Capitolul VI

Era o brăţară veneţiană, purtată de o domniţă fără nume.

— E o podoabă frumoasă şi rară. Dar e mult mai dincoace! Lucrătură veneţiană, din epoca lui Lorenzo Celso… Ceea ce confirmă încă o dată părerea mea, frate Zaharia! Au fost două rânduri de aşezări, suprapuse, la distanţă de măcar o mie cinci sute de ani…

Alexandru Opriş jucă brăţara în palmă. Apoi o întoarse din nou, pe o parte şi pe alta.

Era într-adevăr o podoabă rară şi fină. Păstrată printr-un miracol intactă, numai cu două-trei pietre desprinse.

Zaharia asculta cu un fel de mâhnire, rezemat de stâlpul cerdacului, cu braţele subpuse.

Aşadar, nu era ceea ce-l bucurase şi aştepta. Ar fi schimbat toate bogăţiile din lume, pe comoara lui, oricât va fi fiind ea de săracă. Nu-l încânta aceasta pe care i-o scotea înainte norocul, oricât va fi fiind ea de rară şi de preţioasă brăţara veneţiană din timpul dogelui Lorenzo Celso.

— Alex, dă-mi-o şi mie puţin!… Se rugă Madala.

Şi se întoarse alintat către Zaharia Duhu, râzând cu toţi dinţii tineri, mărunţi şi de-un alb sclipitor, de zăpadă.

— Bineînţeles, dacă-mi permiţi dumneata…

Zaharia făcu un gest de renunţare generoasă.

Din clipa aceea, nici nu-l mai interesa soarta unei asemenea giuvaericale; desigur de aur şi desigur scumpă, dar pentru el fără preţ, de vreme ce-i înşelase bucuria.

Madala ridică uşurel, cu două degete, brăţara din palma fratelui mai mare şi, înainte de a o cerceta, o trecu pe încheietura mâinii, cu o femeiască nerăbdare. Numai după aceasta o privi, îndepărtând şi apropiind braţul dezvelit… Deschizând şi închizând pumnul mic; răsucind-o şi dez-mierdând-o cum va mai fi încântat poate şi altădată o dom-niţă necunoscută din alt veac, cu rochia grea de brocart şi cu ochi migdalaţi, care s-au şters pe cine ştie ce icoană de ctitoreasă, în cine ştie ce mănăstire voievodală. Era firesc. Chiar pentru o copilă de paisprezece ani, femeie încă nedesăvârşită, o podoabă e frumoasă sau nu şi e de preţ ori nu, numai după cum îi vine ei bine sau nu.

Petruţă păşi bocănind în încălţările noi cu vârfuri de glanţ şi, îmbujorat în obraz, vorbi cu hotărâre, ridicând ochii:

— Dacă vrei mata, duduie Madala, poţi s-o păstrezi! Eu n-am ce face cu dânsa. Mai bine găseam un ceasornic. Atunci zic şi eu că era altceva…!

Logica lui Petruţă nu admitea nici o discuţie. El găsise brăţara. Deci el avea dreptul suveran să hotărască asupra ei. L-ar fi mulţumit mai degrabă un ceas. Dacă norocul lui, însă, a voit să fie brăţară, lucru femeiesc, cine-l poate împiedica oare s-o dăruiască pe dată altcuiva, cui îi poate fi de folos şi-i face plăcere?

— Asta nu s-a mai pomenit niciodată!… Se miră Za-haria Duhu. Petruţă dăruind ceva, fără să întrebe ce poate căpăta în schimb?… Să ştiţi că se apropie sfârşitul lumii! Cutremur sau potop, lăcuste şi ciumă!

— Bădie!… Se ruşină Petruţă, retrăgându-se lângă scara cerdacului, cu o dezamăgire de filantrop ofensat de incomprehensiunea contemporanilor.

— Lasă băiatul în pace!… Îi luă apărarea Alexandru Opriş, ridicându-se şi apropiindu-i capul de pieptul lui, să-i mângâie părul cânepiu. Lăsaţi-mi băiatul în pace, că altfel nu mai am din cine să-mi fac elev şi urmaş. Nu e aşa, Petruţă, că vrei să te faci profesor şi arheolog…?

— Ba bine că nu! Se-nţelege că vreau! Dădu din cap Petruţă, de câteva ori, ca un ied.

Şi tot ca un ied, cu copitele mici, tropăi în încălţămintele noi, până în mijlocul cerdacului, simţindu-se acum ocrotit şi important. Perspectiva carierei de profesor îi păru mult mai ademenitoare decât faima de cel dintâi notar printre notari, pe care i-o urase mai deunăzi domnul fac-tor Pintilie. În consecinţă îşi rosti cu glas tare proiectele şi ambiţiile:

— Vreau să fiu profesor, fiindcă atunci am să am leafă zdravănă, nu şagă! Stau, colo, ca un boier, la Bucureşti, şi-mi cumpăr şi ceas! Un ceasornic cum am văzut eu, în jornal…

— Şi cam ce fel de ceas, Petruţă?… Întrebă Alexandru Opriş. Madala, ia vezi tu, ce fel de ceas vrea Petruţă şi dacă se găseşte aşa ceva, pe la Bucureşti…

— Dar cu brăţara?… Cum rămâne cu brăţara? Cui dau eu brăţara?… Păru foarte îngrijorată Madala, începând să o scoată încet de pe mână, foarte încet, nespus de încet.

Se mai întâmpla şi ceva din cale-afară de curios.

Brăţara intrase într-o clipită adineauri şi acum nu se mai dădea scoasă. Era, se vede, o brăţară care se săturase de zăcut în pământul muced şi negru, iar acum nu se îndura să se despartă de o mână atât de fragedă şi caldă ca a Madalei.

Alexandru Opriş înţelese acest lucru foarte uşor de înţeles, chiar pentru un arheolog.

Începu să râdă:

— Madala, Madala!… Ţi-am mai spus şi altădată că şiretenia ta e cusută cu aţă albă. Trebuie să recunosc că te întrece Petruţă.

— Alex! Îl mustră ruşinată copila, cu acelaşi glas al lui Petruţă, când rostise ofensat: „Bădie!”

— Ce Alex! Te-am priceput toţi… Te-a priceput şi Petruţă, înaintea tuturor. Şi el, ca un neam chibzuit şi practic de răzăşi, cum tot îi găseşte mereu vină fratele Zaharia, şi-a făcut o socoteală mai subtilă. El a găsit o brăţară, iar lui nu-i trebuie brăţară. El vrea ceas! Tu n-ai găsit brăţară, dar îţi place brăţara… Şi tu ştii de unde s-ar putea cumpăra la Bucureşti un ceasornic, aşa cum îl visează Petruţă şi cum nu se fabrica pe vremea lui Lorenzo Celso. Mai simplu nici nu se poate…

— Atunci e a mea? Îmi rămâne mie?… Se bucură Madala, privind cu neîncredere încă la Zaharia Duhu şi la Petruţă.

— Dacă aşa a hotărât Petruţă!… Strânse din umeri, fără nici o putere, Alexandru Opriş. Cine se poate pune împotriva voinţii lui Petruţă?

— Lăsaţi-mă să-l sărut… Îmi vine să vă sărut pe toţi! Bătu din palme Madala, răsucindu-se în călcâie de se rotiră fustele şi agăţându-se pe rând de gâtul tuturor să-i sărute, din toată inima şi atât de sonor, să se audă până sus, în deal, la curtea Iloveanului.

Numai mătuşa Ruxanda rămase nesărutată, fiindcă nu era de faţă, şi Oarţă, care se ocăra în curte cu un gânsac mânios.

Acestea fiind isprăvite, Madala îl cuprinse cu braţul de după umeri pe Petruţă şi îl trase într-un colţ de cerdac, să afle anume cam ce fel de ceasornic doreşte el şi cam cu câte capace.

— Îţi spun, frate Zaharia – reluă Alexandru Opriş – prevederile noastre se împlinesc punct cu punct!… Au fost două aşezări. Şi poate cea din urmă va fi fost într-adevăr a unei voivodese, care rămâne de aflat. Brăţara datează fără îndoială de-atunci. E o piesă preţioasă, de muzeu… Voi căuta s-o schimb cu alta pe mâna Madalei şi s-o aşez la locul ei, într-o vitrină. Pentru noi, mai de preţ ar fi fost însă o simplă urnă de lut cu o inscripţie, sau un pieptar de fier ruginit care să dovedească o dată precisă temeliilor dintâi… Să mergem după-amiază şi să vedem ce-ai scos tu până acum la iveală…

Zaharia Duhu deschise carnetul cu scoarţe de muşama vărgată şi lămuri mersul săpăturilor la zi, cum de altfel a trimis cunoştinţă şi prin scrisori.

Prietenul sosise de sârg în această dimineaţă, la trei zile după telegramă. Tot avea de gând să folosească va-canţa Paştilor pentru un asemenea drum.

Madala se rugase să n-o lase singură acasă. Era întâia oară când ieşea din viaţa oraşului, la câmpuri şi la pajiştile primăverii. De astăzi-dimineaţă nu-şi mai găsea astâmpăr, scotocind grajdul şi hulubăria, şopronul şi livada din spatele curţii, căsuţele câinilor din lanţ şi cuibarele cloştilor.

Petruţă, în strai de zile mari, ca o muscă muiată în lapte acru, stingherit de încălţările cu potcoave de alamă, făcea slujba de amfitrion şi de ghid. Se minuna de jalnica ignoranţă a unei fete cu patru ani mai în vârstă ca dânsul şi încă neştiind să deosebească un boboc de raţă de unul de gâscă, nici floarea cireşului, de-a caişilor.

— Mata n-ai scos va să zică boboci, la Bucureşti? Se scandaliză Petruţă. Mătuşa Ruxanda a pus patru gâşte pe ouă şi avem vreo douăsprezece cloşti pe ouă de găini şi de raţă… Nu mai zic de aiste care-au scos pui şi le vezi…

— Noi stăm în Bucureşti, la etajul al doilea, destăinui cu oarecare mâhnire Madala. Acolo nu putem ţine decât un pisic. Iar florile le cumpărăm din piaţă…

Înaltă şi firavă, cu ochii verzi-aurii, umbriţi de gene răsucite la vârf, Madala era o mai gingaşă imagine feminizată a fratelui mai mare. Părul inelat, cu reflexe meta-lice şi încărcat parcă de o electrică scânteiere, se afla despărţit la mijloc de o cărare liniară, prelungită până la ceafă. Aceasta îi dădea o înfăţişare mai femeiască decât vârsta, când stătea în nemişcare, şi poate mai gravă decât firea, amintind anumite portrete ale Renaşterii. De fapt, era în vârsta nehotărâtă, când încetează să mai fie copil şi nu e încă „o domnişoară”.

Avea izbucniri de fetiţă. Atunci trecea de la bucurie la ciudă şi de la înduioşare la mânie, cu o volubilitate încântătoare, lăcrimând sau strângând pumnii, bătând din picior sau izbucnind în hohot. Şi deodată, totul se preschimba, fără punte de trecere, în pretimpuria alintare a unei Eve depline, în voce, în mişcarea mlădie a mâinii, în înălţarea graţioasă a gâtului rotund, când mirosea o floare ca o pasăre alb-catifelată, după ce a înghiţit boabele de rouă din cupa de stânjinel.

Chiar mătuşa Ruxanda îşi uitase glasul oţetit, muindu-l în dezmierdare, când i-a vorbit întâi; iar acum îi pregătea pentru diseară pernele cele mai moi, de puf.

Oarţă încremenise la asemenea arătare luminoasă, cum nu-i fusese dat ochilor să vadă în casa posacă a stăpânei, unde sexul blând era reprezentat de o făptură uscată şi hărţăgoasă ca mătuşa Ruxanda, cu ochii ca bobul de mazăre crudă şi cu căngile degetelor gata să apuce în fietece dipă cleştele sau cociorva.

Rămăsese cu gura căscată şi cu labele lui păroase spânzurate de-a lungul trupului, până la genunchi. În taină, se hotărâse să-i arate semn de adorare, cioplindu-i un toiag ciobănesc, cu flori şi învârstări cum numai el se pricepe să sape cu vârful briceagului, după un meşteşug pe care Dumnezeu ştie de unde îl învăţase şi în care era neîntrecut.

Madala cucerise astfel, în puţine ceasuri, toate sufle-tele, încălzite de voioasa ei tinereţe. Ea lipsise livezii cu flori albe de măr şi de vişin, cu flori trandafirii de piersic; flori scuturate acum ca un aşternut de atlaz, pentru pan-tofii mici şi subţiri, din piele de căprioară.

A fost atât de vădit aceasta pentru toţi ochii, încât dupăamiază, în livadă, Alexandru Opriş nu şi-a putut opri o exclamare:

— Madala, stai puţin unde eşti!… Păcat că nu am culorile cu mine.

Madala era în haina alb-spumoasă, sub un cais alb înflorit. Un cais cu floarea târzie, s-ar fi spus păstrată anume pentru ea în toată grădina, când ceilalţi pomi îşi scuturau scoicile fine şi sidefii.

— Am eu boiele!… Declară Petruţă, cu energia unui general care-a păstrat muniţii pentru bătălia decisivă şi are acum prilejul să dovedească tuturora cât de bine a chibzuit. Am eu boiele de toate felurile… Roş, verde, albastru, roza, portocaliu…

— Cum îţi vine să mai vorbeşti! Il dojeni Zaharia Duhu. Are nişte creioane colorate, de ceară, pentru mâzgăliturile lui… Lămuri, întorcându-se spre Alexandru Opriş.

— Ce importă? Nu e vorba doar să ne apucăm de-o capodoperă… O schiţă. Pentru aceasta ajunge o foaie de hârtie şi un capăt de creion. Ia fugi, dragă Petruţă, şi adu aci „boielile” tale, să încercăm…!

Petruţă dădu goană.

Alexandru Opriş avea un mare dar de zugrav. La sfârşitul liceului chiar şovăise în ultima vacanţă, dacă să aleagă între universitate ori şcoala de arte frumoase. Se hotărâse, până la capăt, pentru îndeletnicirea de istoric şi arheolog, folosindu-şi de atunci încoace meşteşugul de a plăsmui imagini negre şi colorate, în schiţele hârburilor scoase din pământ şi în reproducerea pietrelor de mormânt cu inscripţii.

Arareori îşi amintea de vechea chemare, ca de-o ispită trecută şi dulce.

— Iacătă-le, tăte!… Sosi gâfâind Petruţă. Am adus şi hârtie. Hârtie din cea groasă, care-a rămas de la mata, de anu trecut…

Hârtia era mare şi groasă. Un sul adus din cealaltă vară, pentru a sluji, alături cu plăcile aparatului foto-grafic, la ilustrarea viitoarelor cărţi despre săpăturile din Piscul Voievodesei.

Dar văpselile lui Petruţă! Ce biată cutioară de plumburi colorate, aproape pe sfârşite şi cu vârfurile cioplite, bont, de un cuţitaş de zece bani!

Alexandru Opriş le scutură pe fundul cutiei de carton, cu entuziasmul în scădere. Încă nu mai lucrase cu asemenea creionaşe, din acelea cu care copiii de şcoală primară îşi tămânjesc hărţile, cele cinci continente, cu fluvii albastre ca vinele şi munţii cafenii ca omizile.

— Totuşi, să încercăm!… Aşa, fiindcă am apucat să mă angajez! Rosti cu scepticism, alegându-şi un loc pe banca de scândură înnegrită de ploi, unde se vedea săpată cu litere mari de tipar, pe tot spătarul, semnătura lui Tudose V. Petruţă, elev. cl. A III-a primară, rămasă de anul trecut.

— Alex, numai să nu mă ţii mult!… Puse condiţii, Madala. Şi să mă faci cu mâna aşa (o puse în diagonală, acoperind pieptul), ca să se vadă bine brăţara.

— Bine, Madala. N-o să te ţinem mult şi n-o să lipsească nici brăţara…

Începu în glumă şi fără încredere.

De la primele linii şi pete de culoare, însă, înţelese că frăgezimea modelului sub albul proaspăt al florilor de cais ajunge pentru a înlocui lipsa pastelului cu pulberea fină, sau a văpselelor cu toată lumina prămăverii închisă în tuburi de pastă de dinţi. Acum simţea că-i poartă aerian degetele şi că-i transfigură văzul o putere lăuntrică şi rară, care vibrează o singură dată într-o viaţă de om.

Chiar în mijlocul unui atelier, cu soarele savant distribuit prin canaturi de sticlă, şi chiar după o îndelungată ucenicie pe lângă maeştri vestiţi, n-ar fi ştiut să mlădieze liniile atât de unduios şi să îngemăneze atât de proaspăt culoarea bietelor creionaşe grosolane din cutioara lui Petruţă. Lucra într-o înfrigurare străină de el, care-i crispa buzele pe ţigara stinsă şi-i săpa o cută îngustă, între sprâncene. Presimţea că aceasta va dura scurt şi că din nou, acuşi, totul: şi el, şi livada, şi modelul, şi florile de cais vor reintra în mediocritatea din totdeauna, unde frumuseţea e o iluzie fugară într-o eternitate posomorâtă.

Madala era preocupată mai cu seamă de brăţara care i se părea că, oricum o aşază, încă nu este destul de scoasă la vedere. Alexandru Opriş se temea să nu se risipească şi să nu se întunece altceva. Gâtul zvelt ieşit din gulerul spumos de dantelă şi capul cu liniile fragile, culoarea străvezie şi pură, de altă floare, între florile ramurilor de cais, încununând-o într-o apoteoză boticeliană a primăverii.

Petruţă, cu mâinile la spate, în ciuboţelele lui cu vârf de glanţ şi cu potcoave de alamă, privea grav hârtia unde chipul prindea rapid viaţă, ca un foarte autorizat cronicar plastic.

— Aha! Iaca face acuma şi brăţara! Constată, cu o foarte sinceră admiraţie, terminată într-un fluierat elocvent.

Madala îşi potrivi mâna pe piept, cu un gest de primadonă rănită, ca să nu ascundă cumva nici un amănunt din cizelurile brăţării veneţiene, de pe vremea dogelui Lorenzo Celso.

Dar admiraţia lui Petruţă căzu o dată cu fluieratul de extaz, curmat. Aşa ceva ar fi fost în stare să zugrăvească şi el! O simplă linie, abia aruncată oval pe mlădierea braţului şi două-trei benghiuri, însemnând pietrele roşii şi verzi. Atâta tot, pentru o asemenea mândreţe şi scumpete de brăţară!

Clătină din cap, dezamăgit, cu dezaprobare. Alexandru Opriş, el părea însă mult mai încântat de tot ce-a izbutit să însufleţească pe hârtie; clipă, gest şi prospeţime efemeră, capturate din trecerea lor aeriană şi fără urme, într-o după-amiază de primăvară cu mult soare, din câteva vârfuri de creion ascuţite bont, cu un briceag de zece bani. Mai privi foaia, ridicându-se de pe bancă şi lepădând boielile lui Petruţă, în cutioara de carton. Rosti, pentru sine mai mult, decât pentru ceilalţi:

— Câteodată regret că mi-am trădat vocaţia aceasta, pentru nişte lucruri vechi şi moarte…!

Pe urmă, scuturându-se:

— Madala, să-i punem ramă la Bucureşti şi să-l trimi-tem mamei Ruxanda!

— Chiar că de asta are mătuşa Ruxanda nevoie! Grăi, ireverenţios, Petruţă. Mai mare plăcere dacă i-aţi trimite două tigăi smălţuite…

Toţi s-au prefăcut că nu iau seamă la asemenea insinuare, formulată de puiul de om, într-un asemenea neobrăzat dispreţ.

Madala a strâmbat şi ea buzele de mărgean, când descoperi că, în portret, brăţara veneţiană din epoca lui Lorenzo Celso părea un amănunt de cea mai mică însemnătate.

— Crezi că scapi, Alex?… Ameninţă ea. La Bucureşti, nu te las până ce n-ai să-l termini.

Să-l termine – adică să dea toată luarea-aminte cuvenită brăţării, fără de care, pentru Madala, chipul ei zugrăvit nu mai avea nici un haz.

— Bine, Madala! Facă-se voia ta şi a lui Petruţă! Consimţi Alexandru Opriş, ştiind că până la Bucureşti nestatornicia Madalei va uita ce-a dorit.

Apoi, întorcându-se către Zaharia Duhu:

— Acum, frate Zaharia, să vizităm pietrăriile noastre cât e soarele sus!