alte treburi. Sapă la oale şi ulcele…

Zaharia se prefăcu a nu auzi.

Mătuşa Ruxanda hotărî cu amară linişte:

— Bine, băiete! Am să mă duc eu.

— Cum vrei, mamă! Din partea mea atâta ştiu: sunt oameni de nădejde. Precum or semăna, aşa or culege şi dânşii, partea lor, frăţeşte… Trec de trei ori pe zi, să văd cum stau lucrurile. Mă aflu la doi paşi.

Şi ca să curme vorba:

— Hai, Oarţă! Ia-o înainte…!

Oarţă plecă, purtând cazmalele şi hârleţul pe umăr. Zaharia îl ajunse din urmă.

Din cerdac, mătuşa Ruxanda îi privi depărtându-se, oftând şi clătinând din cap. Pe urmă, se întoarse să închidă uşa cu lacătul şi să vadă cu ochii ei ce se alege din pământul pentru care răposatul a bătut douăzeci de ani pra-gul judecăţilor.

Oarţă săltă cazmalele grele pe umăr, ca nişte jucării de trestie. Tot ce-i luase Dumnezeu din minte, de la născare, îi dăruise cu prisosinţă în putere.

Era o hâdă făptură cu picioarele scurte şi cu braţele lungi, cu fruntea teşită şi cu ochii galbeni; tare ca un bivol şi slab la judecată ca un copil de trei ani. Se pripă-şise într-o vară, tocmai din alt ţinut, fără să poată lămuri din ce sat anume şi prin ce întâmplări a ajuns aci.

Cuvintele lui erau puţine şi bolborosite, de neînţeles. Le rumega greu, închizând din ochi şi luptând cu o întunecată putere, care-l stăpânea lăuntric şi pe care n-o putea sfărâma. Zaharia încercase să-l îmbrace mai omeneşte şi să-l înveţe anumite orânduieli de viaţă. A doua zi, Oarţă se ivise tot în zdrenţele lui, cu opincile sparte, cu pieptul gol şi păros. De un singur fapt nu încăpea însă nici o îndoială. Arăta credinţă de câine, până la moarte, stăpânului care-l culesese de pe drumuri şi-i dăduse un adăpost sub şopronul vitelor, unde dormea iarnă şi vară pe un braţ de paie, cu un bolovan sub cap.

Oarţă ridică ochii galbeni la cer şi începu să ocărască slăvile, dând din capul buhnos.

— Nnnu-o bî-bbbbun, stăpppâne!

— Ce nu-i bun, Oarţă? Ce te-a apucat? Întrebă surâzând Zaharia.

— Azz… Pppî-plouă…!

Cuvintele, înecate în luptă cu puterea cea rea care le gâtuia în gâtlej, erau însoţite de strâmbături chinuite ale chi-pului slut şi de semne smucite de mână, uşor de priceput numai pentru cine îl cunoştea bine, ca Zaharia Duhu.

Oarţă spunea în limba lui că ploaia va fi cu tunete şi cu trăsnete. O furtună cumplită.

Şi aceasta era singura putere pe lume, de care se înspăimânta. Când începea să scapere amnarul norilor şi să pârâie de tunete cerul negru, Oarţă se ascundea tremurând cu sumanul în cap, clănţănea din dinţii galben-verzui şi ge-mea un fel de melopee, implorând îmblânzirea duhurilor vrăjmaşe.

Zaharia privi zările.

Cerul era limpede ca sticla. Nici un fulg de nor.

— Unde vezi tu semne de ploaie? Nu plouă, până la schimbarea luminii…

— Bba pppi-plouă! O ţinu Oarţă cu tărie înainte, gră-bind pasul şi săltând pe umăr uneltele grele de fier.

Era de prisos o încercare de înţelegere.

Iar Zaharia Duhu mai ştia din dovezi trecute că uneori nevolnicul avea el dreptate. Semne ascunse celorlalţi oameni îi îngăduiau să desluşească, în mintea lui neguroasă, presimţiri ascuţite şi sigure, cum cunosc numai sălbăticiunile codrilor.

— Să vedem, Oarţă! Încuviinţă pe jumătate Zaharia. Dacă plouă într-adevăr, atunci eşti mare prooroc… Proorocul Oarţă!

Nevolnicul nu arătă prea mare bucurie la această învestire cu titlul sfinţilor din Vechiul Testament. Mormăi ceva, încruntat. Vădit că pentru el ploaia se vestea mai plină de groază ca oricând.

La locul desfundat al săpăturilor, lepădă cazmalele şi hârleţul, zvârli sumanul peticit şi scuipă în palme.

— Ho! Mai încet, că nu dau tătarii! Îl opri Zaharia, despăturind planul tras cu creion pe o foaie de hârtie.

Oarţă clătină din cap şi bulbucă ochii spre cer.

Nu dădeau tătarii, dar el ştia că vine furtuna cu ropot mai înfricoşat decât al copitelor şi cu o ameninţare mai nebiruită decât a suliţelor, când se năpusteau hoardele năvălitoare.

Locul era tăcut şi tainic, în rariştea pădurii. În vale, la jumătatea priporului, printre mesteacănii şi fagii subţiri, se vedea satul, alb în livezile albe de floare. Mai jos se întindeau câmpurile cu lanuri; unele înverzite puternic, cu grâul semănat de astă toamnă, altele cu arături negre, lucind în soare – şi jos de tot, şerpuind într-o pâclă albastră, râul cu sclipirile aburite. Iar aici, în spate, se desfăşura în sus, spre munte, pădurea adâncă, aşternută cu frunzele putrede din toamna trecută. Se ivise colţ fraged de iarbă ridicând foile moarte în vârfurile lor verzi de ac, să străbată la lumină. De un verde străveziu şi gingaş, încă fără putere, erau şi frunzele codrului. Se simţea seva primăverii mustind proaspătă în fiecare crenguţă şi în fiecare fir mărunt de mentă.

Dar din pământul gras, se răsfira mirosul bolnav al putreziciunii vegetale, dospind din anul celălalt, sub ploi. Şi zăpezi. Viaţa se primenea din rămăşiţele morţii. De aceea poate în toată frumuseţea măreaţă străbătea ceva dureros, cum în chipul fraged al unei copile, când s-a oprit din râs, apare o umbră neliniştitoare – poate amintirea unui trăs din obrazul mamei moarte, poate presentimentul ruinărilor ei viitoare.

Locul era tăcut şi tainic.

Aici, în marginea pădurii, pe movila de pietre, astupată cu pământ, cu iarbă şi muşchi, cei câţiva mesteacăni şi fagi subţiri au crescut târziu printre măcieşi şi tufe de porumbrică. Era un loc părăsit, în afară de calea trecătorilor. Desigur, în timpuri mai vechi, oamenii din vale sau alţii mai dedeparte vor fi răsturnat zidurile rămase în picioare să grăbească măcinarea vremii şi să care piatra pentru aşezările lor. Povestea spunea că va fi fost cândva o întăritură domnească. O cetăţuie ori poate numai un turn, ales pentru schimnicie de o domniţă fără nume, dar care a dat numele satului: Piscul Voievodesei…

Poveştile însă uneori mint. Amestecă viaţa cu închipuirile şi amintirea cea adevărată cu nălucirile.

Surparea ploilor şi ţărâna au îngropat temelia. Pietrele bolţilor subpământene s-au scufundat. Pentru toţi, de multă vreme, nu se afla acolo decât o movilă rotunjită de iarbă şi apărată de spinăria deasă, ca de-o împrejmuire vie şi îndârjită. Până anul trecut, când, din săpătură în săpătură, Zaharia Duhu şi tovarăşul lui de căutări din Bucureşti au ajuns, după semnele numai de dânşii ştiute, la acest ţintirim al pietrelor.

Pământul era dat la o parte cu luare-aminte, să nu clatine nimic din ce-a fost aşezat de mână omenească.

Iar de la cele dintâi lespezi dezvelite la soare, s-a arătat că povestea se înşelase.

Aşezarea dura din veacuri mult mai vechi. Şi nu părea de fel să fi fost înălţată acolo, pentru adăpostul unei voievodese schimnicite. Poate într-adevăr, mai târziu, în vremurile mai de-aproape, peste temeliile dintâi, întregi şi părăsite, vreo domniţă îşi va fi clădit locaş mai nou de singurătate, care s-a şters şi acela şi n-a lăsat semne, când oamenii din vale au început să care pietrele cioplite şi cărămida arsă, întru a lor folosinţă.

Temeliile cele vechi şi adânci, însă, stau neclintite de două mii de ani, poate de trei. Şi vor fi slujit pentru altceva decât pentru pustinicia unei femei fără nume. O reşedinţă de rege vechi, cu toţi curtenii şi gardă. Sau un templu de închinare, ales de cine ştie ce mare preot, pen-tru sărbători de echinocţiu şi solstiţiu, cu înjunghieri de miei şi de tauri, când purced spre altarul jertfirilor pelerini dintr-o ţară întreagă.

Una sau alta, poate amândouă în acelaşi loc, s-au măcinat de ploi, şi de vifore, şi de veacuri. Au lăsat numai blocurile cuprinse de pământ şi de vegetaţie, încorporate scoarţei, ca stâncile înfipte de la începutul lumii.

Zaharia Duhu căuta linia răsăritului.

În linia aceea se aflau dezgropate picioare rotunde de stâlpi, iar la capătul lor se ivea temelia unui perete subpământean de piatră, cu o lespede lată, culcată în chip de masă şi brăzdată de jgheaburi netede, adâncite de mână omenească.

În jurul acestei mese nu conteneau săpăturile de trei săptămâni, de când vânturile calde topiseră cele din urmă rămăşiţe de nămeţi în viroage. Lespedea părea să fi slujit drept altar unor închinări păgâne, soarelui, lunii şi stelelor. Jgheabul din mijloc se prelungea nevăzut, până dincolo de zări, contopindu-se cu linia răsăritului în solstiţiul de vară, când soarele e mai deplin şi mai îndelung stăpân pe lumina celei mai îndelungate zile din an. Jgheaburile celelalte, netezite oblic, urmăreau mersul soarelui pe cer, în celelalte luni ale anului şi în celelalte ceasuri ale zilei. Poate pe adânciturile pietrei a curs cândva sânge cald de miel sacrificat când marele preot înjunghia un berbecuţ alb şi creţ, cu mugurii corniţelor abia rotunjite sub blana frunţii, să răscumpere cu viaţa lui slabă şi nevinovată îmblânzirea făcătorului de lumină şi aducătorului de belşug. Poate adânciturile pietrei alcătuiau alte semne, astăzi uitate şi neînţelese.

De trei săptămâni Zaharia Duhu şi Oarţă scoteau pământul dimprejur, să afle dacă nu cumva dedesubt au fost îngropate oase şi lucruri sortite din toate timpurile să ţină tovărăşie morţilor în viaţa cea de dincolo.

În fiecare dimineaţă, Zaharia îşi însemna pe plan locul de unde începea săpătura şi adâncimea şanţului din ziua trecută. Astfel, păstra de la zi la zi, după orânduiala profesorului din Bucureşti, o condică amănunţită a lucrului în mers.

Împături planul la loc, închise carnetul cu scoarţe de muşama vărgată, le strânse cu băgare de seamă în buzunar şi dezbrăcă haina de şiac. Îşi suflecă mânecile şi apucă hârleţul, ca un săpător zilier, la vie.

Soarele începea să ardă.

Nici Oarţă, nici Zaharia nu ridicau ochii, stăpâniţi nu-mai de grija să nu sfarme ceva de preţ sub ascuţişul fierului. Când o piatră punea împotriveală, ţărâna era scoasă cu vârful lopeţii; pe urmă, Oarţă înfigea vârful cazmalei dedesubt sau opintea cu umărul. Bolovanul mişcat lăsa urmă adâncă în pământul jilav, cu râme încolăcite orb şi cu larve zvârcolindu-şi respingător nenumăratele picioare mărunte…

De trei săptămâni, ca niciodată, scurmau lutul şi molo-zul în deşert. Pământul cărat cu roaba, întins la soare să se usuce, fărâmiţat şi trecut prin ciur, nu scotea la iveală nici măcar rămăşiţele informe şi abia deosebindu-se cu mare greu de pietrele rotunjite în apa râurilor, pe care Zaharia Duhu tot izbutea să le descopere altădată, chiar în săpăturile cele mai puţin norocoase. Aici, parcă totul a fost cercetat şi jefuit de oameni mai iscusiţi, în alt timp.

Îşi şterse cu dosul palmei fruntea năduşită şi se îndreptă de şalele dureroase.

Lumina soarelui se stinse neaşteptat, fumurie.

Un nor de păcură astupă cerul.

Nici nu l-au văzut când s-a apropiat, prelins, nesimţit, viclean, pe la spate, dinspre munţi. Şi în aceeaşi clipă se dezlănţui tunetul, descărcat din catapeteasma cerului şi răbufnind adânc în văgăunile codrului.

Oarţă lepădă cazmaua şi dădu fuga la suman, cu ochii bulbucaţi de spaimă şi cu părul vâlvoi. Se ascunse sub ţolul peticit, astupându-şi vederea şi scoţând din gâtlej schelălăituri de fiară lovită. Zaharia Duhul nu-şi putu stăpâni râsul.

— Ai fost prooroc şi de astă dată, Oarţă!… Recunoscu, scuturându-şi mâinile de ţărână şi îmbrăcând mânecile surtucului de şiac. Auzi, Oarţă? Îl scutură de suman.

Nevolnicul smuci fioros poala hainei din mâna stăpânului, mormăind cum se mânie ursul stârnit din bârlog. În asemenea împrejurări nu ştia de stăpân şi de supunere. Sălbăticit, era gata să se repeadă cu fruntea şi să sfarme cu mâinile uriaşe orice putere omenească ar fi cutezat să-i stea împotrivă.

— Bată-te, urâtule, să te bată, pacostea lui Dumnezeu… Îl mustră Zaharia Duhu. Aici ai găsit tu să te aperi de ploaie, în vârful pietroaielor? Hai după mine, la adăpost…

Porni înainte, în începutul de boltă, unde se afla masa de piatră. Acolo, scobitura de zid, de deasupra, putea însemna la nevoie un loc, oricum, ceva mai ferit de ploaie.

Oarţă rămase neclintit, cu sumanul roş în cap, în mijlocul pietrelor, cocoţat ca o arătare urâtă a pustiului.

Ploaia începu să răpăie, alt fulger scăpără şi din nou trosniră bolţile cerului, într-un tunet care se depărtă prelung, până la marginea zărilor.

Ceva s-a petrecut sub fruntea teşită a nevolnicului, căci cu un grohăit se repezi şi el sub adăpost, cu straiul în cap. Acolo începu să clănţăne şi să scheaune, ghemuindu-se să ocupe cât mai puţin şi mai ferit loc.

Furtuna îşi descleştă toată urgia.

Deasupra, în pântecul negru al norilor, împungeau sârme subţiri de foc. Un nor se lovea în frunte cu alt nor şi atunci aprindeau vâlvătaie albastră. Tunetele apropiate se descărcau deasupra capetelor în vuiet de năruiri, iar alte rostogoliri de departe răspundeau surd, cu mugete de taur. Şi ploaia potopi cu bulbuci, într-o dezlănţuire gheţoasă de cataractă.

Pădurea începu să geamă despletită. Treceau şuvoaie reci de vânturi. Hăuiau ecourile în văgăuni. În ropot sonor de copite se zvârcoleau hergheliile furtunii cutreierând codrul, prăvălindu-se dintr-o parte în alta. Se frângeau cu trosnet fagii în aşchii albe, rupţi de un uriaş genunchi nevăzut. Puhoaiele slobozite din piscuri târau bolovanii şi butucii putrezi. Era o încordare de puteri înfricoşate, luptând într-o întrecere oarbă să măture tot din cale, să sfarme, să culce şi să înece. Un trăsnet căzu scurt, ca o lance învelită în flacără şi înfiptă undeva pe aproape. Iar cerul, în aceeaşi clipă, păru că se surpă cu nori cu tot, într-o prăbuşire sinistră de boltă.

Se întinse tăcere nefirească un răstimp.

Apoi vântul întors, repezi valurile de ploaie, din plin, în adăpostul lor acoperit, şi tunetele din nou răbufniră, fulgerele din nou porniră să scapere, pământul din nou se cutremură sub ei.

Atunci s-a întâmplat ceea ce pentru Zaharia Duhu nu avu decât o singură explicare.

Oarţă a răcnit, zvârlindu-şi sumanul din cap.

Cu părul zbârlit, cu ochii holbaţi, cu dinţii galben-verzui clănţănind fioros şi cu pieptul despoiat, păru dintru-ntâi că se pregăteşte să înfrunte mânia cerului. Pe urmă, a zvâcnit doi paşi în ploaie şi a îngenuncheat în faţa lespezii de piatră, începând să se lovească cu fruntea în bucata de stâncă şi să tânguiască o plângere lungă, prelungă, neîntreruptă, cum e urletul dureros şi fără pricină al câinilor, în nopţile cu lună plină.

Ploaia curgea cu găleata în spinarea udă, lipindu-i cămaşa, părul îi căzu pe ochi scăldat de apă; deasupra lui pârâiau încheieturile cerului de tunete şi izbucneau volburi de foc străpunse de săgetări repezi; toate stihiile văzduhului îşi dezlănţuiau urgia să înnece şi să scufunde pământul în cea dintâi furtună a echinocţiului – Oarţă, nevolnicul, se ruga într-o limbă necunoscută, la un altar necunos-cut, unui dumnezeu necunoscut.

Zaharia Duhu îşi spuse că parcă de undeva, de foarte departe, în bezna din cugetul puţin al omului cu fruntea îngustă, se deşteptase înfricoşarea oarbă şi superstiţioasă a altor oameni din alte timpuri, când se închinau la soare şi la fulgere, la duhurile nopţii şi ale apelor.

Izbind cu osul frunţii în piatra unde şuroia apa pe jgheaburile străvechi de două sau de trei mii de ani, Oarţă, nevolnicul, implora potolirea stihiilor, aşa cum vor fi făcut cei dintâi oameni ridicaţi în două labe, acum două ori trei sute de mii de ani. Mintea lor era tot atât de puţină şi înfricoşările lor la fel. Firesc era să cheme ajutor de la aceleaşi puteri şi într-acelaşi chip.

Glasul era îndelung şi dureros. Un psalm din veacul dintâi.

De unde îşi închipuise gângavul că acela va fi fost cândva loc de închinare, un asemenea altar al închinărilor oarbe?

Nimeni nu-i spusese vreun cuvânt. Nici nu l-ar fi priceput, de altfel. El primise poruncă să sape şi săpa. Atât! Şi acum, o chemare ascunsă îl târâse de umeri şi-i apăsase genunchii, să geamă în mijlocul furtunilor o închinare de preot păgân sau de vraci, pentru risipirea năpastelor ce-reşti, la un altar ridicat pentru îmblânzirea aceloraşi puteri.

Fără îndoială însă că aşezarea dezgropată de dânşii şi masa de piatră au fost durate de oameni cu mintea mai lu-minată şi cu mâna mai ageră decât ale lui Oarţă nevolnicul.

Erau vieţuitori mai dincoace, care au zidit împărăţii şi au răpus duşmani mult mai iscusiţi în ştiinţa războiului, veniţi din Persia, din Grecia şi Roma. Erau poate şi singurii dintr-acea vreme care mai credeau că sufletul este nepieritor. Asemenea fiinţe nu se puteau închina cu tânguiri din gâtlej ca fiarele lovite de moarte, ca Oarţă şi ca zăvozii neliniştiţi de lucirea dureroasă a lunii, în nopţi cu cerul sticlos.

Nevolnicul părea prada unor spaime încă şi mai afunde, dintr-o lume şi-un timp încă mai vechi. Poate din epoca peşterilor.

        „Mi se pare că încep să bat şi eu câmpii, ca un adevărat cărturar”, surâse cu îngăduinţă pentru sine Zaharia Duhu, mişcându-se din cotlonul lui.

Apa îl scăldase până la piele.

Ploaia slăbea. Tunetele se depărtau pe linia zării, spre şesuri.

Miji o rază de soare şi se arcui în înălţimi un curcubeu boltit, cu capetele sprijinite din piscul muntelui până dincolo de sate şi de ape, spre mijlocul ţării. O pulbere argintie de picuri palpită mărunt în fâşiile de raze.

Mirosul jilav de primăvară deplină se risipi din pămân-tul spălat de cea dintâi ploaie a anului şi totul fu deodată mai limpede, mai dureros de proaspăt şi de-o mai adâncă frumuseţe.

Oarţă se ridică şuroind de apă, scuturându-se ca un câine. Nu cuteza să privească în ochii stăpânului. Căută cu privirea bulbucată, ruşinat şi pieziş.

— Ai fost prooroc, Oarţă!… Rosti fără să râdă, Zaharia Duhu. Şi văd că mai eşti dumneata şi un mare vraci; alungi furtunile!

Oartă râse şi el, cu gura până la urechi.

— Îhî…!

Pe urmă îşi îmbrăcă sumanul. Astăzi nu mai era chip de lucrat în pământul ud şi lipicios. Începură să strângă roaba şi ciurul la loc ascuns. Oarţă apucă lopata şi cazmalele, gata de plecare, când răsună un glas:

— Bădiţăăă Zahariaa…!

Chemarea piţigăiată a lui Petruţă nu aştepta răspuns.

Apăru Petruţă în persoană, sărind peste pietre şi constatând pentru sine:

— Aicea eşti? Ştiam eu că eşti aicea, bădie…!

Era numai în cămaşă şi cu iţarii strânşi creţ pe pulpe, desculţ şi încins cu o curea îngustă peste mijloc.

Dar nu se cunoştea un strop de ploaie pe straiele albe.

— De unde-ai ieşit, diavole?… Se minună Zaharia. Şi unde-ai fost cât a plouat…?

— Stai, să vezi, bădiţă Zaharia! Se pregăti de povestit, răşchirând puţin un picior înainte şi înfigându-şi palma mică în curea, cum îl făcea el pe flăcăul. Să vezi cum s-o tâmplat… Veneam încoace să-ţi spun că te-o chemat mătuşa Ruxanda să te duci numaidecât la Botee. Zice că-şi fac de cap cuscrii şi cimotiile cu semănatul. Plec eu. Vin într-o fugă… Zic, ia să trag întâi o raită prin pădure, că ştiu eu un cuib de anu trecut, să văd dacă o venit pasărea şi-n ias' primăvară. Ajung eu în pădure. Găsesc cuibu. Păsărghia taman venise şi-i făcea reparaţie. Mă trag încetişor, în vârful degetelor, să n-o sparii. Şi mă pregătesc să vin într-acoace, într-un suflet. Când colo, abia fac zece paşi şi aud, măi tată, nişte tunete şi nişte fulgere, să cadă cerul pe mine. Ehei! Ehei! Petruţă zic ce te faci tu acuma…?

— Scurteaz-o, dragă Petruţă!… Vorbi blajin Zaharia. Văd că vrai să-mi istoriseşti o poveste întreagă…

— Ce s-o scurtez că-i gata! Zic: Ehei! Petruţă, fiule, ce te faci tu, acuma? Mă uit în jos, mă uit în sus, începuse să picure. Numai ce văd o scorbură într-un copac, să încapă şi Oarţă, nu numai eu. (Oarţă mormăi ceva, când îşi auzi numele.) Bun!… Intru eu în scorbură. Eram ca într-un dulap. Şi stau, şi stau, şi stau… Până ce-o stat ploaia. Altfel, dacă mă uda, vai de chelea me ce păţeam de la mătuşa Ruxanda.

— Putea să te trăsnească, drace neastâmpărat!

— Apoi chiar c-o şi trăsnit un copac de-aproape. A căzut o pară şi s-o făcut o lumină mare şi l-o despicat drept în două. M-am dus să-l văd… Parcă l-o tăiat c-un ferăstrău înroşit în foc, din vârf până în rădăcină… Acum să-ţi spun drept, bădie Zaharie, când o trăsnit mi-o cam ţâţâit şi mie oleacă inima. Nu chiar ca lui Oarţă, dară cam pe-aproape.

Oarţă gâlgâi în gâtlej un sunet, care cu puţină bunăvoinţă putea fi socotit drept râs sau ceva cam pe-aproape.

Petruţă mai sări peste pietre, păzindu-se să nu calce cu picioarele goale în bălţile de apă.

Se plecă şi scoase un ţipăt uşor:

— Ce-i asta, bădie Zaharia? Mă tem că asta-i chiar din comoara regelui Dromichet…!

Când se ridică de jos, ţinea în mână un lucruşor galben de metal. Îl clăti în unda unui ochi de apă.

Era o brăţară. De aur sau de alamă; o brăţară lucrată cu migală, înflorată şi bătută cu pietre roşii şi verzi, scoasă la iveală de puhoiul ploii.

Zaharia Duhu o prinse între degete, cu ochii păienjeniţi şi cu inima zvâcnind dureros de emoţie.

O înveli în batistă. Puse un semn unde a găsit-o copilul.

Pe urmă, vorbi:

— Petruţă, mergi cu mine! Am să te trimit la târg cu Oarţă, să dăm o telegramă la Bucureşti.