Capitolul III.         STRIGOII.

În două zile, Capitala se transfigurase ca după o băutură vrăjită. Îl întâmpină pe Radu Comşa în veşmânt festiv. Cu flori de liliac şi cu ferestre deschise în lumina de cleştar a dimineţii.

Trecătorii nu mai goneau alungaţi de grijile lor mizere. Păreau că au ieşit în soare numai pentru plăcerea soarelui. Mersul şi gesturile nu mai aveau nimic din osteneala sângelui sleit şi acru. Pluteau imponderabile. Privirile se întâlneau fără indiferenţa dintotdeauna. Se recunoşteau oa-meni care nu s-au văzut niciodată. Se înţelegeau din ochi cu o fericire complice:

— Prietene, nu e aşa? O minune soarele acesta!

Iar femeile se prelingeau pe lângă vitrine, cu mlădieri de feline dezmierdate.

Radu Comşa îşi târî iarăşi mocnit paşii prin sălile Palatului de Justiţie, vânturate de curente; pledă câteva procese fără însemnătate; reluă colinda prin cartierele mărginaşe.

Dar primăvara biruia şi aci.

Din gunoaie şi din smârcuri dispăruse urâţenia trivială. Un cireş alb, plecat peste marginea unui gard, era destul să pavoazeze o înfundătură până ieri cangrenată. Se căscau în lături ferestre care-au fost ferecate luni de zile, alungând cocleala unde a hibernat mizeria.

Cerşetorii arboraseră cârpe noi şi mai puţin zdrenţuite. Nechezau gloabele cotiugarelor scuturându-şi pielea pustuloasă întinsă pe ciolane, adulmecând cu nările în vânt cine ştie ce îndepărtată înviere a pajiştilor. Îi treceau printre picioare haite de câini fugărindu-se după o căţeluşă periată, spălată şi mătăsoasă, scăpată dintr-o curte aristocrată, cu panglică şi zurgălău la gât, ademenită de amoruri proletare, ca fiica împăratului îndrăgostită de ciobanul neîmbăiat.

Radu Comşa citi pe tăblia albastră a unei străzi un nume care îi spunea ceva.

Se trudi să-şi amintească, lăsându-şi paşii agale printre zăplazuri cu grădini scufundate într-o tăcere provincială. I se alătură deodată numele de alt nume şi de o întâlnire.

Într-o seară, cu un an în urmă, cunoscuse un om dintre acei despre care ceilalţi oameni vorbesc întotdeauna cu o superstiţioasă rezervă de respect amestecat cu teamă. Un om care dezlănţuise furtuni, luptase cu legile ţării, ispăşise răzvrătiri în temniţă.

Acum se ţinea departe de foştii tovarăşi. Se spunea că lucrează la o operă ce va însemna epocă, închis într-o bibliotecă, unde multe tomuri poartă omagii frăţeşti ale celebrităţilor revoluţionare din toată Europa.

Radu Comşa pornise întovărăşindu-l pe stradă; ca să-i vorbească înfierbântat despre prefacerile ţării, despre chinul sufletesc al celor scăpaţi din război, despre „generaţia de sacrificiu”, cum se spunea atunci, şi alte cuvinte mari care pluteau în aer şi îi erau, în vremea aceea, cu deosebire scumpe. Ieronim Pacu ascultase, fără ca Radu Comşa să-i poată descifra ceva în figură, fiindcă în sfârşitul acela ceţos de februarie, seara era umedă şi „veteranul revoluţiilor” de odinioară îşi înfăşurase partea de jos a obrazului într-un şal de lână; iar partea de sus, cu ochii şi fruntea, o păstra ascunsă de o pălărie neagră cu boruri uriaşe, adevărată pălărie de conspirator, cum mai fabrică numai Italia pentru briganzii filmelor.

În mijlocul unei fraze, Ieronim Pacu îl oprise:

— Mă ierţi, tinere! Foarte interesant ceea ce spui! Dar pierd tramvaiul… Când vrei să continui, treci pe la mine. Îmi face plăcere, oricând!

Se căţărase pe scara tramvaiului, făcându-şi loc cu coatele în mantaua păroasă, prin plebea remorcii.

De acolo, îşi adusese aminte şi îi strigase, plecat peste bara platformei, strada şi numărul unde să-l caute.

Radu rămăsese la piciorul felinarului, dezamăgit. Veteranul revoluţiilor se arătase prea puţin pasionat de gândurile care îl munceau pe el şi încă pe atâţia alţii, atunci…

Acum, poate îl va ajuta să se regăsească.

Îşi amintea strada, nu-şi amintea numărul. Întrebă la o tutungerie. Vânzătoarea îl informă, serviabilă:

— Numărul treizeci şi şase. Pe dreapta… O casă cu vi-traj. Domnul Ieronim cumpără întotdeuna tutun de la noi. Tutun de pipă! Luaţi seama la câini…

Într-adevăr, în portiţă, printre zăbrele, îşi arătară colţii doi câini de stână, apărând cu vrăjmăşie patetică domeniul veteranului revoluţionar. Descoperi un buton de sonerie. Apăsă cu timiditate. O slujnică vioaie, în strai ardelenesc, deschise, poruncind câinilor să tacă.

Dulăii se liniştiră brusc şi începură să miroasă oaspele prietenos, dând din coadă. Slujnica îl privea drept în ochi, cu o urmă de râs. Venise cu râsul acesta din casă, unde probabil se întâmplase, ori povestea cineva, ceva foarte hazliu.

Radu Comşa scoase cartea de vizită, recunoscând că deocamdată nici câinii, nici slujnica n-au sumbră înfăţişare de conspiratori.

Fata şovăi în capul scărilor, dacă să-l poftească înlăuntru ori nu.

— Adăstaţi să vâăd cie dziece duomnul! N-aveţi tiamă… Nu muşcă, numai gura ie ghie dânşii, tune-i drac, că mâncă die pomană!

Slujnica nu intră în casă.

Merse în grădină, unde, în picioare, la o masă, un bărbat în vestă de lână cu mâneci geluia o scândură. Radu Comşa crezuse că e un dulgher. Omul lăsă gealăul jos, se uită la cartea de vizită, se uită la Radu Comşa, care aştepta în capul scărilor. Se vede că nici numele, nici figura vizitatorului nu-i spuneau nimic.

Făcu un semn, resemnat:

— În sfârşit! Pofteşte-l, să vedem ce vrea…

Slujnica îi deschise portiţa grădinii şi o tuli în casă, unde avea de sfârşit râsul.

Îndată se auziră alte glasuri de femei şi un chiot de copil, în antreul cu geamlâc…

Ieronim Pacu nu mai păstra nimic din gravura bărboasă de pe vremuri, aşa cum îl înfăţişau foile muncitoreşti: într-o temniţă, sub o fereastră cu gratii şi cu un ulcior de lut alături, sau repezindu-se, cu pieptul desfăcut, într-o barieră de baionete.

Radu Comşa văzu un moşneag robust, cu fruntea osoasă şi lată, cu barba potrivită scurt şi sură, ca un autentic dulgher.

Îl invită să se aşeze pe banca de lemn, cu spătar.

Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scândură, ferind din cale un metru galben, articulat, de meseriaş.

Îşi aminti acum capul lui Comşa; semnele lui din obraz nu se uitau uşor.

— Aşadar, ai venit? Vorbi, potrivind două scândurele cap la cap şi trăgând o linie. Te-am aşteptat… Unii îmi bat la uşă a doua zi… Cei mai nerăbdători! Alţii după doi ani… Cei care ştiu să aştepte… Dar tot pe aci trec…

Se opri să reteze cu un ferăstrău îngust capătul scândurii. Radu Comşa gândi că, după vorbă, după privire şi toată înfăţişarea, e din neamul oamenilor cu bunătatea posacă; oameni care intimidează copiii şi plictisesc femeile.

— Aşaaa… Bun! Se adresă scândurii retezate.

Pe urmă, întoarse ochii verzi-cenuşii spre musafirul de pe bancă.

— Dragă tinere, te rog spune-mi ce te aduce la mine! Nu lua seama la ce meşteruiesc eu aici… Când lucrez, ascult mai bine. Munca e neplăcută numai când e obligatorie!

Îşi ridică mâneciie vestei de lână, dezvelind braţe musculoase şi albe. Rotunji muchiile scândurii.

Radu Comşa pomeni seara în care l-a cunoscut, cu doi ani în urmă. Descoperi cuvinte de ironie amară, pentru a zugrăvi crud deosebirea între naivitatea avântată cu care îi vorbise atunci şi tristeţea cu care a venit să-i vorbească astăzi.

Ca să fie mai bine înţeles, povesti de la început. Satul, anii de şcoală, războiul, până la mizeria morală din care se ridica şi cădea atras îndărăt…

— Ştiu! grăi Ieronim Pacu, strângând linioarele metrului, după ce măsurase şi punându-l alături. E fenomenul fatal, de câte ori transferul de clasă s-a făcut brutal. Rămâi izolat! Ai părăsit pe unii şi încă nu te primesc ceilalţi…

Începu să bată două scândurele într-o stinghie îngustă, alegând ţintele dintr-o hârtie vânătă de băcănie şi ţinându-le, între buze, pe cele potrivite.

Radu Comşa istorisi cum tot ce-a încercat n-a izbutit. Cele mai generoase hotărâri stau sub prăbuşiri.

Ieronim Pacu potrivi atent alte două scândurele. Acum se vedea că înjghebează pereţii laterali ai unei cutii.

Rosti, după ce scoase ultimul cui dintre buze:

— Ştiu! Dar cel mai bun mijloc pentru a contribui la fericirea universală e ca fiecare să înceapă prin a şi-o face pe-a lui proprie. Goethe a spus-o!

Radu Comşa evocă amintirea epocii de îndată după război, când mulţi ca dânsul, întorşi din şanţuri, se arătaseră cu atâta însufleţire gata să-şi ofere tinereţea, pentru a realiza o primenire a lumii. Suflu ce a cutreierat toate ţările după vărsarea de sânge şi acum pretutindeni pare că s-a înfundat în smârcuri.

Ferăstrăul reteză alt cap de scândură. Ieronim Pacu îl ridică de jos. Scutură făina de lemn de pe mâini.

— Ştiu! vorbi. Sunt împrejurări când egoismul tău coincide cu o emoţie generală. Atunci crezi că devii martir pentru un bine general! De fapt, nu săvârşeşti decât ceea ce îţi dictează acest egoism!

— Unul câte unul, continuă Radu Comşa, au renunţat. Mulţi nici n-ar vrea să-şi amintească ce-au hotărât odată. Li se par copilării fără urmare. Exaltările unei nopţi, sub impresia alcoolului, de care a doua zi roşeşti.

Ieronim Pacu tăie două stinghii subţiri, le netezi, bătu un fund la cutie.

— Ştiu! E o regulă generală ca existenţa agitată a martirilor să sfârşească în pacea confortabilă a sinecurelor!

Şi acum, Radu Comşa se găseşte într-o izolare desăvârşită. De unde a plecat, nu se mai poate întoarce. Spovădui ce i s-a întâmplat în satul Hârtoape.

— Ştiu! Dovedi că ştie şi de astă dată, monoton şi nesurprins de nimic, Ieronim Pacu, alegând un lemn rotund şi trăgând cu creionul semnul unei rotiţe. Am spus adineauri că acesta e riscul transferului de clasă prea brutal! Când un individ evadează dintr-o clasă şi nu s-a situat încă temeinic în alta, are motiv să se dezoleze… Constată în jurul lui o desăvârşită indiferenţă! O natură mută, tovarăşi cu care legăturile sunt numai exterioare; aceasta este marea solitudine socială! Aceasta cred că e suferinţa dumitale…

Radu Comşa mărturisi că la această suferinţă caută as-tăzi un leac… Un sfat. Sunt alţii care vor fi trecut şi dânşii pe aci.

Veteranul revoluţiilor tăcu un timp, până ce isprăvi patru rotiţe. Începu să le dea găuri cu un burghiu.

— Inteligenţa n-are nevoie de complici! declară laconic şi continuă să sfredelească găurile, suflând ca să împrăştie tărâţele de lemn.

Când sfârşi, ridică ochii la o cuşcă atârnată deasupra, în creanga mărului înflorit. Îndreptă o cupă de porţelan şi mustră sticletele dinăuntru.

— Iarăşi ţi-ai vărsat apa? Acum rabdă, fiule, până şi-o aduce aminte de tine Veronica!

Radu Comşa crezu că Ieronim Pacu l-a uitat, cum uitase Veronica sticletele.

Răsucea între degete o spirală de geluitură, cu miros plăcut şi umed de brad.

Dar Ieronim Pacu nu-l uitase. Îşi dădu uneltele la o parte:

— O clipă numai şi am terminat!

Aşeză osii de lemn în rotiţe, prinse cutia deasupra: pe masă apăru un cărucior de copil.

— Pentru nepotu-meu! lămuri. Cam rudimentar, dar în definitiv plăcerea a fost pentru mine să i-l lucrez! Pentru plăcerea lui se poate cumpăra altul de fabrică, perfecţionat şi mai arătos.

Îşi scutură praful de lemn şi aşchiile de pe vesta de lână. Se rezemă de masă, cu spatele spre căruciorul alb şi cu faţa la Comşa.

Ca un lucrător care şi-a sfârşit treaba şi are acum vreme de palavre, aprinse o pipă scurtă.

— Şi ai venit, aşadar, la mine, cum fac toţi! Ia să mai trec pe la moşneag! El trebuie să aibă pregătită vreo soluţie… El e negustor de himere. Îmi mai poate ogoi amarul cu dulceaţa cofeturilor sale serafice… Mărturiseşte dacă de fapt nu te-a îndemnat să vii la mine acestea?

Ieronim Pacu zâmbi cu melancolică îngăduinţă pentru această faimă de rebel şi pentru rolul lui de duhovnic.

— Cunoşti un cuvânt al lui Rouget de l'Isle, tinere Comşa? „Ça va mal, on chante Marseillaise” spunea la bătrâneţe, în zilele revoluţiei din iulie. Nu sunt ca moşneagul Rouget de l'Isle! De câte ori aud cântând Marsilieza, nu ciulesc urechea, cum fac caii de circ când au ajuns la saca şi trec pe lângă o fanfară… Dar nici nu spun că ça va mal! Spun numai că tinereţea trebuie să cunoască şi aceasta. Să treci şi pe aci. Să te muşte puţin viaţa! Unele fructe sunt mai gustoase când au fost ciugulite de păsări. Tinereţea nu cunoaşte fericirea îndoielii… Crede că lumea a fost creată ca să fie dărâmată şi reconstituită după o nouă sinteză. Crezi în idei! Te oferi să mori pentru ele! Dar ideile nu sunt nici bune şi rele, prin ele însele. Depind numai de emoţia care le animează. Şi temperamentul tău decide soarta lor! Mai târziu, abia descoperi tragicul dintre ideea pe care ţi-ai făcut-o despre tine şi realitatea la care ai izbutit. Îmi vorbeşti de fericirea generală? Dar, tinere, fericirea n-o putem da nimănui cu de-a sila! Dacă n-o vrea, nu-i trebuie!

Ieronim Pâcu pâcâi din luleaua scurtă. Privi în gol. Pe urmă, se mişcă să aşeze bucata de zahăr între gratiile cuştii, de unde sticletele o rostogolise ciugulind.

Se întoarse spre Comşa, privindu-l cu ochii buni:

— Uite, cu acest sticlete sunt foarte bun prieten. Nu e aşa, Stik, că suntem foarte buni prieteni?

Pasărea pestriţă piui, scuturându-şi aripile şi rostogolind cu o lovitură de plisc, din nou, cubul de zahăr. Ieronim Pacu îl dojeni, iar drept pedeapsă îi lăsă zahărul în cojile de seminţe şi în murdărie.

Continuă:

— Pe acest amic îl văd într-o zi zburlit şi supărat, nevoie mare! Nu se atinsese de cânepa lui, nici de zahăr, nici de apă… Gogea ca o victimă a infamei reacţiuni încarcerată într-o fortăreaţă politică: Bastilia, Vaţ sau Petropavlovsk… Şi îmi vine deodată un gând: „Bine, moşneag caraghios şi incorigibil revoluţionar! Tu, care ai făcut atâta scandal pentru libertate, cum poţi ţine captivă o nevinovată pasăre care a fost creată să se zbenguie în tufişul grădinilor şi să ţiuie în libertate, cât o ţine gura?” Aceasta mi-am spus şi m-a cuprins o mare ruşine pentru asemenea inconsecvenţă, pe care n-o observasem până atunci… Deschid cuşca, să-i dau libertatea, adică fericirea… Ca un imbecil, la început nici nu voia să iasă! L-am scos cu de-a sila. A trebuit să-l alung! Zboară pe-o creangă, de aci pe acoperiş, pe coş. Nu-i venea că creadă. În sfârşit dispare. Îl salut: „Adio, fiule! Şi poartă-ţi libertatea sănătos!” Pe urmă, îmi văd de lucru, frecându-mi mâinile, cu conştiinţa împăcată că am săvârşit o faptă bună! La masă, povestesc noră-mi fapta mea caritabilă, eu cu dânsa stau, fiu-meu a murit în război! Cu dânsa şi cu nepotu-meu. Îi auzi?

Ieronim Pacu se opri să asculte glasul copilului şi al nurorii, în antreul cu geamlâc.

Zâmbi, ca un adevărat şi simplu bunic.

— Noră-mea, mai realistă, ca toate femeile, se arată mai puţin entuziasmată de bravura mea, decât mă aşteptam. Zice: „Ai făcut rău, tată… Are să dea peste el vreo pisică.” Mi-a stricat toată bucuria… Când citeam, îmi fugeau ochii de pe rânduri… Mă frământa mereu remuşcarea: „Moşneag nebun ce eşti, aşa ai înţeles tu să faci fericirea unei vietăţi care venea atât de delicat să-ţi ciupească în palmă seminţele? La aceasta ţi-a folosit toată înţelepciunea învăţată din cărţi şi din experienţă?” Toată ziua am fost indispus… Nu se prindea lucrul de mine. Am pornit-o în oraş. M-am întors posac. În prag, seara, mă întâmpină nepotu-meu cu glasul tăiat de emoţie: „Bunicule, s-a întors sticletele înapoi!” Am alergat să văd minunea… Sticletele ciugulea liniştit din seminţe… Şi văd pisica vecinului, pe acoperişul bucătăriei, cu ochii sticlind. Îl pândea încă… Mai cuminte sticletele ca mine! Şi te gândeşti cu câtă nedreptate se spune că nu există cap mai sec ca al sticletelui! Dragă tinere, nici fericirea individuală a aproapelui, nici cea general-socială, nu stă în puterea noastră să o procurăm. Fiecare viaţă e delimitată de un cerc invizibil, ca cel tras de vrăjitori la sălbatici, peste care omul nu poate păşi… N-ai drept să-l împingi spre necunoscutul unde nici tu nu ştii ce-i aşteaptă, dacă nu te-ai învrednicit din vreme să-l prevezi şi să-l pregăteşti!

Ieronim Pacu scutură pipa şi îşi netezi, cu latul palmeî, fruntea osoasă şi pleaşă, cu un gest rămas de bună seamă din vremurile când avea chică de conspirator.

— Aud că circulă pe socoteala mea tot soiul de basme… Că stau închis şi lucrez la o „operă capitală”. În fine, tot soiul de asemenea fantasmagorii. Tinere Comşa, toate acestea sunt născociri. Aş spune: calomnii! Am un nepot. Am datoria să-l cresc şi să-l fac om întreg, să-i pregătesc fericirea lui individuală. Aceasta încerc! Nici nu râvnesc la altceva. Am început să urăsc şi sfinţii. Sunt pacostea omenirii! Aceştia nu cunosc ce înseamnă îndoiala. De aceea sunt rigizi, inumani şi nu surâd niciodată. Certitudinea e severă şi intolerantă! Viaţa sfinţilor şi a eroilor e foarte frumoasă în cărţi. Dar nu se aminteşte oare, chiar în acele cărţi, că, bunăoară, după moartea unui om de sfinţenia sfântului Francisc din Assisi, oamenii s-au ucis deasupra sicriului, ca să-şi smulgă unul altuia cadavrul? Gândeşte puţin la tâlcul unui asemenea deznodământ. Le aminteşte toate acestea, îmi pare, un om de duh şi încă tânăr: Maurois! Şi să mă întorc la mine… Ce-am făcut, ce-am trăit, ce nădejdi ale altora am dezamăgit, nu importă! Nici nu-mi pasă şi nici nu vreau să mă socot renegat! Animalul nu poate evada din real în ficţiune, fiindcă n-are imaginaţie. Omul însă cunoaşte această evadare, în ideal, în dorinţă, în Dumnezeu, în artă, în socialism, în revoluţie, în iubire, în nemurire… Imaginaţia îi creează alte realităţi. Mi-a creat şi mie! Am crezut în ele! Au crezut şi alţii. S-au risipit. Ne-am risipit fără a lăsa în urmă decât vorbe, vorbe… Mă dezinteresează acum! Dacă mi-ar mai fi îngăduit să folosesc limbajul de altă dată, aş spune că la sfârşitul vieţii priveşti la închipuirile tale de odinioară, ca la fluturii prizonieri într-un bloc de gheaţă… Sunt morţi, congelaţi, şi totuşi numai moartea şi gheaţa îi mai conservă… Dacă sufli deasupra, să topeşti peretele de gheaţă, nu mai rămâne decât un mototol. O vâscozitate… Îmi pare că vorbesc prostii… Mă ispiteşte din nou limbajul foiletoanelor… Acum, te rog să mă ierţi! Mă aşteaptă nepotu-meu să-i duc acest vehicul primitiv…

Ieronim Pacu scutură pipa pe marginea mesei, o puse în buzunarul vestei de lână şi îl întovărăşi pe Radu Comşa până la portiţă, ducând în mână căruciorul de scânduri.

În uşa verandei apăru un copil cu şorţ alb. Când văzu jucăria, ridică mâinile în sus de bucurie:

— Bunicule! Dă-l mai repede, bunicule…

O doamnă cu părul spic lăsă lucrul alături, fericită de fericirea copilului.

Radu Comşa trecu pe lângă fereastra deschisă, unde se vedea un perete întreg îmbrăcat cu rafturi de cărţi: tomurile cu omagiul revoluţionarilor faimoşi în toată Europa.

„E un moşneag nerod. S-a zaharisit!” îşi repeta Radu Comşa, întorcându-se pe strada cu grădini provinciale, unde nu străbătea larma Capitalei şi unde o pisică traversa în vârful labelor, fără nici o grabă, fiindcă vehiculele se rătăceau arar pe aci.

Înserarea cobora albastră. Becurile nu se aprinseseră.

Era ceasul când aerul primăverii e dureros şi oamenii păşesc extenuaţi, după o risipă de desfătare prea mare.

Perechile treceau la braţ, în haine de culori deschise, cu mersul languros, căutându-şi în ochi. Glasurile şoptite aveau mlădieri de suspin. Buzele multora erau atât de aproape, încât ştiai că acuşi, în casă ori într-un colţ mai umbrit, vor sfârşi în sărut.

O femeie îl privi venind, cu un surâs de îmbiere, căci Radu Comşa era înalt şi zvelt încă. Dar când îi văzu cicatricele din obraz, întoarse capul şi traversă pe celălalt trotuar.

Ajunse la capul Podului. Trăsurile şi automobilele se întorceau de la Şosea, agale. Unii îşi uitaseră, braţul după mijlocul femeilor. Ochii nu vedeau strada; privirea trecea peste oameni, arbori şi ziduri, cu altă nălucire rămasă în pupilă. Liceeni în culorile vărgate ale echipelor, cu genunchii goi, veneau în cete gălăgioase de la câmpurile de sport.

Într-o trăsură, trecu Zoe Vesbianu, cu un tânăr în pardesiu cenuşiu şi pălărie moale. Îşi uitase degetele în mâna lui. Nu întoarse capul când Radu Comşa salută.

Nu-l recunoscuse.

Pe urmă, chiar pe lângă bordura trotuarului, filă alt automobil, de roşul sângelui închegat, condus de Luminiţa, plecată pe volan. Alături, o nursă cu bonetă de dantelă albă ţinea un copil pe braţe. Radu Comşa strânse pumnii în fundul buzunărilor, până când unghiile se înfipseră dureros în carne.

Străbătu mai departe Calea Victoriei printre mulţimea înaintând în pas de menuet, în începutul vioriu de înnoptare, când becurile şi vitrinele răsfiră lumini încă prea timpurii.

Observă că aproape nici un trecător nu e singur: un bărbat, o femeie; o femeie, un copil; doi prieteni, două femei…

Primăvara nu-i lasă să se închidă în singurătatea lor ostilă dintotdeauna. Bucuria fără pricină se cere împărtăşită; fiecare caută un prieten, un necunoscut, să devină confident, un braţ în care să se reazeme cald.

Mulţi, desigur, vor trece peste o săptămână cu indiferenţă şi plictiseală unii pe lângă alţii. Acum se simţeau atraşi de puteri tainice, se descopereau mai buni, îşi găseau unul altuia farmec pe care nu l-au cunoscut şi de care se vor mira mâine, cu pudică ruşinare că şi l-au putut atribui reciproc într-o inexplicabilă amăgire.

Radu Comşa grăbea pe marginea trotuarului, atins de roţi, împroşcat de strigătul birjarilor şi insultat de interjecţiile agresive ale claxoanelor.

Pe bulevard, se opri din mers. I s-a părut că l-au privit, sleiţi şi indiferenţi, ochii cuiva, cunoscuţi. Da! Ochii lui Titel Iliescu. Era rezemat de bara unei vitrine şi poate că îl privise fără să-l vadă.

Cu barba de trei zile, cu gulerul neschimbat, cu pleoapele grele, se cunoştea că s-a oprit acolo fără să ştie de ce, aşteptând nu ştia pe cine.

Radu Comşa se rezemă şi dânsul, alături, pe bara de alamă.

Celălalt îi făcu loc fără să-l observe, cu gândul absorbit aiurea.

Acum se vede ce priveşte. Radu se înşelase când crezuse că ochii aceia s-au oprit asupra lui, că l-au văzut.

Titel Iliescu se oprise pentru altceva.

Privea un câine, întins la intrarea unui gang, lingându-şi pielea roşie, mâncată de râie.

Din când în când, câinele se odihnea, clănţănind din dinţi şi tremurând. Pe urmă, începea altă porţiune de piele, strâns numai în mizeria lui, fără să ridice privirea la trecători. Un rândaş, cu şorţ albastru, îl izbi cu piciorul, intrând în gang. Câinele fugi grebănos şi şchiop, sub o vitrină. Se întoarse, când socoti că primejdia a trecut. Se simţea în gura gangului la un adăpost al său, cucerit, unde revenea cu încăpăţânare, cerşind cu ochii lăcrimoşi să fie lăsat în pace.

Era atâta mizerie tragică în înfăţişarea animalului lingându-şi rănile dezgolite de păr, până la carnea vie şi dezgustătoare, încât lui Radu Comşa îi fu mai multă milă de câine decât de fostul prieten care, în această seară voluptuoasă de primăvară, nu găsea altceva pe ce să-şi odihnească privirea.

Îi prinse braţul. Titel Iliescu ridică ochii opaci. Fu numai un început de surpriză, îndată împotmolit.

— Priveai şi tu? întrebă lânced, fără mirare, ca şi cum s-ar fi despărţit de ieri, nu de atâţia ani.

Şi îndată se hotărî cu energie:

— Hai să bem un şpriţ!

Alături, se afla o bodegă. Titel Iliescu intră înainte. Arătă energie doar cât comandă o sticlă de vin; nerăbdare doar până băiatul o desfundă. Dădu pe gât două pahare, unul după altul. Întinse o hârtie băiatului.

— Ia de la prăvălia de-alături un guler moale, treizeci şi şapte! Repede, până nu se închide…

Pe urmă, turnă alt pahar. Îl goli. Se răsuci pe scaun, rezemându-se cu creştetul în perete şi privind ţintă rafturile cu sticle.

Băiatul aduse gulerul învelit în hârtie subţire. Titel Iliescu îl vârî în buzunar, fără să-l desfacă şi să se uite la el. Sorbi alt pahar. Nu-şi şterse buzele ude. Făcu un semn mut cu degetul băiatului să schimbe altă sticlă.

Radu Comşa nu-şi putea desprinde ochii de la prieten, cu senzaţia de groază a unui om care asistă de pe mal la înecul altui om.

Nu mai rămăsese nimic din chipul cu trăsături fine, din ochii cu limpezimea bună. Un obraz puhăvit, cu pungi tumefiate sub pleoape, cu vinişoare vinete străbătând pielea. Şi muţenia aceasta, indiferentă şi absentă!

— Tu nu bei? tărăgăni cleios prietenul. Bea! Eu abia după două sticle încep să simt că trăiesc… Numai după două!

Aprinse o ţigară. O zvârli. Era umedă. Ceru alt pachet.

Când aprinse, uită chibritul în mână până ce-şi arse degetele.

Îl aruncă, fără să tresară, ca şi cum pielea fusese insensibilă flăcării. Fuma cu ţigara spânzurată în colţul buzelor şi cartonul lipit pe buza de jos.

— Titel! începu Comşa.

— Hm? Mormăi prietenul cu gura închisă, umplând amândouă paharele deşarte şi întorcându-se să privească rafturile cu sticle.

— Ascultă, Titel!

Titel Iliescu ascultă cu ochii la dulapul cu butelii, unde se afla lipită o foaie albă, scrisă cu coada condeiului: A sosit vin de Drăgăşani. Numără literele. A, una; s, două; o, trei; s, patru. Total nouăsprezece… Nu, douăzeci şi unu… Nu, douăzeci! Douăzeci; cu soţ! Atunci mâine are să câştige… Trebuie să se sfârşească ghina! Titel Iliescu juca la club, când nu bea. Şi număra literele firmelor, titlurile gazetelor, totaliza numărul birjelor şi taximetrelor, să verifice dacă sunt divizibile prin doi. Atunci era semn bun: avea să intre în venă. Numerele cu soţ îi purtau noroc; cele neperechi prevesteau pasele negre.

Comşa vorbea înainte…

— Eşti nostim, Radu Comşa! Ştii că eşti nostim? Eu, când beau, tac!

Începu să numere îndată literele din numele lui Radu Comşa: R, una; a, două; d, trei… total nouă litere. Nume cu ghinion. Turnă din nou în pahare.

— Bea, Radu Comşa! Acesta nu înşeală niciodată!

Radu Comşa era nemâncat, nu era deprins cu vinul; simţi un adaos de viaţă în vine şi o înduioşare generală pentru prieten, pentru băiatul care servea, pentru patronul care tăia felii de şuncă, pentru el, pentru toată viaţa.

Titel Iliescu deşerta paharul. Turna altul. Se întorcea să termine un calcul complicat; întâi numărul rafturilor, pe urmă numărul sticlelor din fiecare raft, pe urmă totalul general împărţit prin doi.

Radu Comşa văzu că unghiile prietenului sunt netăiate, cu negru dedesubt; avea un buton la o manşetă de-un fel şi la celălalt unul altfel; cămaşă fină, dar murdară; hainele arse de ţigară…

— Ascultă, Titel! continuă Comşa să povestească, în sfârşit, unui suflet ceea ce purta în el de zile şi zile şi ani. Ascultă!

— Radu Comşa, Radule! Războiul a făcut şi altfel de infirmi. Invalizi care nu se văd! N-au rănile afară… Apropie paharul! Ciocneşte şi taci! Eu, când beau, tac! Beau mult şi tac întotdeauna!

Bău, turnă şi iar tăcu.

La mijlocul nopţii, obloanele se lăsară cu vuiet; patronul îşi ceru iertare că închide. Ieşiră, plecându-se pe uşa cu jumătate din tăblia de fier coborâtă.

Radu Comşa vedea oamenii clătinându-se straniu, apropiindu-se şi dispărând. Dar simţea o fericire necunoscută. Titel Iliescu îi prinse braţul.

— Acum nu te las, Radu Comşa! Mergi cu mine…

Radu Comşa nu întrebă unde.

Mergea oriunde.

Se rezemă cu mâna de un perete, cât prietenul îi dăduse drumul să oprească un birjar.

Zidul cu patru etaje îi păru că se clatină sub mână şi se surpă, ca un decor de carton.

Râse singur de această senzaţie. Pe urmă, se uită împrejur ruşinat, să descopere dacă nu l-a auzit cineva râzând singur.

— Mergi cu mine! îl împinse Titel Iliescu în trăsură.

— Unde?

— Ce-ţi pasă!

— Ştii că eşti nostim?

— Taci! Mergem să continuăm, şi să tac!

Aşadar, la cabaret voia să-l ducă? Abia acum a înţeles. N-a mai fost la cabaret de ani. De altfel, de câte ori a călcat el într-un cabaret? Trăsura rătăceşte pe străzi, se încrucişează cu altele, îi inundă o clipă farurile automobilelor. Nu mai ajung? N-a crezut niciodată că Bucureştiul e atât de nesfârşit… Au ajuns! Portarul îl salută pe Titel Iliescu familiar, ca pe-un client cunoscut… Şi garderobiera la fel… Nu, şampanie nu bea! Tot vin… Titel Iliescu face semne mute chelnerilor. Îl servesc toţi, fără să-i mai aştepte comanda. Ştiu ce înseamnă fiecare gest al acestui client statornic.

Dansează o femeie goală, numai cu două cupe de metal la sâni şi o cingătoare, tot de metal, la mijloc.

Are părul negru-albăstriu, retezat liniar pe ochi; ochii lungiţi ca basoreliefurile egiptene. Face, din când în când, semn cu privirea lui Titel, să-i arate că l-a văzut. Toate îl cunosc… Chelnerul întreabă la ureche dacă să servească o sticlă la masa unde e domnişoara Yvonne şi alta la masa unde e domnişoara Katuşka.

Titel Iliescu dă din cap: „Bine! Să servească şi să-l lase în pace!” Apoi dispare. Unde stă atât? Radu Comşa îşi toarnă singur acum. Priveşte cu un surâs de beatitudine alt număr din program. O pereche. Se învârt, fiindcă dansează, ori fiindcă toate îi joacă acum înaintea ochilor? Radu fixează un punct din cortina ridicată. Punctul nu se mişcă. Dar mesele de jos ondulează. S-a întors Titel… E bărbierit şi cu guler curat. Acum Radu Comşa a înţeles ce destinaţie avea gulerul cumpărat la bodegă. Desigur, se afla aci şi un coafor. Îi e milă de fostul prieten. Ar vrea să-i spună cuvinte bune, care să-i îmblânzească durerea ascunsă, cine ştie ce durere… Dar celălalt toarnă, bea şi tace! E cu spatele întors la sală. A venit dansatoarea cea goală. E acum într-o toaletă argintie, cu flori verzi ca algele de mare împletite pe trupul unei înecate. Îl dezmiardă pe Titel sub bărbie; îşi face loc pe genunchii lui. Omul îşi întoarce capul plictisit, îi trece mâna peste umăr, ca să apuce paharul.

— Beţiv! Eşti un beţiv scârbos! îl dojeneşte dansatoarea înfăşurată în alge.

— Sunt un beţiv scârbos! recunoaşte Titel Iliescu, fără să i se clintească un muşchi din obrazul buhăit cu pleoapele pe jumătate închise. Da! Sunt un beţiv scârbos. Ei, şi?

Femeia se uită pe urmă la Radu:

— Şi prietenul tău? Desigur, tot un beţiv. Păcat de el… Ce are la obraz? Numai cu oameni de aceştia umbli!

Titel Iliescu întinde mâna după sticlă. Îşi toarnă.

— Ei, şi? Păcat de prietenul meu… Păcat de mine. Păcat de tine! Păcat! Păcat de noi toţi! Ce-ţi pasă? Nu mai vorbi atât. Lasă-mă în lumea mea. Eu, când beau, tac!

— Beţiv scârbos! îl mustră încă o dată femeia cu o ultimă mângâiere pe bărbie, trecând la altă masă, unde a invitat-o discret un chelner.

Radu Comşa a recunoscut acolo pe generalul Pol Vardaru. E în haine civile. Cu un comandor de marină. Poartă monoclu în arcada sprincenei, părul e alb cu desăvârşire, dar pare cel mai jovial şi satisfăcut om, aşa cum se află înconjurat de femei. Erau trei; cu dansatoarea s-au făcut patru. L-a recunoscut şi generalul Vardaru. Îl cheamă.

— Titel, numai o clipă, mă ierţi? Mă cheamă…

Titel Iliescu face un semn indiferent cu mâna:

— Ei şi? Poţi să pleci, poţi să rămâi! Mi-e perfect egal. Eu beau singur şi tac…

Radu Comşa îşi adună toată voinţa să meargă drept. A răsturnat un scaun. Se întoarce să-l aşeze, dar i-a luat un picolo înainte. Se învârte toată sala. Mesele se depărtează, îi fug înainte; când merge, piciorul depăşeşte distanţa pe care o calculase. Jazbandul urlă. Perechile se răsucesc. Toate acestea îl ameţesc mai mult decât vinul…

A ajuns. Cade pe-un scaun.

Pavel Vardaru îi întinde un pahar de şampanie. Îşi prezintă tovarăşii de masă. Toţi sunt oameni simpatici. Radu Comşa ar putea să jure pentru toţi că sunt oameni fără pereche! Şi generalul Vardaru şi comandorul de vas care vorbeşte femeilor ca într-o tavernă de port, cu numiri pe şleau şi înjurături teribile. Femeile fac haz, privindu-l cu o poftă rea, aţâţată, în ochi.

— Bătrân pirat! i se adresează generalul la fiecare început de frază.

Piratul s-a ridicat să prindă o femeie şi să încheie o socoteală veche, se vede. Dar nu ajunge până la ea. Se leagănă dublu, ca pe-un vas bântuit de îndoită furtună: ruliu şi tan-gaj. A renunţat şi revine turnând o înjurătură de matrod care despică în două catapeteasma cabaretului.

— Bătrân pirat! îl bate generalul Vardaru cu palma pe umăr, plin de admiraţie protectoare.

Femeile chicotesc. Una a pus în capul lui Pol Vardaru o pălărie cu pene.

Generalul schiţează, cu pălăria de indian, un început din dansul scalpului. Ce societate veselă! Radu Comşa n-a văzut niciodată atâta veselie… Pavel Vardaru îşi aminteşte de el, îşi scoate monoclul, privindu-i cu dezaprobare cicatricea gurii. A gândit ceva? Şi-a adus poate aminte de buzele lui Radu Comşa, de odaliscă. Dar n-a rostit nici un cuvânt. Îşi aşează monoclul la ochi şi luptă cu o femeie care-l scotoceşte în buzunar. E prins într-o plasă de serpentine. Când mişcă mâna, foşnesc benzile de hârtie, târâie scrumiere, răstoarnă ceştile de cafea.

Toată sala e panglici de serpentine, verzi, galbene, roşii, acăţate în candelabre, făcând păienjeniş între mese, flutu-rând peste capete.

— Bătrân pirat!

Bătrânul pirat hohoteşte cu glas detunat, care acolo, pe mare, va fi acoperind desigur vuietul elicei. Povesteşte o anecdotă, fireşte, din Marsilia. Are pe fiecare genunchi câte o femeie. Una îi zburleşte părul. Alta se chinuie să prindă în ochi monoclul lui Vardaru. Toţi râd. Toate râd. Toţi şi toate vorbesc deodată.

Pe el l-au uitat.

Radu Comşa se ridică sprijinindu-se de spătarul scaunului. Îşi ia noapte bună! Păşeşte în zig-zag şi râde. A nimerit la altă masă, târând după el o trenă de serpentine… Îşi cere iertare şi râde. Domnii de la masă şi femeia întorc capul. Râsul lui Comşa îi strâmbă prea dezgustător obrazul. Dar el râde. Acum de nimic şi de nimeni nu-i pasă! Toţi sunt oameni admirabili! Titel Iliescu e acolo. El singur nu râde. Toarnă, tace şi bea… Îi toarnă şi lui.

Ochii lui Titel Iliescu sunt cenuşii acum. A alungat altă femeie care-a venit să se aşeze la masa lui. Să-l lase singur! El, când bea, tace! A început numai de două ori să spună ceva şi s-a oprit.

O dată:

— Radu Comşa, socotelile mele sunt făcute. Mai am bani pentru un an… Faites vos jeux! Pe urmă? Pe urmă… Rien ne va plus!

Sfârşeşte cu un gest de retezare, privind o bandă de serpentină legănându-se în candelabrul din mijloc, până ce s-a înfăşurat în jurul unei perechi de dansatori şi s-a rupt. Poate se gândea la cârciumile unde se va târî; poate la alt sfârşit.

Vorbi fără să se uite în ochii celuilalt:

— Radu Comşa… Tu ştii? Am vrut de multe ori să te caut. Pe urmă, m-am gândit că e mai bine aşa… Radu Comşa, îţi mai aminteşti de prietena ta, Zoe? Zoe Vesbianu? Pe Zoe Racliş am iubit-o! E foarte de mult… Acum nu-mi mai pasă. A fost a mea, după ce-a fost şi a ta, şi a altora. După ce a fost a tuturor! Acum nu-mi mai pasă…

Sorbi paharul încet, ca o otravă ucigaşă, dar plăcută.

Târziu, adăugase pentru el:

— Când se încovoaie sub dezmierdarea mâinii, e acum ca o panteră care se ghemuieşte să sfâşie… Eu am iubit altă Zoe! Pe aceea n-are s-o cunoască nimeni. Am omorât-o pe una în cealaltă… Radu Comşa, întinde paharul! Eu, când beau, tac! Acesta nu înşeală niciodată, Radu Comşa, s-o ştii de la mine.

A rezemat tâmpla în palmă. A închis ochii de la spectacolul sălii.

Pleoapele au coborât încet cortina peste ultimul act unde eroina a murit.

Apoi s-a scuturat cu o tresărire, ridicând paharul:

— De aceea, când beau, tac! Tăcerea e singurul mijloc de a nu spune prostii…

De aci înainte, Radu Comşa nu-şi mai aminteşte cum au trecut ceasurile. Jazbandul şi orchestra viorilor se alternau, cadenţând turmentarea în spasmuri epileptice. Oamenii aveau ochii păienjeniţi, femeile părul lipit, cu ondulaţiile desfăcute. Numai chelnerii circulau corecţi, ca dresorii într-un circ de fiare dezlănţuite, veghind la dorinţa tuturor, în fracurile negre, cu piepţii cămăşilor coşcoviţi.

Un alcoolic precoce, la spatele lor, repeta aceeaşi obsesie de examen, în urechile chelnerilor când strigau comanda, în faţa muzicanţilor, parodiind tactul:

— Est vulgus cupidus voluptatum, et şi codem princeps trahit.

Umbla prin sală, cu paharul în mână, împleticindu-se:

— Quidquid oritur quolecumque est, causam habeat natura…

Titel Iliescu răsucea gâtul sticlei în răcitoare, cu fălcile încleştate, cu ţigara lipită de buza de jos.

— Bea, Radu Comşa! Acuşi se face ziuă şi n-avem timp!

Gândurile lui Radu Comşa se împleticeau în convulsii neisprăvite. Un gând se amesteca neaşteptat cu altul, îşi pierdea urma. Totul apărea acum anormal şi totuşi plăcut. Totul se asemăna cu noaptea de la Iaşi, în toiul războiului, la clubul unde l-a dus prinţul Gurii Vorsaghin, şi totuşi e altfel!

Dispăruse noţiunea zilei de mâine, se simplifica tot, se urzeau din ceaţă hotărâri brusce şi eroice, a căror împlinire îi pare acum cel mai uşor lucru din lume. Pe urmă, îl cuprinse din nou mila pentru prietenul care tăcea şi bea. Titel cel cu ochii buni şi atoateiertător de altădată; cel care povestea atât de încântător! Şi Zoe… Cine-ar fi crezut? Toată viaţa e plină de taine. A văzut-o astăzi… Cu un tânăr cu mutra pudrată; o puşlama de dancing, desigur. Şi cu alţii a văzut-o, altă dată. Întotdeauna cu altul, schimbat. Iar acesta de aci stă, tace şi bea.

S-a ridicat să-l sărute îmbălat, pe frunte.

Titel Iliescu îl privi sever:

— Stai liniştit şi bea!

Alcoolicul, ajuns la masa lui Vardaru, închina comandorului de vas:

— Sic navis venerunt… Nu! Pardon! Barbari nostros navibus egredi prohibebant…

Râsul bătrânului pirat acoperi explozia tobei de jazband.

Acum toate se învârt. Se scufundă într-o ceaţă. Dacă mai stă încă o clipă, are să cadă jos.

Cu o ultimă încordare a voinţei, Radu Comşa se roagă:

— Titel, mă înăbuş… Să ieşim… d-a… d-aici…

Titel Iliescu priveşte fix numărul de la garderobă pe care l-a pus pe masă: 17,1+7 = 8, soţ, soţ înseamnă că se curmă ghina.

La uşă, îi petrece alcoolicul sughiţând:

— Hâc! Pardon! Magis mirări se aiebat quod non iam în Asia essent…

Afară, şoferii deschid portierele maşinilor, licitându-se:

— Aci! Liber, conaşule! Liber…

— Mergi cu mine! Hotărî cu autoritate Titel Iliescu. Mişcarea îţi face bine!

Şi sever, cu mustrare şi compătimire:

— Nu ştii să bei!

Radu Comşa îşi dă toate silinţele să calce drept. Strada şalupează. E acum o stradă dintr-un tablou dinamist: etajele cresc, scad, faţadele se apropie, felinarele au urcat la al treilea rând, coboară şi s-au topit.

Strada înaintează cu el.

— Nu pot… Lasă-mă! Se rugă, aşezându-se pe o treaptă, cu pălăria în mână.

Titel Iliescu îl priveşte cu milă şi cu dispreţ.

— Bine! Am spus că nu ştii să bei! Te duc la o trăsură…

Îl trage de umărul hainei să-l ridice. A găsit ceva mai bun decât o trăsură.

O femeie.

— Ia-l la tine… Sau la el… Cum vrei!

Femeia îl ia în posesiune cu autoritate.

Titel Iliescu le întoarce spatele şi se depărtează spre capătul străzii, încet, ca un om care n-are ce face cu restul nopţii.

S-a mai întors să-i privească din urmă. Apoi dispare la colţ, cu ţigara stinsă, lipită de buze, bătând cu bastonul în marginea de granit a trotuarului. Femeia luptă să-l târâie pe Radu Comşa. E beată şi dânsa, dar mai puţin. Şi ea, în orice caz, e deprinsă.

Are sprincenele îmbinate, sânii enormi, disproporţionaţi cu restul trupului slab. Strânge bărbatul aproape, încălzin du-i mâna subsuoară, unde e umedă de sudoare.

Radu Comşa s-a dezmeticit puţin.

Se uită din când în când la obrazul femeii; îi pare cunoscută figura de undeva, sub pudra groasă, cu buzele roşii, văpsite fără măsură, peste conturarea lor firească.

Amândoi se bălăbănesc, în norii măturătorilor. El vrea să meargă într-o parte, dânsa îl târâie în alta. Vorbeşte răguşit; îl face beţiv. Înaintea sergenţilor trec cât pot mai ţepeni, să nu pară ameţiţi. Pe urmă, când s-au depărtat, femeia începe iar. Au ajuns pe uliţi necunoscute, cu casele joase. Se apropie sfârşitul nopţii.

E în aer pregătirea unei triumfale dimineţi de primăvară. Cu piuit de păsări şi cu geană stânjenie de cer, peste case.

Radu Comşa declamă, cu mâna lărgită spre cer:

et de divines matinées.

De cristal, de soie et d'argent!

— Ssst! Taci, că se trezesc vecinii! îi astupă gura femeia cu sânii enormi. Am ajuns! Aşteaptă…

Radu Comşa se reazemă de perete, cât femeia caută cheia în pungă şi deschide.

Păşeşte după ea, împleticindu-se, într-o tindă întunecoasă. A izbit cu piciorul o găleată de tablă. Femeia îl târâie de mână înlăuntru. Îl loveşte din prag un miros dospit şi închis, de parfum prost, de săpun, de apă zăcută.

— Nu te mişca! Aşteaptă s-aprind!

Lumina s-a risipit, roză, în capsula de hârtie colorată care îmbracă globul. Femeia îşi aruncă pălăria. Dă foc maşinii de spirt.

— Haide! îi şopteşte şuierător. Dezbracă-te!

Radu Comşa păşeşte prin cameră, împiedicându-se de scaune. Procedează la recunoaşterea locului, inspectând cadrele de pe pereţi.

— Ai să-mi răstorni lucrurile! Se supără încă o dată, răguşit, femeia. Uff, toţi beţivii sunteţi la fel!

Femeia şi-a aruncat bluza. E numai în fustă şi în cămaşa umflată peste sânii din cale-afară de mari.

Vine şi-l ajută să se dezbrace. Vede acum mai bine semnul din obrazul bărbatului: strâmbă dezgustată din buzele roşii ca o rană hidos deschisă.

Întreabă stupid, arătând cicatricea:

— Ce e asta? Cum poţi umbla cu asta? Şi îţi mai vine încă să bei, cu porcăria asta în obraz!

Radu Comşa se reazemă de perete râzând idiot, îşi ceru iertare că poate umbla şi că bea cu porcăria aceea în obraz.

A pus mâna pe o fotografie înfiptă în rama oglinzii: un bărbat cu şapcă de apaş şi cu pantofi de tenis. Altă fotografie: un plutonier.

Umblând, răstoarnă un borcan. Îl aşează prompt la loc, râzând şi vorbind singur:

— Nu e nimic. Pardon!

Fotografiile îl interesează din cale-afară. A mai descoperit una: o femeie goală şi un bărbat… dezgustător! Şi încă una!

Radu Comşa cade pe scaun dezmeticit deodată. De pe cartonul palid, îl priveşte Dan Şcheianu.

— Lasă aceasta! Nu-ţi permit! îi smulge femeia fotografia din mână. Nu-i pentru mutra ta de beţiv!

A dus cartonul la piept, cu gestul familiar al femeilor când se apără. Radu Comşa luptă să i-o smulgă îndărăt. Mâna se întinde moale şi cade… Nu! Nu-i mai trebuie…

— Te-ai supărat? întreabă femeia îngrijorată acum că omul poate să plece.

— Nu! Face semn din cap Radu Comşa.

Şi se uită cu alţi ochi la stăpâna cartonului decolorat. Aşadar, într-o amintire, Dan Şcheianu mai trăieşte încă! Toţi l-au uitat. Prietenii, revistele nu-i mai pomenesc numele; e şters definitiv din orice amintire, şi iată că cineva îl apără. Cineva? Vietatea aceasta poate fi cineva? Mai are ceva omenesc?

Radu Comşa se uită prosteşte la femeia care îşi scoate acum ciorapii, trăgându-i pe dos, ca o piele jupuită.

O recunoaşte.

Tovarăşa lui Dan Şcheianu, pe cheiul mării, la Con-stanţa: „Lenuşca, dă-mi!” Întindea mâna după cutia cu praf alb şi Lenuşca se apăra…

Femeia e acum dezbrăcată şi de cămaşă. Umblă goală prin casă, aşa cum e deprinsă să umble cu animalică impudoare în faţa celui dintâi necunoscut. Singura îmbrăcăminte e perechea de pantofi cu tocuri înalte. Sânii îi spânzură monstruoşi, cu două rotocoale mari în vârfuri, ca două cicatrici circulare de arsură.

Stinge flacăra spirtului. Aşează pernele.

— Haide odată! N-ai să mă ţii toată noaptea!

Radu Comşa suflă în lampă. Pipăie până la pat şi, când îi întâlneşte trupul gol, se prăvale cu un muget de animal, încleştând în braţe, în carnea lâncedă şi flască, toate femeile care în această primăvară sunt ale altora.

Glasul răguşit sună în întuneric:

— Eşti nebun? Ce înseamnă asta? Ufff, toţi beţivii… Când are să sfârşească odată?

Pe urmă, calmat, într-un târziu, căscând:

— Vezi că-mi murdăreşti cearşaful cu ghetele! Cum spuseşi că te cheamă?