Capitolul III

Plecat la drum, odată cu veacul „E primejdios a se pleca în afară!”

E primejdios a privi îndărăt!

Cu învăţământul acesta, cu hotărârea aceasta, am plecat când începea veacul, în una mie nouă sute.

Să nu mă aplec în afară, ca să nu-mi sfarme fruntea obstacolele presărate perfid, deoparte şi de altă a drumului. Drept înainte! Numai drumul meu.

Să nu privesc îndărăt, ca să nu mă prefacă blestemul în stană de sare. Ca să nu rămân împietrit, cu faţa întoarsă spre vieţile moarte! Cicluri încheiate. N-aveam de ce privi îndărăt. Numai înainte – odată cu veacul.

Pe atunci, planeta era mai mică şi noi mai fericiţi.

Nici un avertisment nu îndreptăţea presimţirea neastâmpărului deznădăjduit, care avea să ne zvârle la răscruce de timpuri şi de lumi.

Vremuri cuminţi, optimiste, de prosperitate şi de apoteoze, de expoziţii universale şi de inofensive teorii sociale, de romane anticipând exaltat şi naiv noua religie a ştiinţei, victoria maşinii: omul cel nou, în idolatria lui nouă. Nu ameninţa nici un defetism al civilizaţiei, zămislită după chipul şi asemănarea şi poftele noastre – sub semnul nesaţiului. Nu apăruse nici un trădător. Furtunile se dezlănţuiau într-un pahar cu apă. Alarmele sunau de-o copilăroasă exagerare, pentru proporţiile atât de modeste ale universului nostru de-atunci.

Îmi amintesc cu oarecare duioşie. Atâta naivitate! Atâta optimism! Exploratorii mai descopereau încă ţinuturi necunoscute. Se arunca în discuţii, ca o năzuinţă himerică, probabilitatea că vreun excentric vreodată, va izbuti să facă aievea înconjurul pământului în 80 zile, ca eroul unui roman de Jules Verne. Absurdele şi ridicolele biciclete, reprezintau un rafinament al progresului tehnic. Se numărau câteva automobile în ţară. Se povestea cu însufleţire despre ultimele transatlantice, care parcurg oceanul în cincisprezece zile. Într-o piesă de teatru, un autor îndrăznise să introducă pe scenă un telefon. Inovaţia a dat loc la dezbateri aprinse. Au fost unii pentru, şi alţii contra. Când recapitulez suvenirul acestor inocente vremuri, îmi par mai îndepărtate de noi, după treizeci de ani, ca de epoca lui Anaxagoras, care era să-şi piardă capul fără intervenţia lui Pericles, fiindcă în plină splendoare a civilizaţiei ateniene, cutezase să afirme că soarele era ceva mai mare decât Peloponezul.

Şi totuşi, poate că acela era paradisul pierdut.

Desigur, acela a fost paradisul a doua oară pierdut!

Blândeţea vieţii nu prevestea nimic din ciclul pe care noi îl pregăteam. Pe care l-am deslănţuit singuri, ca ucenicul vrăjitor uitând formula magică pentru a cuminţi din nou elementele. Ciclonul ne-a depăşit, ne târâie pe fiecare, fir de pulbere în coloană de pulbere, ca să ne lepede, nimeni nu ştie unde, nimeni nu ştie cum, nimeni nu ştie când – şi mai ales nimeni nu ştie de ce.

Aşadar, am plecat la drum odată cu veacul.

Un copil aproape; abia trecut de pragul adolescenţei.

N-a fost o hotărâre năzărită într-o noapte. N-a fost cutezanţa de-un ceas, pândită de remuşcarea şi de regretul şi de capitularea de-a doua zi. N-am fost fiul risipitor, plecat după poftele lumii, ca să mă hrănesc cu roşcovele porcilor, să mă întorc ostenit, rupt şi flămând; aşteptând ca un drept biblic înjunghierea viţelului celui mai gras.

A fost o hotărâre premeditată îndelung, pregătită pe îndelete; un sfârşit şi un început; o cauză şi un efect; a fost viaţa care se cerea trăită, care nu putea fi altfel trăită. Feciorul lui Ştefan Sântion avea drept la aceasta: avea datoria aceasta.

Chiar acum, când simt gustul coclit în gură, cenuşa răcită, sângele putred şi mort – chiar acum, când ştiu unde m-a zvârlit hotărârea de-atunci – încă nu-mi pot găsi nici o vină. Sau una prea mică. Dacă ar fi să reîn-cep în acelaşi ceas, în aceleaşi împrejurări; dacă printr-o magie s-ar răsuci firul vremii îndărăt, ca să pot purcede din nou la drum, nu ştiu dacă aş putea alege altul, în alt întortochiat labirint.

Căci destinul nu e în afară de noi. E în noi. Toate drumurile nu sunt în afară de noi. Sunt în noi.

Am plecat smulgând toate rădăcinile vegetative, să mă rup de târgul natal, de amintirea tatei, de patul grijuliu pregătit în fiecare seară de mama, de casa bătrânească, de amintiri bune şi rele, de prejudecăţi, de conspiraţia legăturilor parazitare; m-am rupt de toate, fiindcă eliberându-mă de ele, mă eliberam de mine.

Poate ceasul acesta l-au trăit şi alţii. Nu mă socot de fel o excepţie. Numai că alţii uită. Numai că alţii, dau mai târziu totul pe socoteala întâmplării.

„S-a întâmplat… Dacă.”

E refrenul auzit de o sută de ori într-o zi. E scuza şi consolarea noastră.

Dar nimic nu se întâmplă la întâmplare. Şi nu există nici un „daca” în afară de noi, în afară de logica imu-abilă a vieţii. Totul e scris, nu într-o carte a destinelor catagrafiate de zei, în Olimp, cum puteau să creadă contemporanii lui Anaxagoras; ci în fatala angrenare a cauzelor şi a efectelor, slobozite de la un fapt în aparenţă divers – actul iniţial.

E greu de reconstituit?

E greu, numai fiindcă memoria ne trădează; fiindcă reţine nimicurile şi leapădă ca un lest netrebnic, tocmai ceea ce a fost decisiv într-un ceas al vieţii. Uităm acest ceas decisiv. Poate nici n-am luat seama la el, ca să măsurăm cum ne-am jucat singuri destinul. Când totul sfârşeşte bine, ne atribuim nouă virtutea de a fi descoperit drumul binelui. Când totul sfârşeşte într-o catastrofă, ne dăm în lături şi aruncăm toată răspunderea pe fatalitatea exterioară: „S-a întâmplat!… Dacă… Dacă…

Laşitatea aceasta n-o vreau.

Am privit viaţa în faţă.

Privesc moartea în faţă.

E singurul meu orgoliu supravieţuind într-acest ceas.

Pentru a mă lămuri pe mine, pentru a mă judeca pe mine, pentru a mă condamna pe mine – am deschis caietele acestea cu scoarţele lor albe şi negre, să le încredinţez ceea ce nimeni nu ştie, ceea ce am tăinuit tuturora. Mă povestesc mie însumi. Aceasta are să-mi dea tărie până la sfârşit, să nu-mi tremure mâna când voi apăsa trăgaciul şi voi executa verdictul. Ca mai bine să mi se înfigă în conştiinţă evidenţa că altfel nu poate fi, că alt desnodământ logic şi just, nu există.

Pe urmă am să ard foile. Cui altcuiva, la ce altceva, ar folosi?

Unii îşi scriu memoriile. Ce sete deşartă să te supravieţuieşti! Ar avea vanitatea aceasta o singură justificare: atunci când într-adevăr experienţa ta ar putea sluji altora. Plăteşti tu, dar cruţi pe alţii.

Viaţa fiecăruia e însă un drum singuratec, într-o înspăimântătoare solitudine – acea din mijlocul mulţimilor. E experienţa ta, numai a ta. Drama ta, numai a ta. Iar nimeni, nu învaţă nimic de la nimeni. Adesea nu învaţă ceva, nici pe propria lui socoteală.

Deci le voi da foc acestor caiete cu scoarţele lor, albe şi negre. Să rămână un pumn de scrum, cum pumn de scrum se spulberă în vânturi orice viaţă.

O clipă, numai o clipă, m-a ispitit gândul să le las lui Ion. Aşa zisului meu prieten: Ion.

Când va sosi mâine, poimâine, peste două zile, o săptămână; când va sosi aci, după ce va rânji cu toată satisfacţia sa de ratat la descoperirea că şi alţii şi-au trăit viaţa deşert, să-i rămână lui acest dar de dincolo de moarte.

De atâta vreme îl simt pândindu-mă ca un spion, aşteptându-mi o şovăială, torturându-se să-mi afle o articulaţie şubredă în armură! Ar însemna caietele acestea pentru dânsul, bucuria cea mai desăvârşită din viaţă. Îmi pare că-i şi văd rânjetul, că-i şi aud gemătul de uşurare. Dar el e ceva încă mai rău decât un prieten care te aşteaptă să cazi, ca să-ţi privească zvârcolirea ca o justă expiaţie a tuturor îndestulărilor, lui interzise. E ceva încă mai rău.

E scribul mistuit de vanitatea unei vieţi întregi, să scrie o carte, să plăsmuiască o existenţă verosimilă, să concureze starea civilă. Un demiurg – el, râma!

Şi ar fi o revanşă sinistră.

Să mă mai ucidă încăodată. Să asasineze un mort. Să-mi toace confruntarea aceasta cu mine însumi, în bucăţi mărunte, s-o gătească cu sosul literaturii lui zemoase, să-i presare mirodenii stilistice şi s-o servească lectorului plat du jour, în lista lui de bucate.

Aceasta, mai ales aceasta, n-o vreau.

E răfuiala mea cu viaţa; numai a mea. Dreptul meu.

De aceea l-am minţit cu premeditare, chemându-l, în scrisoarea pe care o ţin gata, de-aseară, cu plicul lipit aşteptând să i-o trimit în ziua din urmă. L-am minţit, ascunzându-i adevărul întreg.

I-am spus în scrisoarea gata lipită de-aseară, că oraşul acesta rni-e cu desăvârşire străin. N-a ştiut niciodată de unde veneam. Un vag târguşor din Moldova, cu numele mereu schimbat în rarele noastre confidenţe reciproce din adolescentă, eschivând răspunsul precis cu stratageme glumeţe. Când că nu importă de unde venim, ci unde mergem. Când că m-am născut dintr-un neam de nomazi. Poate fiindcă aşa îmi dicta firea-mi secretă, avară cu destăinuirile intime. Poate mai ales ca să nu dea cumva de urmele tatei, de memoria odioasă a tatei, stigmatul meu şi spectrul obsesiilor mele de-atunci. N-a ştiut-o în anii adolescenţei, când tot ne mai apropia ceva. La ce i-ar fi folosit s-o ştie acum? I-am scris deci numai atât, cât să-i aţâţe curiozitatea de prieten pândindu-ţi cu ură drumurile primejdioase şi lui inaccesibile; atât cât să-i seducă fantezia de literator ratat: „Ce dar perfid! Când ai muşcat, mai vrei şi mai vrei… Iar de sub fiecare fruct mustos, scoate limbă ascuţită şi dinţii înveninaţi, un pui de năpârcă încolăcit…” Parcă aşa i-am scris. În orice caz, cam aşa.

Pentru dânsul ajunge.

E destul atât, ca să sosească aci cu primul tren. Avid, să mă vadă în sfârşit întins fără glas şi fără viaţă: în sfârşit el să vorbească şi eu să tac; în sfârşit el să mă privească cu milă şi eu să-i suport mila băloasă – o altfel de ură mai odioasă ca ura loială şi tare, Atât îi ajunge!

Am fost încă mai precaut. I-am lăsat o consolare. Morţii sunt generoşi. I-am lăsat consolarea că deznodă-mântul de-acum, deznodământul vieţii trăită cu o însetare cum puţini vor fi trăit-o; i-am lăsat amăgirea că-şi poate găsi interpretare într-o născocire a lui. Interpretare şi, dacă vrea – originea. I-am lăsat amăgirea că el, cu fantezia lui puţină, stearpă, meschină, cu bagajul acesta nevoiaş, că el a putut imagina o întâmplare aproape identică. O viaţă alături de a mea, în care a văzut numai un subiect de roman, bine înţeles condamnat să nu fie scris niciodată. E în stare s-o creadă! Sunt sigur că o crede. Călătoria cea mare! Plecat fără adresă! Evadarea din urbea ta, din plasele care te capturaseră, evadarea din tine; călătoria spre vastele orizonturi, aventura cea mare după care tânjesc toate destinele mediocre… „Plecat fără adresă!” – scrie factorul pe plicurile adunându-se vraf. Nimeni nu ştie unde ai ajuns, nimeni nu ştie cine eşti acum, ce eşti acum. În vremea aceasta, tu cel plecat fără adresă, străbaţi orizonturile, escaladezi piscurile, respiri aerul proaspăt al marilor înălţimi, te îndestulezi din toate îndestulările lumii. Pe urmă sfârşitul? Sfârşitul rămânea de aflat, de descoperit, de trăit.

Aceasta, cam aceasta era întâmplarea.

Iar el, atunci, în jalnica lui mărginire, a văzut îndată „un subiect”. Un subiect de roman. Plăsmuire de literator.

Era altceva decât născocire. Era viaţa închipuită de mine, plănuită de mine, îndreptarul meu; cursa mea în întrecere cu viaţa; viaţa aşa cum mi-o hotărâm s-o trăiesc. Cum şi începusem s-o trăiesc; cum o şi trăisem în primul ei capitol, atunci când ne-am cunoscut şi am legat prietenia noastră inegală, din anii adolescenţei.

Îmi amintesc limpede. Eram proaspăt sosit în Capitală. Schimbasem şcoala de-aci pe alta de-acolo, de teamă să nu mă împotmolească moleşeala muribundă a urbei acesteia, natală. Plecasem să scap de memoria tatei, de jalea resignată a mamei, îmi smulsesem rădăcinile, rupsesem punţile îndărăt – eram în drum, în călătoria cea mare, în aventura cea minunată. Eu eram plecatul fără adresă, după tata.

Pot spune: împotriva lui!

El plecase pe drumul său, să-l ducă unde l-a dus.

Eu plecasem pe drumul meu, să mă aducă unde m-a adus.

Atunci s-a legat amiciţia noastră. Nu ştiu de ce. Nu ştiu cum. Nu ştiu ce ne-a putut apropia pe amândoi. Poate eterna lege a contrastelor. Poate ceva încă mai inferior, întrucât mă priveşte. Ai nevoie întotdeauna de un spectator, de un auditor. Iar spectatorul, auditorul predestinat, apare singur, fără să-l cauţi, ca în automatele legi ale naturii care nu suportă vidul, cerşindu-ţi graţia să te laşi ascultat şi privit, admirat şi pismuit. Aşa a rămas mai bine de treizeci de ani, prietenul meu Ion. Aşa a fost prietenia noastră.

La început, s-a înfipt ca vâscul să sugă sucul vieţii de la viaţa mea. Poate fără să ştie, fără să-şi dea seama, împins de instinctu-i de parazit. Pe urmă, când drumurile mele au fost prea înalte şi repezi, abrupte, s-a tupilat în umbră, spion, să mă urmărească tenace, cu toată ura şi invidia neputinţei. Credea că n-o ştiu. Că n-o văd. La ce bun, să-i fi răpit această amăgire?

El era spectatorul vieţii.

Iar eu eram pentru el viaţa, paroxismul vieţii.

De atunci, încă de atunci, când credea că-mi împărtăşeşte o plăsmuire a lui, fără să observe că-mi repeta spusele mele; adevăratul plecat fără adresă eu eram, călătoria cea mare pentru mine era. Mă aflam în drum. Trecusem de cele dintâi răspinteni. Răsturnasem cele dintâi obstacole. Calea era deschisă înainte. Numai dez-nodământul, ah! Deznodământul acesta, numai el germina ascuns în sâmburele viitorului.

Plecasem odată cu veacul. Mergeam cot la cot cu veacul.

Ce drum admirabil! Ce bun tovarăş veacul acesta, nou şi tânăr şi încrezător, ca mine! Cum ne înţelegeam amândoi, cum ne îndemnam amândoi, cum ne întreceam amândoi! Cine-ar fi spus că aveam să ne poticnim amândoi aci, pe buza abisului: că drumul ducea aci?

Căci poate deznodământul acesta, socoteala aceasta ultimă şi verdictul, nu sunt numai pentru mine. Nu-mi aparţin numai mie.

Sunt ale veacului.

Să fi fost şi veacul plecat fără adresă? Fără destinaţie?

Dar atunci e altă poveste.

Şi nu pot accepta laşitatea să milogesc aiurea răspunderi, să mă înşel pe mine însumi cu circumstanţe atenuante de împrumut; nu scriu o pledoarie, cum nu mi-a stat în gând, să dresez un rechizitoriu.

Povestesc. Mă povestesc.

Acum pot să mă aplec în afară, când am ajuns lă staţia Terminus; pot privi îndărăt.

Nu mai am frică să nu mă prefacă blestemul în stană de sare.

Ştiu prea bine în ce, numai în ce, se poate preface un cadavru.