Capitolul V

Fapte diverse.

Anul acela, 1901, sfârşea sub semne dramatice.

S-ar fi spus că-i dădea zor să lichideze păcatele veacului trecut. Şi că veacul cel nou mai avea încă a stârpi vechea prăsilă de rogoz şi de măsălariţă, mai avea încă a mătura drojdia miazmelor vechi de pe putrede smârcuri, ca numai după aceea să-şi poată deschide drumurile sale, altele, neumblate; să-şi poată limpezi zările sale, altele, primenite.

Criză de guvern. Criză în finanţe. Aspre reduceri bugetare. Biruri întărite cu zece la sută. Ţinuturi devastate de secetă, răzvrătiri pe-alocuri la sate, ciocniri de trenuri cu morţii sfârlogiţi în vâlvătăi de petrol, clopotniţi năruite din senin, crime, incendii, dueluri, adultere, toate luau proporţia bântuirilor biblice.

În micul univers de-atunci, pe măsura evenimentelor de-atunci, aveam sentimentul că trăim un moment epic. Un sfârşit de lume şi un început de altă lume.

Cifrele din calendar ne hipnotizau cu a lor convenţională delimitare, precis scrisă negru pe alb. Anunţau veac nou. Voiam cu nerăbdare veac nou. Ne şi închipuiam intraţi în veac nou. Departe de a bănui că sumbrul ciclu al împlinirilor biblice ne pândea cu sorocul amânat doar pentru vara anului 1914, căutam simptomele lumii ce va să vină în searbăde întâmplări şi fapte diverse.

Îmi amintesc, astfel, ridicola îmbulzeală a glotimii de gură cască, pe cheiul gârlei, la cea dintâi experienţă a unor vaporaşe sortite mai apoi să ajungă de râsul şi ocara rubricilor umoristice şi a cupletelor, sub pompoasa denumire de Flotila Dâmboviţei. Nişte tigăiţe absurde, meschine, instabile, înguste de trei paşi, cu coviltire de pânză vânătă şi cu un motoraş strănutând astmatic; dar secţionate bineînţeles în două clase de pasageri, boierimea de-o parte, plebea de alta. O demnă replică pe apă, a tramcarelor lui Toma Blându pe uscat. Cu tot comicul naufragiu al experienţei, evenimentul era focos comentat ca un semn al apropiatei occidentalizări. Şi simptom al unei altfel de occidentalizări, ni se părea şi dezbaterea de la Curtea cu juri, unde începuse procesul asasinatului din Strada Icoanei.

Acum e uitată multora şi această poveste. Atunci a fost senzaţia anului.

Un băiat din protipendala Capitalei, cu neamuri suspuse, ucisese o femeie fără nici un motiv. Caz tipic de crimă gratuită, destinată să intre de-a dreptul în arhivele lui André Gâde şi anticipând bizar isprava pe care avea s-o săvârşească după treisprezece ani eroul său, Lafcadio, nu ca un precursor, ci ca un întârziat discipol al precocelui pionier valah. Pe Candiano-Popescu îl cunoscusem întâmplător, fiind din casta lui Lucian Medoveanu şi de-o vârstă cu noi. Iar nimic nu vestise în tânărul vesel, gureş, puţin cam halucinat, eroul crimei inutile, al crimei pentru crimă, din artă pentru artă.

Am asistat la dezbateri, mai pasionaţi ca spectatorii unei drame la Teatrul Naţional cot la cot cu Ion.

— Iată pentru tine, literatură! Literatură modernă sadea: Barbey d'Aurevilly, Villiers de L'Isle Adam, Oscar Wilde…

— Taci!… Mă rugă Ion.

Am tăcut, ascultând amândoi actul de acuzare, în vreme ce la spatele nostru femeile cu binocluri şi lornete, se înălţau în foşnet nervos de evantaie să examineze eroul crimei. Candiano privea impasibil judecătorii şi juraţii, cu ochii ironici şi superiori ai lui Lafcadio, cel care-şi educa nervii să reziste la durere, împungându-şi carnea cu vârful briceagului. Dar pe atunci nu exista încă nici un Lafcadio, poate nici în imaginaţia lui Gâde.

Declaraţiile de la primul interogator, citite odată cu actul de acuzare, păreau într-adevăr desprinse din materialul colecţionat cu atâta grijă mai târziu, de părintele sufletesc al lui Lafcadio:

— M-a poftit la masă. Dar am refuzat. Cum să mănânc şi să beau, când atât ar fi fost destul să-mi pierd poate curajul?

„Am lăsat-o pe ea să mănânce şi am evitat s-o privesc, Îi era foame. Mânca bestial. Când a sfârşit, am invitat-o să se dezbrace:

— Scoate rochia! Vreau să-ţi admir corpul tău frumos. Tu ştii cât îmi plac formele tale divine!… Scoate-ţi rochia şi cântă-mi goală, la piano…!

„Ea s-a executat pe dată. Şi-a scos rochia şi s-a aşezat la clavir. A început să cânte. Îi priveam spinarea rotundă şi grasă. Corpul divin. Creştea, ardea în mine dorinţa să-i înfig mai repede pumnalul… M-am dus în vârful degetelor până la pardesiu. Am scos stiletul din buzunar. Am lăsat teaca pe masă în sufragerie şi m-am apropiat tiptil. Ea continua să cânte… Eu m-am plecat să aleg locul cel mai bun… Am ridicat pumnalul, m-am năpustit asupra ei; cu stângă am apucat-o de ceafă, cu piciorul am fixat-o peste mijlocul trupului şi cu dreapta am înfipt pumnalul adânc. Când s-a smucit, mânerul pumnalului s-a rupt; dar n-am slăbit-o din mână… Am trântit-o cu faţa în jos, m-am pus cu genunchiul pe ea şi i-am tras cu stiletul o lovitură atât de puternică, încât a intrat până în celălalt capăt… Îmi era teamă să nu strige. Atunci i-am descleştat gura cu mâinile, i-am apucat limba şi am tras-o până ce n-a mai mişcat. Am aşteptat să nu mai dea nici un semn de viaţă…”

La confruntarea cu cadavrul, procurorul îl întrebase ce impresie simte.

— On dirait que c'est une vache égorgée…!

— N-ai avut nici un raport cu ea înainte de a lovi?

— O nu!… Puteam să fiu atât de imprudent? Aceasta m-ar fi moleşit şi n-aş mai fi avut destulă energie…!”

Răspunsurile din şedinţă, nu erau mai prejos.

— De ce crezi că nimic nu este imposibil?

— Pentru că totul se poate gândi! '

— Explică-te!

— De exemplu e imposibil cu mijloace materiale să mă transport în lună! Cel puţin deocamdată! Ei bine, eu mă transport în lună!… Cu ochii închişi, cu gândul, destul să te întinzi în pat şi să te gândeşti că te urci în lună ori să cobori luna la tine.

— Şi ce vezi în lună?

— Ce-mi pofteşte inima şi ce-mi făureşte imaginaţia! Case de ciocolată sau cai de pesmeţi, dacă vreau…

— Spuneai că te-ai gândit mult asupra universului. Care e religia cea mai bună după dumneata?

— Religia osmană! Osmanul e mai logic decât creştinul. Uită-te la Christos! Şade acolo ca o barză. Ne închinăm la două beţe. La zugrăveli stupide de pe icoane. Osmanul se închină la lună… Cred că e mult mai logic aşa…!

— Admiţi, Candiano, că prietenul dumitale de aci a jucat un rol? Că el a fost autorul intelectual? EI, capul, şi dumneata mâna?

— Ce idee!… Admit că dacă eu aş fi pământul şi că dacă în acest pămfnt s-ar arunca sămânţă, admit că ar rodi stricnină…!”

Astfel de răspunsuri insolente, făcuseră nu cu mult înainte, vâlva procesului lui Oscar Wilde.

Departe de Dâmboviţa cu flotila sa, de tramcarele lui Toma Blându, de mustăriile noastre naţionale şi grătarele cu mititei. Într-o altă, mai rafinată lume. În occidentul de unde venea; şi unde pleca Jack Medoveanu. La cafenelele cu absint şi în cenaclurile simboliste de la Paris, Londra, Bruxelles, Berlin.

Ştiam ceva, dar nu deplin pe-atunci. Atât cât putea să cunoască un licean de la Dunăre, avid de cărţi, reviste şi ziare apusene. Un adolescent cu atenţia mai ager sensibilizată decât îndeobşte – acum aş spune: mai alarmant şi funest sensibilizată!

— La toate aspectele, evenimentele şi simptomele vremii sale, fără vreo predilecţie deosebită pentru literatură.

Dimpotrivă chiar.

Aveam oroare de fervorile literare. Nu mă pasionau frumuseţile unei pagini, cadenţele, frăgezimea imaginilor, armonii, emoţii. Eram un lector feroce. Cele mai faimoase romane mă interesau strict documentar, util, ca un text din Suetoniu ori Tratatul quadraturii curbelor de Newton, doar în măsura în care mă ajutau să-mi lărgesc orizontul lumii din afară şi să-mi sondez necunoscutele din mine, ca să le pot domina mai lucid.

Ca fapt divers deci, divers dar categoric demonstrativ, ştiam că mult adulatul şi mai apoi mult hulitul Petronius al veacului răposat, îşi isprăvise o osândă grea în temniţa din Reading, după un proces scabros. Ştiam că din carceră trimisese contimporanilor două mesagii, poate sincer dureroase, poate numai meşteşugit sincere, Ballad of Reading Gaol şi De profundis, ridicate în slavă de unii şi de alţii ca un răsunător caz de umilitate umană şi de căinţă. Şi mai ştiam că răsunătorul caz de căinţă şi de umilitate nu-l ţinuse mult. Că înainte de-a ajunge ziua reabilitărilor de-apoi, abia eliberat, pe dată se şi afundase din nou în mai mârşave abjecţii, milogind raţia cotidiană de absint şi pomana unui prânz unde se achita cu vechile-i râncede bufonerii, cerşind gologanii ţigărilor în dreapta şi în stânga, alcoolizându-se ca un Ştefan Sântion oarecare, până ce în 1900, cu un an în urmă, murise la Paris, sub numele de Sébastian Melmoth, într-o mansardă lugubră de hotel şi într-o hidoasă decrepitudine trupească, putred de viu.

Acestea le ştiam.

Iar soarta sa, n-avea de ce să-l înduioşeze pe feciorul lui Ştefan Sântion.

Mi se părea justă, logică, meritată.

Mă uimea numai şi mă indigna comparaţia cu Petronius, celălalt, contemporanul lui Neron, stăruitor prizărită în cronicile publicaţiilor înaintate de la Paris. Toate din mine respingeau orice indulgenţă pentru asemenea vieţi sterpe, robite simţurilor, frivole. Dar oricât de neînduplecat şi fără excepţie le osândeam cu toptanul, trebuia să recunosc că adevăratul Petronius arbiter, cum îl numea însuşi severul Tacit, sfârşise într-altfel, cu totul într-altfel.

Mult mai demn, mai consecvent, mai nobil.

Arbiter.

Nu abdicase. Nu milogise. Nu voise să primească milogeli. Întru aceasta îl înţelegeam. Îl absolveau de multe.

Din pagina celebră a Analelor lui Tacit, aflasem încă din clasa şasea liceală, minuţiozitatea calmă şi savantă de nedesminţit regizor al voluptăţii, cu care îşi pregătise moartea, când amicul său Neron ameninţa să-i ia viaţa din meschină invidie de cabotin şi când el a decis să şi-o ia singur, fiindcă numai lui îi aparţinea. Mai întâi lichidarea amănuntelor triviale, cu precauţii şi surprize maliţioase, vrednice de autorul Satyriconului. Vasul cel mare şi rar, preţăluit la câteva sute de mii de sesterţi şi la care de ani şi de ani râvnea Neron, sfărmat în hârburi mărunte ca să nu i-l mai poată expropria postum. Sfărmat şi sigiliul inelului, pentru ca nu cumva să-l mai folosească slugile împărăteşti, despoind pergamentul cu supremele-i voinţi şi pecetluind la loc cine ştie ce alte apocrife adausuri. Apoi, acestea odată isprăvite, ospăţul ultim cu ultimii amici fideli. Vinele deschise şi închise după capriciul său între două cupe şi două dialoguri despre imortalitate, petale de trandafiri presărate în sala festinului, stihuri şăgalnice alternate cu acorduri de strune în surdină, evocarea amintirilor din anii tineri şi plimbări agale pe aleele grădinii cu popasuri la umbră de platani, baie, nard, mirodenii, sclavii eliberaţi, şi în a doua noapte, somnul din urmă, ca încheierea cea mai uşuratec zâmbitoare a unei vieţi care n-a fost altceva.

Cam teatral. Cam spectacol de Opera-mare, actul final, ultima scenă. Nu se cam potrivea cu moartea lui Socrate, bunăoară. Însă peste veacuri, se potrivea şi mai puţin cu hâda agonie a lui Oscar Wilde, arbitrul impostor. Aşa judecam atunci, în juvenila mea instransigenţă, refuzând să admit paralela improvizată superficial de revistele de la Paris. Nu luam aminte la compensaţia unor asemuiri mult mai apropiate şi mai certe. Nu-mi dădeam seama de strania înrudire dintre unele episoade ale procesului Wilde de la Londra şi alte episoade ale dezbaterilor de la Curtea cu juri de pe ţărmul Dâmboviţei, unde ne toceam noi pingelele şi asudam într-o îmbulzeală sufocantă, lungind gâtul să nu ne scape nici o replică. De altminteri nu luau aminte pentru a trage vreo concluzie, nici juraţii şi martorii, nici acuzarea şi apărarea, nici medicii experţi. Iar mie avea să mi se lămurească asemănarea mult mai târziu, abia în 1910, pe-o mică şi încântătoare plajă de pe coasta bască, lângă Saint-Jean-de-Luz, când toate erau foarte departe, Dâmboviţa, Candiano, Ion, pasionantele dezbateri de la proces şi pasionantele noastre dezbateri după ce ajungeam în stradă. Şi numai printr-o întâmplare, e adevărat. Numai întâmplarea mi-a pus în mână cartea unui prieten al lui Oscar Wilde, unde zugrăvea amănunţit peripeţiile procesului de la Londra.  Văd cerul, oceanul, plaja, zborul pescăruşilor albi, mă văd culcat la picioarele scaunului de pânză unde citea Annie şi mă văd deschizând cartea… Pe urmă acestea se împâclesc. Se sting. Poate nu le-a venit vremea. Acum absurd de clar, inutil de clar într-asemenea ceas, mi se aştern pe hârtie din amintire, răzleţele dialoguri aşa de straniu înrudite în insolenţa lor.

— Novela în discuţie e după dumneata imorală sau nu?

„Oscar Wilde a înveselit auditoriul cu răspunsul dezgustat.

— Mai rău decât imorală! E prost scrisă…

— Dumneata vorbeşti despre un bărbat care îl adora pe altul. Ai adorat vreodată un bărbat?

— Nu! Răspunse placid, Oscar Wilde. În afară de mine însumi, n-am adorat niciodată pe nimeni!”

Candiano răspundea cu acelaşi dispreţ faţă de poveţele apărării, afişând acelaşi dandysm agresiv:

— Mă rog, dumneata plângi vreodată?

— Foarte rar! Pentru un bărbat plânsul e dizgraţios!

— Bunăoară, când ai plâns?

— Când a murit Verdi!

— Aşadar, şi n-ai plâns de remuşcare nici după ce-ai văzut nefericita victimă întinsă la picioarele dumitale, în balta de sânge?

— Ce întrebare! De ce-aş fi plâns? Spectacolul m-a scârbit pur şi simplu. V-am mai spus o dată. Era oribilă! Une vache égorgee!

— Ce cunoşti despre lume?

— Atât sigur! Că eu sunt nimic. Ca şi voi toţi de altfel!”

Sala a izbucnit în hohote.

Nu mi-am stăpânit zâmbetul nici eu. Râdea bleg şi Ion, cu palma la gură.

Prea multe nu ştiam atunci despre amănuntele de la procesul lui Oscar Wilde, cu răspunsurile sale care tot aşa au stârnit hohote şi aplauze, pentru ca să-i pecetluiască soarta mai fără îndurare, când juraţii după ce s-au amuzat bine au trecut în camera gravelor chibzuinţi. Dar ştiam ceva despre romanele lui de-o suspectă obsesie a crimei. Făcând numai aceste apropieri, m-am întors către Ion, împărtăşindu-i gândul în şoaptă.

— Te pomeneşti că-l va fi citit pe Oscar Wilde?… Ar fi pentru avocaţi un argument admirabil, cea mai indiscutabilă! Circumstanţă atenuantă. Eu l-aş prezintă ca o victimă a lui Wilde.

— Wilde?… Candiano e victima lui Wilde? De unde s-a mai înhăitat şi cu ăsta, nenorocitul…?

— Da, Wilde! Şi chiar dacă nu-i aşa, eu tot l-aş trece pe socoteala lui… Ar fi singura ocazie să contribuie de dincolo de mormânt, la o faptă caritabilă…

— Care Wilde, bre?… Întrebă Ion, tot aşa de întârziat în asociaţiile de idei, ca şi în literatura timpului.

— Care!… Cărţile lui Oscar Wilde, unde e vorba numai de crime! Portretul lui Dorian Gray! Crima lordului Arthur Savile! Portretul domnului W. H., fatalul Willie Hughes, din sonetele lui Shakespeare!

— Nu mă mai lua la sigur cu erudiţia ta!… Dacă e contemporan cu Shakespeare, e cioarsă veche.

— Cu Shakespeare contemporan?… Contemporan cu noi, cu mine, cu tine, bastard făt-frumos al Muzelor!

— Ei, nu mai spune?… Vorbim atunci în pauză…

— Ssst! Linişte! Ce-i, cafenea aci?… Ne-a ţistuit publicul.

Noi am tăcut. Recunoşteam contrariat că Ion cam avea dreptate. Erudiţia mea se întemeia mai mult pe informaţii indirecte, de-a doua mână, cum nu-mi stăteau în fire. Fugare recenzii, cronici şi bibliografii din revistele pariziene. Volumele pomenite le frunzărisem fără să mă atragă şi le pusesem la loc în biblioteca Lilianei Medoveanu. Dar în aceeaşi clipă m-am şi hotărât să le cumpăr şi să le integrez lecţiilor de limba engleză, cu toată repulsia pentru omul care-şi isprăvise cariera de al doilea Petronius, într-o mansardă lugubră de hotel. Ion, mult mai grav atins de morbus litterarius, ciulise urechea. Prea îi sunau fatal titlurile! Sunt sigur că mi-ar fi dat ghiont să mai întrebe ceva, dacă nu s-ar fi ridicat atunci în picioare şi dacă n-ar fi trecut la bară Barbu Delavrancea.

Îndată a rămas cu ochii de gânsac fascinaţi de aspectul leonin şi tumultuos al vestitului orator. Apărătorul lui Candiano şi autorul atâtor cărţi de un pitoresc mai indigen şi mai pe înţelesul tuturor, îşi drese glasul şi umplu sala de vaier şi suspine. Acum Ion îi ţistuia pe ceilalţi, încruntându-se la dânşii să tacă şi să nu-şi scârţâie tălpile.

Dispăru în pauză după maestru, urmându-l ca o umbră, pentru a-i copia gesturile şi ticurile. Nu târziu s-a întors roşu-sfeclă de emoţie, trecându-şi mâna prin părul cânepiu şi zburlindu-l întocmai ca idolul său ambulant.

— Ştii tu că mi-a vorbit Delavrancea?

— Ei, cum?… M-am mirat.

— Uite-aşa! Foarte simplu.

— Glumeşti?

— Parol! Să-mi crăpe ochii dacă te mint! Mi-a vorbit, cum vorbim noi acum…

— Şi ce ţi-a spus?… Am stăruit incredul.

— Mi-a făcut semn: June simpatic…

— Fugi de-aic-i!… Ţi-a spus ţie june simpatic?… Delavrancea e un om deştept…

— Ascultă şi aşteaptă!… Dacă mă întrerupi… Mi-a făcut semn şi mi-a spus: June simpatic, fii atât de amabil te rog şi strigă aprodul să-mi aducă un şpriţ la pahar mare, în loc de apă chioară…!

Stăpânindu-mi zâmbetul, am continuat să-l ispitesc cu o prefăcută invidie.

— Ce noroc pe tine! Aceasta va rămâne o dată memorabilă în viaţa ta, Ioane!

— Te cred… Se înfoi Ion, tot canonindu-şi pletele lăţoase, să le aducă la o învolburare mai romantică. Delavrancea! Închipuieşte-ţi! Barbu Delavrancea, adresându-se unui băieţandru, cu o cordialitate de mai bătrân camarad.

— Faci concurenţă grenadirului lui Napoleon!… Am insinuat.

— Care grenadir? Nu cunosc…

— Care Wilde? Care grenadir? Eşti prea monoton pentru un aspirant la succesiunea lui Barbu Delavrancea!… Uite-l aci!… Grenadirul din desenele lui Caran d'Ache!… Am spus, întinzându-i revista franceză din buzunar, unde caricaturistul plin de duh şi de talent, astăzi uitat, zugrăvea cu urmare în episoade săptămânale, o hâtră epopee napoleoniană. Uită-te bine! Desenul, ca desenul… Nu-i chiar leit cu tine. Dar textul?… Aidoma, tu şi Delavrancea!

Nu născoceam nimic. Legenda desenelor aidoma. Un grenadir îşi uluieşte camarazii în bivuac, pretinzând fălos că împăratul a stat la taifas cu dânsul. Ceilalţi nu cred. Grenadirul se jură.

— Oui, l'Empereur m'a parle!

— Qu' est-ce qu'il t'a dit?

— Il m'a appelé imbécile!

Mototolind foaia, Ion şi-a lungit botul şi mi-a aruncat o privire mai asasină decât va fi fost a lui Candiano, când îşi măsura victima din spate, înainte de a-i înfige stiletul între umeri.

Pe urmă, dezbaterile ne-au ţintuit iarăşi în încordare şi incidentul a fost uitat. Pe mine mă pasiona cazul Candiano pentru pricini secrete şi încă turburi; pe Ion, pentru pricini literare şi pentru delirul dezlănţuit de pledoaria vulcanică a lui Barbu Delavrancea.