Capitolul IV

Modern-Style

— Trei sau patru bucăţi?

— Două, domnişoară Liliana…

— Lămâie sau rom?

— Şi una şi alta, domnişoara Liliana.

Liliana Medoveanu depuse cu furculiţa minusculă de argint, în ceaşca mea de ceai, o rotiţă de lămâie mai subţire şi mai transparentă ca foiţa de ţigare.

Picură rom, dintr-o sticlă bizară şi convulsionată. Cea mai nouă creaţie. Fund lat; rotundul cărăfii inegal di-latat ca un obraz în plină inflamaţie a unei măsele cariate; gât prelung şi încovoiat de lebădă. Iar cristalul montat cu ornamente de staniu, imitând nuferii pe apă, spiralele de rochiţa rândunelei şi cârceii de viţă. Toate; metal şi cristal, vopsite în culori opace de cel mai subtil rafinament – verde degradat în mauve, cafeniu în albastru, purpuriu în poleială coclită şi mată.

Asemenea orori se mai găsesc şi acum, în camerele închiriate cu luna studenţilor nevoiaşi şi mobilate ieftin, cu vechiturile cumpărate la hale; epavele unei epoci perimate.

Atunci îmi apăreau tot atâtea simbolice juvaere ale veacului nou-născut. Admiram serpentinele de cositor, cum admiram mâna care turna, vinele albăstrii sub pieliţa de patriciană transparenţă.

Admirând, am prins de veste prea târziu că romul picura, picura…

— O! Ajunge, domnişoară Liliana! Exagerezi, domnişoara Liliana!

— Te rog, nu-mi mai spune, domnişoară!… Suntem acum destul de vechi prieteni, ca să-mi spui pe nume. Camaradereşte!… Ador aceasta…

Invitaţia fusese rostită mai încet, aproape în şoaptă, ca să nu mai ajungă la urechile celorlalţi.

Am răspuns tot aşa, numai pentru noi:

— De când aşteptam!… Aşadar, îmi dai voie? Uite ce repede mă execut: Liliana, Liliana, Liliana…!

Liliana roşi, mulţumindu-mi complice. O mulţumire mută, din tremurul genelor! Aşeză sticla cu gât de le-bădă pe tablaua ovală de argint, vastă ca un velodrom. O aşeză, să nu observ că-i tremură mâinile. Iar privirea mi-o ocoli, lăsându-mă singur şi trecând la celelalte grupuri.

Într-adevăr, da, era o copilă cu ochii ciudat violeţi!

El mi-a atras luarea-aminte; el, Ion. Şi îndată, din înecarea glasului, din uitătura lui miloagă – am înţeles.

A fost destul atât, ca să-mi pară mai puţin banală, mai gingaşă, de un mai ispititor mister, decum o evaluasem, o clasasem şi o etichetasem la prima noastră întâlnire.

Liliana. O chema Liliana, cum se numeau eroinele cele mai diafane ale romanelor la modă pe-atunci; cum celelalte prietene ale ei, se numeau: Nora, Ada, Mab, Flora, Vivian.

Mai există oare undeva? Iar dacă mai există, ce va mai fi rămas oare din ochii atât de ciudat violeţi?

La patruzeci şi opt, la patruzeci şi nouă de ani, ce mai poate supravieţui din cea mai spelbă copilă cu ochii cei mai ciudat violeţi, într-o femeie care e poate bunică?

Ce mai supravieţuieşte?

— Nu din catifeaua dogorâtoare a obrazului care s-a fost lipit alintându-se de obrazul tău; nu din răcoroasa frăgezime a buzelor pe care le-ai strivit sub buzele tale, dacă ai cutezat să le săruţi cumva. La această alterare te mai resemnezi. Un trup mai poate fi elastic încă, arcada sprincenelor, privirea învăluitoare, palpitarea nărilor, mai păstrează uneori ceva din suvenirul zveltei adolescenţe, chiar după treizeci de ani. E un pastel scuturat sub sticlă. De sub pulberea fină şi estompată, se mai animează uneori, reînviată, făptura ce-a fost.

Dar ce mai supravieţuieşte oare din candoarea de-atunci, din frăgezimea aceia imaterială şi totuşi coruptibilă, a tinereţii de gând, de elan, de reverii?

Moartea aceasta înainte de moarte, e mult mai atroce şi inadmisibilă. Decrepitudinea nevăzută, uzura sufletului, capitularea. Substituirea unui suflet cu totul străin şi mizerabil, împuţinat de mocneala resemnărilor, în locul celuilalt, izgonit. Mă întreb, ce vor fi făcând după treizeci de ani, fiinţele pe care le-am iubit acum treizeci de ani; care înfăţişau atunci graţia, duioşia, râsul zglobiu, căldura de viaţă, miracolul? Le văd în jilţul de la fereastră, împletind ciorapi pentru tombola societăţilor de caritate. Le văd aşteptând în nopţi de insomnie, bărbatul care a întârziat iarăşi la club, cu toate implorările din ajun. Lampa de pe mesuţa de noapte mereu aprinsă şi stinsă. Perna întoarsă pe faţa mai răcorită. Ceasornicul a zecea oară consultat: Unu şi un sfert, unu jumătate… Două… Două-şi-un sfert… Trei. „Numai de-ar fi într-adevăr la club! De nu s-ar fi dus iarăşi cine ştie unde, în cine ştie ce companie, cine ştie la cine…!”. Patru… Patru-ju-mătate. Au început să treacă încărcate şi grele, căruţele zarzavagiilor spre piaţă… Cinci… Cinci-jumătate… Primul tramvai, paşii grăbiţi ai lucrătorilor de fabrică, tusetele răguşite de dimineaţă…

Sau încă mai crud. Văd degetele acăţându-se, ghiare crispate, de umerii amantului care se leapădă de-o femeie prea trecută cu anii şi ostenitoare. Plânsul cu şiroaie de lacrimi, spălând fardul pe-un obraz stacojiu dedesubt. Şi replica feroce a acestui amant, sătul de amanta crampon, ca în nu ştiu ce piesă de teatru: „Et enfin adieu, tu ne vas pas m'empęcher de commencer ŕ vivre, sous prétexte que tu commences ŕ mourir!”

Sfârşitul fecioarelor pe care le-am iubit acum treizeci de ani e acesta, ori celălalt, ori unul nu prea departe.

O chema Liliana, cum se numeau eroinele romanelor la modă pe-atunci.

Avea şaptesprezece ani. Citea poeţii de avangardă ai timpului. Poeţii blestemaţi, stigmatizaţi şi denunţaţi oprobriului public de Max Nordau, în a lui Degenerare de curând apărută şi circulând din mână în mână, ca orice carte de efemer dar senzaţional scandal. Citind şi recitind versuri de Laforgue şi Verlaine, Klingsor şi Moréas, Rollinat şi Renée Vivien, anticipa cu oarecare îndrăzneală admiraţiile autohtone, în Capitala noastră încă mai balcanică decât astăzi, cu muscali şi cu grătare de mititei, cu tarafuri de lăutari şi cu bătăuşii electorali din gropile lui Ouatu, cu carnetul monden al lui Claymoor şi cu Voi sunteţi urmaşii Romei? Sau Pui de lei, declamate la festivalurile studenţeşti.

Trăiesc după-amiaza aceea.

Unde-a stat pitulată amintirea? O credeam scrumită pentru totdeauna, neantizată în cele patru vânturi. O purtam totuşi în mine, fără s-o ştiu. Şi adineaori, îndată ce-am scris numele Lilianei, s-a deschis magic, ca trandafirul înflorit în mâna fachirului, învolt, parfumat şi aievea, acolo unde o clipă înainte era nimicul. Atât a fost destul! Să-i scriu numele, Numele a dezlegat vraja. Ca s-o învie cu ochii ei ciudat violeţi, cu atmosfera de-atunci, cu anii de-atunci, cu eu cel de-atunci.

Era o după-amiază de toamnă, în salonul Medovenilor, cu mobile proaspăt aduse de la Paris, avangarda Modern-Stylului, ca şi albumele de la Expoziţia Universală, ca şi serviciul de ceai, stampele japoneze de pe pereţi, desenele în creion colorat ale lui Boldini şi La Gandara, cupele Lalique şi Gallé, ramele cu colţuri curbe, oglinzile cu flori pictate – lotuşi şi crini. Din această patrie pariziană a mobilelor, Liliana Medoveanu, dar mai ales părintele său, celebrul Jack Medoveanu, importaseră şi subiectul discuţiilor noastre de-o arzătoare actualitate. Sar Péladan şi Björnson Loďe Fuller ţi cupletele lui Polin, Wagner ţi Tolstoi, afacerea Dreyfus ţi Anatole France, Bourget ţi Ibsen, desenele lui Caran d'Ache ţi romanele lui Gabrielle d'Annunzio, naturalismul lui Zola şi ultimul număr din Mercure de France, cu epilogurile lui Remy de Gourmont, şi cu scoarţele mauve: culoare atât de scumpă simbolismului şi atât de apropiată de ochii Lilianei.

Intram a treia oară în casă şi îndată am pus stăpânire. Am fost centrul de gravitate al preocupărilor şi al atenţiilor. Micul tiran. Succesul – cel dintâi succes într-o lume nouă şi altora prohibită!

— Îmi strecurase în vine o uşoară, o delicioasă ameţeală.

Numai că eu ştiam să mi-o stăpânesc. S-o ascund. Pe când Liliana nu-şi năbuşea încântarea, de-o nevinovată vanitate, că măcar o singură zi pe săptămâna, poate juca rol de amfitrioană.

Se achita cu o adorabilă gravitate. Obrazul se învăpăia de emoţie şi de recunoştinţă, când în ochii noştri citea o îndreptăţită admiraţie.

Copila răsfăţată a unor oameni răsfăţaţi de destin, obţinuse de la părinţi ziua aceasta a ei, cum Jack Medoveanu şi Cora Medoveanu nu ştiuseră să-i refuze, cu puţini ani în urmă, orice capriciu, orice păpuşă, orice joacă a păpuşilor.

Se întâmpla ca aceşti Medoveni, să fie într-adevăr o pereche foarte modernă, vieţuind jumătate din an peste hotare, la Paris şi la Nisa, în staţiunile balneare ale Boemiei şi pe ţărmul lacurilor italiene. Pentru dânşii, celelalte şase luni, din ţară, constituiau un mizerabil şi obligatoriu exil. Îl îndulceau, Cora Medoveanu patronând reprezentaţii de binefacere; Jack Medoveanu, crescând cai de curse. Amândoi, deschizând salonul luptelor surde din acea vreme, pentru şefia partidului conservator.

Şase zile pe săptămână, oglinzile vedeau şi pereţii auziau cu totul altceva, decât ceea ce putea să le ofere puerila noastră societate.

La ceaiurile unde se adunau comitetele filantropice ale doamnei Cora Medoveanu, domnul Jack Medoveanu apărea meteoric, cu floarea la butonieră şi cu acel surâs de compătimire zeflemistă, pe care spiritele superioare îl acordă făpturilor condamnate la o viaţă pozitivă şi de-o jalnică mediocritate cotidiană. Plasa o glumă răutăcioasă. Iar gluma nu izbutea să descurajeze doamnele bătrâne, cu pelerini de mărgele negre şi cu capele de dantelă neagră, aşezate în cerc pe scaunele ultramoderne dar incomode, atente, nemişcate şi tăcute, ca broaştele în jurul unei băltoace.

Cora Medoveanu împlinise patruzeci de ani. Pe timpuri, pentru o femeie, vârstă a tuturor renunţărilor.

Predispusă la incurabilă obezitate, îşi acceptase cu egală seninătate deformarea fizică şi aventurile extraconjugale ale soţului. Îl socotea un copil teribil şi cam iresponsabil. Cu acelaşi surâs tolerant şi blajin, îi asculta şi aforismele destinate să discrediteze nobila pasiune filantropică. Aceste aforisme făceau înconjurul cluburilor şi erau citate răzbunător, de toţi soţii puşi la contribuţie pentru a rotunji fondurile „Vetrei luminoase” sau ale societăţii „Obolul”.

După zeflemistele definiţii rostite cu o perfidă candoare şi pe cât îmi imaginez, expropriate mai mult sau mai puţin din cronicile bulevardiere ale revistelor cu desene de Léandre şi Willette, Lautrec şi Petitjean; săruta cu graţie de paj mâinile cu pieliţa zbârcită pe încheieturi, deformate de gută. Apoi, cu pălăria pe ceafă, cu floarea la butonieră, alerga spre alte orizonturi, învârtind bastonul morişcă şi fredonând ultima romanţă, cu aerul încântat al perfectului seducător.

Mult mai activ se prezenta la ceaiurile celelalte, politice, unde prezida discuţii mult mai animate, deşi era considerat un amator lipsit de pasiune serioasă şi cu o condamnabilă înclinare spre extravaganţe ghiduşe. Răsunau atunci numele Cantacuzineştilor şi Lahovăreştilor; Tache Ionescu şi Filipescu, Nicolae Fleva, tribunul poporului şi Oculta, rezultatul alegerilor parţiale şi discursul lui Barbu Delavrancea.

Prin această lume, trăind numai pentru politică, răsturnându-se pe rând de la guverne, intrigând pentru şefii, organizând manifestaţiuni la „Dacia”, purtând manşete şi gulere tari, mustăţi, favorite şi barbă, ghete cu gumă, şi redingote solemne, Jack Medoveanu reprezintă altceva. Mai rar şi mai de preţ.

Era pionierul occidentalismului, arbitrul ideilor progresiste, un precursor. Printr-un paradox, de altfel caracteristic vremii, combatant conservator la el acasă, îşi scandaliza contemporanii şi compatrioţii cu simpatii când anarhiste, când antisemite, când plebiscitare; invoca autoritatea lui Bakunin şi povestea cu animaţie asediul Fortului Chabrol, cumpăra cămăşile de la Londra dar jura pentru preşedintele Kruger; n-ar fi întins mâna unui vechil şi nu şi-ar fi poftit un arendaş să ia loc pe scaun, dar fusese cel dintâi bucureştean care-a cumpărat un fonograf şi a introdus lumină electrică în casă; ştia să uzeze cu naturaleţe de telefon, dar îşi pălmuia creditorii când deveneau prea exigenţi.

Personagiu pitoresc şi unic, acumulase din tinereţe, capitalizând an cu an şi eveniment cu eveniment, un lung pomelnic de porecle, fără de care nimeni nu-i mai rostea numele:

Medoveanu – Edison.

Medoveanu – Ravachol.

Medoveanu – Fonograf.

Medoveanu – Modern-Style.

Medoveanu – Spadasinul.

Medoveanu – Burul.

Medoveanu – Derby.

Medoveanu – Kimberley.

La patruzeci şi cinci de ani, înalt şi zdravăn legat, purtând monoclul atârnat cu panglică lată ca principele de Sagan, vesta de fantezie descheiată la ultimul nasture ca principele de Galles, cioc agresiv şi mustaţă răsucită în spirală cuceritoare, pălărie cu boruri gigante şi înălţate într-o parte, după moda închinată generalului bur Cronje; duelist şi autor de celebre cuvinte de duh, transplanta şase luni pe an de pe ţărmul Senei pe ţărmul Dâmboviţei, tipul bulevardierului parizian, popularizat de caricaturi, de cronicari şi de dramaturgi, impertinent şi adulat de femei, amator de buchetiere şi amic al actriţelor de operetă şi de cabaret, finanţate cu buget lunar. O femeie întreţinută de Jack Medoveanu, era asigurată de-o viitoare carieră strălucită. De altfel, nu se oprea la dânsele decât fiindcă aşa cerea tradiţia. Făceau parte dintr-o anumită obligaţie de rang, cum erau caii de curse, echipajul de zi şi cupeul de seară la scară, loja la teatru, abonamentele la Gil-Blas. Îndeobşte îşi rezerva aptitudinile cuceritoare, pentru lumea sa şi a lui Claymoor, unde făcea ravagii şi unde nu odată, replicase soţilor şi fraţilor ultragiaţi cu vârful de spadă sau cu tăiuşul de sabie, în dueluri de pomină.

Căci precum Liliana înfăţişa pentru vârsta şi prietenele ei, tipul femenin ideal al romanelor la modă, tot aşa Jack Medoveanu corespundea altui ideal după care suspinau visătoare cititoarele.

În timpul acela, toată Capitala era scandalizată, nu fără oarecare pismă şi admiraţie, de ultima sa aventură. Compromitea stăruitor şi public, o prea frumoasă văduvă, care apărea în fiecare dimineaţă la Şosea, într-un docar galben pe două roate, cu pernele capitonate în marochin roşu, o cravaşă cu sfichiu de mătase, hăţuri cromate şi un poneu scoţian. Jack Medoveanu sosea călare, cu pulpele strânse în cisme de lac, cu jachetă neagră şi pălărie tare, galopa pe aleea călăreţilor la deal şi la vale în jurul iubitei; poposeau aproape de ultimul rond, unde un om trimis înainte rămânea să păzească echipagiul şi calul; continuau plimbarea pe jos; o terminau acasă la prea frumoasa văduvă. Calamburgiii timpului, născocind un joc de cuvinte pe care aveam să-l întâlnesc mai târziu, cu aproximaţie, la nu ştiu ce humorist francez, botezaseră docarul: „Le tonneau de Madame Diogčne” (Văduva se numea, într-adevăr, Diogenide). Iar la multiplele lui porecle, Jack Medoveanu mai căpătă un supliment: Medoveanu-Diogene.

L-am văzut deunăzi, la Şosea.

Strâns într-o jachetă demodată, cu ghetre albe şi cu mustaţa încovrigată, cu aceeaşi panglică lată la monoclu, la şaptezeci şi opt de ani părea conservat prin metode frigoriferice. Ţapăn şi păşind cu articulaţii ruginite de reumatism, salutase cu un gest larg, desuet, o doamnă în vârstă, topită pe perinele unui echipagiu antediluvian, cum mai apar încă din nu ştiu ce muzee retrospective, unele vehicule, pe străzile Bucureştilor.

Echipagiul cu cai fantomatici, s-a oprit; Jack Medoveanu s-a apropiat cu pălăria în mână, a rezemat un picior pe scară…

Poate era ea. Femeia de atunci.

Poate altcineva.

În orice caz, doi contemporani, doi supravieţuitori, într-o lume străină de ei, grăbită, insultându-i agresiv cu guiţatul clacsoanelor.

Automobilele cu carapacea metalică şi joasă, alergau bolide vertiginoase pe roţi de gumă. Sus, pe cer, rotea bâzâind o escadrilă de avioane. Un haut-parleur împroşca tumultuoasa muzică a unui jazz, cu explozii de cimbale şi suspine sincopate de saxofon. Ce va fi gândind, ce va fi spus, cum va fi acceptat această lume, pionierul de acum peste treizeci de ani, Medoveanu-Edison, Medoveanu-Fonograf, Medoveanu-Modern-Style?

Atunci, intimida prin ideile sale avansate şi baroce. Era tachinat pentru ele, cu simpatie şi cu admiraţie, iar poreclele şi le purta cu bravadă, ca tot atâtea glorioase titluri de precursor.

Când sosea din călătoriile de peste graniţă, evenimentul era anunţat cu trei-patru zile înainte de Claymoor, în Carnetul High-Life din L'Indépendance Roumaine. Răspundea triumfal la saluturi, din fundul trăsurii de casă cu cei doi superbi troteuri Orloff suri-rotaţi, ca un proscris întors din exil şi primit de popor cu aclamaţii. Se ştia îndată că va mai fi un duel nu peste multă vreme, că vor mai circula câteva proaspete cuvinte de duh, câteva farse de pomină, o mascaradă la Şosea sau o altercaţie la Capşa.

Prietenii de club îl căutau ca iarba de leac, să afle ce se mai spune, ce se mai poartă, ce se mai pregăteşte într-o anumită lume a Parisului; ce stele au mai apărut la Moulin Rouge sau Maxime, în locul celor în declin: la Goulue, la Môme Fromage şi Nini Patte en l'Air. La ceaiurile de acasă se îmbulzeau invitaţii nerăbdători să cunoască amănunţit cum s-au prezintat Sarah Bernhardt, Duse, Susanne Desprez, Coquelin, Mounet, în ultimele piese; ce extravagantă născocire mecanică sau ce suav portret de Hellen a transportat trofeu în bagaje. Opiniile lui aveau putere de lege, chiar când contrariau prin cutezanţa sau paradoxul lor, sau poate tocmai din această pricină., A spus Jack… Ce sacre Jack!… Întreabă-l pe Jack… Ma foi!… Ştie mai bine ca toţi, fiindcă nu-i din cei pe care-i lasă timpul în urmă. O ia întotdeauna înaintea timpului cu trei lungimi de cal, le bougre d'original!…”

Îl imaginez astăzi, într-un club, unul din cele două cluburi ermetice, unde trei decenii a fost arbitrul decisiv.

Îl imaginez intrând, cu paşii lui ţapeni şi cu jacheta demodată, neagră-verzuie şi lucie, de rentier supravieţuind exproprierilor şi rentelor volatilizate. Îl văd căutând cu privirea împrejur să descopere un singur, un ultim strigoi, cu care să se aşeze la o masă într-un ungher, să repovestească întâmplările de-atunci, să evoce celebrităţile de-atunci, să repete cuvintele de duh de-atunci.

Nu mai există nimeni. Niciunul.

Iar ceilalţi, cei care n-au şaptezeci sau optzeci de ani, ci numai treizeci şi patruzeci şi cincizeci, îi văd ocolindu-l, dându-şi coate, făcând gol. „Ce mai pisălog şi papa Medoveanu, ăsta!” Ori mai odios, îi văd adunându-se cerc, aţâţându-l să istorisească un episod de o sută de ori istorisit, zădărându-l cu întrebări de-o sarcastică ignoranţă sau dând cu neîncredere din cap, când invocă autoritatea unor contemporani dispăruţi de mult din viaţă şi din orice amintire… Îi aud izbucnind în hohot şi văd privirea senil nedumerită a lui papa Medoveanu: „Ce găsesc oamenii aceştia de râs?”

— Lăsaţi-l, monşer! Nu-l ştiţi că ăsta e de pe vremea fonografului? Medoveanu-Fonograf…!

Liliana purta o rochie ca elitrele lăcustei, cu multe volane şi volănaşe, cu jabou de dantelă. O rochie lungă până-n pământ, care abia lăsa să se vadă vârful minuscul al ghetelor de şevro negru, cu nasturi şi cu tocuri Louis XV, gâtuite la mijloc ca mânerele de sigiliu. Părul pieptănat ŕ la Liana de Pougy, îi umbrea vioriu ochii ciudat violeţi.

Îmi simţi privirea urmărind-o, chemând-o. Răspunse distrată unei întrebări pe care n-o ascultase şi veni lângă mine.

— Cum? N-ai băut ceaiul, Enric?

Îmi spunea întâia oară pe nume.

— Nu, Lilian! Uitându-mă la tine, am uitat de el…

— Nu minţi! Nu te-ai uitat nici la mine, nici la nimeni. Erai absent.

Am mărturisit adevărul:

— Nu l-am băut, fiindcă ai pus prea mult rom. Nu pot suferi alcoolul…!

Poate nu era adevărul întreg. Gustasem ceaiul. Dar ceaşca n-o golisem, nu fiindcă nu puteam suferi alcoolul, ci fiindcă feciorul lui Ştefan Sântion, nu avea dreptul să se lase ispitit de gustul alcoolului, ca să nu calce pe urmele lui Ştefan Sântion.

— Şi de ce n-ai spus, Enric? Lasă-mă să-ţi torn altul fierbinte. Vrei, Enric?

Întrebările erau numai un pretext ca să-mi repete numele. Îl pronunţa, desmierdându-l.

Am aşteptat să-mi toarne apa clocotită din samovar, să-mi dozeze esenţa din ceainic, bucăţile de zahăr, felia de lămâie, o singură linguriţă de rom: operaţie îndelungată de chimie postmeridiană, în care vreme îi admiram mijlocul subţiat de corset, mişcările mărunte, alintate, feline.

Se aşeză lângă mine:

— Ce crezi despre Lucian?… Papa pretinde că a început-o mai bine ca anul trecut… Nici nu-ţi închipui cât m-ar bucura, Enric, să-l aducă prietenia ta pe calea cea bună…!

Am confirmat că într-adevăr, Lucian începuse anul cu note mai bune. Dar am exagerat spiritul de jertfă, cu care mă ofeream să-mi duc misiunea până la capăt – adică până la sfârşitul anului. Căci pentru mine nu însemna nici o jertfă. Însemna o plăcere, un exerciţiu, şi prilejul rar, preţul cu care mă aflam aici.

Lucian era fratele Lilianei, camaradul nostru de ultimă clasă liceală.

Prin el străbătusem, eu şi Ion, în lumea aceasta altfel închisă unor băieţandri cu originea obscură şi cu tocurile tocite.

Moştenise toate cusururile lui Jack Medoveanu, fără să-i moştenească decât rămăşiţele însuşirilor. Predestinat unei vieţi de-a gata, la optsprezece ori nouăsprezece ani, era foarte iniţiat în grajdul de cursă patern, în repertoriul şansonetelor, în romanele lui Willy şi cronicile lui Jean Lorrain, completate însă numai cu foarte vagi şi eretice noţiuni de trigonometrie, de sintaxa latină sau de chimie organică. Altfel bun camarad, loial, fălos fără să ofenseze, anunţa de pe atunci bravura simplă şi citată în ordin de zi pe armată, a maiorului de rezervă Lucian Medoveanu, care avea să cadă în fruntea batalionului, după şaisprezece ani, în luptele de la Caşin.

Deocamdată, această soartă, ce l-ar fi îndreptăţit să se dispenseze de cunoaşterea logaritmelor şi de excepţiile conjugărilor latineşti, era ascunsă în germenul viitorului, Elevul Lucian Medoveanu lupta la fiecare sfârşit de an, cu o bravură mult mai moale, să-şi înalţe notele la limita unui nivel onorabil.

Iar eu, la încheierea trecutului an, îi fusesem de-un ajutor providenţial. Debarcasem numai de câteva luni din oraşul meu de provincie. Destul atât, ca să-mi înscăuneze faima de tânăr fenomen: întâiul din şcoală, nu din clasă, întâiul din multe generaţii câte s-au perindat.

Jack Medoveanu între două voiajuri, ceruse directorului de liceu să-i caute progeniturii un tutore, cum înfig pomicultorii, un stâlp zdravăn de sprijin, altoilor tineri şi şubrezi. Îmi îndeplinisem datoria peste aşteptări. O reluasem în anul acesta nou, din vreme. Şi astfel, îmi strămutasem prerogativele de june fenomen, odată pe săptămână, din zona limitată a liceului, la ceaiurile Lilianei Medoveanu.

Nu m-am simţit stingher. Nu m-am simţit niciodată, nicăieri, stingher. Poate aci, nici n-aş fi avut de ce; n-aş fi avut faţă de cine.

Prietenele Lilianei erau copilandre sfioase şi romantice, intimidate de sentinţele mele prompte, universale şi fără recurs. Cu ani neisprăviţi de pension, cu o dublă lec-tură, una autorizată: Octave Feuillet, Daudet, Bourget şi André Theuriet; cu alta clandestină: Zola, Marcel Prévost, Octave Mirbeau, Oscar Wilde sau Gyp.

— Roşeau la gândul că am citit aceleaşi pagini, că imaginaţia ni s-a putut întâlni la acelaşi pasagiu, unde vicontele de Trémeur începe a desface cu degete nervoase agrafele de la corsajul Theresei d'Estčve, ţi unde autorul, rotind ţi el, a terminat capitolul cu trei rânduri de puncte-puncte…

Iar prietenii lui Lucian, nici nu cutezau să-mi ţină piept. Îşi proclamau chiar cu oarecare fanfaronadă ignoranţa şi incompetenţa în toate domeniile.

Naşterea şi veniturile părinteşti îi scuteau de prea multă risipă a materiei cenuşii. Se mulţumeau cu o vagă diplomă de care n-aveau să uzeze prea des în viaţă.

Până atunci, îşi dădeau toate silinţele să realizeze pretimpuriu tipul dandyului blazat şi devorat de spleen, cu ochii cerniţi, crăvăţi bizare, pieptănături lăţoase şi inele cu pietre fatale, după chipul şi asemănarea lui Dorian Gray, Des Esseintes şi Monsieur de Phocas.

La prima întâlnire, socotiseră că mă pot pune la locul meu cu altă superioritate.

Mă invitaseră, schimbând semne complice din ochi, să ţin locul unuia dintre dânşii la clavir. O făcusem mai mult decât onorabil. Puseseră pe una din prietenele Lilianei să mă invite la dans. Valsam şi bostonam mai desăvârşit decât aproape toţi ceilalţi. Eram universal. Îi dezarmasem. Iar simplitatea lipsită de agresivitate a acestor superiorităţi, îmi câştigase toate simpatiile.

Devenisem şi aci un arbitru; un mic satrap care nu abuza de prerogativele mânuite cu atâta măsură şi graţie, Înţelegeam mai bine proporţiile acestei victorii nepremeditate şi totale, după privirea lui Ion.

Se afla în ea extaz şi pizmă, admiraţie şi reproş. Acaparam tot. Nu-i lăsam nimic – măcar satisfacţia unei sentinţe literare, într-un domeniu unde lecturile şi veleităţile lui de viitor romancier în germene, i-ar fi dat oarecare drepturi de întâietate. Ca întotdeauna, molâu şi intimidat, se împotmolea în consideraţii confuze, roşea până în vârful urechilor, cu un tic nerod chinuia cele câteva tulee de mustaţă gălbuie, îşi trecea mâna prin pletele sleite. Îmi implora ajutor cu privirea speriată. Interveneam cu o formulă pe care o dibuia de un sfert de oră, recoltam toate aprobările şi, în loc de recunoştinţă, citeam în ochii lui de albastrul stupid al ochilor de gânsac, revolta şi invidia.

Spusesem exact ce voia să spună el şi întocmai cum ar fi vrut el să o spună.

Această privire mă urmărea şi acum. Lărgită de panică şi de ură.

Înţepenit pe scaun, într-un ungher, cu chica enormă şi cu lavaliera neagră, care însemnau în acea vreme un soi de insigne corporative ale breslei literaro-artistice, uitase prezenţa celorlalţi. Nu mai existam decât Liliana şi eu. Ştia, mă rugase cu câteva zile înainte, să nu-i dau Lilianei, mistic gaj amoros, nu ştiu ce volum de Samain cu versurile dinadins subliniate. Milog, mă rugase să „i-o las lui.” Ca şi cum Liliana s-ar fi uitat vreodată la dânsul! Ca şi cum merita o privire a Lilianei!

— Am citit, am recitit de atâtea ori versurile subliniate de tine, Enric!

— Spuse Liliana – încât aş putea să ţi le recit aci. Vrei…?

— Nu, Lilian! Ce oroare, aci!… Samain e pentru altă atmosferă. Intimă… Într-un parc, pe-o bancă unde se scutură frunzele de castan, lângă un avuz, într-o seară de toamnă, violetă, ca ochii tăi violeţi…

Cine-mi dicta cuvintele? Erau limonădoase ca versurile lui Samain.

Dar erau ca pentru o fată de atunci.

Liliana plecase ochii în jos, cu obrajii învăpăiaţi.

Cineva se instalase la pian.

Începuse un cântec creol din Luiziana, de curând adus în Europa, de nu-mi amintesc ce cântăreaţă faimoasă: „Oh! Tell me that you love me…

„It's the sweetest, the sweetest story ever told!”

Liliana fredonă cuvintele şoptit. Ridică ochii, încă mai învăpăiată în obraji.

— Îţi plac cuvintele…?

— Da, Lilian! Am minţit cu sfruntare, nevrând să-i mărturisesc că încă eram prea puţin familiarizat cu limba lui Shelley şi Keats. Sunt cuvinte ca pentru tine, Lilian. Sunt pentru tine!… Am adăugat la întâmplare.

— Adevărat, Enric…?

Şi repetă, parcă pentru a-şi întipări mai bine în minte, cuvintele imnului de iubire: „Oh! Spune-mi că mă iubeşti…

„E cea mai dulce, cea mai dulce poveste care-mi poate fi spusă…”

— Adevărat, Enric? E cântecul meu… De-acum, e cântecul meu…

Banal şi incolor dialog, pentru un preludiu amoros. Dar atât îngăduia epoca în care iubiţii îşi încleştau mâinile pe furiş, cu săptămânile şi cu lunile, până la îndrăzneala celui dintâi sărut.

Ion, de pe scaunul lui din ungher, ne asasina cu privirea.

Am început să vorbim despre soarta lui Samain, mort nu de mult, undeva în apropierea Parisului. Despre soarta lui şi, din nou, despre versurile subliniate, pe care le lăsasem să-mi deschidă drum spre inima Lilianei.

Atunci a intrat Jack Medoveanu, în treacăt, cum venea întotdeauna la ceaiurile Lilianei, în camarad protector. Îl aştepta afară trăsura cu celebrii troteuri Orloff.

Urcase desigur, numai să-şi schimbe costumul.

Aruncă pălăria, mănuşile, bastonul cu mâner de fildeş, pe-o măsuţă. Venea să ne dea o lecţie de adevărată viaţă.

Într-o clipă, covorul fu răsucit sul. Scaunele trase lângă perete. Rolurile distribuite. Lucian trecu la clavir. Răsună unul din acele cântece cu o Dunăre albastră cum există numai în valsuri şi poate la izvoare.

Jack Medoveanu cuprinse mijlocul Lilianei. Tatăl şi fiica, alcătuiau o superbă pereche. Dar ochii ei reveneau mereu la mine şi pe mine mă aşteptau.

Înainte de a pleca, Jack Medoveanu, s-a aşezat alături, să deşarte un pahar de lichior.

Mă socotea o onorabilă şi consolatoare excepţie printre ceilalţi copilandri, vorbindu-mi de la egal la egal, cu o imperceptibilă nuanţă de simpatie ocrotitoare.

— Nostime, aceste prietene ale Lilianei!… Spuse, scuturându-şi cu unghia bombată şi lungă ca o unghie de mandarin, un scrum invizibil de pe reverul jachetei. Numai că la vârsta aceasta, au un suflet prea nou, prea gol, ca o casă care miroase încă a tencuială! Adevărata femeie apare la treizeci de ani… Atunci capătă rasă, se stilează, are conştiinţa unui tip feminin, învaţă să se îmbrace şi mai ales să se dezbrace… Te sfătuiesc pentru debut, să te opreşti la aşa ceva… Tu comprends? Cette femme-lŕ, c'est la femme… Et c'est rien que ça qu'elle demande… La garce! Nu căuta altceva. Fiindcă aceasta lasă urme mai apoi, pentru toată viaţa… Şi nici nu e nevoie să fie prea frumoasă. Nu femeile cele mai frumoase merită întotdeauna să fie şi cele mai iubite!

— Îmi imaginez. Frumuseţea perfectă e o monotonie, ca oricare alta…

Jack Medoveanu mă privi peste umăr, mai atent.

— Cum ai spus? „Frumuseţea perfectă e o monotonie ca oricare alta…!” Dar ai spus ceva admirabil! A la bonne heure, mon petit gars!… Se cunoaşte că eşti de altă rasă, decât toţi râncacii ăştia pe care n-aş paria un napoleon la cursa lor din viaţă.

Am înţeles că în ochii lui Jack Medoveanu crescusem, şi că, la cea dintâi ocazie va repeta, fără să citeze, sentinţa de condamnare a frumuseţei perfecte.

Pe urmă dispăru, răsucind bastonul între degetele înmănuşate, spre atâtea grave datorii câte îl aşteptau.

Noi am rămas. Am dansat al doilea vals cu Liliana. Şi al treilea şi un boston şi o mazurcă poloneză. Ion îşi rodea unghiile, cu ochii micşoraţi în văgăunele orbitelor şi cu fruntea săpată de creţuri.

Drumul l-am făcut împreună, pe jos, în înserarea albastră, tăcuţi şi izolaţi fiecare în universul nostru.

Se întorceau echipagiile de la Şosea, în fâşâitul mat al roţilor de cauciuc, în cadenţa ritmică a copitelor. Femei cu pălării încărcate de flori, de pene de struţ şi de păsări minuscule cu ochii de sticlă, răsturnate pe pernele elastice, priveau cu ochi pierduţi în gol, cu un surâs extenuat pe buze. Câte-un docar înalt şi rapid, mânat de stăpân, trecea atingând pietonii de pe bordura trotuarelor cu aripile late. Toţi se cunoşteau, se salutau, îşi strigau cuvinte din goana cailor. Făceau parte din aceeaşi strânsă şi restrânsă familie.

Erau cu toţii viitoarele lor fantome, şi aceasta n-o ştiau, şi de aceasta nu se înfricoşau.

— Ce ţi-a spus Liliana?… Îşi luă Ion însfârşit curajul să întrebe.

— Nu ştiu. Copilării! Am strâns din umeri, fiindcă într-adevăr, Liliana era departe din gândul meu în clipa aceea.

Ne-am despărţit fără alte cuvinte. Ion s-a dus să treacă pe dinaintea ferestrelor de cafenea, unde putea să întrevadă înlăuntru, la câteva mese cu ceştile golite de şfarţ, idolii lui pletoşi, cu pălării gigante, cu lavaliere şi cu pipe de cioplitori italieni.

Eu am grăbit paşii spre o anticărie, să cumpăr două dicţionare: unul englez-român şi altul român-englez, o gramatică şi un manual de conversaţie.

„Oh! Tell me that you love me…

„It's them sweetest, the sweetest story ever told!”

În cântecul creol din Luiziana, nu auzisem suspinul deznădăjduit de dragoste.

Nu mă interesa.

Feciorul lui Ştefan Sântion, n-avea dreptul să dea ascultare acestor slăbiciuni care-au ruinat viaţa lui Ştefan Sântion. Pentru mine fusese numai prilej să-mi constat o inferioritate care trebuia să dispară. Şi începând chiar din seara aceea, două ceasuri pe noapte au fost consacrate studiului limbii engleze.

„Oh! Tell me that you love me…

„It's the sweetest, the sweetest story ever told!”

De unde-au răsărit, unde-au dormit până acum, stihurile acestea, să deştepte umbra unei umbre?