Capitolul IX

Colloqium sub tei.

O adiere caldă înfăşură frunzele teiului.

Am ridicat ochii chemaţi de foşnetul molatec, cu un dor deodată deşteptat; de câmp, de pădure, de lunci, de ape răcoroase în prunduri, de teii zăvoaielor, de cântecul pitpalacilor în fâneţele jilave, de mirosul ierbii coapte.

Pe urmă, din nou am coborât privirea în nisip, unde nestatornicul joc al frunzarului de sus, broda de-un ceas o fină dantelă de umbră mereu schimbătoare, după mersul oblic al soarelui şi după răsufletul vântului.

De-un ceas nu mă clintisem de pe bancă.

De-un ceas, cu bărbia în pumn, urmăream jocul fragil.

Gol de gând, absent de la întrecerea echipajelor pe Şosea, de la zburdalnica goană a copiilor în jurul meu, voi fi părut trecătorilor orice altceva, în afară de laureatul examenului de absolvire liceală, cu media cea mai înaltă pe toată ţara. Orice altceva; oricine altcineva. Un candidat la sinucidere, un îndrăgostit nenorocos, un concurent respins, un băieţandru ruinat de epitropi infami înainte de a fi ajuns la vârsta majoratului sau de cine ştie ce pasiuni precoce; orice, oricine, în afară de campionul acestui record şcolar, cu numele înfipt în poarta liceului abia cu câteva ore înainte şi predestinat să rămână înscris cu litere de aur pe placa de onoare.

A fost un presentiment după-amiaza aceea pustie. Încă un avertisment.

Nu mă aşteptam, fireşte, la nici un fel de explozie bucuroasă. Eram de mult desprins de asemenea deşertăciuni. Nici nu trecusem pe la liceu să citesc cu ochii mei lista clasificărilor. Vestea mi-a adus-o Ion. Un Ion transformat pentru o clipă, transfigurat de sincer entuziasm, uitând pizmuirea dintotdeauna, mai mândru de amiciţia mea prin această ratificare glorioasă şi însuşindu-şi, ca o victorie personală, un eveniment care mă lăsa cu totul nepăsător. Mă descotorosisem de el. Mai greu a fost să scap de Lucian Medoveanu.

Entuziasmul lui se dubla de recunoştinţă. De o recunoştinţă zgomotoasă, puerilă, agitată. O provocătoare revanşă zvârlită în nasul „tapirilor”.

Tapirii erau dascălii coalizaţi să-l mai reţină un an, pentru a aprofunda studiul sintaxei latine şi al ecuaţiilor de gradul doi. Aşa îşi reprezenta el existenţa şcolărească de când intrase pe băncile primei clase.

Un lung război de guerilă, cu inamici pândindu-l de pe catedră, hârţuindu-l, întinzându-i curse, atacându-l pe nevăzute, jurându-i pierzania.

Intenţiile inamicului fuseseră dejucate. Tapirii mistificaţi.

Îl târâsem după mine; cu mijloace permise, silindu-l tiranic să devore pe nesimţite în câteva săptămâni tot ce nu învăţase în opt ani; dar mai ales cu mijloace nepermise, ajutându-l pe sub mână când rămăsese înspăimântat de vastitatea coalei albe, unde nu se simţea capabil să aştearnă un singur cuvânt. Fusesem providenţa lui. Se credea dator s-o strige la toate răspintenele. O striga acum, în vreo grădină de vară, în care după vechiul obicei al pământului, convocase toţi camarazii să îngroape o carieră de veteran şi totodată, în complicitate cu doi-trei amici mai iniţiaţi, să îngroape şi virginitatea puberilor în întârziere cu misiunea lor virilă. Aşa cerea tradiţia. Lucian Medoveanu n-avea stofa unui uzurpator de asemenea tradiţii.

Mă eliberasem de dânşii.

Căutasem singurătatea.

Acum singurătatea mă apăsa.

N-o simţisem niciodată atât de deşartă, căscându-se ca o anxietate absurdă de vis rău, când te afli căzut nu ştii cum, într-un oraş necunoscut unde toţi au murit, unde strigi şi nimeni nu răspunde, unde şi glasul tău moare fără ecou, într-o muţenie mată de vată.

A fost, acum înţeleg, a fost încă un avertisment.

Izgonisem din mine tot, rupsesem toate rădăcinile vieţii animale, tot ce putea însemna o ispită, o căldură, un simţământ moleşitor. Căutasem singurătatea, pentru a-mi dovedi astfel mie însumi că trăiesc o zi ca oricare alta, că jalonarea arbitrară a unui examen şi a unui rezultat oricât de glorios, nu poate însemna nimic faţă de linia mea de viaţă tăiată pe alt plan; plecasem să mă plimb, luasem cu mine o carte să citesc.

Şi căzusem pe banca aceasta, să privesc de-un ceas, cu bărbia în pumn, jocul dantelei fragile de umbră pe nisip. Gol de gând. Apăsat de intolerabila singurătate, pe care doar eu o voisem, o pregătisem, o căutam. Eliminasem pe rând tandreţea mamei; camaraderiile păstrate la distanţă într-o temperatură arctică cu toate elanurile venind spontan spre mine; ştersesem amintirea fantomatică a Lilianei.

Nici o căldură. Piscurile înalte sunt reci, pleşuve, cu stânca goală în aerul rărit, în soarele orbitor de lumină dar gheţos. Aşa mă voisem. Aşa eram!

Aşa mă deşteptasem deodată cu inima strânsă, în singurătatea atât de atroce la nouăsprezece ani; când viaţa se cere trăită şi de la bust în jos; când trandafirii îşi scutură foile catifelate la cea dintâi adiere voluptuoasă de vânt, în grădini cu băncile complice adăpostite în boschete pentru amanţi; când chiotul mulţimii străbate până la tine; când o gâză cu aripile punctate multicolor ca un delicat juvaer de email, amăgită de nemişcarea ta îţi coboară din zbor pe mână, circulă într-o inocentă siguranţă, te examinează sondându-te cu antenele fine ca pe-o neînsufleţită stană încorporată regnului mineral şi când descoperi că e singura vietate ce-a venit să-ţi ţină tovărăşie, tocmai fiindcă nu mai aveai nici o aparenţă de viaţă.

Am ridicat mâna şi am suflat asupra măriuţei cu aripile punctate negru şi roşu. Gâza a zburat şi am rămas încă mai singur.

De ce n-am înţeles oare avertismentul acela?

Sau de ce i-am viclenit înţelesul, citindu-l tot cum îmi dicta o judecată dinainte şi irevocabil încheiată?

„Am exagerat!

— Mi-am spus. Am depăşit din exces de zel, strictul hotar. Poate mai e şi puţin surmenaj. O lună de vacanţă, undeva la munte, cu băi într-un râu rece, cu un ceas de înot pe zi, aer ozonat – destule toate acestea, ca să mă întorc călit pentru încă un an. Nu singurătatea e de vină. Nu singurătatea mă apasă. Ci dimpotrivă, de singurătate şi de linişte am nevoie. Altfel, de ce adineauri, când am ridicat ochii la foşnetul frunzelor, nu dor de oameni m-a încercat, nu dor de cineva, ci chemarea câmpurilor, a pădurilor, a apelor de pe prunduri, a fâneţelor cu iarba coaptă şi cu cântec de pitpalac?…  Peste două-trei zile bagajele, un bilet de tren, cât mai puţine cărţi…”

Acesta mi-a fost diagnosticul şi leacul.

Nu mă îndoiam că numai acesta e diagnosticul şi leacul.

Pe urmă, pentru toamnă, îmi hotăram un regim de destindere, mai puţin schimnicesc. Căci tot ce săvârşisem până atunci, nu pornise dintr-o superstiţie a virtuţii şi a abnegaţiei, dintr-o prejudecată a austerelor existenţe după modelul vieţilor ilustre din cărţile lui Plutarh. Fusese numai o educare îndelungă, o imunizare; lupta lui Enric Sântion să extermine din arterele lui orice picătură din sângele lui Ştefan Sântion, din sângele lui putred şi mort.

Dar o dată animalul domesticit, stăpânit în zăbale, înţelegeam să-l redau, măsurat, şi îndestulărilor lui animalice. Puţină iubire, puţină desfătare, puţin timp pierdut, puţină glumă, puţină destindere… Toate dozate, pentru a păstra echilibrul între bust şi rest; toate acordate ca o necesară concesie animalului inferior; toate lucid dominate, distribuite, premeditate, ca o terapeutică preventivă pentru a mă apăra de dezordinea abstinenţelor şi comprimărilor, tot atât de mizere în consecinţe ca excesele, ca pierzania lui Ştefan Sântion sau a dascălului cu fruntea socratică. Un om întreg, perfect; un om căruia nimic omenesc să nu-i fie străin. Dar un cm pentru care pricinile de pierzanie ale altora – de pierzanie, de şovăială, de scufundare, de abdicare, de laşitate – să nu însemne niciodată, nici un fel de ameninţare.

Să vină la ele mitridatizat.

Să guste din ele, în măsura în care cele mai puternice otrăvuri savant dozate, intră în alcătuirea celor mai suverane medicamente.

Pentru unii înseamnă moarte, fiindcă au pierdut controlul măsurii. Pentru alţii sănătate, vigoare, echilibru. Viaţă. Paroxismul vieţii. Fiindcă o neînduplecată voinţă supraveghează dozajul.

Mă socoteam pregătit pentru aceasta acum. Mă seducea cuvântul şi îl repetam:

Mitridatizat.

Apărat pentru totdeauna împotriva perfidelor ispite de-afară; apărat mai cu seamă faţă de mine însumi, de necunoscutul din mine însumi, cel născut din sângele mamei şi al lui Ştefan Sântion şi din sângele atâtor necunoscuţi; străbunii care-au făcut legătura neîntreruptă între cel dintâi pitecantrop ridicat în două labe păroase din bezna peşterilor şi între feciorul lui Ştefan Sântion; sute şi mii de necunoscuţi, câţi au trecut prin viaţă dintr-un neant în alt neant, cu umerii încovoiaţi, cu faţa ascunsă în palme să nu li se vadă devastarea din ochi.

Eu n-avean sub ce povară să-mi aplec umerii. Le scuturasem pe toate. N-aveam de ce să-mi ascund faţa. De ce să-mi acopăr ochii. Totul era limpede, decantat în mine de drojdia sângelui putred şi mort.

În aceeaşi clipă, gândind cu sumeţie aceasta, mi-am dat seama că totuşi mă aflu de-un ceas pe bancă, privind în jocul dantelei de umbră din nisip, cu bărbia în pumn, cu umerii încovoiaţi. Fără nimic din înfăţişarea unui înfruntător de furtuni.

Căzut pe o bancă, privind în pământul oamenilor culcaţi sub picioarele noastre ca să îngraşe ţărâna care ne hrăneşte şi să ne cheme despotic la destinul lor teluric. Întocmai cum vor fi rămas de atâtea ori, în ceasurile de scufundare să se confrunte cu ei înşişi răpuşii vieţii: un Ştefan Sântion sau dascălul cu fruntea genială şi cu sfârşitul obscur. Întocmai cum va fi rămas Liliana Medoveanu, astă iarnă, când a ajuns acasă; cum am văzut-o mică şi zgribulită pe marginea divanului meu sărac, ca o sclavă care a pierdut tot şi a fost zvârlită goală şi fără nimic, fără nimeni, în piaţa unde se vând sclavele.

Descoperirea m-a umilit, în loc să mă înfricoşeze prin tainicul avertisment.

Am încordat, trufaş, muşchii pieptului.

Am ridicat ochii din pământ, spre cer şi spre soare, ca să rup rădăcinile invizibile care m-ar mai fi atras spre morţii din afund.

Pe urmă, am privit împrejur.

Şi atunci i-am văzut. Atunci mi-au răsărit întâia oară înainte.

Desigur mă aşteptau.

Mi-au spus chiar, că mă aşteptau.

Erau patru; patru tineri de vârsta mea, unul purtând încă uniforma şcolii, ceilalţi stânjeniţi în straiele noi cu care inaugurau libertatea.

Erau patru şi mă aşteptau, încă nesiguri dacă m-au recunoscut ori s-au înşelat – poate intimidaţi de faima depăşind zidurile liceului, poate sfiindu-se să tulbure o singurătate atât de vădit căutată.

S-a apropiat, cel în uniforma liceului străin.

— Enric Sântion, dacă nu greşesc?

— Exact! Am încuviinţat cu răceală.

— Dinu Grinţescu, de la Matei Basarab! Se prezintă, întinzându-mi mâna, iar din ochi chemându-şi tovarăşii să se apropie.

Îi înfăţişă pe tustrei, cu o dezinvoltură silită, artificială, exagerată, cum se întâmplă de câte ori timizii îşi depăşesc intenţiile când vor să-şi biruie infirmitatea:

— Bazil Râuţ, tot de la Basarab. Alexandru Balotă, de la Lazăr. Abel Block de la Mihai Bravul… Adică toţi, foşti de la Basarab, Lazăr şi Mihai Bravul. Acum absolvenţi… Contingent eliberat!

Surâse stânjenit, apelând la ajutorul celorlalţi.

Tăcerea şi neclintirea mea îi demontase cu desăvârşire. Din schimbul repede de priviri, am înţeles mustrarea tăcută. Fiecare arunca pe celălalt răspunderea unei asemenea aventuri. Se îndemnaseră reciproc. Se învinuiau reciproc. Nu păream de fel comod. Înţelegeam şi de unde-a venit hotărârea. Desigur, prin acea subterană francmasonerie care leagă pe toţi elevii şcolilor din acelaşi oraş, cunoscuseră faima fenomenului Enric Sântion, aflaseră rezultatul de acum câteva ore. Nu putuseră rezista ispitei să examineze animalul fabulos mai de aproape. M-am văzut expus după gratiile unei menajerii. Mai lipsea puţin să mă pipăie. Poate ar fi plătit o taxă suplimentară, să asiste la hrana bestiei.

I-am măsurat deci din tălpi până-n creştet cu arogantă dispreţuire, înveselindu-mă interior de stinghereala înscrisă pe figurile lor simple, directe şi fără mister.

Aşa a început legătura noastră, care avea să ne strângă cot la cot în asaltul începuturilor, avea să adune alţi tovarăşi vremelnici şi avea să dureze până ce anii, vârsta, îndeletnicirile diverse, osteneala, viaţa, ne-au semănat pe drum, fiecare în destinul nostru singuratec şi totuşi înlănţuiţi în cătuşele invizibile ale unui destin comun. Aşa a început. Cu o răceală bănuitoare şi ostilă din parte-mi, pe care numai tinereţea proaspătă din noi, franşă din noi, a ştiut să o risipească, îndată ce ne-am presimţit, îndată ce ne-am recunoscut, pipăindu-ne cu antene mai fine şi mai sigure decât ale gâzei ce mă încorporase regnului mineral.

— E cam ciudată indiscreţia noastră… Îngăimă cel care se numea Dinu Grinţescu. Dar te-am recunoscut. Te-a recunoscut şi Alexandru. Are un văr coleg de clasă cu dumneata. Gabriel Munteanu. De-un an, ne vorbeşte cu entuziasm… Te-a arătat odată pe stradă. Eram împreună. Am vrut chiar să te cunoaştem atunci. Dar ai trecut preocupat, grăbit, şi Gabriel Munteanu n-a avut curaj să te oprească. Se pare că-ţi cam intimidezi colegii. Atunci am râs! Acum îl înţeleg…

— Posibil!

Rostisem întreruperea clănţănit, ca să curm toată povestea.

Mă surprindea că un camarad ca acel Gabriel Munteanu, a putut să se arate entuziasmat pentru un cap de promoţie. Era un individ inconsistent, o nulitate jovială şi fericită, evoluând prin fundul clasei şi pe la coada clasificărilor. Nu schimbasem o sută de cuvinte într-un an. Îl înglobasem în gloata fără interes a umanităţii statistice. Mi-l închipuiam în momentul acela, în grădina de vară, în tovărăşia lui Ion şi a altora ca dânsul, sub comanda lui Lucian Medoveanu; chinuindu-se să sărbătorească înmormântarea carierei şcolare cu o veselie factice şi vulgară; deşertând în silă pahar de vin după pahar; cioc-nind şi închinând cu glume idioate. Aceşti patru, de ce nu erau acolo sau într-o altă grădină de vară, cum prescria năravul pământului?

— Posibil! Am repetat şi am dat să mă ridic.

Dinu Grinţescu mă dojeni cu o atât de sinceră părere de rău în privire, încât am rămas locului.

Vorbi repede, pe nerăsuflate, ca un om care s-a hotărât să închidă ochii şi să se arunce în apă gheţoasă, orice se va întâmpla pe urmă:

— Te rog să nu pleci şi să mă asculţi… Să ne asculţi. Nu se poate să nu ne înţelegi. Suntem patru prieteni. Patru fraţi… Ne-am legat de când eram de doisprezece, de treisprezece ani… Ne-am înţeles. Ne-am completat… Planurile noastre de viitor le-am făcut împreună, au crescut cu noi. În ziua aceasta, când am încheiat un capitol de viaţă, ca să începem altul, ne-am căutat fără să ne fi înţeles mai dinainte. Ne despărţim pentru toată vara. Avem să ne regăsim la toamnă. Înainte de această despărţire ne-am examinat încăodată, ca să vedem dacă fiecare din noi îşi mai păstrează hotărârile de acum doi-trei ani, poate mai vechi… N-a renunţat niciunul. Şi ne-am bucurat! Ne-am bucurat fiindcă am descoperit o conştiinţă în noi, cum nu se prea află deplin definită la asemenea vârstă… Ne-am bucurat, fiindcă am descoperit că şi de data aceasta ne completăm şi fiindcă măcar doi din noi, au ştiut să reziste cu îndârjire ispitelor. Prietenul acesta al nostru, Bazil Râuţ.

— Dinule! Îl opri cu mustrare, cel care se numea Bazil Râuţ.

— Lasă-mă! Nu ţinu socoteală de întrerupere, Dinu Grinţescu. Lăsaţi-mă. Am început. Acum trebuie să sfârşesc! Ca să nu părem toţi nişte caraghioşi… Nu e aşa că nu te plictisesc toate acestea?

Întrebarea mi se adresa mie.

În loc de răspuns, am făcut loc celor patru pe bancă. Eram acum strânşi, atingându-ne, comunicând prin aceiaşi căldură animală. Cinci tineri pe o bancă, sub tei, numărând toţi laolaltă mai puţin de o sută de ani.

Cel încă în uniforma liceului Matei Basarab, reluă:

— Prietenul acesta al nostru, Bazil Râuţ, de pildă, a intrat în conflict cu familia, ca să-şi apere dreptul de a alege cariera pe care o vrea el, nu pe care i-o vrea familia. Poate… Adică nu poate… Sigur, că ai auzit de numele lui Miţita Râuţ! Cine n-a auzit, cine nu-l cunoaşte în ţara românească? Marele avocat… De atâtea ori ministru. De atâtea ori deputat şi senator… Bazil e fiul domnului Miţita Râuţ. Şi domnul Miţita Râuţ a voit, ar vrea neapărat să-şi facă din băiat un succesor în cariera lui de avocat şi de om politic. Îţi imaginezi ce uşor i-ar veni lui Bazil, să se lase purtat de curent, cu un asemenea nume, cu un asemenea pilot… Carieră sigură, viitor strălucit!… O fată cu zestre – de altfel nici n-are nevoie de zestre, feciorul lui Miţita Râuţ – câteva procese celebre; la douăzeci şi şase de ani, un scaun de deputat. Un discurs pentru debut. La treizeci şi ceva de ani, un portofoliu ministerial… Totuşi, Bazil Râuţ se încăpăţânează să dea cu piciorul la toate acestea, ca să se resemneze unei cariere mult mai modeste şi ingrate, de chimist. Aceasta i-a intrat lui în cap… Chimia. Cum i-a intrat lui Alexandru Balotă, medicina, chirurgia. Altul care se află în conflict cu proiectele domnului Virgil Balotă, profesorul de filosofie, interpretul lui Kant. Domnul Virgil Balotă îşi vedea feciorul urmându-i la catedră. Luându-l în antrepriză bunăoară pe Nietzsche, instalându-se confortabil într-o carieră molcuţă de universitar. Sfârşind, pe urmă, în pace şi onor, la decanat, la rectorat şi la pensie, cu trei broşurele despre teoria supraomului, în manual de buzunar!… Iar pe Alexandru Balotă nu-l interesează supraomul. Idealul lui e să întindă pe masa de operaţii, un om ca oricare altul, cât mai puţin supraom, un biet om care ameninţă să înceteze a mai fi chiar om pur şi simplu… Să-l întindă pe masă, să-l deschidă ca pe-un geamandan, să-i scotocească măruntaiele bolnave înăuntru, să le taie, să le înădească, să le coase şi să-l redea vieţii, dintr-un cadavru pe jumătate, din nou om teafăr şi întreg… Acesta e idealul lui! Cum al meu e ingineria. Ingineria de mine. Petrolul… Eu cel puţin n-am avut de luptat cu nici un fel de rezistenţă. Sunt fecior de popă. Popa Petrache Grinţescu din Tâlmaci, nu poate decât să se bucure că odrasla lui s-a hotărât să devină inginer, în loc să rămână la colivă. Cât despre Abel? El singur e în continuare. Banca Elias Block are să câştige din toate punctele de vedere, atunci când feciorul domnului Elias va prelua succesiunea cu o pregătire cărturărească a finanţelor şi economiei politice. Ce zici, Abel?

Abel Block începu să râdă:

— Tata mi-a pus o singură condiţie. Să nu mă întorc marxist! Zice că toţi ovreii când sunt tineri încep prin a fi marxişti şi când îmbătrânesc, sfârşesc prin a deveni diabetici. Ei e o excepţie. A ajuns diabetic, fără să fi fost marxist…

Dinu Grinţescu îşi întoarse faţa smeadă spre mine, cu agitarea din ochi potolită:

— Aceştia suntem… Ne întâlnisem înainte de despărţire, pentru a ne verifica dacă n-am renunţat vreunul, dacă nu s-a ivit vreun dezertor. Şi tocmai, descopeream cu acest prilej că, printr-o coincidenţă care poate nu e numai o întâmplare, toţi patru ne-am ales drumuri deosebite în aparenţă, dar predestinate să se încrucişeze. Chimie, inginerie, medicină, finanţe… Nu sunt toate acestea speranţele viitorului; nu vor pregăti ele lumii de mâine ceva mai bun decum a fost lumea de ieri? Vorbeam despre această coincidenţă, când te-am zărit pe bancă… Te-am recunoscut, eu şi Alexandru. Nu aveai defel înfăţişarea unui june emoţionat, exultând de satisfacţie că e fruntea promoţiei sale pe toată ţara… Înţeleg, după câte am auzit noi, că nu eşti croit pe această măsură măruntă. Şi am vrut să te cunoaştem. Te-am simţit unul, de-ai noştri. Te-am văzut singur. Poate viaţa are să ne mai pună faţă în faţă vreodată. Nu se poate altfel, de vreme ce suntem de aceeaşi vârstă şi suntem condamnaţi să circulăm în micul univers al Ţării Româneşti. Ne-am spus: De ce n-am lua noi, înaintea întâmplării? De ce n-am anticipa hazardul de mâine?… Acum, îmi dau seama că poate suntem mosafiri inoportuni şi că poate toată vorbăria mea emfatică, te face să surâzi. Dar, ce mai puteam să fac? Măcar să explic, ca să nu părem nişte imbecili…

Dinu Grinţescu tăcu, aşteptând un cuvânt de absolvire.

Aşa a început legământul nostru. Erau într-adevăr tovarăşii pe care îi aşteptam. Mi-i trimisese viaţa fără să-i caut. Şi îndată ne-am recunoscut. Fuseseră patru, şi ne aflam cinci. Fusesem singur, pe-o bancă goală, într-o după amiază pustie, şi ne aflam cinci.

Cu uimire, descopeream la aceşti necunoscuţi până mai adineauri, un suflet identic cu al meu. Vorbeam aceiaşi limbă. Ne înţelegeam dincolo de cuvinte. Pe drumuri întortochiate şi depărtate, sosisem cu toţii la acel popas comun, pentru a purcede mai întăriţi, cu puteri unite. Prietenul meu Ion, rămăsese undeva în urmă, străin şi neputincios, nevrednic tovarăş de marş. Adevăraţii tovarăşi erau aceştia.

A fost, pe banca de sub tei, o orgie de confidenţe şi de proiecte.

Acum, după treizeci de ani, când totul e sfârşit, ciclul închis şi când, în inimă, sângele-mi e putred şi mort, încă mai durează amintirea acelei înserări exaltate, ceasuri unice, răscumpărând tot ce-a fost, răscumpărând mai ales tot ce n-a fost.

Desigur, în juvenila noastră înfrigurare se amesteca şi o întrecere, o supralicitare firească vârstei, nevinovatul orgoliu de a deşerta dintr-o dată tot ce se afla în noi de mult adunat, tezaurizat, comprimat. Erau şi îndestule erezii. Fructul lecturilor incomplete, frenetice şi dezordonate; al raţionamentelor în vid, al simplificărilor sumare şi al intransigenţelor de la nouăsprezece ani.

Alexandru Balotă, când prinse glas, se năpusti asupra profesorilor, a filosofilor, a istoricilor, a veacului trecut cu care socotea că s-a lichidat şi prejudecata metafizică şi metasocială. Mărunt şi nervos, cu ochii mici şi iscoditori, cu buze de-o feminitate contrastând bizar cu faţa tăiată viril, se ridicase în picioare ca să gesticuleze mai liber. (Mă gândesc acum la părul lui alb, la ochii osteniţi sub ochelarii bombaţi, la trăsurile destinse într-o apatică acceptare, la gura amară, la gesturile de-o moliciune bolnavă, la înfricoşătoarea luciditate cu care îşi urmăreşte de la zi la zi mersul cancerului fără speranţă de vindecare). Atunci era un pachet de nervi, explozibil ca un cartuş de dinamită:

— Aceasta mai ales!… Cu aceasta trebuie să înceapă omenirea. Să renunţe la cultul teologic al raţiunei pure. Lumea a avut până acum nefericirea să încapă pe mâna metafizicienilor, a retorilor şi a profesorilor… Ce poate să înţeleagă un profesor din viaţa cea vie? Fiindcă prezentul e încă în geneză, confuz, îl resping, refuză să citească în el, îi par o istorie informă, brutală, incomodă. Nu pot admite că, sub aparenţă de continuitate istorică, se petrece ceva subteran, diferit şi încă necunoscut până acum. Inedit. Sau ceilalţi, filosofii!… Pretenţia că trăim visul unui vis, că lumea sensibilă e pur subiectivă şi fără realitate, că toate legile fizice sunt produsul hazardului!… Aş vrea să-l văd pe unul pe masa de operaţie, fără anestezie, mai susţinând după ce-a intrat cuţitul în el, că viaţa e visul unui vis, că lumea sensibilă e fără realitate… Pot înţelege aceştia, că se pregăteşte o lume nouă, peste capul lor, peste arhivele lor, peste metafizica şi mistica lor? O lume pregătită de cele câteva mii de căutători anonimi, care îşi consumă tinereţea, creerul, sănătatea, viaţa, în laboratorii, într-o muncă ingrată şi obscură; în laboratorii de fizică şi de chimie, în laboratorii de bacteriologie, în clinici… Descoperind în fiecare zi ceva nou, verificând o eroare veche, experimentând o născocire mecanică sau un leac, nu pregătesc aceştia oare omenirii o viaţă de oameni mai bună decât acea a supra-oamenilor, care înainte de a face paralizie generală au descoperit reţeta superiorităţii absolute afirmând negaţiile?… Când toată planeta va fi legată de linii ferate, de cabluri, de fire telefonice şi telegrafice, de linii de navigaţie, canale şi poduri; când va fi mai puţină foame, mai puţină suferinţă, mai multă siguranţă, când vor fi mai puţine molime: atunci întoarcă-se profesorii la formele lor încheiate, filosofii la visul unui vis şi la legile fizice, produs al hazardului!… Până atunci, cel care va descoperi leacul tuberculozei, va fi făcut pentru omenire mai mult decât Platon şi Kant şi Nietzsche împreună… Tata a căutat să mă ispitească la biblioteca lui de filosofi. Am descoperit numai că este o veche şi metodică duşmănie a filosofilor lui, pentru tot ce-ar fi putut să înlesnească într-adevăr omenirii un trai ceva mai bun, puţină îmblânzire a vieţii… Am descoperit că Platon îşi săpase pe peristilul casei inscripţia: „Nimeni nu intră aci dacă nu e geometru”; dar că îndată, s-a grăbit să învinuiască fizica şi ştiinţa aplicată, tot ce era experimental şi util, fiindcă îi corupea… Geometria, o făcea să-şi piardă demnitatea, coborând-o din regiunile abstracte în cele ale materiei. Tot aşa Socrate în Apologia lui. Tot aşa Aristot… Toţi îşi cer scuze, când sunt siliţi să se ocupe de fizică, de ştiinţele materiei, dispreţuite de filosofi şi de înţelepţi, slăvind epoca lui Pitagora în care oamenii de ştiinţă nu se ocupau decât de subiecte eterne, imuabile, pure. Ca şi cum subiectele eterne, pure, imuabile, au cruţat măcar o singură dată un singur om pe lume, de râie sau de guturai, ori i-au ţinut de foame, de cald, de durere…!

Întrecerea a fost pe aceeaşi măsură.

Astăzi, după treizeci de ani, încă nu o pot judeca în deplină asprime. Căci emfaza puerilă a tiradelor, conţinea o emoţie reală, mai supravieţuind şi acum în drojdia amintirii. Ne apăram pe noi, apărând veacul cel nou şi osândind strigoii veacului mort.

Cu instinctivă înverşunare dădeam asalt obstacolelor celor mai periferice, de prejudecăţi, de superstiţii, de adevăruri prestabile, de tradiţii, de orânduieli – tot ce mi se părea că e moştenire a trecutului, menită să impieteze mersul liber şi sprinten al veacului.

Îl apăram într-adevăr.

Îl simţeam al nostru. Porneam cu el, credeam în el.

Cu aceeaşi instinctivă nevoie de a-l justifica şi de a ne justifica, alegeam din trecut numai episoadele, epocile, faptele, oamenii, descoperirile, dovezile că drumul acesta a fost pregătit de mult. Că veacul nostru, a fost anunţat de mult.

În piramidele Egiptului, aflam mărturia unei ştiinţi pierdute. Piramida lui Keops, înălţată sub a patra dinastie, cu două mii cinci sute de ani înainte de Christos, nu era oare un monument al proporţiilor, pentru a materializa noţiunile numerice şi raporturile matematice? Savanţii aduşi de Bonaparte pentru a efectua triangulaţia Egiptului, fixând piramida lui Keops ca bază a meridianului central, n-au descoperit oare cu uimire o serie de coincidenţe neliniştitoare, care nu mai păreau simple efecte ale hazardului? Orientarea laturilor faţă de polul ceresc, tot atât de exactă ca orientarea Observatorului din Paris. Meridianul divizând delta Nilului în două sectoare absolut egale şi devenind, tot odată, meri-dianul ideal al pământului, fiindcă traversează cele mai multe continente şi cele mai puţine mări, împărţind şi continentele iarăşi în două părţi egale. Nu însemnau, toate acestea, că egiptenii, dânşii, nu se sfiau să corupă geometria, coborând-o din regiunile abstracte în cele inferioare ale materiei? Romanii nu născociseră oare cele dintâi calorifere cu aer şi apă, nu tăiaseră drumuri, nu construiseră apeducte, nu organizaseră cele dintâi servicii regulate de poştă, de navigaţie, nu întrebuinţau oare un admirabil serviciu telegrafic cum îl descrie Polybiu? În Pneumatikonul lui Heron din Alexandria, nu se află oare descrise toate instrumentele de geodezie şi de matematică, întrebuinţate până astăzi? Cu o mie de ani înainte de Christos, chinezii nu instalau oare prima tipografie, nu tipăreau oare cea dintâi gazetă oficială, nu introduceau hârtia monedă, nu aveau un serviciu de poştă care făcea legătura între Canton şi Peking, în zece zile? Totul mai fusese odată început – şi pe urmă pierdut, înăbuşit, tocmai de metafizicieni şi de retori, de superstiţia perfecţiunii morale şi politice; de mandarinii absolutului; de creştinismul care a strămutat omul de pe pământ în lumea ireală. Foamea, setea, suferinţa, abstinenţa, mizeria s-au transformat în tot atâtea voluptăţii. Moartea a devenit suprema aspiraţie a vieţii. S-au ridicat biserici şi s-au ruinat apeductele, s-au prăbuşit podurile, au crescut bălării în terme şi iarbă între lespezile şoselelor. Omul a căpătat cultul mizeriei. A pierdut un paradis pământesc, pentru făgăduiala altuia, himeric.

Veacul cel nou, cu care porneam pas în pas, lega firul de două mii de ani întrerupt.

Ne simţeam mândri că suntem copiii acestui veac, că de destinul său ne era indisolubil legat destinul nostru.

— Cum admirabil ai spus-o în disertaţia dumitale de la bacalaureat, domnule Sântion! Declară cu însufleţire Alexandru Balotă. Au ajuns ecourile până la noi… Gabriel ne-a citat pasagii, le-a declamat, pentru a ne convinge că întrec paginile de antologie din manualele pe care, dezgustat de platitutindea lor după asemenea confruntare, le-a şi vândut la anticvar chiar în seara examenului.

— Colegul meu Gabriel exagerează! Am zâmbit apărându-mă de copleşirea elogiilor, mai mult din orgoliu decât din modestie.

Opiniile lui Gabriel! Entuziasmul lui Gabriel! Pasagii declamate de Gabriel! Ce-ar fi putut să înţeleagă un sclivisit superficial şi limbut, un Gabriel Munteanu, viitor pledant la juraţi, maestru-elector şi sforangiu deputat cum se visa şi cum a şi ajuns! Ce-ar fi putut să înţeleagă şi să simtă din această febrilă alocuţiune de bacalaureat, care într-adevăr uimise comisiunea de bărboşi dascăli şi stârnise aplauzele auditorului ca o sclipitoare conferinţă de la Ateneu a sclipitorilor mesageri pe care ni-i trimitea pe atunci Parisul de pe Sena, micului Paris oriental de pe Dâmboviţa, rostită doar cu prea juvenil patos?

Dinu Grinţescu ripostă:

— Ba n-a exagerat deloc vărul lui Alexandru! Cred numai că a greşit socotindu-le numai pagini de antologie. Sunt altceva…

— O disertaţie şcolărească… Am continuat a subestima cu o zeflemistă detaşare oraţiunea-mi de acum trei zile. Nimic alt decât o disertaţie şcolărească, înainte de a-mi lua adio de la şcoală.

— Nici dumneata n-o crezi! Mă dojeni grav Dinu Grinţescu, viitorul inginer petrolist, prospectorul care avea să descopere şi să pună în valoare imensele zăcăminte de ţiţei de la Piscul-Voevodesei. Pentru dumneata a fost altceva. Cum am înţeles îndată, că şi pentru noi, altceva înseamnă… Un catehism al generaţiei noastre.

— Un manifest! Supralicită Alexandru Balotă.

— Un prospect de emisiune, cum ar spune tata!… Rectifică Abel Block, cu ironia heiniană a rasei care-i tempera entuziasmul şi accesele sentimentale. Un prospect de emisiune a generaţiei noastre de la 1900-1901…

— Ajunge! Mi-am astupat urechile hohotind biruit şi, într-un colţ infam al sufletului, trebuie să recunosc: flatat. Ajunge! Vreţi să mă alungaţi de-aci?

Bazil Râuţ, bruscând raporturile încă tot ceremonioase de până acum, mi-a desprins cupele palmelor de pe urechi, cu amândouă mâinile puternice, dar fine şi agile de viitoare glorie a hirurgiei româneşti silindu-mă să-l ascult.

Să-i ascult:

— Nu aşa, Enric Sântion! Dă-mi voie să-ţi spun Enric… Îndeosebi pasagiul cu Lionardo da Vinci, precursorul tehnicii moderne şi al ştiinţei moderne, ni l-am însuşit… Lionardo da Vinci pictor, sculptor? Unul din cei mai mari pictori şi sculptori ai Renaşterii şi tuturor vremilor? Nu aceasta îl interesa şi nu la această faimă râvnea! Trecuse peste aceasta. Se depăşise. Nu s-a prezentat el Ducelui de Milano, cu o insolentă dar atât de justificată pretenţie: „În materie de pictură, afle Serenissima voastră Excelenţă, că pot picta nu importă ce, măcar tot atât de bine ca nu importă ce pictor…”?! Pentru el pictura era o gamă epuizată. Ca o amantă care nu te mai pasionează, fiindcă nu te mai ţine prin nici un mister…!

— Vorbeşti ca Lucian şi Gabriel! Ricană Abel Block. Cu trimiteri în text de la „Leul şi Cârnatul!”

— Lasă-mă, Abel! Se aprinse Bazil Râuţ. Nu-ţi fie jenă de ceea ce simţi şi gândeşti. Fiindcă şi tu, simţi şi gândeşti ca noi… Da! Lionardo da Vinci anatomistul, fiziologul, matematicianul, fizicianul, chimistul, arhitectul, constructorul, mecanicianul – acesta, nu pictorul, nu sculptorul, înfăţişa adevăratul om nou al Renaşterii, precursorul ştiinţifismului şi al epocii moderne… Cred şi eu că spunându-le acestea, mai ales aşa cum le-ai spus dumneata, Enric, ai încremenit până la brâu toţi tapirii cu bărbile lor mucigăite cu tot!… Păcat că n-am asistat la reprezentaţie! Să te ducem cu alai pe umeri, ca pe oratorii manifestaţiilor studenţeşti de la statuia lui Mihai Bravul. Numai că vorbitori de altă clasă, nu de speţa Coriolan Drăgăneştilor…  N-ai de gând să publici studiul?

Am strâns din umeri:

— Studiul!… Manifest, catehism, prospect de emisiune, acum studiu!… Să restabilim proporţiile. O disertaţie şcolărească niţeluş poate mai curăţică şi nimic mai mult…

Apoi, am adăugat, împins de acelaşi demon al vanităţii.

— De altfel, mi-am debitat disertaţia fără nici, un plan, fără nici o notă… O improvizaţie; căci tot timpul pregătirii l-am consacrat amicilor Lucian Medoveanu, Gabriel şi alţii… Le-am furnizat planuri şi rezumate cu mare viteză, colegilor care-au tras la fit în timpul anului şi au vândut anticvarilor cărţile de antologie cu foile netăiate.

Cei patru s-au căutat în ochi cu semne de admiraţie crescândă, dar m-au crezut pe cuvânt. Şi aşa era! Examenul nu fusese pentru comisiunea de ţapeni arbitri, în ţapenele lor redingote, plastroane, gulere şi manşete. Încă odată, un altfel de examen faţă de mine însumi, după cum cu zece zile înainte, surmenat de lecturi şi de insomnie, la trei după miezul nopţii, îmi mai dresasem cu o terapeutică feroce cultul stăpânirii de sine.

Aţipisem cu un volum pe piept. Cartea lui Henri Poincaré La Valeur de la Science din colecţia nouă şi atât de repede celebră, cu scoarţele cărămizii, de sub conducerea D-rului Gustave Le Bon: Bibliothčque de Philosophic scientifique. Pluteam între somn ţi trezie, lungit pe pat, sub lampa fumegoasă. Şi între somn şi trezie, într-un coşmar care-mi paraliza mâinile, luptam împotriva unei senzaţii dezagreabile. Un păianjen care explora obrazul meu. Nu izbuteam să ridic pe de-a întregul pleoapele, să ridic palma să mă scutur… Iar păianjenul înainta, se oprea, se răsucea, pleca din nou. Ca mărunta gâzulie de adineauri, dar cât mai puţin gingaşă, cât mai oribilă!… Cu o înfiorare ancestrală, venită poate din alte ere, când arahnide enorme, păroase şi veninoase, băgau spaima în străbunii din colibele lacustre, în atmosfera umedă şi înmiasmată sub ferege cât brazii, lintiţe cât farfuriile, în colcăiala de infuzorii, melci băloşi şi larve înnodate, umbra diformă a păianjenului întrezărită printre genele toropite lua proporţii halucinant monstruoase, creştea, mă sufoca, îmi cutremura carnea, fusesem gata să strig… Coşmar de surmenaj şi de insomnie, de subalimentaţie, de intoxicarea lecturilor!… Am sărit în picioare smuls în sfârşit din somnolenţa torturată şi m-am năpustit să-l strivesc sub tartajul roşcat al cărţii… Îmi scăpa. Numai două-trei picioare, fire lungi şi subţiri rupte din articulaţie, se contractau respingător pe aşternutul alb. Şi atunci m-am surprins, dându-mi seamă deodată de ridicolul şi absurdul situaţiei. Enric Sântion, Enric Ştefan Sântion, junele supra-om care-şi anihilase toate tiraniile atavice, luptând în toiul nopţii cu un biet păianjen, într-o stupidă panică femeiască! Am lepădat cartea şi, ca să mă pedepsesc, am prins paingul – care de astă dată parcă se lăsase înadins capturat – l-am aşezat delicat pe obraz şi l-am aşteptat să se plimbe în voie pe pleoape, pe gât, pe nări, dominându-mi repulsia, silindu-mă să-l ignor, simţându-mă satisfăcut şi calmat numai când am izbutit să-l ignor. Un asemenea examen faţă de mine însumi, fusese şi acel tur-de-forţă al disertaţiei improvizate sub bărbile docte ale tapirilor şi întru câtva împotriva rutinei lor.

Din subiectele afişate întru alegerea candidaţilor, unul mă atrăsese: Ştiinţa şi doctrinele luptei universale.

Eram gata să-l reţin, încântat că se potrivea cu lecturile mele din urmă, coincidea chiar cu ultimul volum al lui Félix Le Dantec, îmi pare, devorat în noaptea din ajun. Dar graba cu care cedasem acestei ispite de ieftin succes, mă umilise. Şi ca să mă sancţionez, îmi rezervasem îndată alt subiect, mai puţin familiar; şi ca sancţiunea să fie mai desăvârşită, mi-am interzis folosinţa celor două ore de meditaţie şi de pregătire, consumând răgazul în confecţionarea textelor pentru colegii mai puţin înarmaţi, care mă imploraseră din ochi şi din glas: „Enric! Sântioane! Scapă-ne, Sânt-Ioane Gură-deaur!”

De ce însă astăzi n-aş mărturisi că amintindu-mi vorbirea şcolărească de atunci, se desmorţeşte în mine o înduioşare pentru izbânda, vai! Atât de deşartă a junelui candidat la bacalaureat de-atunci? Desigur n-a fost o disertaţie banală, după tipicul programei analitice. A avut de ce uimi şi contraria oarecum tapirii lui Lucian Medoveanu, neutralizându-le orice veleitate de reacţie, numai prin prospeţimea tinerească şi numai prin erudiţia puţin obişnuită acelei vârste, deşi, fireşte, tot de premiantul întâi, de astă dată pe ţară; numai prin pasiunea torenţială cu care-mi apărasem un punct sumeţ de vedere, transformând prelegerea obligatorie de-un sfert de oră, într-un soi de proclamaţie a generaţiei mele şi a veacului meu; ţinând încordată trei sferturi de ceas întreaga sală a amfiteatrului: bănci şi catedre. Pentru comisiune, subiectul ales era îndrăzneţ, prin vastitatea lui laconică: Renaşterea. Pentru mine şi ştiut numai de mine, era îndrăzneţ prin acea ameţeală a riscului gratuit, prin voita lepădare a altor subiecte întru care mă aflam cu mai solide cunoştinţe de domeniul precocelor mele preocupări ştiinţifice, experimentale, pozitive. Mai îndrăzneaţă se dovedi însă imediat răstălmăcirea acestei teme de către un flăcăiandru cu mustaţa abia mijindă.

Nu ştiu dacă mă complac atât de îndelung în evocarea unui astfel de episod, dintr-o ultimă (dar cine-ar spune, culpabilă?) retrăire a începuturilor mele de viaţă atât de ropotitoare, ca freamătul unui mânz de rasă luptând cu frâul şi zăbala muşcată în spumă şi fire de sânge, sau dacă, prin asemenea evocare, am amăgirea că-mi voi explica mai lămurit, pe măsură ce înaintează confesiunea, orgolioasele erori de atunci. Şi de-ar fi una ori alta, sau amândouă, ce importanţă mai au acum, când viaţa e sfârşită, bilanţul încheiat, toate erorile ajunse la neîndurata scadenţă?

Îmi pare că indulgentul Renan o spune în unul din indulgentele sale examene de conştiinţă: Tot rămâne o marcă de nobleţe să te absolvi aşa cum ai fost tânăr şi să rămâi fidel iluziilor prin care ai descoperit mai întâi viaţa, ai crezut că descoperi vieţii un sens…

Poate de aceea şi suvenirul acestor erori, chiar fanatismul hiperbolic al acestor erori, încă îmi rămân o melancolie de dulce alinare.