Capitolul III.         RĂZBOIUL STEGULEŢELOR

— Ghiorghio Sân Micloş!

— Ghiorghio Sân Micloş…

— Cic Sereda!

—… csereda…

— Sepsi Sân Giorgi!

—… psi Sân Giorgi. Da! Pe urmă?

— Kezdo Vasarhely…

Dură tăcere. Mâna cu steguleţele de hârtie căută în zadar pe hartă.

— E un nume imposibil! Cum ai zis, te rog?

— Kezdo Vasarhely. Cu K şi cu y. Cred că e între Cic Sereda şi Sepsi Sân Giorgi.

— Nu! Imposibil… Nu-l găsesc!

Luminiţa Vardaru îşi ridică pieptul de pe harta prinsă pe măsuţă cu ţinte galbene. Era îmbrăcată în haină albă de infirmieră, cu capul înfăşurat în legătoarea de olandă, purtând minuscula cruciuliţă de sânge pe frunte.

Aruncă în cutia de carton steguleţele tricolore şi luă din mâna lui Radu Comşa foile ultimelor comunicate, să le citească singură.

Într-adevăr, comunicatul Armatei de Nord aşa scria: Kezdo Vasarhely, cu K şi cu y.

— Ce nume stropşite, Doamne! Zici că e regiune să-cuiască? Ce fel de tipi or fi şi săcuii ăştia?

Luminiţa se întoarse la hartă şi de astă dată descoperi oraşul imediat; era mai citeţ şi mai mare scris decât se aşteptase.

Înfipse steguleţul şi privi acum cu încântare oştirea ei de ace.

Pe harta cu vine albastre, însemnând râurile şerpuite printre omizile cafenii însemnând munţi, steguleţele roş, galben şi albastru arătau, ca tot atâtea mici fanioane, frontul, mult dincolo de hotar.

Armatele, acolo, străbătuseră în miez de noapte defilee, între stânci cu umbră umedă şi şuvoaie de munte; îngropaseră morţii la margini înalte de codru; în marşuri istovitoare ridicau cuhni şi coborau văi necunoscute, de unde neaşteptat începea să secere o mitralieră şi oamenii îşi dădeau sufletul îngenunchind. Convoaie scârţâiau pe şosele, brancarde cu răniţi rămâneau în urmă; oameni halucinaţi de nesomn şi oboseală păşeau cu praful lipit de sudoare, cu ochii adânciţi în orbite şi cu pleoapele albe. Umerii încovoiaţi de greutatea sacilor şi de povara armelor, la fiecare popas erau mai dure-roşi; totul se desfăşura precipitat, în afară de orice fire, între spaimă şi nebuneşti episoade de deşartă bravură; aci, pe harta netedă şi nouă, steguleţele de hârtie se plimbau desfă-şurârul un război amuzant şi geometric.

Luminiţa puse capacul cutiei de carton şi scutură acele înlăuntru.

— Radule, trebuie să-mi aduci altele! Sunt sigură că în două-trei zile n-or să ne mai ajungă…

Îşi înnodă mai strâns cingătoarea peste mijlocul hainei albe şi, îngropându-şi mâinile în buzunarele largi, se răsuci în călcâie ca o slujnicuţă în şorţ nou.

— Nu e aşa că-mi vine bine?

Radu Comşa, scufundat în jâlţ, picior peste picior, o îmbrăţişa cu privirea.

Costumul de infirmieră o prindea minunat.

Dar ca s-o necăjească, repetă exclamaţia tantei Laura când o văzuse apărând întâia oară în acest travesti:

— Admirabil! O adevărată soră de caritate de operetă!

Luminiţa Vardaru făcu ceea ce numea ea „bot”. Adică strânse buzele îmbufnată, cu o mutră pe care o ştia din oglindă că nu e de fel dizgraţioasă, ba dimpotrivă.

— Te rog! Ai putea cel puţin să fii mai original în spirite.

— Dar nici nu m-am gândit să fac spirite… E o simplă constatare! O necăji mai departe Comşa, eu ipocrită nevinovăţie, amintindu-şi neplăcut alt dialog, cu altă femeie, care tot aşa îl învinuia că n-o prea nimereşte cu spiritele. Fac o simplă constatare, Luminiţo!

— Frumoasă constatare! dădu din umeri Luminiţa, trecând prin faţă oglinzii şi cercetându-se din treacăt, cu o uşoară nelinişte.

Imaginea mlădioasă din oglindă însă o asigură. Ce spuneau dânşii? Era o foarte simpatică soră de caritate!

Puse în braţele lui Radu Comşa un vraf de ziare şi-i făcu o reverenţă.

— Fiindcă nu-ţi plac aşa, mă duc să mă fac „civilă”. Peste o jumătate de oră au să fie toţi aici. Nu vreau să mai devin subiect de glume… Dacă doreşti ceva, suni! Butonul ştii unde e! arătă nasturele de porţelan lângă draperia uşii. Pa!

Paşii Luminiţei se auziră depărtându-se într-o cameră, pe urmă alta, pe urmă deloc.

Radu Comşa dădu drumul ziarelor jos pe covor, alături de jâlţ şi rămase privind prin uşa larg deschisă afară, în grădina unde se zăreau trandafirii legaţi cu sfoară galbenă de tei, lângă stâlpişorii vopsiţi verde.

Era în holul caselor lui Alexandru Vardaru, după ceasurile şase.

Soarele de sfârşit de august răsfira printre frunze raze domoale cu o melancolică presimţire de toamnă.

Pluteau uşor funigei albi, legănându-se în lumina oblică. O vrabie cenuşie ciripi pe scările peronului şi ciupi o gâză nevăzută. Pe sub teii aleii, dincolo de vergelele de fier ale grilajului, întorcându-se dinspre capătul şoselei, trecu o femeie cu capul ascuns de o umbrelă albastră.

Mergea încet, singură şi o clipă Radu Comşa tresări: îi păru că recunoştea mersul şi trupul Zoei Vesbianu.

Dar femeia opri o trăsură goală şi se urcă închizând umbrela. Era o necunoscută: o femeie în vârstă, cu părul alb, cum o putuse asemui cu Zoe? De altfel, de ce a tresărit? Acum trei zile a întâlnit-o neaşteptat în faţă, în plină Calea Victoriei, încât n-a mai putut-o ocoli. A salutat-o şi Zoe i-a răspuns cu surâsul dintotdeauna, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ce înseamnă într-adevăr măruntul lor episod, în precipitarea de evenimente care-i târa pe toţi, nimeni nu putea spune încotro?

Radu Comşa îşi schimbă piciorul amorţit. Cu degetul răsucea un canaf de la braţul jilţului, cuprinzând în gânduri nehotărâte aceste întâmplări care s-au petrecut în mai puţin de două săptămâni.

A treia zi după ce fuseseră afişate ordinele de mobilizare, se înfăţişase la minister. Îşi dădea bine seama acum că Alexandru Vardaru avusese toată dreptatea.

De la birou, Onisfor Sachelarie plecase; toate lucrările se paralizau, întrerupte; era nevoie de o lună cel puţin, pentru a fi restabilite aşa cum cereau împrejurările noi.

La minister, căutase îndelung, dintr-un culoar pe altul, să descopere serviciul unde-l îndrepta ordinul mobilizării.

— Trebuie să fie la domnul Ispaşiu! îşi dăduse cu părerea o dactilografă cu buzele foarte roşii, cu un început de mustaţă şi cu mâneci de lustrin negru, trecând cu un teanc de hârtii la semnat. A doua uşă, la stânga!

Domnul Ispaşiu avea o figură slăbănoagă şi prelungită într-o bărbiţă roşcată, către care păreau că se preling în jos toate trăsăturile arnărâte.

Citi hârtia scobindu-se în creştet cu un vârf de creion, în-torcând-o pe o faţă şi pe alta, pe urmă i-o întinse îndărăt, ţinând-o depărtat, cu două degete, ca ferindu-se de o atin-gere impură.

— De unde vrei să ştiu eu, domnule, unde-o mai fi şi serviciul ăsta? Au înfiinţat atâtea, că nu ne mai cunoaştem ministerul! Aci e un haos; domnule, un haos! se văietă domnul Ispaşiu, aruncând pe deasupra ochelarilor o privire gălbuie şi bolnavă împrejur, peste dosarele şi hârtiile clădite din toate părţile pe birou, în dosul cărora făptura lui puţină se mişca asfixiată, ca şoarecii sub globurile aparatelor de laborator, de unde a fost pompat aerul.

Uşi se deschideau şi se închideau fără întrerupere; funcţionarii şi oamenii de serviciu cărau alte hârtii şi alte dosare.

— Ionescule, ia vezi ce e cu ordinul domnului!

Apăsă pe domnul şi domnului, ca să păstreze o distanţă bine precizată, între el, şeful unui serviciu împovărat de importante lucrări şi între străinul care se plimba pe vremea aceasta cu ordine; ştia el cu ce fel de ordine!

Ionescu luă şi el hârtia şi o citi cu luare-aminte. Se scobi cu coada condeiului după ureche – se vede că în tot biroul, după exemplul şefului, perplexitatea se manifesta prin actul scărpinatului – o întoarse pe o parte şi pe alta, deschise un sertar, ca şi cum de acolo avea să ţâşnească ideea luminătoare, îl închise dezamăgit şi era gata să-i dea ordinul îndărăt, când se dumeri:

— Să vedem la domnul Bârzotescu! Dânsul are un serviciu nou… Poftiţi după mine!

Îl purtă pe o sală lungă la dreapta; pe urmă la stânga.

Radu Comşa îşi spunea că n-are să mai nimerească niciodată, fără firul Ariadnei, drumul îndărăt, prin acel labirint.

La o uşă cu o inscripţie nouă, în preafrumoase caractere gotice pe un carton spânzurat cu şnur, călăuza se opri:

— Intraţi aci! Cu domnul Bârzotescu o să vă înţelegeţi imediat. Nu e ciufut ca al nostru! Nene Iliuţă, ian' vezi dumneata! îl dădu pe seama unui moşneguţ, apărut din pământ, sugând un capăt de ţigară, care-i frigea degetele.

Într-adevăr, domnul Bârzotescu nu părea deloc să fie un ciufut.

Foarte gras, cu părul sur tuns cu maşina şi cu mustăţi groase şi albe, răsucite cu oarecare pretenţie de ştrengărie, părea fericit la culme de tot ce vedea şi auzea.

Citi ordinul dintr-o aruncătură de ochi şi-l puse sub o placă de sticlă neagră. Îşi frecă cu mare mulţumire mâinile bondoace, care-i ieşeau din manşetele tari şi rotunde:

— Bravo! Perfect! Ne adunăm, ne adunăm!

Radu Comşa întrebă care-i vor fi atribuţiile viitoare.

Despre aceasta, domnul Bârzotescu nu ştia încă nimic.

— Înţelegi, drăguţă, abia acum ne organizăm! Aşteptăm un maior… Bravo! Perfect! Are să fie un serviciu foarte important şi cu mine sunt sigur că or să meargă lucrurile strună. Fumezi? îi întinse o tabacheră mare de piele, unde se aflau rânduite, cu siguranţă, cel puţin cinci duzini de ţigări.

Radu Comşa mărturisi că nu fumează decât rar. Dar luă o ţigară, fiindcă nu se cuvenea să refuze pe un om atât de amabil ca viitoru-i şef. Domnul Bârzotescu îşi suflă nasul zgomotos, ca o detunătură de armă, într-o batistă uriaşă şi cadrilată cu verde şi cu roşu, ca un plan de oraş model, parcelat.

Destăinui pe urmă, după ce împături batista şi o aşeză în buzunarul de la piept:

— Mi-a vorbit domnul deputat Vardaru despre dumneata… Spunea să te am în grijă, că eşti un tânăr distins. Bravo! Perfect! Ehei, dacă primea domnul Vardaru să fie secretarul nostru general, altfel ar fi mers lucrurile… Bravo! Perfect! Dar merg bine, drăguţă: să ştii de la mine că merg bine şi aşa! Bravo! Perfect! Să te prezint acum şi colegilor…

Domnul Bârzotescu îşi mişcă cu mare bunăvoinţă trupul gras până la uşa de alături; deschizând-o, îl împinse înăuntru şi după aceea astupă în urmă intrarea cu tot corpul voluminos. Zâmbea foarte fericit, îmbrăţişând cu privirea pe cei din cameră, ca un părinte care-şi admiră copiii:

— Bravo! Perfect! Să vă prezint, copii, pe domnul Radu Comsa. Să ştiţi de la mine: un tânăr foarte distins! Bravo! Perfect!

Radu Comşa strânse mâinile celor din cameră. Erau trei. Fumau şi citeau ziare.

Domnul Bârzotescu se retrase în biroul său. Bravo! Perfect! Şi, Radu Comşa rămase cu noii camarazi.

Nimeni nu putea da nici o lămurire asupra serviciului. Izbutiseră să fie mobilizaţi acolo, fără îndoială după mari şi grele stăruinţi: asta era în definitiv tot ce-i interesa.

Mai departe, lucrurile rămâneau să le „organizeze” maiorul, când o veni, şi şeful, care din camera de alături se auzea suflându-şi nasul din când în când, ca înăbuşite focuri de salve, încolo băiat bun: bravo-perfect!

Maiorul sosi abia după trei zile.

De atunci tot organizează. E vorba de un birou statistic, de repartizare, centralizare etc., etc.

În camera mică s-au centralizat şi distribuit la mese, deocamdată, şapte camarazi, care fumează, citesc ziare, comentează mişcările de pe front şi după două-trei ore se împrăştie fiecare la treburile lui.

Domnul Bârzotescu e însă deplin fericit. Îşi freacă mâinile grase şi oferă tuturor, cunoscuţi şi necunoscuţi, ţigări din tabachera groasă de piele:

— Bravo! Perfect! Ne organizăm, ne organizăm!

În lumea aceasta, Radu Comşa nu se simte la îndemână. Glumele lor, judecata uşoară, optimismul de oameni fericiţi care socotesc războiul o cumpănă numai pentru cei mulţi, dincolo de persoanele lor sacre şi inviolabile, îl fac complice la o faptă care-i râcâie inima…

În câteva zile, Capitala luase o înfăţişare necunoscută. Mulţimea străzilor era împestriţată de uniforme proaspete; regimente plecau, escadroane de cavalerie se înşirau spre gări bătând cu copite de fier, cadenţat şi sonor, granitul pavajului.

După bucuria nedumerită şi înfrigurată din cele dintâi ceasuri, se destinse altă bucurie, mai calmă şi mai sigură.

Evenimentul zilei fu o apariţie nouă: comunicatul.

Oameni ce nu se cunoşteau îşi vorbeau înaintea foilor lipite pe zid, îşi strângeau mâinile, destăinuind veşti „sigure” despre care comunicatul, din prudenţă, nu vorbea încă. Fiecare ştia o noutate senzaţională: trupele se aflau mult mai departe decât le arăta oficialitatea, în două săptămâni au să bată la porţile Budapestei. Prin Rusia, porniseră regimente franceze şi engleze. O jumătate milion de ruşi stau gata să năvălească în Maramureş. S-au trimis României trei dirijabile şi câteva escadrile de avioane, de la Salonic. Austria a cerut pace. Dar nu vrea nici Anglia, nici vodă şi nu vrea nici poporul!

Pe urmă apăru zepelinul. Luminile ascunse, ferestrele astupate, trăsurile şi maşinile cu felinarele acoperite de foiţă albastră, nopţile bâjbâind la lumina palidă a stelelor, pe străzi devenite deodată necunoscute şi misterioase, de unde apărea neaşteptat o umbră ameninţătoare:

— Stinge, domnule, ţigara!

Fâşiile proiectoarelor plimbându-se pe cer în căutarea dihaniei aeriene, clopotele Mitropoliei sunând alarma, mugetul sirenei de la Arsenal; toate dădeau existenţei un farmec nou, senzaţional, pitoresc, o atmosferă ireală şi factice, de teatru. Şi apoi, în plină fierbere de bravură, când comunicatele de nord erau atât de generoase: Turtucaia!

Automobilele şi camioanele rechiziţionate într-o jumă-tate de zi. Fiat-urile Crucii Roşii, cu perdelele albe-cenuşii, străbătând mute şi repezi străzile, spre barierele de sud.

Zvonuri grele, ochi căutând cu nerăbdare comunicatul care devenea laconic, mulţimea făcută, cu bucuria ucisă pe feţe, neîndurându-se să se culeagă acasă…

Alexandru Vardaru îi liniştise pe toţi ai săi; comandantul armatei de pe frontul Dobrogei îşi râsese la „Jockey” de această panică absurdă şi fără temei:

— Mais, c'est notre Verdun, mon cher! Qui s'y frolte s'y pique!

Treceau printre zidurile de curioşi aliniaţi pe marginea trotuarelor cele dintâi convoaie de prizonieri din Ardeal: austriaci şi unguri, în fumuriile lor uniforme zdrenţuite, cu feţele palide şi ţepoase, cu barba de câteva zile, cu privirea opacă şi cu mersul lălâu, de turmă.

Dar tot atunci îşi făcură apariţia şi altfel de convoaie, care-au strâns deodată inimile şi-au făcut trecătorii să meargă lăcrimând singuri pe străzi. Soldaţii din regimentele Turtucaiei, cu braţele în făşii albe, prin care străbătea roşul sângelui, oameni care nu puteau da nici o lămurire, purtând în ochi vedenii de spaimă, în cuvinte nelegate, pomenind despre ceva plin de groază care s-a petrecut acolo: carne pisată de tun şi cai aruncaţi în Dunăre, comandanţi părăsind posturile, răniţi măcelăriţi de inamic, copii cu mâinile tăiate, ofiţeri zburându-şi creierii când ultimul foc de baterie a fost tras, batalioane luptând în cămaşă, până la ultimul om.

Se lămurea bine: războiul nu mai era o simplă expediţie cu riscuri neînsemnate. Şi dânsul lipsea de acolo! În puterea unui ordin pe care nu el l-a căutat: dar lipsea!

Gândul îi dădea târcoale.

Îi alunga şi se întorcea iarăşi, furiş, împletindu-se în tot ce făcea în fiecare ceas; când mergea pe stradă, acasă, când citea în gazetă comunicatul, în mijlocul unei discuţii în care îşi întrerupea dintr-odată firul şi rămânea cu mâna în aer. Trebuia să sfârşească. În trei-patru săptămâni să pună toate în bună ordine, să găsească în locul său un om care să-l suplinească în toate afacerile biroului „Alexandru Vardaru & Radu Comşa”; aceasta pentru stima ce şi-o purta lui însuşi…

Luminiţa se apropie în vârful picioarelor, pe la spate şi-i acoperi ochii cu palmele.

Radu Comşa îi desfăcu mâinile, sărutându-i vârful degetelor.

Îşi schimbase o rochie cafenie cu bluză şi guler ca la cămăşile bărbăteşti şi cu o fundă îngustă de mătasă, care-i dădea înfăţişarea de şcolăriţă. Împinse pe rotiţe un jilţ şi, aşezându-se, îşi sprijini între spătar şi spate un puf moale şi altă perniţă sub ceafă.

Flutură un plic:

— Ia să-mi spui, te rog, cu ce domn te plimbai acum vreo douăzeci de zile pe Calea Victoriei?! Ce domn atât de distins şi cu privirea elegiacă, încât trecea prin îmbulzeala de la douăsprezece ca printr-un parc din poeziile lui Samain?!

Radu Comşa o privi nedumerit.

— Ei da, un domn blond şi se pare completamente absent de pe planeta noastră!

Luminiţa îi purta plicul pe sub nas şi izbucni în râs:

— Când faci ochii ăştia uimiţi, numai cu Henri Owen nu sameni!

— Dar nici nu vreau să semăn cu orice imbecil… Cine mai e şi ăsta?! se miră Comşa.

— Cum, imbecil? Exclamă indignată Luminiţa. Henri Owen, te rog, eroul californian, spaima bandiţilor din Los Angeles! Bineînţeles, bandiţi de cinema…

Radu Comşa înţelese că îi plăteşte poliţa de adineaori, când o asemuise cu o soră de caritate de operetă. De aceea nu răspunse şi îşi privi cu insistenţă vârful pantofului.

Luminiţa desfăcu scrisoarea din plic şi aruncă ochii pe câteva rânduri.

— De altfel, aceasta nu e părerea mea! o spune o foarte inteligentă domnişoară, păcat că prea poetică şi sentimentală…

Radu strânse din umeri.

— Să-i fie de bine! O domnişoară al cărei repertoriu poetic se limitează la vedetele de cinematograf! Îmi închipui de ce calitate poetică trebuie să fie…

— Pardon! Nu vorbi aşa de prietenele mele! lungi Luminiţa ceea ce numea ea „bot”. Mai ales când ele îmi vorbesc bine de tine şi tu, drept recompensă, te porţi nepoliticos… Îţi vine în stradă să ţi se adreseze, iar tu te faci că nu o cunoşti!

— Atunci e o prietenă cam…

Radu Comşa nu-şi sfârşi cuvântul, înlocuindu-l cu o schimă a buzelor, care arăta cât de puţină consideraţie simţea el pentru inteligenţa şi imaginaţia acestei prietene necunoscute a Luminiţei.

Şi adăogă:

— Când m-am prefăcut eu că nu cunosc pe cineva?

Luminiţa citi din scrisoare:

— Marţi, în Piaţa Teatrului, l-am văzut pe domnul Radu Comşa. M-am îndreptat să-i ţin calea, foarte veselă şi zâmbitoare; eram bucuroasă să aflu veşti de la tine… Dar nu m-a recunoscut şi a trecut mai departe, aşa că am rămas cu o figură stupidă în stradă, cu toate că mi-am luat aerul că zâmbesc altcuiva, de mai departe…” Ce zici la aceasta? Scrie negru pe alb! Îl privi Luminiţa cu ochii oblici, care se făceau înguşti de înveselirea lăuntrică şi vicleană, ca ochii de pisică, la amiazi, când e soarele puternic.

— M-o fi confundat cu Henri Owen al dumisale! spuse Radu Comşa, hotărându-se în aceeaşi vreme să vadă, la cea dintâi ocazie, ce mutră are acest erou de film.

— Vezi cum eşti? îl mustră Luminiţa. Scrisoarea e de la Elena Bilbor, o fată foarte gentilă, pe care ai cunoscut-o anul trecut la noi. Chiar aci, în hol… Îmi amintesc acum perfect! Stătea pe divan în colţul ăsta, când ai intrat tu. Te cunoşteam puţin atunci şi, după ce ai plecat, am vorbit de tine. Aşa cum vorbesc fetele abia scăpate din pension despre domnii care seamănă cu eroii din film… Îmi păreai un tip cam ţepos şi, dacă nu mă înşel, m-am exprimat chiar foarte puţin favorabil despre mutra dumneavoastră…

Radu Comşa îşi aminti acum într-adevăr de prietena Luminiţei, pe care o cunoscuse aici, dar nu-şi amintea s-o mai fi întâlnit vreodată de atunci.

— Când asta? întrebă. Marţi, săptămâna dinaintea mobilizării? Şi zice că eram cu un tip elegiac?

Îşi numără în ghid prietenii şi cunoscuţii cu înfăţişarea care să frapeze domnişoarele poetice şi sentimentale. Titel Iliescu nu putea fi. Îl întâlnise abia în ziua mobilizării. Altul? Deodată îşi aminti şi râse:

— Asta-i nostimă! Marţi dimineaţa, înaintea mobilizării, m-am întâlnit pe Calea Victoriei numai cu Măinescu. Era mahmur. Toată noaptea jucase cărţi. Scuturat până la ultima centimă! Ce-o fi găsit la el, prietena ta, absent şi elegiac? E tipul cel mai sec şi mai feroce cu putinţă! De altfel, nici nu ştiu cu ce trăieşte… Puţin pospai de lectură, un doctorat neisprăvit la Paris, o epocă misterioasă în Elveţia şi pe plajele de la sud ale Franţei. Dar, încă o dată mă întreb, de unde i-o fi găsit domnişoara Bilbor privirea elegiacă? La el, care toată vremea vântură numai „lovituri” în cap şi expediente!

Radu Comşa îşi materializă imaginea lui Scarlat Măinescu, cu hainele întotdeauna după ultimul jurnal, în tovărăşia unor femei foarte spoite, tolănit în muscal spre Şosea după chefuri şi partide norocoase de cărţi, sau în zilele de ghinion, căutând din uşa restaurantelor un prieten la masa căruia să se invite. Şi aceasta îi putea da aerul unui om absent de la cele pământeşti? Nu poate felicita pe Elena Bilbor pentru intuiţia ei psihologică.

Zâmbi, amintindu-şi că, la despărţire, Scarlat Măinescu îl tapase de doi poli.

Probabil că de aceea avea aerul atât de elegiac. Se gândea cum să dea atacul.

— De ce zâmbeşti? îl întrebă Luminiţa, aşezând scrisoarea în plic.

— Mă gândesc că Bucureştii mişună de o sumă de indivizi pe care nu-i ştim de unde vin, cine sunt, cu ce trăiesc… Şi care, la un moment dat, pot părea domnişoarelor poetice şi sentimentale coborâţi din cine ştie ce Câmpii Elizee…

Luminiţa nu părea prea convinsă de aceste reflecţii. Scrisoarea din mână îi adusese şi ei o tristeţe; gândurile prietenei despre soarta lor, fosta camaradă întâlnită pe stradă cu aviatorul ei scund şi cu cravaşă de jocheu, cu apropiata-i maternitate, de care n-avea de ce să fie, în mijlocul lumii, falnică. Ce face viaţa din ele?! Dar cu Radu Comşa nu putea fi decât fericită. Are atâta siguranţă!

Se ridică, apropiindu-se de el, privindu-l în ochi, ca şi cum ar fi putut să-i citească ceva tăinuit.

— Radule!

— Luminiţo!

Îi dezmierda numele, rostindu-l ca o dezmierdare fizică.

Apoi, întrebă deodată îngrijorat:

— Doreşti ceva, Luminiţo? S-a întâmplat ceva?

— Nimic! Sunt însă ceasuri când mă îndoiesc de tot. Aş vrea să mă ameţesc. Am nevoie să-mi spui, ca unui copil, poveşti care să mă adoarmă…

Îşi scutură apoi părul, încercând să surâdă. Îşi amintea că „nu poate, cu numele ei de gaiţă, să facă mutră de tragedie”.

Radu îi prinse mâna, o sărută şi-i trecu cealaltă mână după mijloc, cu o mişcare înceată şi sigură, de uriaş care cuprinde o vietate fragilă. Luminiţa se desfăcu. Se lăsa întuneric şi de umbră se temea.

Răsuci butonul. Se aprinse numai un bec, cu lumina învelită într-o capsulă de mătasă viorie. Aprinse şi luminile de la pian. Răsfoia vraful de note, după ce-şi dezmorţise degetele cu câteva refrene de romanţe neisprăvite pe clape, când sună claxonul maşinii care aducea pe tanti Laura şi pe Mihai.

Automobilul se întoarse îndărăt, după Alexandru Vardaru.

Mihai semăna pe drum pălăria şi ziarele, se repezi de-a dreptul la harta cu steguleţe, să identifice, după noua linie a frontului, înaintările aşteptate în comunicatul de a doua zi.

Rămase tăcut, cu fruntea rotundă tăiată de o cută preocupată, atins de molima tacticii şi strategiei care făcea ravagii.

Dar Laura Vardaru abia îşi desfăcu şorţul alb şi batista cu picătura însângerată a crucii, că şi izbucni indignată:

— Mais cest épuvantable! Dacă aceasta se poate numi război! E un adevărat măcel. Astăzi ne-au adus oameni fără picioare, cu limba smulsă şi orbi. Larve omeneşti, nu oameni. Ah, les canailles! Şi noi, care le împărţeam pâine, ceai şi ţigări, prizonierilor! Ne întreceam care de care să fim mai afabile cu dânşii. Les canailles!

Tanti Laura păşea între pian şi uşă, ca o tigroaică după gratii. Îşi smulse mânuşile plesnind nasturii. Târziu numai observă prezenţa lui Radu Comşa şi îi întinse mâna grăsulie, albă şi moale, în vârful degetelor cu urme cafenii-violacee de iod.

— Mă ierţi, te rog…

Aşezându-şi părul, care friza zbârlit:

— Je suis complčtement folle, mes enfants, folle!

Nu era nevoie s-o spună.

În zece zile, Laura Vardaru se schimbase ca după o băutură vrăjită. Somnolenţa de bălană păpuşă aromită de lectura romanelor lâncede şi sentimentale dispăruse. Se frământa cu toată energia care dormitase atâta vreme în trupul moale şi gras, dezlănţuită acum frenetic: alergând la spital, la gară, la cantinele improvizate încă haotic; scriind bileţele în dreapta şi în stânga să ceară camioane, camere libere pentru răniţii care nu mai încăpeau în spitale, chemând de zece ori pe zi la telefon. Tresărea la fiecare telegramă; la fiecare zbârnâit de clopoţel.

Colonelul Pavel Vardaru se afla cu regimentul pe frontul Cadrilaterului.

De acolo plouaseră numai veşti negre.

— Nu se ştia nimic despre el; nu dăduse nici un semn. Noaptea tresărea din somn, înăbuşită de visuri teribile, avea presimţiri sinistre, de multă vreme toţi socoteau căsnicia lor împotmolită într-o desăvârşită indiferenţă şi această îngrijorare, întretăiată de plânsete şi de profeţii catastrofale, nu însemnase în casa Vardarilor surpriza cea mai mică a războiului.

Îşi închisese locuinţa de pe Batiste; toţi se strângeau în jurul lui Alexandru Vardaru, ca puii în furtună sub aripa cloştei. Se strămutase aci, într-o cameră mică, unde ghemuise un pat îngust, alb, dur, de internat, „nu voia să doarmă pe somieră şi pe puf, când ştia că atâţia n-aveau unde să-şi odihnească oasele”. Camera era plină de fotografiile colonelului Pavel Vardaru, care, de pe carton, zâmbea zeflemist acestei atmosfere tragice, cu obrajii proaspăt raşi, sub coafura timpuriu înălbită, din faţă, din profil, din trei sferturi, cu cea mai mare indiferenţă.

Laura Vardaru îşi adusese şi toată „menageria”: foxul, basetul, motanul de Angora, pisica cenuşie care născuse patru pui cât patru cârtiţe, într-o cutie de pălării; papagalul care, în cele mai disperate discuţii, izbucnea diabolic refrenul, odinioară dăscălit cu mare bătaie de cap de unchiul Pol:

Qu'est-ce qu-i-ii-t'a fichu ça, ma fille?

C'est un har-tilleuur, maman…

C'est un har-tilleuur, maman…

Toate aceste vietăţi îi dădeau târcoale, cerşindu-i o dezmierdare; foxul ridicându-se în două picioare, cu o labă dusă la piept ca într-o declaraţie patetică de prim-amorez, cotoiul înfigându-i nervos ghearele în rochie, pisica aducându-i în gură plocon, în poale, pe rând, tuspatru puii de sobol, orbi; papagalul sărindu-i pe umeri, închizând o pleoapă de guta-percă pe un ochi, rotindu-şi coada verde şi ţipându-i brusc în urechi:

C'est un har-tilleuur, maman…

Dar tanti Laura nu-i vedea, îi îndepărta cu un gest nerăbdător. Iar menageria circula dezorientată, în casa străină, cu aerul inconsolabil al unei familii de orfani emigranţi.

Mihai se îndreptă de mijloc părăsind harta.

Aprinse o ţigară cu îndrăzneală şi, aruncând volute de fum, vorbi:

— În curând, suntem dincolo de munţii Gurghiului şi ai Harghitei! De acolo înainte se deschid văile Târnavelor, Valea Mureşului, tot Ardealul…

— Nu-mi vorbiţi mereu de Ardeal, mereu! se lăsă să cadă cu un suspin în jâlţ Laura Vardaru. Frontul de sud, acesta ne interesează, acolo de unde vin răniţii cu picioarele retezate! Unde Pol, în fiece moment, poate să…

— Tanti, războiul nu e un joc de şah, să mişti pionii cu siguranţă şi sânge rece! Cred că e bine chiar că ne-am lovit de la început de un dezastru… Aceasta are să ne mai dezmeticească. Învăţăm toate asprimile! Nu mai e o plimbare, ca acum trei ani…

Mihai vorbea cu obrajii de fată îmbujoraţi; preocuparea săpată între sprincene începea să-i dea înfăţişare bărbătească. Şi dânsul se simţea acum alt om. Peste câteva zile îmbrăca uniforma Şcoalei de ofiţeri de rezervă. Nu mai pomenea decât de front; se vedea smulgând un drapel vrăjmaş, îngenunchind cu el încleştat în mână, sub clănţănitul mitralierelor, deşi, de pe câmpurile de bătălie, stindardele poeziilor eroice dispăruseră de mult, puse la adăpost, cum cerea războiul modern.

Cele două surori mai mari de la Iaşi, Cora şi Ralu, îl chemau deseori cu telegrame. Dar chemările îl lăsau rece.

O singură grijă îl stăpânea: numai de nu s-ar termina războiul înainte de a ieşi el din şcoală. Şi în aşteptare, luase apucături de veteran, fuma ţigări groase, citea manuale cu toate principiile de tactică şi strategie, îşi îngroşa vocea când vorbea de ofensive şi de contraofensive; iar pe ascuns, în camera lui, după ce răsucea cheia, se contempla în oglindă, în uniforma pe care nerăbdător şi-o comandase, plătită din banii de buzunar.

Tanti Laura îşi admira nepotul dezgheţat mai repede şi mai desăvârşit de cât cutezaseră toate aşteptările ei. Toată bucuria însă îi era întunecată de gândul că s-ar putea întoarce, dacă va pleca acolo, cu un picior retezat, sau cu orbitele goale şi însângerate, ca atâţia dintre răniţii „ei”.

Se răsuci în jâlţ, adresându-se lui Radu Comşa:

— E adevărat că s-au anunţat muniţii şi o misiune de ofiţeri din Franţa?

Radu Comşa dădu din umeri:

— Cine mai poate ştii! Rusia e atât de mare şi drumul atât de lung!

— Nici n-avem nevoie! întrerupse Mihai. O să luptăm, dacă va trebui, dezbrăcaţi la cămaşă, cum au luptat grănicerii de la Turtucaia…

— Ca să murim fără nici un folos? Nu uita, Mihai, că luptăm cel puţin cu două ţări civilizate, unde şi forţele naturii s-ar părea că ştiu să citească şi să scrie. Războiul astăzi nu se câştigă numai cu dreptate şi bravură, ci cu maşini! Ce-mi foloseşte avântul. Dacă mă împiedec în sârmă ghimpată, de jos mă aruncă o mină, din faţă mă seceră mitraliera şi de deasupra îmi seamănă în cap aeroplanul bombe?

— Cum te invidiez că peste o lună ai să fii în linia de foc! rosti Mihai cu părere, de rău, fără să ţină seama la pronosticurile pesimiste ale lui Comşa. Dacă m-ar fi lăsat unchiul Alexandru. Eram acum voluntar…

— Şi, desigur, înecat în Dunăre, cum şi-au găsit sfârşitul atâţia! se cutremură tanti Laura, numai la gândul acestei posibilităţi.

— Ce importă aceasta? Ce poate fi mai consolator decât să dispari cot la cot cu atâţia oameni pe care de abia îi cunoşti şi sunt totuşi una cu tine? Ştiţi cum urăsc pe toţi ceştilalţi, care s-au pitit la partea sedentară? Îi văd mergând pe stradă, ruşinaţi de ei înşişi, privind în jos, ca animalele despre care Salust spunea că le-a făcut natura cu capul înclinat în pământ, sclave ale poftelor lor grosolane şi temerilor lor tâmpe…

— Oh, viteazul măicuţei! – râse Luminiţa trecându-i mâna prin păr.

Mihai se scutură de dezmierdare şi bătu nerăbdător din picior:

— Să ştii tu! Şi nu râde… Simt că am să săvârşesc o faptă bravă. Numai să nu se sfârşească războiul până îmi vine rândul şi mie… Trăiam ca un imbecil! Mi se părea un act de curaj să îndrăznesc a fuma înaintea tuturor ţigara pe care o fumam pe ascuns. Şi mi se părea evenimentul cel mai formidabil examenul care îmi dădea diploma de opt clase de liceu… Acum abia îmi dau seama ce sens are viaţa şi ce mare fericire mi-a rezervat destinul, să trăiesc o catastrofă care va purifica umanitatea! Cei care ne vom întoarce de acolo avem să fim alţi oameni.

Luminiţa voi să glumească. Să-i atragă luarea-aminte că deocamdată încă nici n-a plecat. Dar Mihai vorbea cu atâta foc, cu obrajii aprinşi, cu ochii scânteietori, întrevăzând acea umanitate purificată, în care şi el va fi un om ideal, nou, încât Luminiţa se opri. Era atât de departe acest Mihai de băieţelul care lăcrima pe caietul, pe mănuşa şi batista Carmen-citei, cântăreaţa portugheză de la Alcazar!

— Ascultă… începu.

În clipa aceea însă, uşa se trânti de perete şi apăru Mariţa, slujnica cu ochii de culoarea pelinului veşted:

— Coniţă, a venit Vanea, soldatul lui dom' colonel!

— Să ştiţi că s-a întâmplat ceva! gemu Laura Vardaru, ridicându-se din jilţ şi căzând îndărăt.

Într-o clipă, Luminiţa şi Mihai nu mai erau în hol.

În bucătărie, îl târau pe soldat, pipăindu-l, răsucindu-l, asaltându-l cu întrebările.

— Spune repede… E rănit? A căzut prizonier? Ce s-a întâmplat?

— Cum se poate una ca asta, duduie, conaşule? Mai veneam eu, ca să dau ochii? Domnu colonel e voinic şi voios ca un bei! Am o scrisoare…

— Dă-o repede! Ce mai stai? Pentru numele lui Dumnezeu, ce ticăit! Hai în hol…

Vanea se lăsa greu împins, de la spate, cu capela subsuoară, scotocindu-se în buzunarul tunicii.

— Are o scrisoare, tanti! năvăli Luminiţa, îmbrăţişând-o cu lacrimi în ochi. Haide odată, Vaneo!

Soldatul lepădă capela lângă uşă şi se plecă să sărute mâna, ştergându-şi mai întâi mustăţile cu dosul palmei.

— Sărut mâna, coniţă şi bine v-am găsit sănătoşi…

— Lasă aceasta acum… Ce s-a întâmplat? Ce? Zici că ai o scrisoare…

— Avem, să trăiţi, coniţă.

Şi începu din nou să scotocească buzunarul tunicii, de unde scoase un carnet cenuşiu cu scoarţe de muşama vărgată şi de acolo plicul cu colţurile îndoite şi gras de sudoare.

— Poftiţi! Da domnu colonel n-a avut vreme să scrie multe. A ordonat să vă informăm verbal.

Fericit de cum o adusese cu „informaţia verbală”, privi triumfător împrejur şi, luând seama că a călcat pe parchet, se dădu îndărăt până ajunse cu bocancii pe covor.

Trei capete erau aplecate, cu respiraţiile fierbinţi contopite.

Radu Comşa se simţi stingherit. Îşi căuta de lucru, apă-sând mai adânc vârfurile de ac în harta sleguleţelor.

Scrisoarea era laconică. Pavel Vardaru se afla sănătos; trupa fusese topită, fiindcă „bandiţii” erau bine utilaţi, dar retragerea era numai temporară. Cerea lenjuri noi, două rânduri de uniforme şi manta de ploaie, fiindcă bagajele i se pierduseră. Trimitea îmbrăţişări tuturor. Un postscriptum îl zugrăvea întreg: „Te rog, treci la Ciobanu şi ia-mi patru cutii de homari şi două sticle de coniac Martel trei stele. Spune lui Tache că sunt pentru mine? Dacă are loc Vanea, adaogă şi două sticle de Vieux Barsac…” Acestea le scria colonelul Pavel Vardaru, cu cel mai imperturbabil calm, de pe frontul unde într-o singură zi căzuseră morţi şapte mii de oameni!

— Mai înţelege ceva! suspină tanti Laura, împăturind consternată scrisoarea.

Din sufragerie, glasul gureşei păsări tropicale răsună ticălos: „C'est un har-tilleuur, maman?”

— L-aţi adus şi pe Jack aici, coniţă? Se bucură Vanea. Tare îi mai era dor lui domnu colonel de dânsu! Ian auziţi ce frumos îi mai zice, parcă-i glas de om, nu alta!

— Se şi potrivesc minunat! Au tot atâta creier în cap şi unul şi altul! pufni Laura Vardaru, mototolind scrisoarea în mână.

Îi venea să plângă după destinderea nervoasă care-i risipise temerile de până acum. Şi era indignată de indiferenţa cu care Pol Vardaru trimitea salutări ca dintr-o manevră.

Se întoarse către soldat:

— Ia poftim mai încoace şi prezintă-te cu „informaţiile tale verbale”!

Vanea înainta doi paşi şi făcu drepţi, ca la raport.

Pe obrazul, de felul lui decolorat şi prăfuit, mai decolorat şi mai prăfuit acum, stătea scrisă conştiinţa deosebitei importanţe la care ajunsese neaşteptat. Îşi iubea colonelul, îi iubea pe toţi. Fiindcă erau oameni darnici, dar în ochii galbeni îi sclipi scurt o şiretenie de om simplu: „Ţin-te bine, Vanea! Dacă ştii s-o întorci cu meşteşug, e rost de un bacşiş gras?”

Ţeapăn, cu gâtul întins şi mâinile lipite la cusătura pantalonului, părea însă preocupat numai să păstreze cea mai corectă verticală din creştet până în călcâie.

— Haide odată! se frământă Laura Vardaru în jilţ.

Soldatul clipi din genele prăfuite.

— Apoi v-aş ruga să mă întrebaţi, coniţă… De unde să ştiţi eu ce vreţi să ştiţi dumneavoastră?

Luminiţa îşi puse mâinile în şold, ca un ofiţer la instrucţie şi îi vorbi cu asprime:

— Vanea, ia uită-te la mine! Să nu mi-l faci pe prostul, că-ţi iei adio de la ţigări!

— Vai de mine, duduiţă, se poate una ca asta?!

— Ssst! Acum povesteşte…

Şi Vanea povesti. Povesti cum la bătaia artileriei, puşcoacele româneşti răspundeau cu praştiile cu pietre. Cum, de sus maşinile de zburat au regulat în câteva ceasuri, vrăjmaşului, tirul. Cum s-au năruit toate întăriturile, îngropate în pământ şi amestecate în sârme, pari şi trupuri omeneşti. Cum cinci zile nimeni n-a închis ochii. Cum ajutoarele veneau târziu şi intrau în foc pe apucate…

Mai multe Vanea nu ştia, nimeni nu ştiuse ce se petrece la dreapta şi la stânga. Se cutremura văzduhul, plouau de sus gloanţele, în furnicare de oameni, împinsă când înainte, când îndărăt, schijele pisau şi rupeau carnea. Nu se vedeau, nu se înţelegeau, nu se recunoşteau; atât doar, un val îi împingea înainte, altul îi trăgea îndărăt şi peste toţi măturau rafalele… Dar colonelul Pavel Vardaru nu-şi pierduse până la sfârşit cumpătul. Fuma ţigară de la ţigară şi-şi stăpânea trupa din ochi. Respinsese opt atacuri, până când un automobil blindat apăru de-a lungul şoselei, împroşcând cu mitralie-rele. Din casele bulgăreşti, începură de la spate focuri de armă.

Se retrăgeau cei din urmă, în a cincea zi, spre seară, când trecu în goană printre soldaţi, urlând din sirenă, maşina comandantului, fugind spre Dunăre.

Colonelul Pavel Vardaru era în mijlocul şoselei. Nu se dădu în lături. Maşina patină înfrânată. Generalul dinlăuntru era alb ca hârtia. Pavel Vardaru nu duse mâna la chipiu, nici nu scoase ţigara din gură.

— Fugi? întrebase, privindu-l cu scârbă.

Generalul îngăimase ceva.

— Uite ce laşi în urmă! Arătă puzderia omenească risipită printre porumbiş, târându-se prin şanţuri, prăvălindu-se spre Dunăre.

Generalul strigă la şofer:

— Mână!

Vanea se opri, privi cu şovăială la Luminiţa şi la Laura Vardaru, apoi luându-şi inima în dinţi:

— Să mă iertaţi că am să spun ceva urât, care nu se cade înaintea cucoanelor! Dar atunci, domnu colonel s-o aplecat pe marginea automobilului şi l-o suduit de mamă… L-o suduit ca pe un soldat de mamă şi mai urât… Domnu general s-o tras înapoi în automobil şi-o strigăt de câteva ori repede: „Mână odată, dobitocule!” Şoferul i-o dat drumul maşinii şi duşi au fost…

Jack, din cealaltă cameră, se auzea strigând cât îl ţinea pliscul: „Cest un har-tilleuur, maman?”

Astfel, duhul colonelului Pavel Vardaru, palavragiu, tembel, nepăsător şi totuşi brav, era prezent în toată casa, sub cele mai diverse eroice înfăţişări.

Vanea mai ştia încă ceva, ce n-ar fi spus să-l fi picat cu plumb topit. În carnetul cu scoarţă de muşama vărgată, mai purta o scrisoare: pentru mademoiselle Follette Fantin, Hotel Majestic, camera 38; epistolă mai puţin laconică şi mai tandră, completată cu zece prozaice bilete de bancă.

Mihai ascultase toate peripeţiile cu, lăcomia unui însetat. Când Vanea sfârşi, îi făcu şemn sa meargă după dânsul, în camera lui să-l descoase măi pe îndelete.

Prin uşa deschisă, năvăli toată menajeria tantei Laura. Întâi foxul, întinzându-se pe picioarele de dinapoi, pe cele de dinainte, strănutând şi cerându-şi locul în braţe. Apoi pisica, purtându-şi în gură odraslele oarbe… Când îi adună pe toţi, se întinse torcând, cu puii încleştaţi de burtă, sugând ca patru lacome lipitori. Basetul se încolăci, cu botul în covor, resignat şi meditativ. Scăpă şi Jack, târând un lanţ subţire şi şchiopătând de un picior, fiindcă în labă strângea o bucată de zahăr.

În jurul tantei Laura, într-o desăvârşită solidaritate, sa adunase astfel să o consoleze de indiferenţa epistolei, o întreagă secţie din arca lui Noe.

Numai Mem, motanul de Angora, impasibil, sări pe măsuţa cu harta războiului. Bombă mai întâi o spinare de dromader şi încovoie coada pufoasă că o pană de struţ.

Apoi, delicat, cu laba rotunjită, începu să se joace cu steguleţele tricolore, culcându-le pe rând la pământ.