Capitolul II.         VREM ROMÂNIA MARE!

Să ne găsească ceasul pregătiţi!

(Discurs la Dacia)

Bulevardele din mijlocul Capitalei îşi primenesc inscripţiile, adesea cu fiecare schimbare de regim.

Numele unui fruntaş politic, despre care nimeni nu va mai pomeni peste douăzeci ori treizeci de ani, izbuteşte pentru o clipă să-şi câştige o nemurire iluzorie şi temporară, scrisă cu litere albe pe tăblia albastră.

Străzile mărginaşe sunt mai ferite de această concurenţă a faimelor trecătoare. Cu discreţie, poartă numiri pitoreşti, obscure şi veşnice. O fantezie, uneori îndestul de plină de duh, a scos la întâmplare, dintr-un lexicon, întru botez, cuvinte amestecate ca într-un poem dadaist. Cartiere întregi par de aceea specializate în mitologie, în geografia globului terestru, în domeniul sentimentelor şi în fenomenele meteorologice: strada Minotaurului şi strada Cerber, strada Zefirului şi strada Aurorei, strada Frumoasei şi strada Simpatiei, strada Bizanţ şi strada Engleză.

De la linia de tramvai, străbaţi astfel în zece minute domeniile celor mai contradictorii noţiuni: de pe strada Inocenţei, dai în Sarmisegetuza, pe urmă în strada Emisferului, în strada Supliciului, pe Vampir şi în Orion.

La colţul străzii Domiţian cu strada Centenarului, se află o casă lungă ca un vagon, cu un paravan de sticlă, o singură fereastră la drum şi grilaj de lemn, cu verdele spălăcit şi înecat în praf.

Oraşul pare foarte departe. Clopotele tramvaiului abia străbat surd. Peste zaplazuri se apleacă crengile grădinilor ca într-un tihnit oraş provincial.

De treizeci de ani, madam Ana Czvimbrovskich găzduieşte acolo, generaţii după generaţii, studenţi, cu veşminte nevoiaşe, dar cu proiecte grandioase.

„Băieţii” i-au simplificat şi românizat de mult numele polonez, cu neputinţă de rostit pentru o limbă moldo-valahă: i-au spus mai întâi madam Cimbrovschi, pe urmă, mai sumar, madam Cimbru.

La împământenirea aceasta silită a contribuit fără îndo-ială şi o vagă apropiere între numele răposatului Anton Czvimbrovskich şi cel al condimentului neaoş naţional. Dar hotărâtoare a fost, mai cu seamă, tocmai măiestria netăgăduită a cucoanei gazde în prepararea fripturilor în sânge, presărate cu aromate frunzişoare de cimbru uscat, de sub grinda cămării.

Acum nimeni nu-i mai spune altfel şi mulţi nici nu-şi mai închipuiesc că a purtat cândva numele întortocheat şi zbârnâind în consoane al unui prigonit din Polonia infelice.

Toată ziua, madam Cimbru e nevăzută. Din bucătăria cu sfârâituri de untură, din concertul de tigăi ciocnite, de tacâmuri şi farfurii spălate, i se aude numai glasul:

— Lisbet! Adă smântân de la pivniţ! Modest, hoţ bătrân, acum ţi rupem piciorile!

Ameninţarea aceasta e urmată întotdeauna de o dezlănţuire metalică de cleşte ori vătrai aruncat cu vehemenţă şi de pe uşă ţâşneşte atunci, cu coada între picioare, Modest, hoţul bătrân, mergând să-şi lângă botul sub scări, unde aşteaptă, filosof, să se potolească furtuna.

La ora douăsprezece şi jumătate şi la ora opt, madam Cimbru începe a-şi face din când în când apariţia în uşă, învăluită într-un nor de aburi graşi de fum.

Cu ochelarii bulbucaţi şi mari, ar părea un alchimist care părăseşte o clipă alambicurile unde fierb misterioase şi drăceşti amestecuri pentru magie neagră, dacă şorţul albastru, cu pete de sosuri şi linguroiul ori cuţitul din mână n-ar trăda inofensivele îndeletniciri culinare. Madam Cimbru cată cu nerăbdare spre portiţă, dacă nu vin „băieţii”. Îşi ridică ochelarii pe frunte şi cu un şervet de cânepă îşi şterge sudoarea de pe faţa roşie, cu vinişoare albastre pe nasul rotund, înflorit şi lucios. „Băieţii”, ca întotdeauna, întârzie, iar madam Cimbru se întoarce să tragă oalele cu bucate la o parte.

Madam Czvimbrovskich a avut două mâhniri mari în viaţă.

Una, acum treizeci de ani, când vecinii i-au adus pe braţe al domniei-sale soţ, Anton, lovit în stradă de dambla. Domnul Anton Czvimbrovskich, surghiunit politic din Polonia, pentru patriotice păcate ale juneţei, ajunsese, după numeroase peripeţii, în ţara românească, slujbaş de oarecare însemnătate la o fabrică de bere şi îşi manifesta dezgustul pentru această băutură leşietică şi greoaie, consumând cantităţi respectabile de alte băuturi mai tari şi mai nobile: coniac, rom, mastică de Hio, zubrovca şi cu preferinţă tot soiul de spirtoase de la cincizeci de grade alcool în sus.

Când medicul, după acest avertisment, l-a oprit să mai pună spirt în gură, domnul Anton Czvimbrovskich a căzut într-o adâncă melancolie şi, după o lună, ca un om care şi-a socotit misiunea pe pământ încheiată, a închis ochii şi a murit.

Pentru toate necazurile din viaţă, madam Cimbru l-a iertat. Acum vorbeşte despre răposatu-i soţ ca despre un om straşnic în tinereţe, mare cântăreţ şi iubitor de frumos, orn nefericit şi neînţeles.

A doua mâhnire i-a fost pricinuită lui madam Cimbru de către fiica domniei-sale, Lisbet. Când a murit domnul Anton, Lisbet avea numai un an; o fetiţă născută târziu în căsnicia lor, în sfârşit binecuvântată; o vietate cu părul aproape alb de bălan ce era, cu ochii albaştri decoloraţi, târându-se în brânci prin odăi.

A crescut-o cu mare nevoie, a dat-o la carte, pe urmă la Conservator. Talentele domnului Anton Czvimbrovskich se prelungeau în târzielnica odraslă. Se ridicase la optsprezece ani o fată înaltă şi trupeşă, o adevărată fiică a ţării sale îndepărtate, cu frumuseţi faimoase şi pomenite în toate cronicele dragostelor regeşti.

Avea piciorul viguros şi fin, anume plăsmuit pentru dansurile care au fermecat juneţea bunicelor noastre: mazurci, polci şi menuete; avea părul împletit în două coade groase, sprincenele încondeiate, pieliţa obrazului străvezie, de se simţea sângele dedesubt, ca un abur cald.

Madam Cimbru o privea cu mare severitate şi cu o presimţire rea, dimineaţa, plecând cu sulul de partituri subsuoară; iar chiriaşii de pe vremuri rămâneau cu ochii visători, până când domnişoara Lisbet dispărea la colţul străzii, ducând cu ea un uşor parfum primăvăratic şi ceva din prospeţimea dimineţii.

Dar într-o seară, Lisbet nu s-a mai întors acasă. Glasul a mers să-i ciripească aiurea, unde era mai puţină posomorală şi nu supravegheau, cu atâta severitate, doi ochi cenuşii după ochelari bulbucaţi.

Madam Cimbru nu i-a ştiut de urmă doi ani. A încercat să ascundă ruşinea, povestind chiriaşilor că se află undeva, la o rudă îndepărtată, în alt capăt de ţară.

În noaptea de Crăciunul catolic, după al doilea an de la aceste întâmplări, madam Cimbru citea Universul, depărtând gazeta în lumina lămpii.

Ţine şi acum bine minte: era vorba despre nişte evenimente grozave din Rusia. Se afla şi o gravură în mijlocul paginii: mulţimea înaintând deznădăjduită pe Perspectiva Nevski, spre palatul ţarilor, să ceară pace şi pline. Un escadron de cazaci, cu săbiile scoase, gonea dinspre colţul unei străzi; o femeie ridica un prunc în sus, oferindu-l tăiuşului de aramă; sub copitele cailor, cu braţele în lături, zăcea alt copil…

Viscolul zgâlţiia ferestrele şi madam Cimbru se gândea, cu mare tristeţă, la soarta ei singură, în ţară străină.

Ochii lăcrimoşi priveau barba neagră a unui luptător pentru pace şi pâine, de pe gravură, înfruntând cazacii cu căciuli late şi cu săbii încremenite în aer; iar femeia bătrână medita la alte prigoniri de acestea auzite din copilărie şi citite în depeşele gazetelor; execuţii cumplite din Varşovia unde are neamuri, despre care de multă vreme nimic nu mai ştia. Atunci cineva a deschis încet uşa de la antret, pipăind peretele prin întuneric. A răsucit încuietoarea de la a doua uşă. Când madam Cimbru şi-a ridicat ochelarii pe frunte să vadă cine e – toţi chiriaşii plecaseră în vacanţă şi nu aştepta pe nimeni – să lunece de pe scaun, nu alta!

Lisbet, slabă ca o vedenie, în haine subţiri, vânătă de frig, cu un copil în braţe, învelit într-un şal de lână verde…

A iertat-o şi pe ea. Era îngheţată de ger, pruncul scâncea amorţit; de fiară să-i fi fost inima şi n-o putea alunga afară, pe urgia care şuiera dezlănţuită pe străzi.

Dar pe copil nu l-a putut apropia de suflet.

L-a botezat Anton, după numele răposatului; iar Toni a crescut alungat din bucătărie, alungat din casă, mai mult pe stradă şi în maidanul cartierului. Era acum un soi de rebel, care ţinea piept copiilor din vecini, bombardându-se cu bolovani, spânzurându-se prin grădinile mahalagiilor, fumând capete de ţigări şi dresându-l pe Modest să execute o sumă de acrobaţii de circ, cu o străşnicie care făcea să mijească uneori în mintea dobitocească şi bătrână a câinelui gânduri disperate şi neaşteptate de la un neam de patrupede reputate drept statornice sclave omului; ca de pildă să-şi ia lumea în cap, ori să-şi muşte călăul de nasul cu pistrui.

Prin aceste aprige peripeţii, madam Czvimbrovskich şi-a purtat trupul scurt şi gros cu acelaşi resemnat eroism, cum îşi poartă numele născocit de băieţi.

Generaţii s-au petrecut una după alta, prin cele trei camere închiriate. De câteva ori a adăpostit în aceeaşi odaie, după douăzeci de ani, feciorul unui fost chiriaş de odinioară, venit să-şi sfârşească învăţătura unde a terminat-o părintele, acum magistrat, avocat, doctor ori dascăl prin cine ştie ce pierdută urbe de provincie.

Pe lângă cele trei camere, madam Cimbru, ajutată de Lisbet, găteşte masa şi pentru alţi cinci-şase studenţi, cu adăposturi prin apropiere. Trei luni pe an, cât durează vacanţa de vară, locurile la masă sunt împuţinate, băieţii se risipesc şi nu rămân decât cei mai nevoiaşi, cu slujbe în Capitală.

Toamna, masa din geamlâc se lungeşte cu o tăblie adaos: băieţii se adună aducând vreun recrut, doi; discuţiile ţin de la masa de seară până la miezul nopţii uneori, şi Modest, după ce a sfârşit de ros toate oasele şi după ce a înghiţit toate fărâmiturile, urmăreşte, cu ochii lui veterani şi somnoroşi, cu botul pe labe, gesturile aprinse ale acestor personaje ciudate, care nu mai pleacă la culcare şi fără să se atingă de farfuria de brânză în care au rămas câteva felii albe; se frământă pe scaune, câteodată foarte supăraţi, altă dată şoptindu-şi domol despre ceva depărtat şi neînţeles; pe urmă, din nou se întărită bătând cu pumnul în masă de se cutremură paharele şi îl fac să tresară în patru-labe, mârâind indignat.

În vara aceasta madam Cimbru are numai un singur chiriaş, în camera de la stradă: Onisfor Sachelarie.

Ceilalţi doi sunt plecaţi, unul la părinţi, la ţară, în Mehedinţi; altul în concentrare, în munţii Bacăului, de unde a trimis o carte poştală cu vederi de la băile Slănic: un şipot alb într-o poiană de brazi şi un domn cu capul gol, sorbind dintr-un pahar apă din izvorul numărul 3.

Vederea a fost aşezată de madam Cimbru în rama oglinzii, făcând vizavi cu o fotografie a domnului Anton Czvimbrovskich, ciocnind şi dânsul paharele – altfel de pahare, cu altfel de conţinut – împreună cu doi prieteni necunoscuţi, la bâlciul din Nămăeşti.

Mai pregăteşte masa încă pentru trei studenţi, rămaşi în Bucureşti pe timpul vacanţei; toţi trei băieţi buni, cuviincioşi şi la zi cu plata.

Acum, în pridvorul cu geamlâc, masa e întinsă pentru patru persoane. Trei au şi sosit; Lăscăruş Codreanu, Stelian Minea şi Ionel Cristescu.

Lipseşte numai Onisfor Sacbelarie; dar îl aşteaptă cu toţii.

E întrucâtva o sărbătoare a lui: mobilizarea înseamnă războiul pentru Ardeal, iar Onisfor Sachelarie înfăţişează Ardealul.

Ionel Cristescu, fecior de podgorean din Moldova, a trimis pe Toni cu un bilet la gazda lui, aproape zece minute de drum, să-i încredinţeze două sticle de vin înfundat, Cotnar adus de acasă şi păstrat pentru zile mari. Stelian Minea i-a mai dat bani lui Toni să treacă pe la regie şi să cumpere două pachete de ţigarete Intim-Club. Masa avea să fie lungă: se încheia o discuţie care dura de doi ani.

Lisbet aşeză lângă tacâmuri şervetele răsucite în inele de lemn pirogravate, purtând iniţialele fiecăruia.

Tăcută, cu părul de culoare cenuşie acoperit eu o broboadă roşie, cu sânii atârnând moi sub bluza pestriţă, nu mai păstra nimic din frumuseţea fetei de acum doisprezece ani, care trăise romanul rămas pentru toţi o taină. Îi căzuseră dinţii: când vorbea şi râdea, gura arăta o spărtură neagră şi dezgustătoare, ochii priveau plumburiu, mâinile stacojii, mâncate de leşie, păreau mâini de servitoare şi, într-adevăr, rostul ei în casă era mai mult de slujnică decât de fata stăpânei.

Din cele întâmplate atunci, madam Cimbru nu-i putuse smulge un cuvânt. Pierzania şi-o ispăşea fără să se plângă şi fără să se spovăduiască nimănui, cu o îndărătnicie duşmănoasă faţă de viaţa care-i nălucise luminos o clipă cine ştie ce înşelare şi o îngenunchease.

Când sfârşi de rânduit masa, cu mâinile încrucişate în poale, rămase uitată, privind cu ochii suri în zid.

— Lisbet! se auzi glasul lui madam Cimbru, în aburii unsuroşi ai bucătăriei.

Lisbet tresări, alungând gândul cu mâna, ca pe o insectă supărătoare şi se mişcă târându-şi lălâu papucii cu talpă de pâslă.

— Ceea ce e sigur, vorbi Stelian Minea plimbându-se între cele două uşi şi aşezând din mers cu piciorul colţul muşamalei îndoite, ceea ce e sigur e că niciodată oamenii n-au să-şi verse sângele pentru triumful unui adevăr geometric! Războaiele şi revoluţiile nu se fac pentru adevăruri obiective… Vrem adică libertatea Ardealului, fiindcă vrem triumful ideii de libertate? Deloc! Ce-mi pasă mie că pentru ideea de libertate s-ar răscula cine ştie ce neam din Asia şi că o represiune a guvernului respectiv sfârşeşte cu spânzurători, execuţii la zid eţetera? Nu-i cunosc, nu ştiu cine sunt; admit că or fi având dreptate, nu numai din punctul lor de vedere, ci şi din cel al întregii umanităţi… Dar ce să fac, dacă nu pot participa sincer, cu fapta, la suferinţele, la idealurile, la lupta lor? Când e vorba însă de Ardeal, e altceva! Libertatea nu mi se mai pare un principiu oarecare, o religie, a altora, dacă vreţi; ci mă pune în mişcare direct, mă pasionează, fiindcă educaţia, şcoala, o legătură de sânge, istoria, literatura, comunitatea de limbă, mai ştiu eu ce, mă fac solidar, mai mult ori mai puţin, cu soarta indivizilor de acolo; mă fac sensibil la suferinţele şi la bucuriile lor. Lui Robinson, în insula lui, sunt sigur că i-ar fi perfect egal dacă Tisza face ori nu cutare concesie şcolilor româneşti, ori dacă, în loc de o şcoală românească mai mult, dă ordin să se ridice câteva spânzurători în plus!

Stelian Minea îşi scoase ochelarii, îi aburi, îi şterse cu batista şi se uită în zare, prin sticlă, cu ochii lui de miop.

Era un tinerel puţin la trup, cu capul mare şi abia sus-ţinut de un gâtlej subţire ca un vrej. Pătimea de boala teoriilor şi discuţiilor, încât se afla în continuare.

— Pe Robinson îl interesează dacă vine ori nu cineva, să-l scoată din insula unde s-a săturat de Vineri, de papagal, de pisică şi de rădăcini crude! întări Lăscăruş Codreanu. Care privea cu mâinile la spate, pe fereastră, în stradă, un orb bătrân al cartierului, pipăind cu luare-aminte marginea trotuarului cu bastonul.

— Exact! continuă Stelian Minea, trecându-şi între degete urma vânătă, lăsată de ochelari pe rădăcina nasului şi aşezându-şi-i la loc. Exact; pe Robinson îl interesează mai mult decât orice orizontul lui; apare ori nu o corabie în zare? Pe când pentru mine, Ardealul devine o chestiune vitală! A sunat mobilizarea, las tot: cărţi, examene, dragostea, liniştea mea, risc tot ce am şi viaţa, adică tot ce am mai scump, dar nu pentru triumful ideii de libertate ori de dreptate; ci fiindcă de astă dată ideea de libertate şi de dreptate o văd şi o simt prin sufletul celor câtorva milioane de oameni cu care mă ştiu solidar!

— Cunosc! Acesta e un lucru vechi! spuse Ionel Cristescu, curăţindu-şi unghiile cu o scobitoare şi privindu-şi degetele, pe care le avea lungi, subţiri şi albe. Eşti în marginea empirismului lui James, opţiuni vii ori moarte, obligatoriii ori evitabile, importante ori insignifiante… Din fericire, nu mai e vorba de aceasta acum: războiul a trecut din faza argumentărilor şi ipotezelor la fapt. Doi ani l-am dezbătut şi pe o faţă şi pe alta, să ne vedem la fapte!

— O, cât despre aceasta! făcu Stelian Minea un semn în sus cu mâna, luând o înfăţişare vitează şi dârză, care contrasta cu făptura lui puţină şi golită de sânge, de june cărtu-rar miop şi cu spinarea de timpuriu încovoiată. Bună, Onisfoare!

Onisfor Sachelarie intră agăţându-şi din treacăt pălăria în cuier şi strângând mâinile pe rând.

— Ştiţi?

— Ştim! răspunseră toţi, înţelegând că este vorba despre ordinul afişat cu câteva ceasuri înainte.

— Mâine seară plec.

— Şi noi…

— O, drăguţii de dânşii, santinelele grofilor de le Carpaţi! îşi freacă Onisfor Sachelarie degetele scurte şi pătate de cerneală.

— No, hai! zâmbi Ionel Cristescu, amintind proclamaţia de două cuvinte a lui Iancu, către moţii lui…

Îşi luară toţi locurile ştiute. Onisfor Sachelarie, cu figura, de obicei colţuroasă şi lipsită de prietenie, era acum luminat de bucuria care-i dădea un fel de bărbăţie păduratică şi aprinsă. Era o apă: fugise la poştă să dea telegramele lui Alexandru Vardaru: străbătuse de două ori Calea Victoriei, ghiontit şi ghiontind să citească ordinele afişate pe ziduri; întovărăşise acasă, tocmai în Calea Văcăreşti, pe domnişoara Betty; iar drumul aci îl făcuse pe jos. Tramvaiele gemeau de lume, de n-ar fi încăput un ac.

Mâncară la început tăcuţi şi flămânzi.

Peste o zi, toţi trebuiau să plece; în seara următoare, masa lui madam Cimbru rămânea pustie.

Doi îşi pregătiseră examenele de licenţă: timp pierdut. Cine ştie când şi cui va mai veni rândul examenelor vreodată? Onisfor Sachelarie, transfug de pe frontul galiţian, unde purtase gradul de subofiţer, făcuse concentrare în oştirea românească, era înaintat sublocotenent la un regiment pe care îl ştia în apropierea Predealului; pierdea şi el cel dintâi examen de jurist, pregătit cu grea muncă de un an, fiindcă se deprindea anevoie cu programul, cu graiul, cărţile şi sprinteneala mobilă a „regăţenilor”. Toţi, în afară de Lăscăruş Codreanu, medicinist, mai ferit la o formaţie sanitară, intrau în linia întâia de foc. Dar gândul primejdiei şi al morţii nu-i încerca o clipă. Era alungat ca posibilitate absurdă, de tinereţea lor caldă din vine şi de viaţa pe care o socoteau eternă.

Lisbet schimbă farfuriile, mişcându-se fără vuiet cu paşii ei de pâslă.

Intră, gâfâind şi împingând uşa cu piciorul desculţ, Toni, cu câte o sticlă sub fiecare braţ.

Pe obraz purta o zgârietură proaspătă, sângerândă. Aşeză sticlele pe masă cu mâinile negre de nuci. Din buzunare scoase pachetele de ţigări. Unul era turtit.

Explică, ştergându-şi cu mâneca hainei sângele de pe obrazul pistruiat:

— Au sărit la bătaie, domnu Stelian! Zice că-s inamic! Dar le-am arătat eu lor!

— Bine, mă dezmăţatule! se sperie Ionel Cristescu. Cu alte cuvinte, era să-mi spargi sticlele!

— Dar ce, sunt prost? se indignă Toni de această bănuială plină de ofensă. Am aşezat mai întâi sticlele jos şi pe urmă le-am tras… Le-am tras, să ţină minte! Ţigările nu puteam, domnu Stelian, erau în buzunar.

— Hai, marş şi-ţi cumpără rahat! îi aruncă Stelian Minea un zece bani de hârtie, mic ca un timbru verde.

Toni îl mistui cu degetele negre în buzunările pantalonilor umflate de o parte şi de alta, ca două torţe. Acolo îşi avea depozitată toată avuţia: mingea, cuţitul, capete de creioane, bilele, arşicele, o colecţie de nasturi celebră printre toate haimanalele cartierului.

De la uşă se întoarse:

— Domnu Stelian am să vă rog ceva… Nu e aşa că polonezii nu sunt germani? Dacă-mi spun ăştia că sunt neamţ?

Stelian Minea înţelese ce proces se petrecea în mintea copilului şi-i răspunse cu glas îmblânzit:

— Nu, Toni, polonezii nu sunt germani! Sunt chiar în duşmănie cu dânşii şi cu austriecii, pentru o ţară a lor, cum au mai avut-o şi au pierdut-o… Iar tu, Toni, nici polonez nu eşti! Tatăl tău a fost român.

Toni clătină cu neîncredere capul tuns ca în palmă, cu urechile dezbârnate în lături.

Privea în jos; cu piciorul gol şi murdar scociora ceva.

— Domnule Stelian, eu n-am tată! şopti fără să ridice ochii.

— Hait, marş, nu-mi toca prostii! Ai avut tată, tatăl tău a murit de mult, când erai mic! Minţi la întâmplare Stelian Minea. Astea nu sunt lucruri pentru copii… Ţi-am spus: şterge-o! se înfurie, ca să-şi ascundă tulburarea.

Toni ieşi cu pălăria de doc făcută sul subţioară.

Se auzi un geamăt, un scâncet care aducea cu suspinul unui animal sugrumat.

Atunci prinseră de veste că Lisbet era acolo, rezemată de uşor şi că ascultase. Privirile tuturor se înfipseră în farfurie.

În tăcere se auzi o muscă zbătându-se în perdea, izbindu-se în geam, apoi scăpând liber, afara.

Femeia îşi alungă dinaintea ochilor o vedenie, cu mâna roşie şi arsă de leşie. Pe urmă, împietrită din nou, cu buzele vinete, strânse, începu să culeagă tacâmurile, mută ca întotdeauna.

Aduse lampa în jurul ei. Frământând cocoloşi din miezul de pâine, cei patru rămaseră la sfat multă vreme; ultimul sfat la masa aceasta unde se încheia o viaţă comună, pentru a începe alta, necunoscută, eroică poate şi înainte de toate plină de ameninţări nedesluşite. Goliseră cele două sticle cu vin. Obrajii le erau îmbujoraţi, glasurile mai calde, ochii strălucitori.

Rumoarea oraşului expira îndepărtat. Se auzea, din când în când, duruind un tramvai electric, pe a treia stradă. Fără voie, îşi spuneau în gând: „Numărul 16! Apoi unul cu cai pe altă stradă: Numărul 3!”

Dincolo de vorbele rostite, se urzea pe al doilea plan gândul că zvonurile acestea familiare n-au să le mai asculte multă vreme şi au să li se pară mari şi îndepărtate fericiri, când îşi vor aminti de ele, undeva, în cine ştie ce firidă umedă de pământ.

Prin ferestrele deschise, fluturi mărunţi, albi, cafenii, cenuşii, negri cu dungi argintii, pâlpâiau orbi, atraşi de lumină, se izbeau de sticla fierbinte, se zbăteau cu aripile arse, mureau încleiaţi în petrolul scurs pe piciorul de nichel.

Câte unul mişca într-o ultimă convulsie o aripă cu praful scuturat, destindea o trompă minusculă, tremura o antenă fină şi înfiorată de spasm.

Şi deodată, în miezul nopţii, glăsuiră, de bronz, clopotele Mitropoliei.

Era un fior. O chemare şi o tânguire înălţată peste ziduri şi peste oameni, dincolo de geana luminoasă, plutind peste oraş, sus, în noaptea albastră, dincolo de văzduhuri, spre cer. Şi altele şi altele porniră chemări din noapte, căutându-se, îngânându-se, unind un singur psalm, care nu mai era vibraţie de metal, ci înfiorare cutremurată în carne.

Clopotele rugară grav deasupra deşertăciunilor şi oraşul deşertăciunilor o clipă tăcu.

Cei patru îşi simţiră ochii învăluiţi de o ceaţă; iar de această înduioşare s-au ruşinat, ca de o slăbiciune.

Vânturaseră tot. Planuri care rămâneau părăsite; altele, urzite acum. Nimicuri cu care îşi umpluseră viaţa şi de care se despărţeau cu o uşoară melancolie.

Toate rămâneau acum depărtate, pierdute pentru cine ştie câtă vreme.

Lăscăruş Codreanu se uită la ceas. Aproape unu.

— În clipa asta Rodoş poate a trecut graniţa… Poate e rănit… Poate…

Nu-şi sfârşi gândul, ridicându-se să scuture farfuria cu scrum şi cu rămăşiţele de ţigări.

Rodoş era colegul lor, tovarăşul de masă, chiriaşul care trimisese acum o lună cartea poştală cu vederi din Slănic.

— Da, poate e rănit… repetă gânditor Stelian Minea. Are să fie un război fără cruţare. Ungurii au să-şi apere hotarul pas cu pas.

Onisfor Sachelarie îşi frecă părul aspru cu podul palmei, nemulţumit că aude aceeaşi poveste.

— Dar gătaţi odată, fraţilor, cu nemeşii şi conţii maghiari! Ni-i cunoaştem noi oamenii! Arme să aibă catanele româneşti. Că nu-i prinde nici drac până la Pustă… Teamă mi-i de alta. Ni-or face spânzurători pentru bătrânii de-acasă. Şi-or căpăta regăţenii Ardealul, cum l-a cerut un drăguţ de-al vostru: fără ardeleni!

— De ce spui aceasta? îl întrebă Stelian Minea. De ce spui, când ştii că toţi…

— Ne ard la suflet-aceşti doi ani! răspunse întunecat Onisfor Sachelarie, arătând cu mâna spre un tablou din perete, pe care-l cunoşteau toţi cu de-amănuntul, deşi se afla acum ascuns în umbra globului de lampă.

Era o ilustraţie dintr-o revistă: oameni ucişi pe stradă, o spânzurătoare într-o piaţă, dedesubt scris: Liniştea domneşte în Varşovia. O gravură veche, în ramă îngustă, neagră, dăruită odinioară de un chiriaş proprietăresei din patria lui Kosciusko.

— Trebuie să vă intre în minte că tot aşa a fost păstrată liniştea în Ardeal, doi ani! spuse duşmănos Onisfor Sachelarie. Spânzurători, oameni puşcaţi… Feciorii noştri la front, iară în Bucureşti bătăi cu flori, pita vândută germanilor, gazete pentru Grossösterreich şi Mitteleuropa…

Îşi şterse sudoarea cu batista mototolită şi se uită le fiecare, pe rând, cu ochii mici, scufundaţi sub sprincenele aspre şi păroase.

Toţi îşi dădeau seama că se aprindea o discuţie de prisos, un vechi proces dezbătut de zeci de ori la această masă, acum scormonit fără rost, de un duh duşman, numai ca să le înrăiască o noapte de bucurie; ultima lor noapte.

Dar nu-şi puteau înăbuşi pornirea care le punea pe buze cuvinte grele şi fără sens.

— Şi voi? Voi? întrebă Ionel Cristescu, aplecându-se peste masă şi mutând o sticlă, să vadă mai bine faţa lui Sachelarie. În Ardeal nu s-a spus că voi cei dintâi aveţi să trageţi în valahi când or îndrăzni să atace sfânta monarhie?

— Şi pe urmă, povestea cu Ardealul purificator! râse subţire şi dispreţuitor Stelian Minea, îndesându-şi ochelarii pe nasul cu nările străvezii. Ne-aţi înnebunit! Tot aveţi să transformaţi, să faceţi perfect, să reformaţi, să ne regeneraţi; sunteţi panaceul universal! Mersi! Voi cu popa Mangra al vostru şi cu Siegescu… Nu suntem nici mai, buni, nici mai răi unii decât alţii şi pe urmă…

Stelian Minea aruncă ţigarea neterminată şi privi fix în tavan, bătând toba cu degetele în masă.

O clipă se lăsă tăcerea.

Un fluture îşi sfârâi aripile în flacără; cu fata în sus se zbătu pe masă, strânse aripile ciunge şi rămase neclintit. Poate murise, ori poate, în mijala lui de cuget, înainte de a muri, cerca să-şi lămurească cu spaimă de unde puterea aceasta înfricoşată şi rea, care-l chemase la pieire cu o atât de orbitoare şi fierbinte strălucire.

— Suntem stupizi cu toţii! mărturisi Lăscăruş Codreanu, rupând tăcerea grea dintre dânşii. Stupizi ca fluturele acesta, pe care l-a ucis prea multa şi strălucitoarea lumină! Toţi o să fiţi în trei zile pe linia de foc. Ştiţi că mergem cu toată inima, că altfel nu putea fi, şi ne servim unul altuia toată drojdia dezbaterilor de doi ani… Mai bine, dragă Onisfoare, spune-mi cui laşi în grijă pe domnişoara Betty?

Onisfor Sachelarie privi încruntat, fără să surâdă glumei.

Toţi erau acum, în geamlâcul cu lumină fumegoasă, neîmpăcaţi şi străini.

Ceva absurd, trist şi fără îndreptare se căsca între dânşii.

Ştiură că nimic din ce rostiseră nu mai credeau niciunul. Totuşi, din adâncuri ceţoase, din ascunzişuri unde pândea, pitită, o putere întunecată şi duşmănoasă le şoptise învinuiri netrebnice, ca să-i îndepărteze unul de sufletul celuilalt, când sufletele le fuseseră topite într-o îmbrăţişare.

Fluturele ars mai tremură o aripă, ca o rugare şi trecu din viaţă.

Mai rostiră câteva cuvinte. Voiau să alunge tăcerea. Dar vorbele sunau deşarte şi în silă.

Se despărţiră de Onisfor Sachelarie cu strângeri de mână, pe care le voiau frăţeşti şi împăcate, însă din care ceva lipsea şi era nefiresc.

În stradă au tăcut toţi. Ferestrele erau întunecate, casele cu înfăţişarea pustie şi misterioasă, aşa cum arată toate clădirile cu geamuri negre, noaptea.

La colţul cel mai apropiat, Stelian Minea se opri:

— Mă întorc… Să-i spun o vorbă mai bună! Gândiţi cât e de singur acum şi cât trebuie să se simtă de străin…

Ceilalţi dădură din umeri:

— Ce să-i facem, monşer? N-ai văzut ce capsoman e? Tu faci literatură acum, sentimentalism… Are să-i treacă!

Şi plecară mai departe.

Stelian Minea se întoarse.

La fereastra „capsomanului”, lumina era stinsă. Bătu o dată, de două ori. Nu răspunse nimeni.

O umbră întunecată îi atinse picioarele. Era câinele gazdei, mişcând bucuros coada scurtă, mirosindu-l cu răsuflarea caldă. Mai bătu încă o dată în fereastra neagră.

Porni înapoi pe strada deşartă. Un timp îl petrecu, cu paşi mărunţi, câinele. Apoi merse singur, cu suflet mâhnit, în oraşul negru.

— Tăticule, tare mai eşti mata ticăit!

Dinu, cu pălăria de pânză albă trasă peste cârlionţii bălani, aştepta în prag, schimbând pe loc picioarele goale, în sandale.

Aşeză jos găleata de tablă şi lopata minusculă, încrucişând braţele ca un om mare, decis să aştepte până la marginea răbdării.

Virgil Probotă, lângă fereastră, răsucea pe o parte şi pe alta halatul nou de baie, cumpărat cu o zi înainte, pentru Maria. Îi smulse eticheta cu preţul şi o rupse în două, în patru, în opt, mărunt de tot, până când hârtia rezistă.

O săptămână întreagă imaginase un adevărat reviriment în capitolele bugetare, pentru a pune la o parte, fără să se simtă, preţul acestei surprize. Iar când, în sfârşit, aseară, la Constanţa, se hotărâse, darul era de prisos! Telegramele de dimineaţă vesteau mobilizarea; vacanţa sfârşea înainte de timp; în trei zile trebuia să fie la regiment. Şi Maria nu ştia încă nimic.

Se plecă peste marginea ferestrei şi zvârli bucăţile rupte de carton.

De sus, de la fereastra din faţă a hotelului Movilă, o femeie, cu faţa ascunsă de o pălărie mare de pai, arunca la fel rămăşiţele unei scrisori în vânt.

Erau mulţi acei care peste două ore vor avea să arunce în vânt bucurii întrerupte…

Dinu i se agăţă de mână.

— Haidem odată, tăticule! Eşti imposibil! Parcă eşti bunica când pleacă în oraş: „Stai că mi-am uitat mănuşile! Stai că am închis pe Arabela în ietac! Stai că am pierdut cheile!”

Dinu fugea până la uşă şi înapoi, ţinând subsuoară presupusa umbrelă şi scormonind într-o gentuţă închipuită, să arate cum face buniţa când a uitat mănuşile, a închis pe Arabela în ietac şi nu-şi găseşte cheile!

Amărăciunea lui Virgil Probotă, o clipă, fu alungată departe.

Îl ridică cu amândouă mâinile la piept.

— Va să zică, de ăştia-mi eşti, domnule! Lasă că mi te aranjez cu la buniţa, cum ajungem la Bucureşti… Aşa, domnule: „Stai că am închis pe Arabela în ietac; stai că mi-am uitat cheile!”

Dinu îşi arătă dinţii mărunţi, lăsându-se pe spate în braţe şi scuturându-şi părul inelat, de i se rostogoli pălăria.

— Parcă eu nu sunt sigur că mata ţii cu mine! Ştiu eu că n-ai să mă trădezi…

Şi cu viclenie, ca să schimbe vorba, se zbătu să scape:

— Dă-mi drumul! Să-ţi arăt matale ceva extraordinar… Ce-am scris aseară!

Se plecă şi, de sub masă, dintr-un carton, scoase o foaie scrisă cu creion albastru. Erau câteva litere inegale şi tremurate… Numele lui: Dinu V. Probotă, sfârşit cu o parafă încâlcită, iar restul coalei plin de desene fanteziste; un vapor cu un steag ţeapăn şi mult fum încreţit ca un smoc de câlţi, câteva şiruri de soldaţi cubişti defilând înaintea unui ofiţer cu sabie lată într-o mână; la picioare, un căţel scund şi lung ca un crocodil, în sfârşit, în aer, peste capetele tuturor, plutind o barcă şi un turc.

— Ali! lămuri cu mare orgoliu Dinu, acoperindu-i fesul cu degetul. Ali, cu barca la pescuit…

Fesul lui Ali era mult mai mare ca restul trupului şi Ali, la rându-i, era mult mai mare decât toată barca; astfel, toate principiile perspectivei erau înfrânte dintr-un creion.

— Ei, ce zici mata? întrebă Dinu cu o mână la spate şi cu degetul celeilalte în gură, în semn de admiraţie înaintea propriei sale opere.

— Zic că bietul Ali nu mai are multe zile! Acuşi-acuşi se îneacă! îl necăji Virgil Probotă, zâmbind. Cum vrei să nu se înece, dacă e mai mare decât barca?

Dinu rămase o clipă surprins de această funestă perspectivă.

Virgil Probotă îl ridică aproape de obraz, strângând vietatea fragedă care-şi zbătea braţele mici de gânganie.

— Lasă-mă, că mă înţepi cu barba! Eşti aşa de neglijent! se feri Dinu. Ai zis adineaori că mergem!

Virgil îl lăsă jos; îi aşeză cârlionţii sub pălărie. Puse halatul nou cumpărat pe braţ, îl acoperi cu pardesiul de ploaie, să-l ascundă.

Închise uşa şi porniră pe poteca prăfoasă, printre plantaţiile firave de salcâmi şi oţetari, printre ierburi uscate, unde lăcustele începuseră sfârâitul metalic, presimţind dogoarea zilei. Soarele sclipea orbitor în faţă, răsfrânt în mii de oglinzi.

Din vilele inundate de lumină se îndreptau repede femei în haine viu colorate, cu umbrele şi voaluri lungi, bărbaţi în halaturi albe, cete de copii gonind înaintea guvernantelor, care strigau disperate în graiuri străine.

Dimineaţa era fierbinte. Pe apă, lumina tremura de-a curmezişul un fluviu de smalţ topit.

Un vapor alb trecea departe, în razele jucăuşe, cu o parafă de fum în urmă. Zburau pescăruşi repezi, în zvâcnite perechi, care descindeau pe valuri ca alte albe foi de răvaşuri rupte. De sus, de pe faleză, linia curbă a orizontului, îndepărtată până la ultima margine pe cerul străveziu, se desfăşura odihnitoare, ca o mare şi potolită bucurie. În palpitarea apei, dâre lungi şi lucii însemnau cărările unei corăbii-nevăzute.

Totul era aci ca totdeauna: luminos, puternic şi nemărginit.

Virgil Probotă îşi aduse aminte deodată că mâine vor sfârşi toate şi simţi în gură un gust ruginit, ca atunci când podideşte sângele.

Strânse mai încleştat mânuţa caldă, care lupta să se desprindă. Dinu, în vârful picioarelor, încruntase sprincenele, căutând să desluşească cu privirea în mulţimea de pe plajă.

— Uite mămuţa! strigă, descoperind-o în colţul „lor”, la o parte, culcată pe nisip, citind o carte.

Se smuci şi, apăsându-şi pălăria cu mâna în care ţinea lopata de joacă, îşi dădu drumul la goană, în vale.

Virgil Probotă veni încet în urmă, cu inima tresărind de câte ori Dinu sărea peste pietre şi de câte ori, din fugă, trecea plecându-se pe sub barierele de lemn. Ziarele încă nu se împărţiseră; nimeni nu bănuia nimic. Se gândi la frământarea de peste un ceas, când toţi vor afla.

Când ajunse, Maria desfăcuse sandalele lui Dinu şi îl lăsase într-un pantalon scurt, aproape gol. O fetiţă tot atât de golaşă, sprâncenată, cu ochi albaştri, se apropia prudent ca o pisică, cu braţele încărcate de o provizie de unelte.

— Mămuţă, pot să mă duc cu Alina, să sfârşim cetăţuia? întrebă Dinu, mai mult de formă.

Şi fără să aştepte învoirea, ajunse din câteva sărituri lângă apă, unde se aflau, înălţate pe jumătate, meterezele viitoarei cetăţui.

O doamnă în doliu, mama Alinei, surâse prietenos, dând din cap, deşi nu se cunoşteau.

Maria îndoi un semn în carte, o aruncă alături.

— Aa, versuri?! se miră Virgil, aşezându-se pe nisipul cald, după ce avu grijă să acopere bine haina de baie cu pardesiul.

— Ţi-am spus că o lună vreau să mă refeminizez! plecă ochii Maria, cu o lucire de ironie în bătaia genelor, pentru propriile sale hotărâri.

Lunecă mâna ca o dezmierdare pe scoarţele elastice ale cărţii:

— N-am luat cu mine – ai văzut? – decât literatură: versuri şi romane. Şi te rog, domnule profesor, două săptămâni, cât mai stăm aci, să mă slăbeşti cu teoriile tale biologice! îl ameninţă cu degetul. Sunt sătulă de mutaţiile lui Hugo de Vries! Ascultă, dacă nu sună la locul lor aci:

Mon coeur, comme un oiseau, voltigeait tout joyeux Et planait librement ŕ l'entour des cordages;

Le navire roulait sous un ciel sans nuages, Comme un ange enivré du soleil radieux…

Scutură nisipul şi firele de alge uscate dintre file, apoi închise volumul:

Mon coeur, comme un oiseau, voltigeail tout joyeux Et planait libremenl ŕ l'entour des cordages…

Virgil Probotă se simţi dintr-o dată cel mai înverşunat duşman al lui Baudelaire.

Maria se gândea ce vor face încă două săptămâni – „versuri romane”. – iar dânşii urmau să plece în seara aceasta chiar, mâine cel mai târziu… Îi fu dureros să risipească scurt această bucurie.

De patru ani, luna aceasta la mare era pentru dânşii evenimentul central al existenţei. Tot ce făceau, ce amânau, ce renunţau, avea să fie răscumpărat în această lună unică.

Acum, Maria în două săptămâni îşi topise paloarea, ca o glastră scoasă din umezeală şi întunecime la soare. Serile lor cu îndelungi plimbări pe ţărm, în aşteptarea răsăritului de lună pe singuratice promontorii de faleză, departe de toată lărmuiala lumii, îi scuturase de mocneala dintot-deauna. Se deşteptau în fiecare dimineaţă pentru o hohotitoare sărbătoare.

Cum să vestească, cu cel mai simplu aer din lume, că toate acestea sunt sfârşite şi că începe ceva mai grozav chiar decât mediocritatea vieţii care le acordase armistiţiu?

Maria prefiră printre degete un pumn de nisip. Părul negru, adus pe spate într-o răsucitură de mână, lăsa dezve-lită fruntea rotundă, luminată de ochii castanii cu fire de aur. Buzele puţin întredeschise, cu o uşoară umbră brună, puneau în figura gravă o frăgezime copilărească. Dar un singur dinte cu emailul imperceptibil albăstrui, în şiragul alb, intact şi regulat, dădea surâsului văzut îndelung o înfăţişare neliniştitoare, ca o atingere ascunsă a morţii într-un fruct tânăr.

— Pozezi pentru o statuie a meditaţiei? întrebă glasul care întotdeauna îi amintea lui Virgil, absurd, sunetul mat al bilelor de fildeş.

Virgil făcu un semn nehotărât cu mâna către mare, minţind aşa, fără să rostească cuvânt. Nu gândea nimic, privea.

— Într-adevăr! mărturisi Maria, înşirând pe nisip câteva scoici, pe care le îngropă presărând deasupra praful de sidef. Şi pe mine marea mă face stupidă… M-am deprins să urmăresc un punct de apă, fără de nici un gând. N-aş fi crezut niciodată că nemişcarea aceasta, încorporarea aceasta în viaţa vegetală, poate însemna o voluptate…

— Te-am prins, pedanto! Eşti gata să-mi dezvolţi o teorie! o necăji Virgil, glumind fără entuziasm, în vreme ce gândul îi rătăcea aiurea.

Cele mai stupide întrebări îl asaltau, fără să le poată alunga: „Să-şi cumpere, pentru campanie, cizme sau bocanci? Cizmele sunt mai practice şi mai durabile. Şi pe urmă, se încalţă mai simplu…”

— Ba deloc! îşi urmări Maria firul ideilor, întinzându-se pe nisip cu faţa în jos şi făcându-şi umbră ochilor cu jacheta albă de lână. Aseară m-am surprins cântând… Închipuieşte-ţi! După cinci ani! Şi mă gândeam că sunt ca fetele de la ţară: după ce se mărită, nu mai cântă decât cântece de leagăn…

Virgil gândea: „Are dreptate! De cinci ani n-am auzit-o cântând. Coardele pianului s-au destins singure acasă. Acum odihna aceasta îi deşteaptă o tinereţe adormită înainte de vreme, ca mugurii care se zgribulesc de frig, după ce au fost amăgiţi de o mincinoasă primăvară.”

Dinu alergă, ţinând spânzurat de labă un crab vioriu.

Îl aruncă pe nisip.

Crabul se strânse un moment nemişcat, apoi începu să dea îndărăt şi în lături, cu picioarele lui subţiri şi oribile de mic monstru marin.

— Nu e aşa, tăticule, că e un rac de mare? întrebă Dinu, chircit deasupra lui, să-l vadă de aproape. Alina zice că e păianjen. Aşa spune ea, numai enormităţi! Ce fel de păianjen cu coadă? Şi cu foarfece! Are două foarfece, să vezi cum mai prinde cu ele!

Crabul se opri şi păru că-i priveşte atent, cu perechile lui de ochi neclintiţi. Dinu îl aruncă în apă.

— L-am trimis la familia lui. Poate are copii! Spuse, întorcându-se şi îngenunchind lângă Maria.

Pe urmă, punându-i mâinile mici şi fierbinţi pe obraz, trecu la alte destăinuiri care-l munceau:

— Mămuţo, Alina spune că are numai mamă! Tăticu ei a murit şi îl visează în toate nopţile… Îl duc în braţe nişte îngeri cu aripile albe şi mari, care zboară fără să se audă. Ea spune că în cer cântă o muzică frumoasă de tot şi tăticu ei îi face semn să vină, s-o ia pe genunchi, cum o ţinea la masă… Da Alina e o proastă, se teme şi nu se duce! Plânge şi se deşteaptă! Şi atunci plânge şi mămuţa ei… Şi eu vreau să visez îngeri. Eu nu m-aş teme de ei… Nu e aşa că îngerii nu-ţi fac nici un rău? Ei sunt buni şi ne păzesc când dormim, dacă suntem cuminţi şi nu supărăm pe nimeni…

Virgil Probotă gândea: „Peste o lună poate şi eu voi fi mort şi Dinu are să mă vadă în vis, purtat de îngerii lui albi. Am să-l chem şi are să se teamă. Are să se deştepte plângând şi plângând are să se deştepte şi Maria”.

Maria, nebănuind nimic din ceea ce se dezlănţuise dincolo de calmul lor, suprimând tot ce e firesc şi pentru totdeauna, gândea: „Facem, desigur, o mare greşeală că lăsăm copilul acesta să crească numai printre oameni în vârstă! Imediat ce ne întoarcem la Bucureşti, trebuie să hotărâm ceva mai serios, pentru educarea lui.”

Îi dădu părul asudat la o parte, dezvălind fruntea rotundă, care semăna cu fruntea ei.

— Hai, fugi şi te joacă!

— Mi-e urât singur! Alina s-a dus la mămuţa ei să-şi facă lecţia… Ştii mata, tăticule, ce mai de poezii franţuzeşti ştie Alina? O grozăvie… Multe, cât părul din cap… Da cât părul mămuţei, nu cât al matale, că mata ai puţin… Ai învăţat prea multe şi-ai năpârlit, cum spune buniţa…

Virgil se încruntă şi-l prinse de un picior, trăgându-l pe nisip, la el:

— Bine, domnişorule, iar vorbeşti aşa?

Dinu se zbătu, îi scăpă din mână. Fugi şi-i aruncă un pumn de nisip:

— Şi pe mine, mi-a promis mămuţa Alinei, că are să mă înveţe mâine o poezie! Eu am spus că nu vreau, fiindcă mă tem să nu-mi cadă şi mie părul…

— Dinule!

— Poftim! Râse de departe Dinu, dându-se înapoi, fiindcă socotea prudent să pună o distanţă destul de mare între el şi omul cu părul căzut de prea multă învăţătură.

— Dinule! Strigă a doua oară Virgil, ridicându-se într-un cot. Nu-ţi permit să fii necuviincios!

— Vezi cât eşti mata de nervos! se miră Dinu cu o inocenţă prefăcută. Ca să nu te supăr şi ca să-ţi arăt că eu sunt bun, iacă, să ştii că mâine mă duc să învăţ cu Alina… „Mâine şi noi şi Alina şi mama Alinei vom fi toţi cine ştie unde!” îşi spuse Virgil Probotă şi cerul se întunecă…

Maria privi un timp, neclintit, spre Constanţa, sclipind depărtată în pâcla albăstrie, albă ca o ireală cetate maură de miraj.

— Mergem joi? îşi aminti plimbarea proiectată cu barca.

— A, da, plimbarea de joi… Cine ştie? rosti tărăgănat şi cu gândul departe Virgil.

— De ce „joi, cine ştie?” îl privi atent Maria. Mai sunt patru zile: nu cred să se schimbe vremea… Şi marea, toată lumea spune că n-a fost de mult aşa de calmă… De ce atunci acest tenebros: „Joi, cine ştie?”?

— Nimic! Spuneam aşa, fără să-mi dau seama! nu îndrăzni Virgil să mărturisească.

Dinspre larg, se apropiau doi înotători, cu mişcări egale şi ritmice. O femeie în costum negru şi cu o bonetă roşie plutea pe spate, aproape, cu faţa în sus, legănată de răsuflarea uşoară a valurilor.

Maria se ridică, descheindu-şi de pe umeri haina sub care era în tricoul de baie. Îşi potrivi peste părul mult boneta de gumă neagră. Trupul subţire, cu sânii mici şi cu şolduri înguste, arăta ca un corp nelegat încă, de adolescent.

Pe nisipul ud, unde ajungea clipotul mării, paşii intrau plăcut şi elastic ca pe o placă de cauciuc.

Încercă valul cu piciorul. Apa era ca niciodată, uşoară şi străvezie, lăsând să se vadă la fund, ca printr-o subţire sticlă limpede, cutele înguste de nisip, regulate şi lungi, ca vărgăturile curbe de pe pielea tigrilor. Închise ochii şi, străbătută dinainte de fiorul apei, se aruncă despicând albastrul cu mâinile împreunate.

Dinu zvârli găleata şi intră şi el, stropind şi făcând gălăgie cât trei.

Virgil Probotă îi aştepta la ţărm. În locul pardesiului de doc obişnuit, întinse pe nisip mantaua nouă. Nu mai simţea nici o bucurie la gândul bucuriei pe care voise să o facă. Aşeză haina stângaci, cu teamă, ca un vinovat. Îşi găsea singur, acum, asemănare cu un clovn bătrân, nenorocit şi lipsit de duh, care îl înduioşase odinioară, în târgul lor, la un circ falimentar, de a treia mână, în anii copilăriei.

Ca şi acela pregătea o farsă proastă, de care nimeni nu se va înveseli nici de milă.

Se întinse alături, cu mâinile sub cap.

Marea era nemărginită. Cerul nemărginit. Totul calm, grandios, plin de lumină, înecat de lumină…

De ce se ucid oamenii? De ce se urăsc? De ce uită să se bucure de această nespusă fericire care e viaţa şi care nu mai are întoarcere? Închise ochii peste atâta lumină, să facă întunecime umedă, cum o simţea adâncindu-se în el. Dar lumina stărui. În pleoape îi juca roşie şi fluidă, ţesând inele aurii şi învăpăiate.

Pe obraz i se ridică o gânganie mică. Nu o alungă. Poate nici nu o simţea. Poate atingerea îi era ca o dezmierdare dureroasă. Mâhnirea se lăsă greu, ca o corabie înecată.

Râsul lui Dinu hohoti gâlgâind, aproape, la marginea impasibilei ape albastre.

Zoe Vesbianu ocoli pe drumul cel mai lung spre casă. Când izbise uşa de fier a grilajului, o pornire de plâns îi înecase suflarea.

Şovăise, nehotărâtă încotro să-şi îndrepte paşii. Servitoarea lui Comşa, rezemată de stâlp, cu colţul barizului în gură, o măsurase de jos în sus, abia ferindu-se în lături. Ordonanţa, care pălăvrăgea cu un capăt de ţigară lipit de buza de jos, se plecase la urechea bucovinencei şi-i şoptise ceva, chicotind. Şi slugile îşi îngăduiau s-o judece!

Simţi că roşeşte şi-i fu ciudă că roşeşte.

Era singură, o înăbuşea mâhnirea; acasă o aştepta un om grosolan şi morocănos, pe care îl ura; iar dânsa trebuia să pară nepăsătoare, să zâmbească firesc.

Îşi aminti că a uitat să dea cu pudră şi deschise punguliţa de mătasă unde era încrustată oglinda, cercetându-şi obrazul din mers. Nimic nu se cunoştea. Ochii doar purtau cearcăne mai viorii. Îşi îndesă pălăria mai adânc.

Un domn, cu haine cenuşii-lăptoase, cu mustaţa cuceritoare, îşi încetini paşii, privind-o obraznic. Ce uitătură murdară avea, care dezbracă şi se târâie pe trup, ca o atingere vâscoasă de melc! Toate privirile lor sunt dezgustătoare şi fără ruşine… Cum îi urăşte!

Trecătorul făcu repede un ocol; în colţul străzii îi ieşi în cale şi se opri s-o aştepte, netezindu-şi mustaţa, năclăită de briantină.

Se uita pe sub pălăria de pai, răsucind un beţişor de trestie între degete şi umflându-şi pieptul, cu floare roşie la butonieră.

Zoe Vesbianu trecu sub privire cu buzele strânse, cu impresia că păşeşte goală la un examen umilitor. Cum de pot îndrăzni? Are ceva de femeie pierdută, de-şi îngăduie cel dintâi venit s-o murdărească aşa cu ocheadele?

Paşii băteau uşor asfaltul, iar femeia în haină de mătasă, cu cercuri galbene şi negre, trecea în lumina aurie de amurg, tremurându-şi cele două fire subţiri ale penei de la pălărie, asemeni antenelor de insectă; luneca, vedenie uşoară şi plăcută, fără grijă şi fără suferinţă. Nimic nu se răsfrângea afară din chinuirea dinlăuntru. Purta capul sus, puţin dat pe spate, ca să poată privi sub borurile prea joase ale pălăriei; legăna elastic trupul strâns în mănuşa hainei, surâse cu cea mai izbutită graţie unei perechi cunoscute, care o salută dintr-o trăsură de casă. Aşa e, desigur, viaţa tuturor femeilor pierdute. Acum două ore era dezbrăcată, în casa unui străin, unui străin care o alunga, şi acum se sileşte să zâmbească celor care dacă ar bănui! Acuşi are să mintă acasă, bărbatului, tuturor! Cea dintâi greşeală a fost grea, după o luptă… Celelalte vor veni singure. Ştie bine acum că vor veni singure, e atât de străin şi de pustiu în casa ei!

Alt domn, bătrân şi cănit, o urmări cu ochi rotunzi şi umezi, cu gene rare şi alburii, ca ochii de porc. Poartă oare un stigmat toate femeile pierdute, de cheamă asupra lor cu atâta siguranţă privirea bărbaţilor? Şi ea poartă un stigmat, muşcătura lui Radu pe rotundul umărului… Cum îi vine să-i mai spună oare, chiar în gând, pe nume: Radu? El nu mai e decât domnul Comşa; ea, doamna Vesbianu… Cât de ciudat va fi când se vor întâlni mâine, în lume…! Cum îl urăşte! Aceasta a fost tot! O dorinţă animalică, după care s-au privit amândoi duşmănos, cu dezgust.

Încetini paşii înaintea casei.

Argatul stropea grădina; apa împroşca rece marmora statuilor, firele legănate de trandafir, drumuşoarele cu nisip galben.

Era o clădire cumpărată de Sofron Vesbianu de la un proprietar scăpătat. În anul când cumpărase cu aceiaşi bani de proaspăt înavuţit tinereţea Zoei Racliş, abia ieşită de pe băncile pensionului. Fiecare mobilă, cel mai neînsemnat lucruşor fusese ales de mâna ei, atunci când crezuse că aşa va uita tovărăşia omului păros şi vulgar, cu care avea să-şi poarte viaţa.

Acum toate îi păreau hidoase, nesuferite şi de prisos.

Sună.

Urcă scările de marmoră şi intră de-a dreptul în camera ei, aruncând gentuliţa, pălăria, mănuşile, la întâmplare, împrăştiate pe jilţuri şi pe divan.

— Coniţă, v-a întrebat boierul de două ori! o întâmpină fata din casă, tipărindu-şi şorţul alb cu chenar de dantelă şi arătând cu capul spre camera de alături… Zice să servim masa imediat ce veniţi… Pleacă în oraş! continuă servitoarea aşezând la locul lor, din ochi, toate uneltele cu plăsele de argint, răvăşite pe măsuţa de toaletă…

— Şi? întrebă distrată Zoe, care nu ascultase.

— Altceva nimic… V-a adus pălăriile de la madam Valda! îşi aminti fata cu un fel de mândrie pentru luxul stăpânei, desfăcând capacul unei cutii albe şi răsucind pe pumnul îndoit o pălărie cafenie, cu pene dese şi date pe spate, ca o coafură indiană.

Zoe Vesbianu apucă pălăria de vârful penelor şi o aruncă în cutie, fără să o privească.

— Lasă aceasta! Te poţi duce. Aşteaptă să sun…

Fata nu se clinti.

— Coniţă…

— N-ai plecat? se întoarse Zoe din uşa şifonierei larg deschisă.

— Coniţă… Ştii mata că avem război? Cu nemţii? Răsuflă cu o mare şi bucuroasă uşurare fata din casă, care, anticipând evenimentele, era într-o mai veche războire cu toate vienezele şi bavarezele vecine, guvernante.

— Cine ţi-a vârât în cap prostiile astea? Hait, pleacă!

— Zău, coniţă! Scrie în jurnale…

— Să le fie de bine! De când ai început să discuţi politică cu mine?

— Credeam…

— Să nu crezi nimic. Ai plecat?

— Iaca plec! Închise încetişor uşa, dezamăgită de puţinul efect al ştirii senzaţionale.

Zoe Vesbianu se trânti în jâlţ, răsucind pe gânduri o pilă de unghii. Îi trebuia acum o energie dureroasă să-şi schimbe haina. Ar fi vrut să plângă şi era prea târziu; în trup simţea un deşert şi un nod i se oprise în piept… Cum va fi fiind această domnişoară Vardaru? Ce brutal s-a repezit Radu să-i smulgă fotografia… „La revedere! La revedere!” Aşa sfârşesc oare toate iubirile care păreau că vor dura o veşnicie?

La uşa de alături, în camera lui Sofron Vesbianu, se auzi un foşnet.

— Zoe! Chemă un glas subţire ca o aţă.

— Da…

— Zoico!

— Am răspuns: da! aruncă Zoe pila de unghii pe marginea mesei.

— Deranjează-te, rogu-te!

— Ce pofteşti? Se ridică în silă şi deschise uşa.

În prag, Sofron Vesbianu, cu cămaşa proaspăt călcată şi scrobită în cap, se chinuia să vâre braţele pe mâneci. Era în papuci şi în ciorapi, cu jartierele gâtuind picioarele păroase şi cu tot restul trupului, gros şi burtos, înghiţit în cămaşă ca într-un sac, umblând aşa orb prin casă şi gesticulând în mâneci ca o sperietoare în lanuri.

— Descheie-mi, te rog, nasturii! Fir-ar a dracului de spălătoreasă! se plânse glasul piţigăiat din cămaşă.

Zoe îi desfăcu nasturii.

— Dacă n-ai grijă să-i deschei întâi! Ce-i de vină spălătoreasa?

Sofron Vesbianu scoase prin deschizătură capul chel şi negricios, cu urme de vărsat pe nasul rotund ca o mură când începe a se învineţi de copt.

— Credeam că mă sufoc, Zoico! gâfii.

— Te-am rugat de o mie de ori să nu-mi mai spui Zoico! Mă cheamă Zoe şi atât. Zoica e numele spălătoresei…

— Scuzaţi! îşi ceru iertare, batjocoritor, Sofron Vesbianu. Scuzaţi, Zoica o cheamă, pare-mi-se şi pe soru-mea şi nu-i spălătoreasă.

Zoe vru să spună că, într-adevăr, sora lui Sofron nu e spălătoreasă, e nevasta unui amploiat de mişcare, ceea ce înseamnă, desigur, în lumea de hamali de unde a pornit neamul Vesbienilor, un titlu de înaltă nobleţe. Dar se opri. Privi împrejur în cameră. O răscoală sălbatică. Cutia cu gulere răsturnată, şiroaie de apă pe jos, un prosop aruncat în picioare, o pereche de pantaloni încălecaţi pe spătarul unui scaun, o ţigară fumându-se singură pe marginea unei măsuţe scumpe.

O luă să o arunce; dar Sofron Vesbianu i-o desprinse din mână, ducând-o la gură cu degetele scurte şi păroase făcute cupă, cum fumează şcolarii pe ascuns.

— Pardon! Mai am două fumuri…

Trase două fumuri până la carton şi aruncă restul într-un vas de Gallé.

— Pentru Dumnezeu! imploră Zoe. Te-am rugat de o mie de ori să nu mai arunci ţigările unde apuci… E un vas de preţ şi e un obicei oribil, ca la han!

Ţigările lui Sofron Vesbianu îşi sfârşeau existenţa pe colţul meselor, arzând feţele, lepădate pe scoarţele cărţilor, aruncate în cutii, în glastre de flori, în vase, oriunde în afară de scrumiere.

— E un vas de preţ… un vas de preţ! repetă Sofron Vesbianu, căutând ceva şi aruncând lucrurile din cale. Te cred!

Asta nu era nevoie să mi-o spui… Ştiu eu cât costă, că doar pe mine mă costă!

Se plecă într-un genunchi şi, cu un papuc, explora tenebrele sub pat, zvârli un teanc de ziare, deschise două sertare, trânti uşa de la dulapul cu haine.

— Ce cauţi, frate? Nu mai putu răbda Zoe.

— Pe dracu-l caut! pufni Sofron ridicând din nou teancul de ziare. Casă e asta? Han! Ai spus bine că e han! Cucoana se plimbă, vine la ora mesei: pune-te masă, strânge-te masă!

— Tot nu mi-ai spus ce cauţi! se sili Zoe să-şi păstreze calmul.

— Bretelele le caut, cucoană! Nu vezi ce caut?

Zoe ridică pantalonii aruncaţi pe spătarul scaunului şi-i arătă bretelele atârnate.

— Nu era simplu să începi de aici?

Dezarmat, Sofron Vesblanu se scărpină în chelie.

— Simplu! E uşor să zici simplu! La voi toate sunt simple… Mâncăm astăzi ori nu?

Zoe trânti uşa fără să-i răspundă. Bărbatul se plimbă prin cameră, încheindu-şi nasturii şi bretelele, izbind cu picioarele în dreapta şi în stânga obiectele din cale.

Se uită dispreţuitor spre uşa închisă şi mormăi:

— S-a supărat cucoana. Are nervi!

Aşezându-se în faţa oglinzii, îşi înnodă de câteva ori cravata fără să izbutească. O aruncă şi trase din cutie alta.

Sună servitoarea.

— Strânge porcăriile d-aci! dădu ordin fetei, care se plecă şi începu să culeagă de jos gulerele aruncate, batistele, pălăria căzută cu gura în sus, ziarele stropite cu apă.

Prin oglindă, trupul slujnicei se vedea sănătos şi plin, dereticând cu spor, apăsându-şi o mână pe sâni din când în când, să-şi acopere deschizătura bluzei.

Sofron Vesbianu îi urmărea prin sticlă mişcările şi simţea o dogoare încălzindu-i tâmplele.

Când se apropie de dânsul, îi prinse între degete bărbia şi o privi în ochii verzi de pisică. Fata se feri roşie foc, uitându-se cu teamă spre uşa unde dincolo se afla Zoe.

— Proasto! gâfii bărbatul, răsucindu-i faţa mică şi albă, cu nasul în sus şi cu ochii vicleni. Proasto, de ce nu?

Era a patra slujnică; pe celelalte. Zoe le schimbase, fiindcă îl surprindea pipăindu-le prin colţuri.

Când o mai strânse o dată de sfârcul sânului de-i năvăliră lacrimi în ochi, fata deschise ca din întâmplare uşa de la camera de alături. Sofron Vesbianu se linişti făcând un salt de neaşteptată agilitate pentru greutatea lui, plantându-se din nou în faţa oglinzii să-şi lege cravata.

Sfârşi repede şi coborî.

În sufrageria înaltă şi mare, cu bufeturi grele şi cu o uriaşă masă ovală la mijloc, Zoe, în chimono cu ibişi albaştri şi trandafirii, înşiraţi în procesiune peste un câmp cu flori violete, îl aştepta răsfoind o revistă ilustrată.

— Sunteţi gata? Ţî-ţî-ţâî! Mare minune! Se miră Sofron despăturind şervetul. Ce e întunericul ăsta, frate?

Era aprinsă o singură lampă de masă, cu glob albastru, translucid. Aşa, încăperea părea mai mică şi mai prietenoasă, cu ungherele ascunse în umbră. Sofron Vesbianu merse până la uşă, răsuci butonul, aprinzând toate becurile candelabrului. Lumina scânteie orbitoare şi prea vie, în cristale şi în tăvile de metal.

Sala de mâncare avea două oglinzi, mai înalte decât statul omului, fără ramă, în doi pereţi faţă în faţă. Acolo se aprinseră acum nenumărate candelabre, în lanţ neîntrerupt; ca într-o nesfârşită sală unde, la mese fără capăt, aceeaşi Zoe Vesbianu, multiplicată în zeci şi zeci de exemplare, în haină japoneză cu păsări albastre şi trandafirii peste câmpul liliachiu, privea îngândurată albul farfuriei, în faţa omului scurt, gros şi cu chelia în care lumina se răsfrângea ca într-un genunchi luciu.

— Aşa da! exclamă cu glasul lui absurd de subţire pentru înfăţişarea-i rotundă de cantalup. Aşa da! Ce-am ajuns, să facem economie de la lumină?

Fata servea fără zgomot, cu paşii înăbuşiţi în lâna covorului.

Sofron Vesbianu picură faţa de masă, îşi picură cămaşa şi o şterse cu miez de pâine. Mesteca hulpav, clefăind; presăra sare şi piper din belşug, înainte de a gusta.

Vârî cuţitul în peşte. Zoe îi luă cuţitul din mână ca unui copil rău crescut şi îl puse alături pe scăunaşul de argint.

Sofron îl apucă din nou.

— Lasă-mă, frate, cu mofturile astea! Aşa am învăţat să mănânc de când m-a făcut mama şi, slavă Domnului, îmi merge! De ce-i cuţit? N-o să mănânc doar supa cu el!

Turnă vin, îl gâlgâi pe gât, plescăi din limbă…

Împinse farfuria cu tort.

— A se slăbi cu cofeturile! Niscai brânză!

Fata alergă cu farfuriile de brânzeturi. Zoe frunzări din mâncare puţin şi fără poftă. Rămase privind iuţit la omul care mesteca alături şi se scobea în dinţi scuipând resturile în farfurie.

Niciodată nu-şi vorbeau decât zvârlindu-şi cuvintele ca spinii înveninaţi. Îl prindea ciupind slugile. Vorbea despre restul lumii cu dispreţ. Era grosolan şi scandalos de mulţumit de sine. Lângă omul acesta trebuia să-şi sfârşească viaţa, să îmbătrânească. Fără nici o zare. Ca o osândă. E cu putinţă oare? Cum îi păruse viaţa un dar ispititor şi divin, plin de toate făgăduielile, atunci când rămânea gânditoare pe filele, de roman citite în dormitorul pensionului! Toate au sfârşit aci. Fără nici o scăpare… Ca în visurile cele rele, când vrei să te trezeşti şi nu poţi…

Sofron Vesbianu sfârşi de mâncat şi îşi şterse gura cu tot şervetul, aruncându-l peste pahare.

— Şi ce-ai rămas aşa pansivă? o întrebă, apucând-o de bărbie, cum făcuse un ceas înainte cu fata din casă.

Zoe se scutură de silnica dezmierdare.

Îşi aminti cuvintele fetei din casă şi întrebă:

— E adevărat că avem mobilizare?

Bărbatul o privi uimit de atâta ignoranţă, imitându-i glasul:

— E adevărat că avem mobilizare? Dar bine, cucoană, pe ce lume trăieşti? Urlă oraşul şi dumneata parcă acum te-ai trezit din somn. Sigur că e mobilizare, stare de asediu, război, ce pofteşti! Au vrut războiul, îl au acum! Să-i vedem! Pierd jumătate de milion, cât am de încasat de la Berlin pentru furnizări de cereale şi petrol, dar să-i vedem şi pe ceilalţi. Război, război! De doi ani nu mai putem răsufla de viteji!

Sofron Vesbianu, indignat, cu mâna tremurând, turnă vin în pahar, îl răsturnă pe gât şi se ridică rostogolind scaunul.

Strigă fata să-i aducă pălăria şi, amintindu-şi că oricum într-o zi ca această, istorică, nu se poate despărţi de nevastă ca întotdeauna, îşi ţuguie buzele unsuroase şi o sărută pe frunte, punându-i mâna pe umăr, acolo unde era semnul muşcăturii lui Radu Comşa.

— La revedere, micuţo! Nu lua şi tu toate la inimă… M-au lovit şi pe mine nevricalele! Am şi de ce… Înţelege, o jumătate de milion nu-i glumă!

Îşi aşeză pălăria pe sprinceană şi circulă pe picioarele scurte.

Zoe privi cu ură spatele omului îndepărtându-se spre uşă, cu ceafa groasă şi revărsată, cu un cerc de chelie ieşind alb de sub pălăria de pai.

Îşi şterse apăsat cu batista locul sărutat.

Dar uşa se deschise din nou şi Sofron Vesbianu reapăru, făcând o reverenţă exagerată.

— Uite, micuţo, nu rămâi singură! L-am întâlnit pe scări…

În dosul lui, păşi, în haine cenuşii, un bătrân uscăţiv şi înalt, cu părul alb, purtând într-o mână bastonul cu mâner de fildeş, în cealaltă pălăria de pai, pe care o înclină cu un gest larg de muşchetar ce nu capitulează vârstei: Dumitraşcu Racliş.

— Papŕ! sări Zoe din loc, întinzându-i fruntea.

Dumitraşcu Racliş lipi buzele uscate de fruntea fiică-si, apoi se trase un pas îndărăt şi o admiră cu emfază.

Pe urmă, ameninţând cu gest uscat pe Sofron Vesbianu care asista la scenă cu pălăria pe ceafă, proptit pe picioarele scurte:

— Vezi, aşa îmi place! Să-mi ştii de frică, Piston! Ţi-am spus: delicat cu fetiţa, cum te porţi cu un ou fragil! Altfel…

Ameninţarea şi-o termină răsucind bastonul într-o figură de scrimă, cu cel mai perfect aer de spadasin, după care lucru râse singur cu zgomot şi se aşeză pe scaun, picior peste picior, cu mâna ţinând pălăria dusă la şold; cu cealaltă rezemată în mânerul de fildeş.

Sofron Vesbianu mormăi ceva neînţeles, duse un deget la pălărie, cum se salută între ei gardiştii, apoi ieşi pe uşă, de astă dată definitiv.

De pe obrazul lui Dumitraşcu Racliş masca de jovialitate teatrală căzu, lăsând numai înfăţişarea unei mari oboseli.

Întrebă, căutând din ochi loc pălăriei şi bastonului:

— Ce are mormolocul de e atât de botos astăzi?

Zoe dădu din umeri, luându-i lucrurile din mână: cine se interesa de grijile ori de bucuriile lui Sofron?

Şi întorcându-se, după ce a pus în cuier bastonul şi pălăria:

— Papŕ, desigur, n-ai luat masa…

Dumitraşcu Racliş protestă:

— Cum, fetiţo? Crezi că de aceasta vin întotdeauna?

Zoe nu-l ascultă.

Sună, porunci slujnicei să pună tacâmuri noi, îl servi singură, ca pe un copil întârziat de la cină după haimanalâcuri.

Cu toate împotrivirile de la început, Dumitraşcu Racliş devora cu pofta unui înfometat… Dar trebuia întra-devăr un ochi expert pentru a ghici această foame, sub gesturile stăpânite savant cuviincioase şi sub aerul distrat cu care îşi scotea a doua oară în farfurie, povestind o anecdotă de la club, amintind o întâmplare din tinereţea-i foarte furtunoasă.

Zoe îl privea şi îl asculta cu o dragoste mărită în acea seară de senzaţia singurătăţii în care se afla. Nu-şi păstra multe iluzii despre acest părinte de teatru, dar îl iubea ca pe un copil stricat.

Venea pe la dânsa numai când avea nevoie de bani. Îşi tocase averea în cărţi. La club, îşi dădea şi acum ultima centimă. Privite de aproape, hainele croite cu pretenţie de impecabilă eleganţă, ghetrele albe, cravata de mătasă arătau, ca şi figura, o mare oboseală. Se vedeau marginile uzate; se simţea mirosul de benzină. Dumitraşcu Racliş îşi ascundea sărăcia ca o pecingine ruşinoasă. Sub înfăţişarea-i bonomă se pitea un crunt egoism.

Împărţise în dreapta şi în stânga dureri pe care nici nu le observase. Îşi ruinase mai întâi sora. Nevasta îi murea de ftizie într-un sanatoriu din Elveţia în vreme ce el se îndeletnicea să-i joace zestrea pe două tablouri la Monte Carlo. Pe Zoe o închisese în pension la călugăriţe, unde apărea rar, cochet, periat şi parfumat ca un amant, încărcat de cadouri, fleacuri, bomboane şi cutioare, ca să dispară o jumătate de an, cutreierând toate staţiunile de băi din Europa, unde se aflau cazinouri şi de unde îşi amintea că are un copil, pe o carte poştală ilustrată, cu o grăbită semnătură cu creionul sub priveliştea unui cazinou.

Când Zoe sfârşise pensionul, îşi sfârşea şi dânsul de risipit averea: a lui şi a fetei. Sofron Vesbianu îi cumpărase ultima sfoară de moşie; o întrezărise pe Zoe cum supraveghea împachetarea bagajelor la conacul de unde era izgonită; îl chemă pe Dumitraşcu Racliş în cancelaria contabilului şi, după o jumătate de oră, când au ieşit amândoi, o dată cu moşia, omul nou aproape cumpărase şi fata fostului proprietar.

Fericit şi inconştient, Dumitraşcu Racliş zugrăvi copilei abia ieşită de pe băncile şcolii, viaţa fără de grijă, de confort şi belşug, pe care i-o oferă omul cu picioarele scurte, cu burta rotundă şi cu chelia ţuguiată ca vârful unei căpăţâni de zahăr.

— Dar e urât, nu mai e tânăr şi e vulgar! suspinase Zoe în batistă, văzând în ce odioasă fiinţă se întrupase prinţul şarmant visat şi de ea, ca de toate colegele de pension.

— Frumoşi sunt numai tenorii de operă! Că nu e tânăr, cu atât mai bine: nu te va plictisi cu expansiuni juvenile şi, dacă e vulgar, va fi un joc pentru tine să-l civilizezi! Rezolvase sumar Dumitraşcu Racliş toate problemele de conştiinţă şi după nuntă plecă, felice şi întinerit, să cheltuiască banii vânzării – a moşiei şi a fetei – la Spa, la Biaritz, la Nisa, la Deauville, la Ostanda.

După un an se întoarse cu o valiză mică şi cu un costum de voiaj. Restul bagajelor era zălog la Hotel Negresco din Nisa. De atunci trăia „împrumutând” de la Zoe bani, pe care avea să-i restituie odată şi odată, când va izbuti martingala. O sută, cinci, o mie – hârtiile se mistuiau discret în port-biletul de unde mergeau de-a dreptul pe masa verde a clubului.

Pentru Şofron Vesbianu nu mai găsea acum decât vorbe dispreţuitoare: mormoloc, piston, cantalup, chameau şi aproape îi făcea vină Zoei că-l suportă de bărbat, uitând cu desăvârşire cine pusese la cale această hidoasă împerechere.

Zoe îl privea ciugulind boabele de struguri şi, văzându-i funta inegal înnodată, i-o desfăcu şi o prinse din nou cu o atenţie de îndrăgostită:

— Papŕ, mâini trec pe la tine să fac ordine…

Dumitraşcu Racliş locuia într-o cameră mobilată, a cărei chirie o plătea Zoe, ca şi bacşişul servitoarei, ca şi florile pe care i le aducea să înveselească încăperea cu miros de tutun, cu ziare răvăşite pe toate scaunele.

Când împinse farfuria cu struguri, Zoe îi ceru portbiletul şi urcă scările în ietacul ei, să-şi depună birul.

Dumitraşcu Racliş aprinse o ţigară înfiptă într-o ţigareta lungă şi groasă de chilimbar. Contemplând inelele de fum, îşi recapitulă o socoteală simplă: dacă Zoe îi pune o mie de iei, un pol dă pentru consumaţiile din urmă la bufetul clubului, o sută şaizeci datoria de ieri de la ecarté, un pol îi rămâne de cheltuială şi opt sute plini, pentru joc. Dacă le rotunjeşte, poate lua bancul singur…

Zoe se întoarse în foşnetul de mătasă al chimonoului. Dumitraşcu Racliş îi luă cu neglijenţă portbiletul şi îl puse în buzunarul de la piept, pipăindu-şi haina pe deasupra.

Apoi se uită la ceas cu o înfăţişare deodată foarte grăbită. Era nerăbdător să ajungă mai repede la club.

Bugetul se încărcase cu doi lei pentru trăsură. Dar Zoe voia să-l mai ţină încă prizonier:

— Trebuie să iei cafeaua cu mine! Uite, o fac eu, aşa cum îţi place ţie: amăruire şi tare!

Dumitraşcu Racliş făcu un gest de resemnare: era gata la toate sacrificiile.

Nu putea ghici dorinţa deznădăjduită a Zoei de a se simţi apropiată de o vietate care să-i îmblânzească singurătatea.

Şi chiar de ar fi înţeles aceasta, n-ar fi fost în stare să sacrifice un ceas, când la club începeau partidele.

O singură preocupare îl stăpânea: Zoe i-a pus în portbilet cinci sutare, ori o mie de lei? Şi cum Zoe era întoarsă cu spatele la el, cătând în bufet maşina de spirt pentru cafea, cu o îndemânare de şcolar care copiază la teză, scoase portbiletul din buzunar, îi cercetă conţinutul, respiră uşurat – se afla o mie! – şi îl puse la loc.

Ridicând ochii, văzu că Zoe prin oglindă l-a surprins şi că a roşit pentru el. Atunci desfăcu portbiletul, frecă între degete cele două hârtii de câte cinci sute, strânse buzele dispreţuitor:

— Merci… Quelle saleté que l'argent!

Şi involuntar, încă o dată trase cu coada ochiului la ceas.

— Papŕ, nu te mai reţin! făcu Zoe cu tristeţe şi cu umilinţă. Văd că eşti grăbit! Desigur, e mai bună cafeaua la club.

— De ce vorbeşti aşa, fetiţo? se apără moale Dumitraşcu Racliş. E adevărat că aveam o întâlnire, dar…

— Tocmai, nu vreau ca din pricina mea…

— Atunci, la revedere! Se ridică de pe scaun, căutându-şi din ochi bastonul şi pălăria.

Zoe i le aduse. Îşi plecă fruntea şi se lăsă sărutată. Avu un gest dureros să-l oprească – atâta nevoie simţea de cineva să-i alunge pustiul!

— Dar şi-l stăpâni.

— Înţelegi, fetiţo, războiul ne aduce atâtea complicaţii! vorbi Dumitraşcu Racliş. Numai ca să rostească ceva, punând mâna pe umărul Zoei. A doua oară în ziua aceea, pe locul unde se afla semnul lăsat de dinţii lui Radu Comşa.

Uşa grea se trânti din nou.

Zoe rămase din nou singură. Îşi apăsă tâmplele.

Aşadar, războiul!

Râse răutăcios. Să moară toţi. Cum îi urăşte acum pe toţi! Un sfârşit de lume n-ar mai înspăimânta-o, dar nici n-ar înduioşa-o.

Se ridică de pe scaun. În una din oglinzi, se apropie spre ea, în chimonoul cu flori violete şi cu ibişi albaştri şi trandafirii, altă Zoe, atât de aproape, că răsuflarea caldă aburi sticla, înecându-i în ceaţă obrazul.

Şterse negura cu batista şi se cercetă cu luare-amintea unei străine, în ochii de culoarea florii de liliac. Cum putuse o clipă măcar să dorească moartea tuturor? Aşa gândesc, desigur, femeile pierdute! Pentru ele nu e decât egoism, nesaţul şi pe urmă dezgustul cărnii. Privi cu lăcomie în adâncul ochilor. Aşa se privesc, desigur, în oglindă femeile pierdute! E o conspiraţie în jurul ei: toate se adună s-o piardă. Umărul gol arăta semnul dinţilor lui Radu Comşa, puternici. Aşa poartă, desigur, stigmate impudice, trupul tuturor femeilor pierdute!

În încăperea largă, cu toate luminile aprinse, printre dulapurile grele cu scânteieri de cristal şi metale, femeia plecată spre recele joc al oglinzii îşi cerceta cu nelinişte ochii în care se regăsea străină şi nedescifrată. Şi alte femei, fără număr, în alte haine cu flori violete, cu procesiuni de ibişi albaştri şi roz, se plecau scormonindu-şi din oglindă genunile ochilor, dincolo de care se căsca o prăvălire; neputinţa de a delimita realul de ireal; o spaimă.

Neagră Luminiţă, Aş vrea atâtea să-ţi scriu dintr-odată, că uite, nu ştiu de unde să încep. Şi nu mai sunt sigură acum, dacă scrisoarea te mai poate găsi la Sinaia, ori n-are să ocolească drumul pe la Bucureşti, ori la ţară, la Arpăşeşti, după cum erau proiectele tale. Are să-ţi aducă în acest caz ştiri învechite şi nici o pagubă dacă se va pierde pe drum.

Lunea trecută am fost şi eu cu papŕ la Bucureţti pentru niţte lucrări care întârziau la Credit. Am stat aproape tot timpul singură la hotel, în afară de mesele pe care le luam împreună la restaurant şi, de două seri, una la Şosea şi alta la Oteteleşeanu, unde se juca o revistă foarte decoltată, de ne-a fost ruşine că mai venisem, dar ne era şi ruşine să plecăm.

Am crezut un moment că, în trecerea de la Constanţa la Sinaia, mai sunteţi în Bucureşti şi am fost pe la voi. Am luat o trăsură şi cum mergeam întâia oară singură într-o birjă, mi se părea că toată lumea pe Calea Victoriei se uită la mine.

La voi nu era decât servitoarea, de la care am aflat că sunteţi la Sinaia şi că domnul Vardaru e singur în oraş. L-a căutat şi papŕ să-l roage ca să intervie la Credit, dar a fost cu neputinţă să-l descopere.

Marţi, în Piaţa Teatrului, l-am văzut pe domnul Radu Comşa.

M-am îndreptat să-i ţin calea, foarte veselă şi zâmbitoare; eram bucuroasă să aflu veşti de la tine şi mă gândeam că-i fac un serviciu lui papŕ aflându-i unde-l poate găsi pe domnul Vardaru.

Dar nu m-a recunoscut şi a trecut mai departe, aşa că am rămas cu o figură stupidă în stradă, cu toate că mi-am luat aerul că zâmbesc altcuiva, de mai departe. Era cu un domn blond şi distins la figură, care trecea printre lume cu privirea absentă şi elegiacă. Domnul Comşa mi s-a părut mai mult înalt parcă decât anul trecut, când l-am cunoscut la tine; şi, aşa pârlit de soare, semăna cu Henri Owen, californianul din filmele din Los Angeles. (Nu zâmbi: provincia, cu singura distracţie, cinematograful, mă sileşte să-mi culeg rezervele de impresii de la Pathé, Gaumont etc…) Dacă şi tu te-ai mai înnegrit la mare, îmi închipui ce trebuie să fii! numai ghioc îţi mai lipseşte, aşa cum ne-am fotografiat în travesti, după balul nostru de la şcoală, în carnavalul de acum trei ani.

În sfârşit, ce să-ţi mai spun? M-am plictisit mai rău ca la noi, la Roman şi am citit în camera de la hotel în patru zile trei romane şi un vraf de reviste ilustrate.

O singură surpriză.

M-am întâlnit cu Eliza noastră, cu Elise Algiu care s-a măritat anul trecut cu unul din fraţii Negulescu, aviatorii; ieşeam de la Jeana d'Arc, când m-am lovit cu ea faţă în faţă. Ne-am sărutat în stradă, era cu bărbatul ei, mi l-a prezentat. Un tip scurt şi cam gras, n-are deloc mutră de aviator şi tot timpul cât am vorbit a stat mut, răsucind între degete o cravaşă cu mâner de metal. De ce i-o fi trebuind cravaşă în aviaţie, n-am putut să-mi explic!

Biata Eliza a slăbit mult la figură şi s-a urâţit rău, cu pete pe obraz ca bolnavii de ficat. Are să aibă un copil peste două luni, se cunoaşte de la cincizeci de paşi, cu toate că şi-a făcut rochii largi, să mascheze. Nu pot înţelege cum poate ieşi cineva pe stradă în situaţia asta! Mi s-ar părea că toţi ochii se opresc la mine.

I-am adus aminte de nebuniile noastre, de grevele şi scandalurile de la ora de latină, de fluturii de hârtie pe care-i acăţam de coada jachetei lui domnul Caramfil-Clempuş; orchestra wagneriană din ora doamnei Savel, în sfârşit o mie şi una de nebunii, pe care într-adevăr astăzi mă mir că le-am putut trăi vreodată.

Eliza protesta acum că ea ar fi fost capul drăciilor şi parcă îi era ruşine de toate nostimadele care o făcuseră celebră şi iubită în toată scoal. Aviatorul ei asculta foarte plictisit, uitându-se la firmele magazinelor. Le-o fi învăţat pe toate pe de rost, pe o rază de o sută de metri.

M-am întors la hotel, foarte indispusă. Ma gândeam ce face viaţa cu noi, dacă şi dintr-o fată veselă, cu inteligenţa şi drăgălăşenia Elizei, nu rămâne într-un an de mariaj decât o doamnă, care atrage atenţia trecătorilor cu talia ei voluminoasă şi apare păzită pe stradă de un domn anost şi cu cravaşă de jocheu.

Acasă, la Roman, când am ajuns, după huruiala, căldurile şi praful din Bucureşti, mi s-a părut un rai grădina noastră cu nuci şi aleile de trandafiri.

Şi acum, dragă Luminiţă, să-ţi scriu şi cum ne-a găsit pe noi mobilizarea în astă-seară. Nu ştim cum va fi căzut vestea aiurea, dar în casa noastră parcă venise un faire-part de înmormântare.

Papŕ s-a întors din oraţ negru ca pământul. În vara aceasta ne-a bătut piatra la moşie. Nu eram asiguraţi. Au fost doi ani răi, unul după altul. Papŕ, lăsător cum e, s-a gândit la economie. Recolta din anul acesta, ceva mai bună, i se părea, în sfârşit, o compensare pentru cei doi ani dezastruoşi şi nu se mai aştepta să ne încerce Dumnezeu cu o nouă pacoste. Spera să aranjeze în câteva zile toate cu Creditul, acum cine ştie când o să se mai poată face ceva! Pe deasupra, mai angajase să vândă ce bruma mai avea strâns în hambare din alţi ani; grâul şi secara pe care se încăpăţâna să nu le dea unor negustori germani, unui oarecare doctor Mayer, invalid şi fanatic, dar pare-se negustor cinstit… Acum, în sfârşit, îl convinseserăm noi copiii şi încheiase contract; începuse să încarce în gară, când colo intrăm în război şi tocmai cu nemţii! Alţii, mai prudenţi, mai pricepuţi în afaceri, au luat aconto, sau chiar preţul pe jumătate din pâinea vândută, aşa că n-au ce pierde. Ba chiar le convine. Dar noi am rămas cum e mai rău.

Frate-meu, Camil, de când s-a întors de la Paris nu face nimic: joacă doar cărţi la club, aşteptând să se poată întoarce ca să-şi termine doctoratul, şi, fireşte, viaţa şi cărţile costă bani. Bărbatul Emiliei – sora mea cea mai mare, ai cărei ochi îţi plăceau atâta şi spuneai că seamănă cu Fabiola – e de un an concentrat; leafa lui de magistrat, de altfel, niciodată nu i-ar fi ajuns fără venitul pe care i-l serveşte papŕ.

În sfârşit, numai pricini de întristare şi griji în toate părţile!

La masă, papŕ abia a gustat de două-trei ori din mâncare.

Toţi tăceam.

Camil, ca întotdeauna seara, nu era acasă; mânca în oraş cu prietenii, zice că la club, însă Dumnezeu îl ştie pe unde umblă. Dar mai era un loc demult gol, şi, fără să ne spunem, gândul nostru al tuturor se învârtea împrejur, cum sunt atrase albinele de farfuria unde au fost fructe. E locul lui Todiriţă, frate-meu, cu un an mai mic, chemat de trei luni la regiment, prin apropierea Bacăului.

Pentru dânsul, războiul înseamnă ceva mai precis şi mai apropiat decât pentru noi toţi. Bănuiesc că şi maman şi papŕ simţeau acum o mustrare. Nu ştiu de ce Todiriţă a fost întotdeauna aşa, mai prigonit în familie. Poate fiindcă e mai liniştit şi şi-a văzut întotdeauna de învăţătura lui, fără să ceară prea multe de acasă, unde toţi socoteam firesc să se intereseze mai mult de Camil, care e mofturos şi pe care niciodată nu-l mai satisface nimic.

Acum ne gândeam cu toţii la cel plecat. Dar ce mai puteam face? Maman era plânsă. Atunci ne-am dat seama cât a înălbit în ultimii doi ani.

După masă, am stăruit de papŕ ţi maman să ieşim puţin în oraş. Eram şi eu curioasă să văd ce impresie a făcut în oraş vestea războiului; dar îmi închipuiam pe urmă că mişcarea şi aerul are să le facă bine şi să le alunge gândurile urâte. Şi am avut dreptate. În oraş era o nemaipomenită fierbere.

Cânta în faţa grădinii publice o muzică militară. Un grup de liceeni veneau nu ştiu de unde şi se duceau nu ştiu unde, purtând un steag şi cântând imnul lui Iosif. Toate luminile aprinse la ferestre, drapelele scoase afară, ofiţeri şi soldaţi mulţi.

Pe o terasă, înaintea cinematografului, un student, feciorul preotului de pe strada noastră, rostea o cuvântare. Lumea l-a luat pe sus şi l-a purtat cântând şi strigând cu o vitejie de ai fi zis că sunt cu toţii gata să treacă peste un sfert de ceas Carpaţii. După el se urcă pe masă, cine crezi? Camil al nostru!

M-a apucat aşa, un fel de frică şi de ruşine. Ce-are să vorbească despre război, el, care stă toată ziua la club şi şi-a petrecut viaţa la pension, în Elveţia şi pe urmă, neîntrerupt, la Paris, numai noi ştim cu câte sacrificii?

Ei, bine: a vorbit scurt şi foarte frumos, ceva mişcător, de-a izbucnit mulţimea într-o nebunie de urale. Lui papŕ îi tremura mâna sub braţul meu şi în loc să se supere, cum m-aşteptam, şi-a făcut loc în primul rând şi l-a sărutat cu ochii în lacrămi, deşi de două săptămâni aproape nu-şi vorbeau, fiindcă aflase despre, o poliţă, ori aşa ceva, iscălită fără ştirea lui.

Pe urmă, când am ajuns acasă, vreun ceas m-am plimbat singură în grădina noastră, care-i foarte mare şi cu tufişuri sălbatice. M-am gândit la multe, la multe, Luminiţo! Cum îmi lipseai tu, să stăm acum cu sufletele aproape! M-am urcat târziu în casă. În camera lui maman, uşa întredeschisă. Am împins-o încetişor. Maman în genunchi, înaintea icoanei, cu candele aprinse, se ruga, poate plângea… Am ieşit fără să simtă. Lui maman îi e jenă faţă de noi de apucăturile ei bisericoase. Dar acum o înţelegeam prea bine, şi cât îmi era de dureros că nu pot şi eu îngenunchea ca dânsa, la o icoană, sub o candelă!

Acum am terminat de scris, dragă Luminiţă şi de la fereastră, din iatacul meu, privesc sus o stea. Poate în clipa această şi privirea ta e chemată de dânsa. Aşa gândul nostru se întâlneşte prin noapte. E Venus, ştii, steaua pe care o priveam amândouă, cu coatele amorţite pe marginea ferestrei în dormitor, după ce adormea M-lle Roche. Toate mi se par aşa de departe, atât de departe! Şi nu ştiu de ce-mi vine să plâng. Mă gândesc la frate-meu. Oare şi el va fi ridicat ochii spre steaua aceasta, în astă noapte? Şi câţi trebuie să fi fost în ţară, astăzi, ca mine, cu ochii la cer! Şi atâtea mame şi surori care plâng! Dincolo de noi, pe urmă, în toată lumea, atâţia şi atâţia care se ucid! Se cumpără atât de scump fericirea? E foarte târziu, toţi dorm, poate numai acolo unde a început războiul se petrece ceva înfiorător. Dar aci toţi dorm, e o mare tăcere şi îmi vine, nu ştiu de ce, Luminiţo, să plâng.

Îţi sărut ochii drăcoşi, Elena.