Capitolul III.         PE CER S-A ARĂTAT UN SEMN MARE.

Locotenentul Ghenea vorbea întins cu faţa în sus, cu mâinile încrucişate sub cap.

Deasupra lui, sub bârnele de stejar ale bordeiului subpă-mântean, o gazorniţă ofticoasă afuma lemnul şi adunase un roi de musculiţe nocturne.

— Ceea ce nu poţi să scoţi din năravul soldatului e focul! Cum îţi scapă din ochi, noaptea, îl şi vezi apărând triumfal cu un braţ de vreascuri. Suflă în tăciune până îi plesneşte coşul pieptului şi, când au început să joace flăcările, se chinceşte roată, cu cea mai mare fericire… Dacă sunt mai mulţi, stau la cislă! Dacă e singur, scormoneşte cu un gătej în cenuşă, până îl apucă miezul nopţii… Neam de ciobani şi de cărăuşi! Fără foc, i se pare că nu mai sfârşeşte noaptea. Degeaba pedepse, ordine, şi degeaba-l iau la ţintă santinelele din tranşeele inamicului! O zi-două, se astâm-pără… Pe urmă iar începe! Cel puţin acum s-au mai învă-ţat minte… Îl aprind la câteva sute de metri, după un adăpost, înăbuşit. Uite, Comşa, pariez că o să găsim un foc la „Casa Neamţului”! Ia-ţi casca şi să mergem. Nu pui pariu? Ştiu! Eşti un om sobru, fără nici un viciu… Dar tot să mergem!

Locotenentul Ghenea sări în picioare, îmbumbându-şi nasturii şi luându-şi casca. Îşi trecu pe sub bărbie cureluşa şi ieşi din bordei, plecându-se să nu atingă pragul de sus.

— Să le ducem şi puţină mahorcă băieţilor! se întoarse Comşa din uşă, alegând de pe poliţă un pachet cubic, enorm, de tutun rusesc, din rezerva depozitată înadins pentru soldaţi.

— Vă pregătim un ceai pe când vă întoarceţi, domnu locotenent? întrebă Omir, petrecându-i din urmă câţiva paşi. Vă mai încălziţi oleacă înainte de culcare…

— Pregăteşte! Dar să nu dea dracul să-mi fabrici iar o limonadă, c-o torn toată în capul Elegiei. Înţelesu-m-ai, Omir?

— Şi pentru mine. Omir. Două! comandă locotenentul Ghenea. Dacă mai ai rom, două! Dacă n-ai, să scoţi din pământ!

Noaptea era luminată şi înstelată. Lumina şi stelele clipeau însă numai sus. Aci, brazii ţineau umbra nepătrunsă lângă pământ. Picurase rouă pe frunzele late.

O clipă se opriră s-asculte spre linia tranşeelor.

Nu se auzea nici o suflare.

S-ar fi spus că pădurea e pustie, fără picior de om, că toţi au părăsit şanţurile să lase codrul numai cu sunetele dintotdeauna, care şi ele fac parte din tăcere: clătinarea frunzelor, răsufletul apelor, chemări singuratice de sălbă-tăciuni.

Dar aproape de tot, dintr-un capăt în altul, prelungite până la marginea mărilor, de la cercul polar până la tropice, ştiai că sunt şanţurile cu ţăruşi şi cu sârme, unde unii pe alţii se aşteaptă cu ochii trezi şi unde gurile de foc au amu-ţit. Numai ca să înceapă cu alte puteri odihnite.

— Mă gândesc, spuse Ghenea ţinându-se de crengile joase de brad la coborâş, mă gândesc că peste munţii aceştia am mai trecut acum cinci ani, într-o excursie, cu liceul… Veneam de la Slănic spre Mânăstirea Caşin. Aci, unde mergem acum, la „Casa Neamţului”, era o gospodărie în miniatură. O căsuţă albă, acoperită cu olane roşii. Câţiva stupi. O grădi-nuţă cu flori… Un pădurar, pesemne neamţ de neamul lui, un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri şi o fetiţă bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat… Era un zumzet de albină, ca într-o istorioară patriarhală! Pe urmă am plecat mai departe. Acolo unde sunt ei, se află o stână. Ne-a apucat o ploaie grozavă. Am ajuns leoarcă, dar eram cei mai fericiţi absolvenţi de liceu din cele cinci con-tinente! Făcusem un cor… De pe vârf se vedea spre Ardeal, când s-a înseninat… Am dormit înveliţi cu pelerinele… Şi acum îmi stă mirosul de lână şi de zăr în nări, când îmi aduc aminte… Parcă n-am mai trăit tot noi vreodată viaţa aceea!

— N-am fost niciodată prin locurile acestea… Doar la Slănic, câteva zile, acum doi ani…

Radu Comşa nu continuă.

Acum doi ani venise la Slănic cu automobilul lui Alexan-dru Vardaru, într-o excursie, cu el, cu Mihai şi cu Luminiţa. Atunci a cunoscut-o el mai bine. De atunci poate a început, fără să-şi lămurească bine, iubirea lor.

Astăzi vilele Slănicului sunt sub tunurile germane; figura Luminiţei nu şi-o mai poate aminti întreagă; apare numai şiragul dinţilor albi când hohoteşte, sau numai un gest: clătinarea părului tuns, mişcarea când se ridicase în vârful picioarelor să-i ducă braţul după gât, la despărţire, în gara Iaşilor, murdară şi populată de o gloată lărmuitoare ca un azil de mizerie.

Iar el, cu mâinile sprijinite în scoarţa brazilor care-i lasă în palmă urme cleioase de răşină, coboară priporul repede, în noaptea luminată numai de scânteierea măruntă a stelelor.

— Păşim mai încet, să-i surprindem asupra faptului…, şopti locotenentul Ghenea, oprindu-se şi mirosind câteva frunze de mentă mototolite între degete.

Din „Casa Neamţului”, crescută acolo pe vremea când pădurile acestor munţi hrăneau cherestelele din vale, mai rămăsese un perete pe jumătate surpat şi hogeagurile în picioare, după luptele de astă-iarnă. Gospodăria în minia-tură era numai movile de moloz, cărămidă, ţiglă pisată şi cenuşa din gura sobelor.

Dar acolo unde a fost grădina cu flori, din rădăcinile şi seminţele scuturate de anul trecut, răsăriseră şi în vara aceasta flori pe jumătate sălbătăcite, iar straturile de legume îmburuienite durau încă. Soldaţii se adunau după ruina pereţilor cu spatele întors spre linia frontului: astfel lumina focului era apărată şi toţi păstrau iluzia că se află lângă amintirea unui locaş omenesc.

Flacăra juca pe zidul alb; umbrele se înălţau şi scădeau diforme.

Erau şase soldaţi în jurul focului, pe scăunaşe improvizate din pietre şi cărămizi.

Vorbea numai unul şi ceilalţi priveau în cărbuni.

— Era unu la noi, unul moş Vasile Pohrib…

Când sunară paşii, toţi ochii se întoarseră cu tresărire, scormonind întunericul, în încruntarea cu care întotdeauna privirea orbită de lumină cearcă să pătrundă bezna.

— Care e acolo?

Şi îndată, mai încet:

— Îs doi domni ofiţeri…

Săriră cu toţii în picioare.

— Ce-i, Morarule? făcu prietenos locotenentul Ghenea, înaintând în bătaia luminii. Bună seara, băieţi! Ei, ce-i cu moş Vasile Pohrib?

— Ia, nişte istorii de-ale noastre, domnu locotenent! Povestea Mucenicu ista, despre un semn care i s-a arătat lui, şi le spuneam şi eu că era în sat la noi, unu moş Vasile Pohrib, un solomonar…

— Ce? Şi tu eşti aici, Mucenicule?

— De, domnu locotenent… rosti moale soldatul.

— Alunci, după cum văd eu, e rost să visăm urât la noapte… Are să ne scoată Mucenicu aista din minţi cu arătările lui! Ia să ne faceţi loc, băieţi, şi să ne spună întâi Mucenicu ce-i cu semnul care i s-a arătat lui? Pe urmă, om afla şi întâmplările lui moş Vasile Pohrib, solomonarul… Staţi jos, băieţi!

Soldaţii făcură roată la loc, în jurul focului, după ce se aşezară ofiţerii.

Unul răscoli cărbunii şi flacăra ţâşni împroşcând scântei şi aromind miros de răşină arsă.

— Ei, Mucenicule?

Soldatul Mucenicu urmărea cu ochii plecaţi băţul camaradului înviind jeraticul.

Avea un fel de surâs fricos şi trist, uitat pe faţa smeadă, cu umerii obrajilor osoşi luminaţi de jos în sus, de flacăra galbenă.

— Îi vine greu să povestească, domnu locotenent! rosti soldatul cu băţul, aruncându-l în foc după ce-a isprăvit. Are şi dreptate… Cine să-l mai asculte, dacă nu are omu o ţigară de tiutiun?

— Mă, Bocăneţ, mă! Cu obrăznicia ta, numai cei de colo, de peste drum, au să-ţi vină de hac! profeţi Ghenea.

— Eh! Domnu locotenent! Obraznicu tot mai trage din când în când câte-un fum de tiutiun… Cumintele n-are decât s-aştepte să-i deie itindenţa, până i s-or lungi urechile…

Radu Comşa scoase pachetul de tutun şi îl întinse soldatului Mucenicu.

— Să trăiţi, domnu locotenent, nu fumez…

— Nu fumează, domnule locotenent! se grăbi Bocăneţ să întărească, râzând cu toată figura lui de tătar şi apucând pachetul. Nu fumează, nu bea, nu suduie! El numai se roagă pentru noi, păcătoşii, care fumăm, suduim şi bem, şi are să ne aştepte muncile iadului până în vacul vacului…

Vorbind, Bocăneţ desfăcu pachetul, mirosi tutunul dând din cap în semn de aprobare, îl trecu din mână în mână.

Toţi răsuciră cu sfinţenie, apăsând cu arătătorul să iasă ţigara groasă şi îndesată.

— Ei, Mucenicule? întrebă a doua oară Ghenea. Ce-i cu năzdrăvăniile tale?

Soldatul Mucenicu ridică ochii negri şi lucioşi, mistuiţi de arşiţă, şi vorbi cu blândeţe:

— Domnule locotenent, eu nu spun nici o năzdrăvănie… Eu am văzut un semn mare şi urât şi-am înţeles că de-acuma s-apropie capătul… Eu am mai tălmăcit semne de-aieste, dară mai slabe, în anu o mie nouă sute şapte, de eram atunci leat nou-nouţ. Le-am spus atunci unora şi altora, că ne-aşteaptă vărsare de sânge, şi vărsare de sânge a fost. Crezutu-m-a cineva? Ferit-a sfântul! Au râs şi m-au făcut de ocară, până ce semnele s-au adeverit. Aşa ş-acuma! Aiştea stau şi râd şi suduie şi beau tutun şi nici nu le pasă, fiindcă diavolul, când vrea să-l piardă pe om, întâi minţile i le ia… Da eu pot zice că de-acurna-i capătul şi să ne pregătim, dacă s-a arătat semnul despre care scrie şi-n carte…

— Bine, Mucenicule! îl îndemnă locotenentul Ghenea, trăgând cu poftă din ţigară, ca unul care nu se prea sinchisea de judecata viitoare şi de muncile iadului. Nouă nu ni se arată semne, tocmai fiindcă fumăm, bem şi suduim! Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi şi ne lasă în ticăloşiile noastre şi-n pierzare… Dar de aceea mai mult, Mucenicule, ai datoria să-i îndrepţi pe cei rătăciţi de pe drumul cel rău şi să ne tălmăceşti semnele, care nouă nu ni se arată, măcar că Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem şi nu le vedem…

— Domnule locotenent, eu ştiu că dumneavoastră rîdeţi. Sunteţi tânăr şi omului tânăr i se pare că se-ntinde viaţa înainte fără de sfârşit, ca marea… Şi atunci, îşi uită el sufletul, şi în sufletul lui năpădesc buruienile şi pălămida, ca în grădina neamţului istuia, săracu, rămasă de izbelişte.

Locotenentul Ghenea nu râse, cu ochii îngânduraţi privind, peste capete, în negrul pădurii.

Pe urmă făcu un semn cu mâna, alungând un gând supărător şi trase mai adânc din ţigară.

— Domnul locotenent Ghenea nu râde. Vrea numai, ca şi mine, să afle! interveni Comşa.

Soldatul Mucenicu împinse cu talpa bocancului un cărbune sărit alături de foc.

Vorbi cu alt glas:

— Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, cele ce vorbesc eu oamenilor aistora sunt numai lucruri ieşite dintr-o minte proastă… Dumneavoastră aveţi învăţătură de şcoli nalte şi n-aveţi ce afla de la un netrebnic ca mine… Eu nu m-am învrednicit să capăt altă învăţătură de carte decât atâta cât îi trebuie omului ca să afle învăţătura cea bună din sfintele cărţi… Dară şi sfinţii părinţi au spus că Dumnezeu, atunci când vrea să vorbească oamenilor, îşi alege mai deseori gura celui mai păcătos dintre toţi, fiindcă şi învăţăturile Domnului n-au fost scrise pe table de piatră, ci pe table de carne şi anume pe inimi… Eu nu ştiu dacă am înţeles bine semnul, dară ochii mei l-au văzut! Şi de două zile şi de două nopţi mă tot gândesc eu, şi carnea pe mine se crâncenează, fiindcă văd că stă aproape sfârşitul înfricoşat pe care l-au vestit cartea cu şapte peceţi, iară sufletul meu se bucură cu toate aieste, fiindcă am înţeles eu că se apropie domnia lui Dumnezeu şi a mielului…

— Bine, Mucenicule! vorbi cu nerăbdare locotenentul Ghenea, îndepărtându-şi genunchii dogoriţi. Aceste sunt tălmăcirile tale! Ca să le înţelegem mai bine, spune-ne mai întâi cum a fost semnul…

— Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, să vă spun… Alaltăieri seara, când am intrat pe sector, am căzut de santinelă. Ştiţi dumneavoastră că ploua mărunt ca toamna… Stam eu şi-mi trudeam ochii să văd încolo, spre şanţurile lor. Şi-mi treceau fel de fel de gânduri prin mintea mea proastă… Că acasă a început al doilea prăşit de păpuşoi… Că n-or fi avut pe cine să pună la coasă, fiindcă au rămas numai femeile şi moşnegii becisnici… Îmi aduceam eu aminte de anul nouă sute şapte, când eram răcrut şi am primit poruncă să tragem cu arma în părinţii noştri… Pe urmă, mă gândeam eu cum are să sfârşească toată năprazna asta nouă, de-a doua. Să ne întoarcem odată pe la necazurile noastre. Şi mă uitam înainte în ploaie şi mi-a venit aşa un gând ca un fel de jale. Pentru atâta lume care în loc să-şi caute de sărăcia ei şi să se roage pentru izbăvirea sufletului, s-a încontrat şi nu mai ştie de casă, nici de nevastă şi de copii, şi nici de poruncile Domnului, numai stau în şanţuri şi pândesc să se ucidă unul pe altul… Drept să vorbesc, parcă nici pentru nemţii aceia şi pe unguri nu mai simţeam atâta duşmănie, nici pentru dânşii, nici pe toate seminţiile care s-au ridicat cu gând vrăjmaş împotriva legii noastre… N-au şi dânşii casele lor? N-au şi dânşii neveste şi copii, n-au şi ei necazuri, vai de mama lor? Şi mă gândeam eu la cei de ne cad prizonieri, că-s slabi şi jigăriţi ca mâţele-n post, şi dacă le dai o bucată de pâine nu le vine să creadă şi se uită cu nişte ochi, aşa, domnu locotenent Comşa şi domnu locotenent Ghenea, de te prinde un fel de milă, că-i tot om şi prizonierul… Şi mă gândeam că poate şi la dânşii nu este cine să iasă la coasă şi mulţi au prunci pe care nu i-au văzut şi i-au uitat, aşa cum nu ni i-am mai văzut nici noi şi ne-au uitat şi pe noi copiii de-acasă… Şi atunci am simţit eu aşa o căldură şi am înţeles că se întâmplă o minune! Ci numai s-a deschis peste şanţurile lor o lumină mare, şi în lumină a răsărit o pasăre cât trei biserici una peste alta, cu un cap de lăcustă şi cu gheare de fier şi aripile erau deschise ca la un hultan care se repede; dară pasărea nu se răpezea, ci numai sta împietrită pe marginea şanţului şi ochii priveau de toate părţile, şi pe frunte stătea scris nume de hulă şi şapte coarne, cumu-s coarnele culbecilor, creşteau şi scădeau, şi în pliscul de oţel încârjoiat spânzurau inimi de oameni şi mâini de copii nevinovaţi, şi curgea sângele şi ieşeau fulgere şi fum negru de smoală… Iară mie-mi bătea inima să spargă coşul pieptului, că m-a ales Înalt prea bunul să văd asemenea semn! Şi lumina, după un timp, a început a se întuneca şi-au rămas numai ochii de foc, şi pe urmă s-a stins şi aceea, şi pasărea urâtă nu s-a mai văzut, dară am ştiut că nu s-a dus de acolo, că se uită cu ochii ei mulţi în toate părţile şi din cioc îi spânzură inimi de om şi mâini de copil neprihănit, şi nimica din ce facem noi nu-i scapă ochilor, ci numai stă să-i vie alte inimi de oameni şi alţi copii… Şi-am aşteptat eu din ceruri un glas tare ca să strige oamenilor adevărul cel cumplit şi chemarea la scaunul dreptului judecător, dar nici un glas n-a coborât şi pe cer era numai întuneric ca în cel din urmă iad, şi numai ploaie ţârâită de toamnă… Şi-am înţeles eu că ceasul încă n-a venit, fiindcă nesăţioasa pasăre mai cere sânge şi inimi, dară că ceasul acela se apropie şi n-are să mai treacă o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, până când adevărul şi judecata ziditorului are să răspundă în sămânţa copiilor noştri şi în toate făpturile vii… Şi atunci are să se verse cele şapte potire cu mânia ziditorului pentru fărădelegile noastre, şi răni mai grele ca cele de moarte au să lovească pe oameni, şi marea are să se facă putredă ca sângele de mort, şi are să se verse un potir de mânie în soare şi soarele are să se facă negru, cumu-i un ghem de lână pârlit, şi au să se bată munţii în capete şi să se usuce izvoarele şi peştii să se sfârlogească pe uscat şi din gura prorocilor mincinoşi au să iasă duhurile necurate ca nişte broaşte… Şi ploaia de sus curgea mocnit şi m-a prins aşa o scârbă, care mi-a fiert inima când m-am gândit că atâta amar de lume merge la peire ca turma de miei la înjunghiere fără să se pregăteacă la ceasul care s-apropie, şi vai de atâţia prunci care au să îndure pentru păcătoşenia noastră… Aceasta am văzut-o eu cu ochii mei şi am gândit-o eu cu mintea mea cea proastă, domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, alaltăieri noapte şi iacă acum stăm şi vorbim şi oamenii aiştia râd, dară pasărea cea cu nume de hulă scris pe frunte stă acolo cu ghearele pe marginea şanţurilor şi ochii ei mulţi cată la noi şi ne văd şi noi n-o vedem şi dânsa ne-aşteaptă şi poate zice acum: „Iacă, Mucenicu aista prea multe spune vrute şi nevrute, şi mâine am să-i fac şi lui capătul, că mult a fost păcătos în viaţă”…

Soldatul Mucenicu tăcu, uitându-se în focul acuma stins, numai cu câteva scânteieri, ca în vis, sub spuza sură şi fărâmiţată cum e părul de mort.

Ceilalţi tăceau şi ei, cu gândul la arătarea de peste şan-ţuri, în care o clipă acum cu toţii credeau, fiindcă sufletele erau pregătite să creadă, iar de jur împrejur întunericul era negru, tainic şi plin de ameninţări.

Un vreasc cu dop de răşină trosni, împroşcând cenuşa ca o castană coaptă.

Toţi au tresărit şi s-au scuturat de-un fior; fiindcă noaptea se făcuse rece şi umedă.

Apoi ochii se răsuciră la răsărit. O lumină albăstrie şi dulce cheamă privirile spre vârful brazilor din marginea poienii. Niciunul nu spunea că se afla pregătit, fără mirare acum, să vadă semnul lui Mucenicu, urât şi cu nume de hulă scris pe frunte, dacă s-ar fi arătat aievea peste vârfuri, ca o dihanie apocaliptică, întoarsă din veacul dintâi.

Dar lumina creştea peste brazi, lină şi rece, fără nici un semn înfricoşat…

— Răsare luna! vorbi unul cu uşurare şi toţi se mişcară din loc cu neastâmpăr, parcă scăpaseră dintr-o primejdie.

— La noi, la câmp trebuie să fi răsărit de-un ceas de vreme! rosti altul. Când eram băietani, iaca la ceasu aista plecam noi la scăldat, pe lună…

Tăcu îndată, fiindcă îşi aminti că acolo, pe malul Siretului, acum e frontul; satul lui e sfărmat de rafalele tunuri-lor şi nimeni nu mai ştie unde s-au risipit oamenii.

— Parcă nici nu-ţi vine să crezi, domnu locotenent, că tot luna asta răsare acolo unde-s nemţii! grăi soldatul Bocăneţ, a cărui gospodărie cu nevastă şi copii rămăsese dincolo, la inamic.

Şi altul, îndată, glăsui un gând care-l muncea de mult:

— Spune că ar fi ieşit porunca să ne deie pământ la noi toţi care-am luptat… Noi suntem în duşmănie cu primarele şi ne-o scris femeia epistolă că ne-a luat până şi giuncanii, şi i-o dat o bucată de hârtie galbenă pe dânşii; un belet… Ci, mă-ntreb, domnu locotenent, cum are să mai fie el o dreptate odată în ţară, chiar dac-ar ieşi porunci pe hârtie de la cei care-s mari şi tari în fruntea bucatelor, când mare şi tare-i în comună primarele, care ştie el numai de drepta-tea lui! Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii! Asta-i de când lumea…

— Dacă ne-om întoarce acasă, care ne-om mai întoarce, n-om mai lăsa el să fie aşa cum a fost! hotărî soldatul Bocăneţ, trosnindu-şi degetele scurte şi privindu-şi pe urmă mâinile tari, ca pe nişte unelte de luptă sigure, cu care ştie că are să-şi facă dreptate singur, când va fi nevoie.

— N-are să fie cum a fost, băieţi! întări locotenentul Ghenea. Când s-or sfârşi toate, dacă se va arăta nevoie, noi, ofiţerii, o să fim cei dintâi lângă voi… De asta să nu vă îndoiţi nici o clipă! Jumătate dintre noi suntem feciori ori nepoţi de clăcaşi. Am crescut în aceleaşi păsuri. Nu vor-besc, deci, numai pentru mine… Ştiu ce gândesc toţi camarazii…

— Şi noi zicem, domnu locotenent! grăi soldatul cu juncanii rechiziţionaţi. Se cheamă că acuma la dumneavoastră ni-i toată nădejdea… Aţi îndurat cu noi toate năcazurile, ni ştiţi şi vă ştim. Dreptu-i că ne mai suduie un don'ofiţer, mai răcneşte la noi, că aşa cere, se cheamă, sărviciul! Până nu-l întăreşti oleacă, omu nu sâmte! Da dumneavoastră, domnii ofiţeri, ştiţi că ne-am făcut datoria fiecare cum ne-o agiutat puterile şi capul, iară cum or pierit unii or pierit şi ceilalţi… De aceea, şi noi zicem, când ne-om întoarce şi-om întâmpina iar prigoană şi scârbă, la dumneavoastră să venim ca la un părinte, să ne luminaţi şi să ne scăpaţi, ca pe unii care ne-aţi văzut la treabă, când alţii au stat de şi-au păzit osul…

— Eah! Măi Stângaciule! clătină cu neîncredere din capul mic şi rotund soldatul Bocăneţ. Aieste ni le spun domnii ofiţeri acuma, că-s lângă noi şi îndură alăturea de noi. Le spun şi le cred, că multe gânduri bune pune omul la inimă în ceasul cel de cumpănă! Nu tot asemeni fost-a el şi în 1907, despre care pomenise mai adineaori Mucenicu, fiindcă am fost atuncea tot în companie cu el? Ce nu ni s-o spus şi ce n-am crezut? Aşişderea ş-amu… Vorbim. Ascultăm. Credem… Pe urmă, ne-om risipi pe la casele noastre, fiecare, şi domnii ofiţeri pe la casele dumnealor… Şi-om uita câte-or fost şi câte-or îndurat fiecare şi domnii ofiţeri au să fie nişte civili pe la treburile lor, cu slujbele lor, şi noi, ia, nişte ţărani proşti pe la plugurile noastre, cum am mai fost… Tu, măi Stângaciule, te-i întoarce iar la primarele tău, şi dacă te-o prigoni iară, cum te-au mai prigonit, te întreb eu pe tine, Stângaciule, să-mi spui tu acuma îndată, unde ai să-l mai găseşti pe domnu locotenent Ghenea şi pe domnu locotenent Comşa? Cine ştie pe unde, pe la Bucureşti şi prin alte târguri mari, să-ţi ajuture dumnealor ca să-ţi câştigi tu dreptate? Dreptatea, dacă nu eşti vrednic că ţi-o cauţi singur, slabă nădejde să vie şi să ţi-o deie alţii de-a gata! Mie-n sat mi-i ieşit buhu că-s colţos şi obraznic. Bine, rămâi eu colţos şi obraznic! Dară fiindcă-s colţos, jandarmul şi primarele mă lasă în plata Domnului, şi fiindcă-s obraznic, iaca, dacă am să îndrăznesc să cer lui domnu locotenent Comşa să mai scoată oleacă pacul cela de iarbă rusească, să mai duhănim o ţigară de tiutiun, domnu locotenent Comşa are să scoată frumos pacul din buzunaru dumisale şi ne-om înfrupta, măcar că spune: „Mare obraznic îi Bocăneţ aista, are dreptate domnu locotenent Ghenea!” Şi m-oi înfrupta nu numai eu, care-s obraznic, dar şi voi de pe de lături, care se cheamă că nu sunteţi obraznici şi trageţi numai folos de la obrăznicia altuia! Aiasta scrie şi în cele patru Evanghelii ale lui Mucenicu: „Cere şi ţi se va da”.

Bocăneţ o luă înainte cu râsul şi râseră şi ceilalţi cu mare înveselire întinzând mâinile negre, bătătorite şi zgâriate, după pachetul cu tutun.

Pe urmă, fumară cu toată luarea-aminte încordată la nesaţiul fumului sorbit până în adâncul plămânilor, cu o gravitate religioasă.

Doi ochi sclipiră verzi şi fosforescenţi, în întunericul tufelor de ferigă.

— Aiasta-i mâţa neamţului, săraca! Spuse Bocăneţ. Pis-pis! Na, pisica-pisica, pisss-pisss…

Pisica mieună slab şi se apropie câţiva paşi, dar nu îndrăzni mai mult.

— Are şi pui acuma: patru… Nişte adevărate sălbătă-ciuni, domnule locotenent! Mă întreb unde-o fi găsit lighioana motan, aici în pădurea asta! se miră soldatul Stângaciu.

— Aiasta să se-ntrebe Mucenicu, măi Stângaciule, că el îi sfânt. vorbi Bocăneţ. Mâţa, măi băiete, ca muierea… Parcă nevastă-ta, măcar că se plânge c-o rămas fără giuncani, dară dacă o văzut şi o văzut că tu de doi ani numai pe meleaguri umbli, crezi tu, măi băiete, că nu şi-o fi găsit şi dânsa un motan?

Toţi izbucniră în râs la năzdrăvana închipuire a nevestei lui Stângaciu, care şi-a găsit un motan.

Stângaciu scuipă amărât în foc, la un gând care până acum nu-i venise.

Dar pisica nu se mişca. Sclipirile verzi priveau din întuneric la oameni, cu pornire să se apropie şi cu teamă de vietate pe jumătate sălbătăcită. Când se dărâmase casa, pisica fugise. Pe urmă, în primăvară, apăruse din cine ştie ce rătăciri, credincioasă ruinelor. Avea culcuşul puilor într-o gură de sobă. Noaptea vâna păsările adormite în cuiburi şi dădea târcoale zidurilor, ca singurul duh paznic al gospodăriei părăginite.

Radu Comşa se ridică.

— Haidem, Ghenea… Noapte bună, băieţi!

— A fi ea bună noaptea, numai de ne-or lăsa boierii de peste drum în pace, domnule locotenent! Pregătesc dânşii ceva, de tac de atâta timp de vreme!

Locotenentul Ghenea urcă alături, pe poteca în care luna vărsase tremurate ochiuri de lumină. Aerul era jilav, mirosul răşinei aspru.

O pasăre deşteptată foşni din aripi şi piui somnoros.

— Ce zici, Comşa, de arătările lui Mucenic? întrebă Ghenea într-un târziu, fără să mai surâdă a batjocură.

— Încă o dovadă, dragă Ghenea, că fiecare caută după înţelegerea lui să găsească o interpretare acestor vremi neînţelese! Omul nu se resemnează numai să le suporte. Nici n-ar putea să le suporte… Mă întorc la ideea mea! Singura putere care ne ţine pe toţi aci e credinţa că ceva din lumea din care am plecat se va schimba când ne vom întoarce. Şi că are să fie şi în noi, înăuntru, ceva schimbat… Mucenicu vede izbăvirea lumii, după câte-a înţeles el confuz din Apocalipsă. Bocăneţ ori Stângaciu, puţină dreptate, pământ şi sfârşitul prigoanei din partea primarului; adică vechea obidă a plugarului român, care răsuflă în vreun 1907 oarecare. Eu, tu, Stelian Minea, Bogdan Cernegură, în alte imagini idealizate ale viitorului, după chipul şi asemănarea noastră… Dar nici unu nu se poate deprinde, cu ideea că totul va fi cum a mai fost!

Ghenea se opri să răsufle.

Undeva, porniră răzleţe focuri de armă. Se înteţiră un timp. Tăcură iar. Mai pocni departe un glonţ întârziat.

Când din nou fu linişte deplină, Ghenea vorbi urcând:

— Avem de-acum o mare datorie faţă de oamenii aceştia!

— Într-adevăr, Ghenea? Poate datoria noastră cea mare are să înceapă numai după ce ne-om întoarce de aci… Dacă nu vom uita, cum se temea soldatul Bocăneţ şi cum au uitat alţii, în 1907!

— Nu vom uita… a rostit Ghenea apăsat. Prea netrebnici am fi ca să uităm!

— Nu vom uita! întări Radu Comşa la rândul său, ca un legământ.

Şi amândoi urcară muntele în tăcerea ireală, cu vârful negru al brazilor scăldat de lumina albastră şi metalică a lunii, cu gândurile împovărate de grele hotărâri.

Într-un loc, tranşeea e apropiată de şanţurile vrăjmaşe numai cu o sută de metri, atât cât ţine un gât de vale.

Pe urmă, gardurile de sârmă se depărtează pe crestele culmilor, lăsând o spintecătură lărgită la mijloc, unde curge o aţă de pârâu.

Din locuri apărate se poate zări de la unii la alţii. Cu binoclul priveliştea se apropie ca pe o scenă fantastică de teatru.

Muntele din faţă e cu pădurea pe jumătate tăiată; a fost acolo un parchet; butucii răsturnaţi, roşii şi vineţi, putrezesc cu gloanţele înfipte în lemn. Alături însă, codrul ascunde şanţurile; brazii se văd în pâcla albastră ca în bruma de pe pieliţa prunelor.

Ochiul ascuns priveşte încordat, să surprindă o mişcare.

E numai o mare tăcere, cum sunt furnicarele cu aparenţă de părăsire deasupra, neclintite şi mute, unde ştii că dedesubt mişună în galerii, fără istov, oştirea de furnici.

Plesneşte rar un foc de armă: un cap s-a mişcat undeva. Dar tăcerea e după aceea încă mai nefirească.

Dimineaţa, o baterie reglează tirul. Munţii se umplu de ăuitul prăbuşirilor în văgăuni. Împroaşcă undeva un snop de pământ răscolit şi aşchii de stânci. Norii de fum se risipesc clătinaţi uşor de vânt, ca o pânză sură. În şanţuri, oamenii caută unii la alţii, cu priviri neliniştite, cu urechea atentă. Gradaţii trec cu buzele strânse. Răspunde altă lovitură de tun. Ghiuleaua a trecut pe deasupra, spintecând aerul ca o bucată de postav sfâşiată.

Apoi iarăşi tăcerea se cască. Atacul nu e pentru astăzi.

Oamenii mocnesc în şanţuri cu spatele rezemat în pământ şi cu genunchii la gură. Numără ceasurile lungi, până la mâncare.

— Mă camarade, tu de colo! Ia trece-mi şi mie capătul, să-i trag numai un fum…

Vestea vine de undeva – nu se ştie niciodată cine a adus-o întâi – obuzul a lovit doi de la compania a cincea. Aduceau apă… Unuia i-a scos maţele. Mitru a Vădanei, cel pe care-l chemau domnii ofiţeri să le cânte din frunză. Pe urmă, chiar unul care l-a dus pe targă povesteşte amănunte în vremea mâncării; ţine gamela numai cu o mână, cealaltă e încă plină de sânge omenesc.

Dar nimeni nu se miră, nici nu se mai scârbeşte. Moartea şi-a pierdut misterul. Pe unul l-a ucis glonţul într-un anume loc ruşinos, când îşi făcea nevoile. Totuşi şi acela murise pentru ţară.

Locotenentul Radu Comşa priveşte, de un sfert de oră, dincolo, cu lăcomie, din punctul cel mai apropiat, printre păienjenişul sârmelor cu ghimpi.

Nu se vede nimic decât marginea de pământ a şanţului din faţă, ţăruşii şi împletiturile sârmei în care au rămas acăţate bucăţi de postav. Şi vine miros de excremente şi de putreziciune. Câteodată parcă se aud glasuri. Cineva a râs ori a răstit un ordin; nu se desluşeşte…

Din locul acela, în noaptea de Paştele ortodox, desigur că s-au auzit până în tranşeele germane cântecele noastre pravoslavnice. N-a tras nimeni de la dânşii la noi. A fost un armistiţiu tacit, fiindcă tot aşa, din tranşeele noastre, n-a tras nimeni spre dânşii în noaptea Paştelui catolic.

Câţiva de aici au aruncat pâini; nemţii au răspuns cu pachete de ţigări. Bocăneţ s-a ridicat în picioare pe muchea şanţului şi le-a strigat:

— Christos a înviat, bre, nemţilor!

— Adevărat, Kamerad! a răspuns de acolo un bavarez gros cât un ştiubei, înălţat şi el pe margine şi salutând înainte, la dreapta şi la stânga, cu casca.

Pe urmă au intrat iar în borţile lor şi s-au aşteptat să se ucidă.

Pe bavarezul acela gros l-a recunoscut Bocăneţ mai târziu, mort de opt zile şi intrat în putrezire, între şanţuri, după nişte hărţuieli fără urmare.

Radu Comşa priveşte şi nu-şi poate desprinde ochii.

Aşa sunt acum milioane şi milioane. Pe mii şi mii de kilometri. Aşteptându-se. Pândindu-se. Şi în alte locuri, de luni de zile n-a contenit focul, movilele de carne s-au grămădit pisate de tunuri, şi alţi oameni proaspeţi, dintr-o parte şi alta, n-au contenit să curgă din izvor nesecătuit.

În munte se vad câţiva brazi rupţi de la mijloc. Spânzură fâşii albe de aşchii. Alţii, drepţi şi înalţi, despoiaţi de crengi, par colonade dintr-un templu prăbuşit.

Ceva s-a mişcat?

Parcă dintr-un punct, din ţarina şanţului din faţă, alţi ochi îl privesc, tot aşa, ţintă. Şi dacă într-adevăr e un om, ce gândeşte acela? Îl vede, şi ce gândeşte? De ce nu trage?

— Degeaba vă uitaţi, domnu locotenent! Nu mişcă dânşii de-acolo. Să-i picuri cu ceară… Numai noaptea îi auzim cum cară şi se schimbă şi suduie în limba lor. Este unul care cântă din flaut! Tăcem toţi şi-l ascultăm… Iară când sfârşeşte, batem din palme şi strigăm: „Brava, neamţule!” Rid şi ei acolo şi răcnesc vorbe de-ale lor, în nemţeasca lor! Cine să-i înţeleagă ce spun? Până când într-o zi s-o sfârşi şi cu flautul lui, şi l-om arde c-o moacă la cap, că dacă-i inamic tot inamic rămâne!

— Domnu locotenent, vă cheamă la telefon.

În pâlnia telefonului se aude numai o sfârâitură continuă şi pocnituri metalice: sfrrr-sfrrr-pac-pac – sfrrr-sfrrr-pacpac…

Atât a înţeles, întrerupt, printre bâzâitul firelor atinse:

— Mihai Vardaru… un ceas… alo! Un ceas… Aci Mihai Vardaru… Nu se aude? Alo… aşteaptă un ceas…

Radu Comşa a aşteptat şi într-adevăr peste un ceas, Mihai Vardaru a apărut în bordei, cu casca pe ochi.

— Am venit să te văd… Să-ţi aflu impresiile! rosti punând casca pe capătul patului. Sectorul nostru e aproape, trei kilometri în linie dreaptă, prin pădure… Am avut inspecţie de la corp, un colonel francez. Am ieşit minunat. Două zile n-a mai urlat Mugilă şi Orăcăilă al nostru! Aveţi un bordei foarte bun, văd că există şi cineva amator de gazete umoristice! îşi exprimă mirarea, plimbându-şi ochii pe perete, unde Omir, o dată purces pe cultul zeiţelor mitologice, bătuse în ţinte, ca o supremă rafinare artistică, foi ilustrate dintr-o revistă müncheneză aruncată de peste şanţuri.

Mihai Vardaru vorbea repede, se ridica şi se aşeza iarăşi, întrebând fără să aştepte răspuns, aproape tot aşa cum vorbea Alexandru Vardaru.

Dar sub graba cuvintelor, se ghicea uşor un neastâmpăr, ca un gând alungat şi revenit.

— Vrei să mergem puţin? Să ieşim de aci… E prea întuneric… Mi se pare, de la un timp, că niciodată, că nicăieri nu mai este destulă lumină!

Radu Comşa coborî cu Mihai la „Casa Neamţului”, unde ziua era linişte şi soarele lumina poiana până târziu.

Pe pajiştea verde, măruntă şi deasă, încinsă de hora brazilor, două urme, de-un lemn care-a fost târât, păreau dungi lucioase, trase cu o unghie uriaşă pe-o catifea fină.

Felia de perete rămasă în picioare, cu orbitele ferestrelor goale, arăta ca o faţă crispată în aşteptarea celor ce-avea să mai vadă încă, după cele ce mai văzuse.

Se aşezară pe-o treaptă de piatră, înaintea grădinii cu flori sălbătăcite, între buruieni şi spini.

Pisica îşi scosese puii la soare.

Unul alb se juca, urmărind delicat cu laba mică pe pământ, umbra unei albine. O furnică roşie târa de-a-ndăratele cadavrul unei insecte de trei ori mai mare decât ea.

Mihai Vardaru o împinse cu o crenguţă subţire, dar furnica reveni încăpăţânată să-şi reia prada.

— Totul în natură e numai carnagiu! rosti încet Mihai, aruncând creanga şi prinzându-şi bărbia în pumni. Te apleci să priveşti cu o lupă deasupra unei palme de pământ, acolo unde ţi s-a spus că e calmul măreţ al naturii, şi vezi numai distrugere! O insectă o pândeşte pe alta, o larvă atacă pe alta; totul e numai un continuu asasinat. Lumea e un cimitir nesăţios!

Se ridică în picioare, ştergându-şi fruntea albă şi înaltă cu batista.

Rosti, privind într-o parte:

— Ştii că am ucis un om?

Îndreptă îndată ochii în ochii lui Radu Comşa, lacom să-i citească o tresărire.

Radu bănui ceva din gândurile lui Mihai Vardaru şi spuse, ridicând din umeri, cu un gest care voia să arate că el nu găseşte nimic de mirare:

— Dragă Mihai, acesta e războiul!

Şi mai târziu:

— Probabil ai să fii propus pentru decoraţie.

Mihai repetă, cu aceeaşi intonaţie ca a lui Radu Comşa, parcă pentru a se familiariza cu o consolare, pe care îndată cugetul i-o respinse:

— Acesta e războiul! Nu!

Făcu doi paşi, se întoarse şi, aşezându-se alături de Comşa, vorbi dintr-o suflare, fără să mai ridice ochii la el:

— Am omorât un om! Nu-l cunoşteam. Nu-mi făcuse nici un rău. Nici n-avea de ce să-mi dorească un rău… Purta numai altă uniformă. Era ca şi mine, tânăr; purta, ca şi mine, uniforma de elev plutonier. Poate venise exact cu aceleaşi gânduri ca mine. Şi eu am întins revolverul şi-am tras! În două minute, omul acela tânăr, cum sunt eu aci, n-a mai fost decât un stârv… Un ochi îi ieşise din orbită, fiindcă am tras un glonţ în cap. Părea că priveşte însângerat şi cu spaimă la mine… L-au îngropat! Îl chema Kadar István; din scrisorile aflate în buzunarul lui, am văzut că era student în litere, pregătea o teză despre Petöfi, se gândea cu îngrijorare la sărăcia lui care n-are să-i îngăduie să-şi ia un doctorat la Iena, când va fi pace… Acestea le scria către o soră a sa, şi altă scrisoare, de la sora lui, cine ştie ce fată nevoiaşă, care-i trimitea un pachet cu lucruri femeieşti, nişte batiste, lenjuri, o cutie cu erzaţ de cafea, zahăr, pachete de ciocolată… Îl întreba dacă poartă destulă grijă să nu răcească, adăuga alte amănunte familiare: un unchi care a fost, pe la ei, ce fac bătrânii, o verişoară care întreabă de el şi îl aşteaptă… Mi le-a tradus toate un camarad ardelean… Era o viaţă acolo care se pregătea şi eu am curmat-o! Cu ce drept? Ceea ce nu mai are întoarcere! Nu se mai poate plăti! Nici repara… nimic… un stârv! Şi m-am ascuns după aceea şi am plâns. Ofiţerii m-au felicitat, şi maiorul… M-a chemat colonelul la telefon! Toţi se bucurau că am ucis un om! Acum îţi pot spune, fiindcă nu-mi mai e ruşine: după ce s-au sfârşit toate, m-am ascuns şi am plâns. Pentru el şi pentru mine… Acesta este războiul? Eroismul? Ah! Cum aş fi dorit să fiu şi să rămân un laş!

Radu Comşa îi prinse mijlocul şi îl strânse lângă pieptul lui ca pe-un copil, fiindcă într-adevăr, acum, buza de jos a lui Mihai tremura ca buza unui copil care-şi biruie un scâncet.

— Dragă Mihai, dacă nu trăgeai tu, trăgea el! Nu ştiu cum au fost împrejurările, nu mi le închipui, dar aceasta este cert; dacă l-ai împuşcat tu, înseamnă că altfel nu se putea… Te omora el!

— Tocmai aceasta e mai îngrozitor! vorbi Mihai. Tocmai aceasta el… Ne-am întâlnit în patrulă. La noi este într-un loc distanţă de doi kilometri între tranşee, nişte viroage… Acolo ne-am întâlnit în mijlocul nopţii, parcă ne-am fi căutat. Eu singur am cerut să fiu trimis… Altfel mergea un sergent cu trei oameni. Poate şi el a cerut să fie trimis, ca şi mine! Numai ca să-şi dovedească lui singur că nu tremură… Veneau spre noi şi i-am aşteptat. Când le-am ieşit înainte, soldaţii lui au ridicat mâinile, să se predea. Dar el le-a strigat în ungureşte o comandă şi a întins mâna să tragă! Era cât mine de înalt, se profila extraordinar de precis, teribil de precis, între doi copaci. Din două capete de lume am venit amândoi ca să ne căutăm acolo! Am tras două gloanţe, unul după altul; a tras şi el unul, mi-a şuierat pe la ureche. Când s-a prăvălit cu mâinile întinse, am simţit o mare bucurie, tot sângele din trup mi se ridicase în cap şi în inimă. Înţelegi grozăvia? Am simţit o mare bucurie, fiindcă ucisesem un om, eu, care nu puteam strivi o furnică… Două gloanţe, unul în cap, unul în plămân…

— Vezi, Mihai, singur recunoşti că nu se putea altfel! Ţi-a trecut glonţul pe la ureche, puteai să cazi tu în locul lui! stărui Comşa, dar fără convingere. Nu spuneai tu că în război nu există ucidere?

— Spuneam… spuneam! Ce spuneam erau lucruri înainte de aceasta. N-aveam de unde să ştiu. Nimeni nu poate să ştie de departe! Toţi raţionează, discută, expun teorii, exaltă! Când eşti departe, e uşor să crezi că numai tu deţii adevărul… Mai ales când acest adevăr e măsluit cu dibăcie de profitorii războiului, exploatat în numele patriotismului… Acum am înţeles însă că războiul e o singură realitate: toţi care-au ucis n-au să uite aceasta niciodată! Poate numai de aci mai e cu putinţă să vie o scăpare, aci stă singurul bun al grozăviei acesteia pe care o săvârşim cu toţii. Când fiecare va avea mortul lui şi amintirea aceasta va fi mereu prezentă în fiecare act ai vieţii, are să răstoarne toate minciunile, înţelegi? Toate! Când am să mă întâlnesc peste un an, doi, zece, cu un imbecil care să-mi debiteze palavrele vechi de când lumea, am să-l întreb numai atât: Dumneata ai ucis un om? Dacă nu, te rog să nu-mi vorbeşti! Eşti un impostor! Dumneata nu poţi înţelege! Dar ce să ţi le spun acestea? Nu mai interesează acum pe nimeni. Poate altădată! Acum vreau numai să te rog ceva…

— Spune, Mihai! îl îndemnă cu blândeţe Radu Comşa.

— Iată ce vreau să te rog…, şovăi, Mihai. De atunci am o presimţire… Nu e aşa că-ţi vine sa râzi? Dacă se întâmplă ceva, uite, sunt aci două scrisori… Una pentru toţi, pentru tanti Laura, Cora şi Ralu… Cum vezi, un testament general! Poate o să râdem toţi mai târziu, când vom scăpa de aci şi când am să te rog să nu spui la nimeni! Şi mai este încă o scrisoare… Ai să mă ierţi că nu-ţi spun acum pentru cine. De va fi dat să afli, ai să afli atunci… În plicul alb se află alt plic, cu adresa… Dacă se întâmplă ceva, rupi plicul alb, iar scrisoarea dinăuntru, te rog să o faci să ajungă la adresă… Nu te superi, nici că te rog atâtea, nici că sunt atât de misterios? Aici nu mai am pe nimeni…

Radu Comşa strânse scrisoarea cu adresa ascunsă, gândindu-se la Măgduţa Dobreanu, fetiţa cu genele frizate şi gura cât o caligrafie.

Mihai dădu capul pe spate şi respiră ca un om care-a urcat în fugă peretele unei prăpăstii.

Sub ochi avea două dungi vinete, pe care nimeni nu i le mai văzuse până acum. Obrazul tânăr, de copil, era supt; nările palide.

Încercă să surâdă, dar zâmbetul fu ca al unui copil după plâns.

Se smuci de jos şi strânse brusc mâna lui Radu Comşa.

Făcu un gest neisprăvit de îmbrăţişare. Porni repede de-a curmezişul poienii; pe urmă, printre trunchiurile drepte.

— Mihai! Mihai!

Radu Comşa se ridică să alerge după el, întrebându-se: „Unde pleacă aşa? Unde aleargă copilul acesta?”

— Mihai!

Dar Mihai Vardaru era acum departe. Din când în când, numai tunica apărea şi dispărea sub crengile joase.

Pisica adăpostită în ruini îşi târa puii mici, în gură, la adăpostul lor ascuns. Lumina apusului se retrăgea oblică peste munţi.

Albinele se scufundau ameţite în cupa florilor, cu picioarele pline de polen. Şi ele, în locul stupilor sfărâmaţi, îşi duraseră undeva, în vreo scorbură, o gospodărie de mizerie. Fiindcă oamenii se ucid, aceasta nu înseamnă doar că viaţa nu trebuie să dăinuie mai departe!

La ceasul când se împart scrisorile, toate mâinile strâng peticul de hârtie avar.

Se ascunde fiecare, să rămână numai cu veştile lui.

Unii silabisesc cu greu slovele şterse de atâta drum, acoperite de atâtea peceţi. De pe frunţi curg boabe de sudoare ca după cumplită trudă. Un om care, când împinge cu umărul, mişcă tunul în joacă, acum luptă cu litere întortocheate cu neputinţa unui becisnic copil.

Alţii, cei care nu înţeleg deloc semnele misterioase, aşteaptă să sfârşească fericiţii ştiutori de slovă, ca să se roage:

— Domnu caporal, fă bunătatea şi ceteşte-mi şi mie… Am primit oleacă de scrisoare de-acasă!

Există un soldat în plutonul lui Comşa, care păstrează necitită o scrisoare de două luni.

O scoate din când în când, o răsuceşte pe-o parte şi pe alta: hârtia s-a tăiat în patru bucăţi, cum a fost împăturită. Cerneala e muiată de sudoare, într-un loc e arsă de ţigară. Nu îndrăzneşte ori nu vrea să lase să-i fie citită?! Nimeni n-a înţeles! Când se uită la dânsa poate vede atâtea de acasă câte n-ar putea încăpea în nici o scrisoare din lume. Epistola lui e în fiecare zi alta. În ea se găseşte răspuns la toate întrebările.

— Ce, măi Ghermănuţă? Iar îţi citeşti corespondenţa? râde a batjocură un sergent trecând pe lângă el după treburi.

Ghermănuţă ţine scrisoarea pe dos.

O strânge. Pe azi e destul!

Ceilalţi, care ştiu carte, n-aşteaptă de-acolo prea multe bucurii.

Frunţile se posomorăsc pentru o jumătate de zi.

Într-un sat, e molimă. Aiurea, jandarmii au ridicat fânul şi nu l-au plătit. Altuia, i-au luat şi vaca. Vine şi vestea că a murit un copil.

Omul priveşte undeva, în peretele de pământ. Nu glăsuieste nimic; numai priveşte, fără să vadă înainte. Oftează şi se răzleţeşte de toţi. Şi n-are măcar o ţigară.

Sunt unii care nu primesc niciodată nimic. Toţi ai lor au rămas dincolo. Când se împart scrisorile, îşi caută de lucru aiurea. Se întorc mai târziu, cu o linişte silită, întrebând pe unul şi pe altul:

— Ei, ce-ţi scrie de-acasă nevasta, Viţălarule? Au început să strângă şi pe la voi fânul? Şi copilul, a dat Dumnezeu de s-a făcut sănătos?

Fiindcă nu au pe nimeni, îndură pentru necazurile tuturor şi se bucură pentru bucuriile tuturor.

Sublocotenentul Stelian Minea şi sublocotenentul Bogdan Cernegură nu mai au nici ei de ce să aştepte cu neastâmpăr sacul cu veşti.

Cer numai un ziar şi citesc atent, dintr-un capăt în altul: listele de preţuri, anunţurile de morţi, ordonanţele, accidentele şi comunicatele de pe fronturile străine. Radu Comşa, când se întâmplă să se afle cu scrisoarea în mână, înaintea lor, se simte jenat. Nu vrea să-şi arate nerăbdarea. Deşi a recunoscut scrisul şi plicul Luminiţei, strânge răvaşul în buzunar, cu indiferenţă prefăcută.

Sublocotenentul Stelian Minea înalţă fruntea bombată şi ochii miopi de pe foaia gazetei cu cerneala mirosind a catran.

— Ce mai scrie în ziar, Minea?

— Nimic de seamă… Aceleaşi poveşti! De ce nu-ţi citeşti scrisoarea? Crezi că mai simt ceva? Crezi că n-am văzut cum ai strâns-o? Acum m-am deprins.

Radu Comşa se aşează pe-un butuc răsturnat, ochii aleargă lacom pe rândurile subţiri şi înalte. Bogdan Cernegură, în celălalt capăt al butucului, a lăsat ziarul să-i cadă.

E cu obrazul în palmă; priveşte în iarba călcată de picioare, în muşchiul unde fuge o gânganie verde cu aripi metalice.

În bordei, un capăt de lumânare îşi pâlpâie sâmburele ofilit de lumină.

Radu Comşa, întins pe palul de cetină, urmăreşte umbrele lingând pereţii de grinzi.

Un greier ţârâie stăruitor şi continuu.

A pus cartea la cap; una din cele trei, nedespărţite. Dar n-o deschide. Locotenentul Ghenea lipseşte. E la camarazii din altă companie, într-un bordei, unde unul şi-a adus o damigeană de vin. Radu Comşa îl aşteaptă. Gândurile multe s-au materializat parcă, îl apasă, e săturat de ele, are nevoia altui om căruia să-i spună… Se simte mai bun, înţelege parcă lucruri pe care nu le-a înţeles niciodată până acum… Să stai aşa, cu ochii închişi, şi să laşi gândul să curgă cu toate ezitările lui, cu dibuirile din care se limpezeşte, şi să ştii că cineva ascultă!

Peste un ceas, Ghenea soseşte vesel, prea vesel.

Dezbracă tunica. O zvârle într-un ungher. Se opreşte în faţa lui Comşa, crăcănat, cu mâinile în buzunările pantalonilor, clătinându-se puţin.

— Păcat că n-ai fost, dragă Comşa! Un vin d-ăla grozavul! Damigeana toată ziua ţinută în pârâu… Rece ca gheaţa! Pe onoarea mea: gheaţă! Şi tata Pleşea ne-a făcut o cafea de-a lui teribilă, dragă Comşa! Pe onoarea mea: teribilă! Ce voiam să-ţi spun? Asta e nostim… Voiam să-ţi spun ceva şi s-a dus… În sfârşit, înţelegi: o cafea pe cinste… Tata Pleşea, sireacul… Mai era şi Bogdan Cernegură… Îl roade şi pe acela ceva… Poate dorul de nevasta care a rămas dincolo, de copilul pe care încă nu l-a văzut niciodată… Pe toţi ne roade ceva…

Aprinde o ţigară. Mâna cu chibritul joacă nesigur înaintea gurii şi nasului, până să poată da foc.

Se trânteşte în patul îngust, cu ţigara între degete, fredonând: A fost odată un mic copilaş… a fost odată…

După două minute, e aproape adormit. Restul ţigării a căzut jos dintre degete, dar el tot mai murmură agonia cântecului: Dar după una… două… trei… patru… cin'… şa…

Radu Comşa suflă în lumânare. Priveşte cu ochii deschişi în întunericul de păcură.

E numai el şi glasul monoton al greierului, ca un mecanism de ceasornic în gaura lui ascunsă din pământ.

A doua zi, locotenentul Ghenea are dânsul nevoie să simtă alături înţelegerea unui om:

— Dragă Comşa, mi se pare câteodată că vorbele sunt făcute pentru a ne disimula gândurile, nu pentru a le exprima… S-au uzat! Le-am prostituat numai pentru trebuinţele noastre vulgare şi mediocre de toată ziua… Pe urmă, când vrei să spui ceva care există în tine, mai subtil, mai intim cu fiinţa ta, cuvântul te trădează! Te trezeşti cu el. După ce l-ai rostit, paralizând tot ce-ţi stătea pe buze… Ţi se pare, uite, crezi că ar fi foarte simplu să explici ceva unui prieten, să-i spui ce ai pe suflet… Ai tot aici, gala, lămurit, ca plicul unei scrisori pe care trebuie numai să-l deschizi şi să citeşti… Şi când dai ochii, ţi-a îngheţat toată pornirea, fiindcă nu ai la îndemână decât cuvintele uzate care au trecut prin toate gurile. Astfel eu, dragă Comşa…

Dar acum, Radu Comşa, el e cel care nu ascultă. Fluieră, fără să-şi dea seama când a început, melodia obsedantă: Dar după una, două, trei, patru… săptămâni…

Ghenea s-a oprit.

Se uită lung, cu plictiseală, la pereţii de bârne, unde se află lipite ilustraţiile artistico-decorative ale lui Omir.

Întinde mâna pe poliţă şi apucă teancul de cărţi sleite şi cu colţurile rotunjite de atâtea mâini prin câte-au trecut:

— Hai mai bine, atunci, să te fac un ecarté!

Pe urmă, într-o noapte, batalionul a pornit iar la vale, pe drumul prăvălatic de cară.

A rămas sus numai o parte din regiment. Odihna se face din bucăţi. E unul din puţinele regimente care n-au cunoscut refacerea…

— Scăparăm şi de data asta de Friţ! se bucură Bocăneţ, pocnind dintr-o frunză. Iar om trece la baia noastră şi ne-om spăla jăgul c-oleacă de sopon care miroase a său, şi-om mai auzi iar glas de muiere… Ce zici, sfinte Mucenicule! Şi tu te-i duce iar la biserică şi-i trage iar nouăzeci şi nouă de mătănii pentru sufletele păcătoase! Numai de nu ne-ar fi a rău atâtea plimbări, c-am începui să uităm crâşcarea de astă-iarnă.

La casa mătuşii Ilinca şi-a găsit şi Radu Comşa ulcica cu flori ţărăneşti, şi ochii verzi ai lui Catrinel, şi muza de piatră albă, Erato, adusă dis-de-dimineaţă de Omir, de la deal.

În faţa ferestrei, firele lungi de nalbă până în streaşină au înflorit: flori galbene, bătute şi moi.

Privind, cu obrazul dezmierdat de perdeluţa subţire clătinată de vint, Radu Comşa se întrebă cu ce se aseamănă mai mult, aşa pufoase cum sunt? Cu miezul de cozonac proaspăt, ori cu puii de găină abia ieşiţi din găoace?

Înspre el vine Catrinel, cu altă cămaşă de zăpadă cu flori sinilii pe umeri, pe care nu i-a cunoscut-o şi cu catrinţa scurtă, despicată, lăsând să i se vadă, goale şi rotunjite ca fusul, pulpele până sus.

Îi zâmbeşte, rupând o floare de nalbă şi ţinând-o în colţul gurii.

— Ce mai spun catanele nemţeşti de sus? arătă cu capul spre munte.

— Ce să spună, Catrinuţo, Catrinel? Se pregătesc să vină într-acoace, fiindcă au auzit şi ei că baba Ilinca are un drac şi jumătate cu ochii verzi… de mâţă! Îşi aduse aminte şi adaogă.

— De mâţă? Biiine! Dară ştii dumneata că mâţa scoate unghiile când e la o adică?

Catrinel îşi arătă unghiile care n-au cunoscut niciodată manichiura domnişoarei Betty.

— Şi ce ai făcut în vremea asta, Catrinel?

— Am strâns fânul… Nu vezi?

Arătă spre stoguşorul de fân, clădit proaspăt şi netezit ca o jucărie, lângă şură.

— Am mai lucrat oleacă! Am mai tors! M-am mai gândit!

— Te-ai mai gândit? Se miră Comşa. Şi la ce, mă rog, dacă se poate să ştiu?

— Aiasta nu-i treaba dumitale.

— Cam ştiu eu la ce… sau mai bine zis: cam ştiu eu la cine, Catrinel.

— Ba nu-i mai şti dumneata, măcar că multe mai crezi a şti!

Catrinel a ciuli urechile, fiindcă i se păru că se aude mătuşa Ilinca dereticând pe undeva, pe-aproape.

— Fug, că mă vede mămuca şi-mi trage-o papară ca aceea.

— Va să zică. Dacă nu te-ar vedea, n-ai fugi, Catrinel? întreabă Comşa cu o căldură de care s-a mirat singur, uitându-se prea lung la sânii ridicând în sfârcuri pieptul cămăşii…

Catrinel e cu obrajii învăpăiaţi, îşi acoperă pieptul cu mâna, răsturnând cu piciorul căţelul cu blană fumurie. Căţelul se ridică şi mârâie, iar se rostogoleşte… Roşeaţa din obrazul lui Catrinel s-a risipit.

— Ţi-i drag tare puiul ăsta de urs, cum văd? arătă Comşa spre căţel.

— Dacă zici că ştii atâtea, mă miră ce tot mai întrebi!

S-a răsucit pe călcâie şi-a fugit.

Căţelul aleargă după ea împleticindu-se, căzând şi lătrând.

Radu Comşa bate prea tare, cu încheieturile degetelor strânse pumn, în muchea pervazului. Durerea îi face bine. Aşa! Încă, încă!

La popotă au apărut feţe noi.

Mai întâi, soţia domnului colonel.

A venit numai pentru trei zile, ca să aibă ce povesti apoi trei luni, ce şi câte-a văzut ea pe front.

Colonelul e cu barba pieptănată şi mătăsoasă, cu ceva sărbătoresc în mişcările june şi galante, aşa cum vor fi fost când era sublocotenent.

Dar doamna colonel are buzele prea văpsite; la colţul ochilor, creţuri ca o gutapercă boţită; întrebuinţează o pudră viorie care-i face o mască de cantatrice pensionară. Râsul îi dezveleşte gingiile vinete de deasupra până sus; niciodată Radu Comşa n-a putut suporta râsul femeilor care-şi arată gingiile.

— Dumneata, domnule locotenent, eşti totuna cu avocatul Radu Comşa care ia pe nepoata colonelului Pavel Vardaru? glăsueşte subţire doamna colonel, tocmai din capul mesei, tipărindu-şi cu mâinile de o parte şi de alta a tâmplelor părul, care e mai negru spre vârf şi mai decolorat spre rădăcină.

Radu Comşa simte roşeaţa din obraz.

Toţi ochii îl examinează atent.

Ghenea îl atinge pe sub masă cu vârful piciorului, şoptindu-i înăbuşit, ca o tuşă, în şervet:

— Treci la raport, locotenent Comşa!

— Da, doamnă colonel! răspunse cu politeţă rece Radu.

— Am văzut-o de câteva ori! O ţigăncuşă foarte nostimă… A fost colegă cu una din fiicele mele. Lumânărica, Candeluţa? Cum îi spune, domnule locotenent? Are un nume cam fistichiu.

Cincisprezece perechi de ochi s-au întors iarăşi curioşi spre locotenentul Comşa, a cărui logodnică se numeşte Lumânărica ori Candeluţa, dacă nu cumva domnişoara Opaiţ.

Radu Comşa priveşte cu mare atenţie faţa de masă: a observat o pată de sos şi, alături, cum pânza arsă de ţigară a fost ţesută savant cu aţă albă.

— Se numeşte Luminiţa, doamnă colonel! răspunde Comşa respirând greu, ca şi cum ar fi răsturnat un sac de pe umeri.

— Da, da, Luminiţa! se bucură doamna colonel, trecându-şi limba pe buze. Ştiam eu bine că are un nume absurd! Vardarii au însă avere şi deputatul e un tip cu foarte mare trecere… Mă mir că nu e încă ministru.

Radu Comşa a mozolit cinci cocoloaşe de pâine, pe care le clădeşte în piramide, le înşiră în figuri geometrice. S-a hotărât: până pleacă doamna colonel are să se dea bolnav, nu mai mănâncă la popotă.

Colonelul a înţeles indiscreţia acestei anchete şi schimbă vorba:

— Să lăsăm aceasta, Sofi. Ştiţi, copii, că guvernul Kerenski începe ofensiva în Galiţia? Se apropie şi rândul nostru, una la mână! În curând vom avea şi o vizită de la marele cartier… Încep să ne viziteze domnii… Două la mână! Aceasta înseamnă că se apropie, domnilor, una la mână…

Căpitanul Ionescu e gata să-întrebe: „Ce e aia una la mână?”, dar se reţine şi surâde cu dispreţ: „Ce e aia inspecţie? Ce e aia ofensivă? Să poftească aci!”…

A doua zi, colonelul a apărut singur la masă. E posomorât; barba şi-a pierdut strălucirea. S-a certat cu Sofi, care a cerut să fie trimis la trupă Ion, fiindcă s-a purtat obraznic cu ea, şi în consecinţă Ion va fi trimis la trupă.

Iar Sofi pleacă mâine dis-de-dimineaţă la gară, cu o zi mai curând decât proiectase.

Colonelul fumează nervos, aprinde o ţigară printre feluri, trage câteva fumuri, o aruncă, aprinde alta.

Toţi tac la masă şi sublocotenentul Minea a scăpat de astă dată de supliciu.

La un moment dat, pe neaşteptate, colonelul face o declaraţie neadresată nimănui:

— Ostaşul care se însoară e un măgar! Una la mână!

Talpa lui Ghenea striveşte pe sub masă piciorul lui Radu Comşa.

— E un măgar, Tomaziule! Ai înţeles?

— Am înţeles, domnule colonel! afirmă aghiotantul.

— Ce ai înţeles? Să-mi trimiţi un soldat în locul lui Ion! Două la mână… Pe Oţelaru. Oţelaru-i gospodărit. Un soldat însurat cunoaşte altfel rânduiala lucrurilor într-o casă, nu-i, una la mână, un bezmetic şi un zevzec… Pe Oţelaru să mi-l trimiţi!

— Pe Oţelaru, domnule colonel!

Se aude un muscoi albastru bâzâind. Apoi aterizează ca o aeronavă pe mâna păroasă a colonelului, atras de cine ştie ce capriciu sau cine ştie ce iluzie optică.

Colonelul încercă să-l prindă cu cealaltă mână făcută cupă; dar muscoiul cu reflexe de metal oxidat a zvâcnit şi acum descrie bezmetic zigzaguri deasupra capetelor.

— Ce scandal e ăsta? explodează colonelul. E popotă aci, ori grajd? Ce caută muştele astea aci? Poate să fie infectată, o… una la mână, o muscă de cadavru!

Căpitanul Ionescu se uită după musca de sus: „Ce e aia muscă de cadavru? Am mai văzut noi d-astea!”

Dar întrebarea o rosteşte în gând, pe figură se citeşte numai aceeaşi indignare nedumerită ca a colonelului: „Ce e aceasta, popotă ori grajd?”

Locotenentul Ghenea profită că atenţia generală e îndreptată la virajele muscoiului de cadavru şi face semn soldatului să schimbe sticla de vin deşartă, cu alta plină.

Astfel soldatul Ion, prin voinţa doamnei Sofi şi cu aprobarea celui mai paşnic şi omenesc colonel de pe frontul armatei a doua, a fost trimis la trupă, direct la compania lui din tranşee.

După trei zile, un general, doi colonei de stat-major, un ofiţer francez şi unul rus au vizitat trupa, abătându-se de la regula de până atunci, care era să descindă numai la comandamentele de brigăzi, divizii şi corpuri.

Au sosit la vremea mesei, în trecere.

Colonelul n-a lăsat să-i scape această fericită împreju-rare. Bucătarul s-a întrecut pe sine însuşi, deşi nici pe departe rafinamentele sale culinare, limitate la o gamă strict, autohtonă, nu se asemuiau cu acele de la popota colonelului Paul Vardaru.

Dar tot era ceva.

Cu altă dispoziţie văd ochii care inspectează, după o masă îmbelşugată.

Când Radu Comşa şi Ghenea au intrat în baraca popotei, oaspeţii se aflau dinainte instalaţi la locurile de cinste. Generalul, în capul mesei. Colonelul la dreapta, pe urmă cei doi ofiţeri străini şi coloneii de stat-major.

Crengile de brad, schimbate proaspăt, miroseau a răşină. Un steag românesc, unul rus şi unul francez îşi amestecau culorile… Apăruseră trei portrete mari încadrate de benzi tricolore: regele, generalul comandant de armată şi generalul Berthelot.

Colonelul îmbrăcase tunica nouă care-l strângea la gât, silindu-l să vâre din când în când arătătorul între guler şi omu-şor, pe sub barbă. În dreptul inimii, când se plecă să asculte glasul generalului, se clătinau uşor două şiraguri de decoraţii, fiindcă colonelul era ostaş ales şi luptase întotdeauna brav. Ofiţerul francez, în tunica albastră de culoarea mării, întorcea tot timpul faţa spre general; şi către ceilalţi ofiţeri, din celălalt capăt al mesei, numai ceafa congestionată, pe care se vedeau deasupra gulerului cicatrici albe de furuncule. Fuma dintr-o pipă scurtă. Spunea cu răceală, verde, tot ce credea că a constatat până aci nemulţumitor: iar generalul român şi ceilalţi doi ofiţeri superiori se grăbeau să zâmbească amabil, aprobând şi căutând scuze.

Glasul colonelului Una-la-mână se îneca emoţionat. Mâna cu păr roşu pipăia mereu sponcile gulerului să dea drumul cuvintelor.

Francezul distribuia brevete de bravură:

— Soldatul român e brav. Luptă la baionetă ca senegalezii! Acum, când nu avem numai bastoane pentru luptă şi când ofiţerii români au învăţat, cu o dureroasă experienţă, că războiul nu e o manevră cu focuri oarbe, trebuie, scumpii mei domni…

Colonelul, asculta iritat, dându-şi toate silinţele să pară încântat şi de perfect acord cu lot ceea ce aude. Francezul era el însuşi un militar priceput şi viteaz, luptase pe Somme şi la Verdun; toată misiunea franceză făcuse servicii netăgăduite armatei româneşti, ajutând-o să învie din cenuşă, chiar în acest regiment murise în luptă un ofiţer francez, şi celălalt, care-l înlocuise, era acum la spital, rănit, dar de ce-i comparau cu senegalezii?

Generalul din capul mesei răsucea cuţitul privind încruntat în tăiuş.

Tăcuse aproape tot timpul, ascultând: ştia că două lucruri nu-şi găsesc împăcare.

Francezul era preocupat de victoria lui. Tot ce se întâmpla pe orice front, aci sau aiurea, avea importanţă numai în măsura în care putea ori nu să aibă o urmare pe frontul de la Aisne, Verdun, Craonne, sau Chemin des Dames.

Românii aveau ochii şi gândurile adunate numai la ţara pierdută. Ei nu puteau fi ca senegalezii; acum îndeosebi, în deznădejdea cu care se pregăteau să-şi ia ţara înapoi.

Când se ridică generalul, păru absurd de scurt pe picioare, fiindcă avea trupul spătos şi voinic; iar cât stătuse pe scaun, arăta să fie peste înălţimea normală.

— Acum mergem să vedeţi… senegalezii! hotărî, zâmbind cu intenţie, în mustăţile mari.

Francezul pricepu, făcu un gest, ca şi cum ar fi voit să dea o explicare, dar scutură numai scrumul din pipă, lovind mâna dreaptă cu pumnul stâng.

Rosti, în locul cuvintelor ce voise să spună şi-i păreau prea complicate:

— Trupele de culoare sunt dintre cele mai preţuite pe frontul occidental, fiindcă sunt dintre cele mai brave.

Generalul rus venea în urmă, ciugulindu-şi fărâmiturile de pe tunică. El n-avusese cuvânt, fiindcă revoluţia din patria sa nu era pe placul aliaţilor din apus. Una-la-mână numai din ochi expedie, în dreapta şi-n stânga, ordine mute printre ofiţeri.

— Ţi-am spus, Comşa, că vorbele sunt create numai să ne trădeze gândurile, nu să le exprime? rosti Ghenea, mergând repede spre platoul unde era trupa. Toţi avem pentru francezi dragoste şi recunoştinţă, ca să vorbesc cum se spune. În toasturi… Iar când încep o discuţie, ai văzut? Ai văzut ceva mai stupid? Bietul nostru tătuc! Am crezut că se sufocă în gulerul lui!

Tăcură, fiindcă se apropiau de soldaţii aliniaţi, în tunici noi de doc albastru-cenuşiu, voioşi şi gravi. Gradaţii dădeau cele din urmă ordine răguşite.

Seara, masa la popotă a fost mai lungă. Inspecţia ieşise bine, aci în rezervă şi pe sectoare.

Acum, se ştia că toată armata întâia a părăsit zonele de refacere şi se afla gata pe frontul Siretului.

Iar în flancul stâng al armatei întâia, spre Limpejoara, Mărăşti şi Mânăstirea se pregătea o luptă grea.

— Pentru acest lucru, am să să dau eu un banc număru unu, la tata Pleşea! declară locotenentul Ghenea. Şi avem să mai uscăm şi damigeana pe care mi-a adus-o leatul meu de-acasă! Mâine ne zgrepţănăm la gropile noastre… De astă dată nu măi ştim când ne vom întoarce şi cine! De bani şi de damigeană nu mai avem, aşadar, deocamdată nevoie… Şi mai bine să scăpăm de grija lor, decât să le lăsăm moştenire… zis şi făcut!

Locotenentul Ghenea zise şi făcu.

Dădu un banc numărul unu şi se scutură de bani numărul doi. Eliberat de-o grijă, rămase numai cu a damigenei. Făcu semn unui soldat cam brunet să se alăture şi să-i scârţâie din scripcă toate cântecele frontului: româneşti şi ruseşti şi chiar Madelon. Dar cu deosebire La Bacău, la Bacău şi istoria pruncului care, după mai multe săptămâni, a învăţat a da din mâini…

— Eu, dragă Comşa, sunt un netrebnic! descoperi la un moment dat cu mâlmire Ghenea, privind cu ochii bulbucaţi în fundul paharului gol, unde aflase că e un mare netrebnic. Eu am ceva aici pe suflet şi nimeni nu ştie! Eu am văzut de multe ori că vorbele nu ne folosesc, decât să ne facă pe lume mai singuri… Dar tot am să încerc eu odată să-ţi spun ţie ceva. Până atunci să ne cânte brunetul acesta ceva de jale, un cântec rusesc! Eu mor după cântecele ruseşti. Ne miroase ei, ruşii, de la distanţă, a votcă, a mahorcă, a ceai şi a iuft, dar cântecele lor sunt divine… Am zis divine? Acesta e adevărul! Divine, dragă Contşa! Şi de Stelian Minea acesta mi-e milă, şi pe el îl iubesc! El e ca un pui pierdut de cloşcă; trebuie să-l strângem şi să-l apărăm şi să-l ducem înapoi la mama lui! Eu, pentru dânsul, şi cu căpitanul Ionescu m-am certat; i-am spus numai două vorbe şi m-a înţeles. Şi el mă duşmăneşte acuma şi mă paşte, dar mie nici nu-mi pasă! Stelian, puiule! Vino să bei un pahar de vin cu taică-tu şi să te pup pe frunte, ca pe un fiu cuminte şi ascultător ce-mi eşti!

Stelian Minea îşi scoase ochelarii primejduiţi şi se lăsă sărutat pe frunte; gustă, oţerindu-se, un deget de vin din pahar.

— El nu ştie să bea, că-i mic şi necăjit! îl compătimi Ghenea netezindu-l pe cap, ca pe-un copil adoptat într-adevăr. El numai cu Bergsonul lui! Eu i-am dat dracului pe toţi Bergsonii! Nu-i aşa, prietene Bogdan Cernegură? Te mai gândeşti tu la doctoratul tău, la Paris, la toate câte au rămas în altă lume? Acum suntem toţi nişte brute şi nici nu mai putem crede că am mai citit şi noi cărţi! Tată Pleşea, şi pe tine am să te sărut!

L-a sărutat şi pe tata Pleşea, care a venit cu linguriţa cu care amesteca în cafea, să bea şi el un pahar de vin şi să se lase sărutat pe tâmpla căruntă, fiindcă Ghenea e pupăcios la chef şi nu se cuvine să-i fie stricat gustul unui om la petrecere.

Tata Pleşea a trecut astăzi printr-o cumpănă mare. Colonelul francez, fiindcă i-a văzut pe piept semnul decoraţiei franceze, i s-a adresat de două ori, foarte afabil, în graiul lui Corneille.

Iar tata Pleşea, care are numai vagi noţiuni de graiul lui Corneille, a răspuns, de amândouă ori, gâtuit de emoţie, un „Oui, mon capten”, retrogradare care l-a surprins foarte pe colonel.

Pe urmă a înţeles că tata Pleşea poate fi foarte bine un ofiţer brav, cu toate aceste insuficienţe lingvistice; i-a strâns mâna şi l-a bătut pe umăr, ca pe-un viteaz senegalez.

— Mă întreabă nu ştiu ce dracu, în franţuzeasca lui „Mon capten” şi tututu şi tatata şi chescăvu şi comsi-comsa! Eu răspund ca un tâmpit: „Ui, mon capten!”, parcă dracu mi-a luat minţile să uit că-i colonel… El face nişte ochi de idiot! Eu mă uit la el tot ca un idiot! Să-l ia dracul cu chescăvuul şi comsicomsaul lui, că mi-a dat cafeaua în foc!

Apoi, în încăperea căpitanului Pleşea a fost numai fum de tutun şi scârţâiala scripcii, şi glasuri amestecate, povestind tot ce se poate povesti de către oamenii care de mult sunt despărţiţi de ceilalţi oameni.

Radu Comşa a plecat mai devreme acasă. N-a observat când începuse ploaia.

Acum noaptea e plină de fulgere. Şi apa potopeşte de sus gârlă. Pe prispă, sub streaşina lată, o pală albă, neclintită. Se pleacă să desluşească ce e.

— Tu eşti, Catrinel? întrebă cu mirare. Ce faci aci?

— Nimic… Ascult cum plouă… şopteşte fata ferindu-şi fără voie, cu o tresărire, capul îndărăt, fiindcă s-a aprins brusc un fulger.

— Ai să răceşti aci, drace! Du-te la culcare! vorbeşte tot în şoaptă Comşa, fiindcă în şoaptă vorbise şi ea.

— Nu pot dormi… În casă e cald şi mămuca horăie…

Comşa pune mâna pe zăvor să intre: „În definitiv, treaba ei! O fi aşteptând pe cineva… Ce m-amestec eu?”

— Plecaţi mâine? întrebă într-o suflare uşoară Catrinel.

Radu a lăsat încuietoarea uşii:

— Da, Catrinel, plecăm mâine! Şi de astă dată o să rămânem acolo mai mult.

Catrinel îl priveşte în sus la lumina albastră a altui ful-ger.

O scutură frigul.

— Am auzit că începe iar de-acuma… Au trecut tunuri noi, multe şi mari. Începe iar…

— Aceasta n-o ştie nimeni, Catrinel!

Tăcere.

Ploaia curge potop şi din streaşină sar stropi mărunţi ca o pulbere rece.

— Bună seara, Catrinel!

— Dacă te duci, bună seara…

Radu Comşa a intrat.

În tindă. Omir doarme cu mantaua în cap, la pământ. Locotenentul începe să-şi descingă curelele, pe gânduri, fără să aprindă lumina… Ce naiba o fi aşteptând mâţa cu ochii verzi a babei Ilinca? „Nimic… Nu pot să dorm. Ascult ploaia… Dacă te duci, bună seara.” „Cum dacă mă duc?” Se apropie, fără zgomot, s-o privească, plecându-se pe fereastra deschisă.

Catrinel stă cu picioarele sub ea, cu mâinile încrucişate pe sâni, cu creştetul rezemat în perete tocmai sub pervaz. Afară ploaia neagră e brăzdată de lumini întrerupte.

Firele de nalbă ude se clatină sub potop şi, în flacăra fulgerelor când se aprind, par cu florile lor lumânări înalte şi împodobite de cununie.

Radu Comşa s-a lipit cu braţul şi cu pieptul de marginea ferestrei, s-a înclinat deasupra creştetului rezemat dincolo de perete, sub pervaz. Părul lui Catrinel miroase a fin plouat, s-a aplecat mai tare. Mâna a atins obrazul, care e neted şi rece ca pieliţa mărului.

Catrinel nu s-a ferit; numai degetele ei îi apăsa tremurând mâna lui pe obraz. Acum obrazul s-a învăpăiat. Mirosul părului e de fân copt în soare. Capetele s-au apropiat. Radu îi ridică bărbia; în luminile sfâşiate, îi vede, de sus în jos, un început de surâs fricos de vietate sălbatică, nedeprinsă cu dezmierdarea. Nu ştie, el a ridicat-o sau Catrinel s-a răsucit în picioare? Gurile lor s-au găsit. I-a prins mijlocul. Are sânii pietroşi, ca fructele, şi cămaşa e jilavă şi rece de praful ud al ploii. Dar unde s-a încleştat mâna, în sâni, e cald ca în miezul unei pâini coapte. Şi atingerea obrazului e netedă cum nu şi-a închipuit, şi acum nu mai e rece: dogoreşte.

Ce stranie noapte cu fulgere mute! Nu tresare nici o bubuitură de tunet. Parcă e o noapte văzută de-un surd.

A ridicat-o în braţele tari. S-a zbătut, dar ce e zbaterea unei copile în două braţe tari care vor? A ridicat-o şi o trece uşoară peste fereastră, înlăuntru.

— N-ai să… N-ai să… geme încet Catrinel.

Radu îi astupă gura cu gura. Catrinel e moale în braţele lui, cu ochii închişi, de moartă, Radu se împleticeşte şi, cu mâna liberă, trage perdeaua să acopere fulgerele.

— N-ai să… N-ai să…

— De ce plângi, Catrinel? îi simte obrazul ud de lacrimi. Nu trebuie să plângi. Nu vreau să plângi!

A doua zi, Catrinel nu s-a văzut toată ziua în ogradă. Căţelul fumuriu scotoceşte la uşi, o caută împleticindu-se pe poteca dintre troscot, la poartă şi la fântână.

— Ha? Că n-aud bine, măicuţă! răcneşte mătuşa llinca, Întrebi de Catrinuţa? Că mai avem oleacă de fân peste vale… Nu ştiu ce-a pălit-o tuma az, să vadă de nu l-o mâlit ploaia!

Radu a început de două ori să scrie Luminiţei. Rândurile s-au împleticit de la început. Foile de hârtie au mers sub muşamaua neagră să ţină tovărăşie altei scrisori, începută de altă mână: „Dragă Elviro, sunt două săptămâni de când…”

Florile s-au veştejit în oala de lut smălţuit. Spânzură cu vârfurile plecate, şi unele s-au scuturat.

Noaptea, picioarele încărcate de noroi se târâie greu, prin întuneric, spre înălţimile de acolo. Şi Radu Comşa păşeşte cu fruntea în jos, nu numai din această pricină.

Răsuflările urcuşului se amestecă întrerupte cu sunetul bidoanelor atinse şi cu ciocnirea armelor. Din crengi se scutură apa în pale; Comşa ridică faţa să-i cadă stropi în ochi. Îi face bine această baie şi nu scoate batista să şteargă obrazul ud.

În casa mătuşii Ilinca, în odaia cu statuia Elegiei pe masă, sub privirea indiferentă a muzei Erato împietrită cu mâna pe liră, Catrinel, la flacăra lumânării, cu un ac străpunge ochii de pe fotografia Luminiţei şi cu cerneală îi zgârie o pereche de mustăţi.

Cu mâna proptită în pământ, Radu Comşa ridică ochii peste butucul putred.

Încă nu se vede nimic; abia e mai puţin întuneric decât adineaori…

Nasturii tunicii îi intră în piept. A pus din nou bărbia pe cotul întors, înfundat în lemnul descompus şi ud, care se fărâmiţează sub apăsare. Mirosul iute de putreziciune şi bureţi îl ameţeşte. A aţipit şi tresare… I s-a părut că doarme de mult, de la începutul lumii.

Dar ceasul cu fosfor de la brăţară arată că au trecut numai două minute.

Şi întunericul abia e mai puţin opac.

Acum se desluşesc trunchiurile verticale dinainte şi umbrele de crengi, fantastic de neclintite. Cu ce are să biruie oare arşiţa aceasta din gâtlej? Mai adineaori, când a ajuns aci, a călcat într-o apă la doi paşi. Are să-şi moaie buzele acolo, când va începe să se lumineze. Iar minutarul fosforescent abia înaintează… Mai este o jumătate de ceas până când vor sări cu toţii să zvâcnească în atac.

Un om a tuşit şi o umbră plecată a trecut pe dinainte, mutându-se dintr-un loc în alt loc. Verzui s-a aprins un licurici în muşchi; clipeşte neclintit şi s-a stins.

Întunericul însă se mai destramă. Dimineaţa abia se încruntă vânătă din nori într-o pânză de păianjen tremură suspendate câteva boabe diamantine de rouă. Şi frunzele crestate de ferigă se văd acum brumate uşor de aceeaşi sudoare a nopţii… Cât de uşor, cât de simplu, ce minuni divine ar fi toate, dacă n-ar şti că acolo! Şi setea aceasta de bolnav…

La stânga, departe, au început tunurile.

Numără loviturile. Îşi spune în gând: „Acesta obuzier, acesta de munte, acesta de la noi, acesta de la dânşii”.

Iar dânşii unde sunt? Aşteaptă?

S-a ridicat într-un genunchi, pe urmă în picioare. Nu recunoaşte locul. N-a mai ajuns niciodată până aci. De patru zile, de când înaintează şi se retrag, smulgându-şi şi pierzând poziţii, au mers oblic.

Soldaţii se mişcă şi ei; umbrele se confundă cu trunchiurile arborilor, dar tunicile foşnesc la fiecare mişcare, aspru, fiindcă de patru zile, de când se înmoaie prin noroaie şi iar se usucă pe dânşii, s-au întărit scoarţă, şi dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus.

Încă zece minute.

Zorile tulburi s-au răsfirat. Noaptea spânzură numai în crengile negre.

Comşa înconjură ochiul de apă stătută. Nu e o apă din care să poţi bea! Apă verzuie şi neagră, cu vegetaţie flocoasă plutind şi cu broaşte care au sărit speriate. Acum scot din mătreaţă numai ochii ficşi şi gurile lor rotunde şi dezgustătoare. Şt e un om care a căzut cu faţa în jos, cu capul pe jumătate înfundat în nămol.

Un mort.

A crezut la început că e un soldat întins, aşteptând. Casca e răsturnată în apă, pe-o coastă.

Dar e un mort. Uniforma e românească şi e de sublocotenent. Luceşte nou firul de metal alb pe umăr şi insigna regimentului.

Radu Comşa a pus genunchiul în pământ şi s-a plecat să-l întoarcă.

Când trupul cu mâna ţapănă s-a rostogolit cu pieptul în sus, atunci, din mâl, cu scame de mătreaţă vegetală, cu un singur ochi alb, fiindcă celălalt era scurs şi din el spânzura o lipitoare şi fugeau gângănii de apă, l-a privit stârvul copilului Mihai Vardaru.

Lipitoarea s-a desprins cu un spasm în trupul lucios, gras şi vâscos.

Hm! o mână nevăzută i-a gâtuit răsuflarea.

S-a rezemat de-un brad, acoperindu-şi privirea cu braţul.

Mai târziu, Radu Comşa avea să-şi spună întotdeauna că dacă mintea nu i s-a clătinat atunci, cum s-a temut, a fost numai fiindcă în clipa aceea au irupt brusc toate tunurile de la spate şi toţi soldaţii au sărit în picioare.

Minutarul se oprise pe secunda când două mii de oameni, pe tot sectorul, porneau în năvală. Cea dintâi mitralieră germană clempăni. Pe urmă salvele gloanţelor. Pe urmă grenade. Iar pe deasupra, încrucişându-se cu şuier, cu chiot, cu zbârniit şi cu prăbuşit, obuzele dintr-o parte şi alta. Un brad retezat la jumătate se clatină cu aşchii sfâşiate, ca o jucărie de carton; vârful zvârlit a rămas suspendat între alte vârfuri.

— Haideţi, băieţi! Haideţi, băieţi!

În dosul unui trunchi, când un om s-a adăpostit înainte de a zvâcni în alt salt, îndată se adună toţi turmă. Aşa se simt mai puţin singuri şi au iluzia că-s mai apăraţi.

— Haideţi, băieţi! Haideţi, băieţi!

Gloanţele se înfig în lemn cu un sunet ciudat, iar unul a intrat în capul unui soldat de alături de tot, ca o piatră aruncată în lut moale.

Radu Comşa nu-şi mai aminteşte cum se numeşte soldatul. E din plutonul lui; ieri a ştiut cum îl cheamă… Şi altul, necunoscut, din alt pluton, aleargă cu mişcări stranii, se împleticeşte, a scăpat arma şi caută să prindă cu mâinile întinse aerul; din gura căscată nu iese nici un sunet, numai sânge ca o panglică de catifea roşie, când s-a prăbuşit şi mai încercă să se ridice în coate… L-a izbit cineva cu călcâiul. Dar pe celălalt, cum îl chema? Cum îl chema? Radu Comşa aleargă, absurd torturat numai de această întrebare.

— Haideţi, băieţi!

Radu Comşa îl vede şi pe soldatul Bocăneţ fugind pe lângă el cu paşi răşchiraţi peste măsură; şi pe Mucenicu, cumpănind arma în mână fără să tragă, absent, mergând numai fiindcă merg toţi. Obrajii palizi şi uzi de sudoare rece s-au înverzit în lumina de plumb… Radu Comşa îşi spune că acum toate inimile sunt golite de sânge, toată carnea e încrâncenată pe oase şi în toţi se cască nu frică, ci altceva, necunoscut, o spaimă în afară de tot ce e omenesc.

Au dat într-un gol.

Copacii au fost retezaţi aci. Gloanţele mătură în plin. Au mai trecut alţii pe-aci, astă-noapte ori ieri. Sunt morţi neridicaţi. Gloanţele îi mai ucid o dată. De pe celălalt clin, înaintează altă companie. Căpitanul Ionescu păşeşte calm, cu ţigara în gură, întorcându-se din când în când spre soldaţii lui. De-a-ndăratelea… Cum a putut să-l urască? De ce-l urăsc toţi? Ei merg cu toţii într-acelaşi gând, şi iată-l! Nu se ascunde, nu arată teamă, fumează şi păşeşte cu linişte nefirească. Poate surâde cu dispreţul lui care acum nu i-ar părea lui Comşa, nici lui Ghenea, nici nimănui imbecil: „Ce e aia glonţ? Ce e aia moarte?”

— Haideţi, băieţi! Haideţi, băieţi!

A ţistuit un roi de gloanţe. Oamenii sar peste căzuţi, îi ocolesc. Dar nimeni n-aude ce strigă celălalt de alături. Un rănit îl apucă de picior şi Radu Comşa se smulge răcnindu-i ceva.

Pânza mitralierei a trecut pe deasupra şi oamenii au zvâcnit mai departe.

A călcat o mână; se întoarce din mers. Nu era mort. Mâna mişca. I-a rămas în talpă senzaţia cărnii strivite.

Sublocotenentul Stelian Minea, între oamenii lui cu obrazul plin de noroi şi de fum, strigă cu glas subţire; e cu fruntea enormă descoperită; mâna flutură goală.

Şi dincolo nu vezi ce e la dreapta, la stânga: numai ştii că alţii se zgreapţănă pe alte pripoare şi cad sub altă răpăială de gloanţe, şi aceasta se întinde până la Siret şi până la Dunăre.

S-au trântit toţi. Pânza morţii a trecut pe deasupra.

Un cap se ridică şi se retrage îndată după o rădăcină, ca un melc în găoace. A lovit aproape un obuz, care-a detunat urechile. Din pâlnia de ţărână şi pietre, înecată de fum, au împroşcat picioare şi maţe. Radu Comşa îşi şterge gura de sânge, scuipă, i-a intrat în gură sânge de om; îşi priveşte mâna, a fost stropit de ceva vâscos şi alb, poate creieri de om. Se târâie unul numai în mâini, cu gura oribil sfărâmată. Când a trecut pe lângă el, Radu Comşa l-a recunoscut. Soldatul Ion, care slujea de şanuri vii pentru cizmele prea strâmte ale domnului colonel şi acum nu mai are picioare; care-a fost trimis la trupă fiindcă aşa a cerut doamna colonel, găsindu-l prea rău de gură, şi acum nu mai poate striga, fiindcă nu mai are gură.

În marginea golului, cu ramuri împroşcate de gloanţe, atacul se clatină o clipă. Carabinele răspund de aproape. Trosnesc cu flăcări scurte, grenade. Acum sar peste trupuri cu uniforma germană şi mâinile se întind ferindu-şi faţa:

— Kamerad, Kamerad!

Alţii se văd în poala poienii din faţă. Se văd şi dispar.

— Haideţi, băieţi… Baioneta, băieţi!

Au intrat din nou în pădure, unde adineaori erau inamicii, şi soarele s-a deschis deodată în lumini paralele printre vârfuri, ca într-un vitraliu. Soarele şi cerul, şi tot, sunt impasibile la tot ce fac oamenii aceştia, halucinaţii aceştia.

Mitraliera a tăcut.

— Fug! răcneşte Bocăneţ, întorcând capul spre locotenent.

— Ce este? strigă Comşa ca un surd, fiindcă n-a înţeles.

— Fug! Fuge Friţ! îşi încarcă puşca din fugă soldatul. Fug de baionetă!

Dar altă mitralieră a început mai departe, metodic. Doi răniţi trec rezemaţi, în clătinări stranii, ca doi oameni beţi, împleticindu-se şi rezemându-se de copaci.

Perdeaua de pădure a fost subţire. Din nou luminiş şi din nou gloanţele bâzâind ascuţit ca viespile.

În spate nu mai e nimic: răniţi târându-se şi strigăte în urmă de tot:

— Bran-car-dier! Bran-car-dier!

Ordinul trece din gură în gură.

— Măşti! Săpaţi măşti…

Şi gloanţele se înfig în ţărână, retează crenguţe, sar azvârlite din piatră; capetele cad în piept, unghiile se înfig în pământul care a fost odată darnic şi bun. Peste capete, focuri de baraj opresc rezervele.

Radu Cornşa îşi aprinde ţigara, cât oamenii scobesc măşti, şi e preocupat de o singură grijă: să nu-i tremure mâna.

Dar mâna are mişcări sacadate de păpuşă mecanică.

Seara au fost iar îndărăt. Încă o dată atacul s-a frânt.

Printre soldaţi, s-au amestecat soldaţi necunoscuţi din alt regiment. Artileria românească trage cu puteri îndoite. Peste un ceas trebuie să pornească din nou. Ultima oară, să nu mai vină nici un om îndărăt!

Colonelul îşi netezeşte nervos barba cu mâna stângă, fiindcă dreapta e strânsă într-un bandaj. Maiorul, deşirat şi cu nasul lung, ascultă ordinele fără să înţeleagă nimic. Tot timpul a fost undeva unde nu l-a văzut nimeni. Acum a apărut, îşi freacă nasul şi începe vorbe neisprăvite. Colonelul îl priveşte de jos în sus, îi întoarce spatele.

— Domnule colonel…

— Am zis! Una la mână… N-ascult nimic! Ai înţeles, domnule maior? N-ascult nimic!

— Domnule colonel…

Maiorul păşeşte răşchirat în urma colonelului, gesticulând cu braţele lungi.

Colonelul nu-l ascultă. Se opreşte înaintea căpitanului Pleşea, care-şi numără oamenii, îi pune mâna bandajată pe umăr:

— Iubite Pleşea…

— De ce, domnule colonel? Datoria! Nimic decât datoria…

Se întoarce la numărătoarea lui: prezent! prezent! mort! rănit! mort! mort…! mort! prezent! dispărut! rănit! rănit!

Când la sfârşit, se duce şi îl ia pe Radu Comşa de braţ:

— Să mergem acum la Ghenea! Înainte de a-l ridica…

Păşesc peste o movilă de cartuşe răsturnate, de unde un sergent împarte alte muniţii. Aproape s-a întunecat.

Ghenea e întins pe o brancardă. Alături, căpitanul Ionescu, mort, cu pieptul spart, cu tunica descheiată, lăsând să se vadă sângele care-a udat toată cămaşa şi a început să se înnegrească. Dar pe obrazul alb, neatins, golit de sânge, stă scrisă o nedumerire: „Ce e aia moarte? Ce e aia obuz? Am mai văzut noi d-ăşte…”

Ghenea deschise ochii. Vrea să surâdă, dar nici un muşchi nu se supune. O schijă i-a trecut prin osul capului, la ceafă.

— Tată Pleşea… vorbeşte încet şi greu, împleticind cuvintele. Eşti şi tu aci… Comşa?

Tace.

Amândoi s-au aplecat s-asculte, fiindcă glasul abia se aude, acoperit de canonadă şi de vaietele altor răniţi.

Un vârf de creangă, o cruciuliţă de brad, cade de sus.

Ghenea încearcă să întoarcă ochii bulbucaţi spre dreapta, unde e întins trupul căpitanului Ionescu, aşa cum a fost adus de sanitari. Nu poate. Jos nu se vede. Capul cade îndărăt.

— Nu te mişca, Ghenea. Spune-ne nouă… Ce vrei tu, Ghenea? întreabă amândoi, aşezându-i mai sus ceafa udă de sânge cleios.

— E Ionescu? Acolo e el?

Amândoi dau din cap.

— Da… De ce?

Ghenea priveşte în sus bradul care, văzut de la poale spre vârf, pare nemăsurat de înalt, în cerul inserării de ireală albăstrime.

— Nu vorbeam cu el… Ştiţi că eram certaţi! Acum aş vrea… dar e imposibil. Acum imposibil…

Căpitanul Pleşea îi mângâie postavul tunicii. Mustaţa sură îi tremură.

— Trebuie să taci… Ghenea! Nici o oboseală… Numai linişte… Acuşi o să te ridice! Vei avea linişte şi, când ai să te întorci sănătos, bem iarăşi din cafeaua noastră… Am să păstrez anume pentru tine… Cafea, ca în vremurile bune!

Ghenea vrea să surâdă la amintirea cafelei lui tata Pleşea; dar surâsul e numai în ochii albaştri şi dilataţi. Muşchii obrazului refuză.

— E curios… tată Pleşea… Comşa. Auziţi? E curios… tată Pleşea… Comşa, auziţi? E curios… nu simt nimic… absolut nimic… fără durere… Numai mâinile nu le pot mişca… nici picioarele… nimic! Uite, vreau să strâng…

— Ghenea, te-am rugat să taci! vorbeşte cu asprime căpitanul Pleşea, punându-i mâna care spânzura pe marginea brancardei la loc, pe piept.

— Să tac? Ascultaţi? Vreau să vă rog ceva… Pe tine, tată Pleşea, şi Comşa, pe tine… Am mai vrut o dată… Ascultaţi? Dacă nu scap…

Ghenea închide ochii. Ce vede el acolo nu e în puterea nimănui să mai vadă.

— Dacă nu scap, am să vă rog pe voi… Ascultaţi? Eu am un copil. Am avut odată o dragoste… Ascultaţi? Nu ştie nimeni… Ea n-are să spună niciodată… N-are să îndrăznească… Săracii nu îndrăznesc… Ascultaţi? Comşa, auzi? E o fată săracă… nu trebuia… Am un copil. Şi voi, dacă nu scap, am să vă rog pe voi… Ce spuneam? Da! Ea n-are să spună. Înţelegi, tată Pleşea? Comşa, m-ascultaţi? Ce-au să facă de-acum, singuri? Am fost o canalie… Nu trebuia… Comşa! Eu am un… Ce spuneam? A fost odată un mic copilaş! Nu asta… E cântec ăsta… Ce spuneam? Să-i scriţi voi, să vă duceţi voi la dânsa… Ascultaţi? Imposibil. Ce spuneam? A fost odată un mic copilaş… Imposibil! Nu-mi amintesc… Pleşea, Comşa, de ce-au tăcut tunurile? Au tăcut acum…

Ochii căpitanului Pleşea şi ai lui Radu s-au întâlnit cu acelaşi gând. „Tunurile n-au tăcut, bat încă mai tare. Daca nu le aude, înseamnă… Şi dacă moare, n-are să ştie nici-odată nimeni unde să le scrie, unde să-i caute…”

Plecaţi deasupra, aproape în genunchi, aşteaptă. Dar locotenentul Ghenea nu mai clipeşte, întins acolo cu faţa în sus. Numai din ochi îi curg lacrimi mari. Care se rostogolesc încet de o parte şi de alta, până acolo unde e sângele baltă.

— Ghenea… Auzi? Ghenea!

Îi scutură amândoi, dar capul se clatină moale pe căpătâiul brancardei.

Numai lacrimile continuă, mari, mute.

Căpitanul Pleşea îi desface tunica. Ascultă. Casca i-a căzut jos, şi căpitanul cu tâmplele sure ascultă inima, care era tânără şi s-a oprit. Nu mai respiră şi totuşi plânge, regretul ireparabil, dus dincolo de moarte.

Când s-a ridicat, căpitanul Pleşea păşeşte undeva spre întunericul de sub brazi, smulgându-şi un nasture de cât îl răsuceşte. Radu Comşa fărâmiţează în dinţi o bucată de scoarţă de brad. Nu ştie când a luat-o şi de unde.

Dar peste cadavrul căpitanului Ionescu nimeni nu s-a plecat. Se urcă numai furnicile roşii. Şi noaptea i-a împresurat acum pe toţi; iar o creangă lată de brad se clatină încet, ca o apărătoare pentru somn lung.

— Bran-car-dier! Bran-car-dier!

Când au pornit din nou în noaptea pădurii de unde n-au fost strânse încă toate leşurile, un reflector îi primeşte orbindu-i cu lumină verzuie. Radu Comşa a văzut o clipă deşirându-se peste păduri, peste gropi, peste oameni, târându-se pe brânci, peste tot ce e ireal şi totuşi aievea, a văzut deşirându-se halucinaţia lui Mucenicu, pasărea înălţată în cârligele ghearelor de fier, să caşte ochii fără număr şi fără îndurare, sticloşi, de vis rău.

În lumina rece, erau însă numai alţi şi mereu alţi viermi târându-se unul lângă altul; mereu lunecând şi mereu căţărându-se.

Lumina s-a mutat încet…

Toţi bâjbiie iarăşi numai în întuneric, dar ochii se întorc hipnotizaţi acolo unde proiectorul tremură deasupra unui punct şi caută ca un deget într-o rană. Coboară de sus candela unei rachete. Din nou se distinge în flacăra sulfuroasă, ireal de aproape, fiecare spinare încovoiată şi fiecare armă. O mitralieră şi-a slobozit clănţănitul metalic, neaşteptat, de alături; cu tăişuri de aşchii grenade se sparg.

Radu Comşa aleargă de la trunchiul unui copac la altul, răcnind oamenilor cuvinte fără legătură, strigăte care nu înseamnă nimic.

Şi în clipa când îşi spune că o putere ascunsă şi bună, printr-o minune, îl apără încă, ceva i-a trosnit în obraz şi în piept, un vid s-a deschis sorbindu-i suflarea, iar mâinile-au bătut deodată întunericul gol.