Capitolul VIII

Liliana.

De-un ceas, pe sub fereastră, în strada ninsă, se perindau toate glasurile matinale ale Capitalei.

— Chiob! Chiop! Cărbuuuu…!

— 'ornuri caaaldeee…!

— Peş! Peş! Hai la peştiiii!

De zece ori am ridicat şi am coborât ochii pe pagina neîntoarsă.

Rândurile fugeau goale de sens. Am închis cartea, iar fiindcă prima pornire mi-a fost s-o zvârl departe, am aşezat-o înadins pe marginea mesei, cu o încetineală exagerată şi precaută, ca un obiect din cale-afară fragil.

— Iaurt căimăcieluuuu!

— Ouă de găi!… Ouă de găi, ouăle!

Privirea căuta duşmănos spre fereastră, unde răsunau dincolo, în stradă, strigătele nuanţate pe toate gamele; agresive şi plângătoare, irupând brusc ca să înceteze retezat sau prelungindu-se într-o melopee de jelanie până la a treizecea casă. Unii păreau că-şi anunţă marfa imperios; alţii că apelează deznădăjduiţi la un suflet caritabil, să se îndure şi să-i descotorosească de dânsa.

O vociferare a străzii, care astăzi a dispărut, trece neobservată, e înăbuşită în tumultul permanent al durui-tului de tramvaie, în guiţarea metalică a clacsoanelor de automobil, în trepidaţia vitezei. Au rămas chemări înregistrate numai de urechea atentă a gospodinelor şi a bucătăreselor.

Atunci, în tăcerea vătuită şi molcomă, în imobilitatea quasi-patriarhală a cartierului cu ritm de viaţă provincial, luau proporţii obsedante. Cel puţin mie, îmi sfredeleau timpanul, îmi vibrau în ureche stăruitor, chiar după ce-au trecut.

— Portoca… Portocaaa… Mandarinele!

— Speciala cu declaraţiile domnului Pepe Carp! Dimisia lui George Paladi! Ediţia cu declaraţiile lui Pepe Carp!

— Gazuu! Hai la gaz-gazuuuu… Hai la gaz! Gazuuu…

Eram aşa de încântat de camera aceasta nouă, mai arătoasă şi mai încăpătoare – şi în dimineaţa aceasta de duminică, mă deşteptasem atât de odihnit, clocotind de atâta poftă de lucru!

Iar totul se măcinase într-un ceas.

Dădeam vina pe glasurile străzii. Pricina era în mine. În neastâmpărul din mine.

Stătea scrisă pe învelitoarea cărţii, pe scoarţele albastre ale caietelor, pe coala de hârtie galbenă prinsă cu piuneze pe masă; pretutindeni unde creionul dintre degete, repetase maşinal acelaşi nume.

Lilian. Lilian. Lilian.

Cu litere gotice, cu litere de tipar, cu litere umbrite, cu litere fantezist desenate din crenguţe împletite cu spirale de ederă; numele se repeta, orizontal, oblic, vertical, invadând fiecare colţ de hârtie liberă, cum invadase în mine:

Lilian. Lilian. Lilian.

Nu mai putea dura; aceasta nu mai putea dura!

Am apelat la consiliul şi la reconfortarea inscripţiei de pe foaia bătută în perete, deasupra mesei: „Voinţa e inteligenţa servită de organe”.

Mereu voinţa! Mereu stăpânirea de sine. Oare Bonald a iubit vreodată? „Fii hotărât, şi pune voinţa în locul dorinţelor!” Oare profesorii de voinţă, cu atât de imperative precepte; în viaţa lor proprie, de toată ziua, oare le-au pus în aplicare cu tot atâta fermitate cum o pretind lectorilor? „Lumea e plină de bune intenţiuni; dar toate aceste bune intenţiuni strânse la un loc, nu preţuiesc cât o singură voinţă. Aş vrea nu duce la nimic; numai vreau e într-adevăr folositor. Aceasta o spune Vinet. „Cel care nu vrea când poate, nu va mai putea când va voi.„ O spune un proverb englez. „A nu hotărî nimic, este a hotărî să nu faci nimic.„ O spune Bacon. „Cei nehotărâţi îşi pierd jumătate din viaţă; cei energici îşi dublează viaţa.„ O spune Gerfaut. „Nimic pe lume nu este cu neputinţă; sunt căi care duc la orice. Dacă am avea destulă voinţă, am avea întotdeauna şi destule mijloace.„ O spune La Rochefoucauld. „Nefericirea oamenilor provine din faptul că nimeni nu-şi dă seama de câte suferinţe s-ar cruţa, printr-o singură abţinere, printr-un singur nu, răspuns cu tărie la chemarea ispitei.„ O spune Lavater. Până şi indecisul Horaţiu, nu s-a lăsat mai prejos: „Un lucru început este pe jumătate sfârşit; aşadar cutează să începi!”

Câţi oare, din toţi aceştia, înainte de a da sfaturi, au dat exemple? Nu apar toţi, ca vânzătorii ambulanţi ai biletelor de loterie, care-ţi oferă pe „garanţia lor” numărul tău câştigător, neştiind ce să răspundă, când îi întrebi de ce sunt rupţi în coate, şi de ce, dacă au acest dar al preştiinţei, n-au început prin a-şi căuta lozul lor câştigător? Nu seamănă toţi, cu frizerii care-ţi vând pe aceeaşi „garanţie a lor” remediul suveran al cheliei, şi ei rămân totuşi cu tidva lucie ca bila? Abia am gândit aceste întrebări şi am descoperit că recurg la mizere sofisme pentru a-mi justifica şovăiala laşă din mine, ruinând autoritatea preceptelor culese şi transcrise pe curat, în caietul din sertarul mesei.

Am tras sertarul. Am răsfoit paginile. Am recitit aforismele, care de altfel îmi erau adânc săpate în memorie; le-am recitit cu oarecare deziluzie şi alarmă, cum descoperi întâia oară pe obrazuri scumpe, semnele încă ascunse ale decrepitudinii sau ale falsităţii.

Sunau flasc, moarte, suspect deşertate de substanţa vieţii fluide.

Artificiale flori de hârtie, prinse pe pieptul cel viu al vieţii, cu pretenţia să dea iluzia şi să înlocuiască adevăratele garoafe care se ofilesc, se scutură, putrezesc, dar au trăit.

În mine suna altceva în dimineaţa aceea. Alt nume:

Lilian! Lilian! Lilian!

Încolo cu Marc-Aureliu şi Amyot şi Vauvenargues şi Seneca şi Carlyle şi Solon şi Erasm şi Bonald şi Gracian şi Franklin şi Joubert şi Chamfort şi de Maistre şi Lubbok şi toţi Prevoşti-Paradolii!

Un singur nume îi extermina pe toţi: Lilian! Lilian! Lilian!

A fost, fără îndoială atunci, primul avertisment obscur, care ar fi putut să mă întoarcă din drum.

Dar îndată l-am respins cu oroare, ca nălucile trimise să ispitească virtutea sfântului Antoniu.

Mi-am luat singur ligheanul de tablă, am ieşit în curtea îngustă, l-am umplut cu zăpadă şi, întors în cameră, m-am frecat îndelung pe obraz, pe ochi, pe frunte, pe păr, cu bulgări afânaţi. M-am frecat apoi cu prosopul aspru să biciuiesc sângele lenevit. Şi în picioare, în faţa ferestrei, am rămas privind fulguirea molatecă fără s-o văd.

Creşteau în mine alte privelişti.

Chipuri omeneşti, solidificându-se pe rând şi topindu-se pe rând, să facă loc altora. Chipul tatei. Al mamei. Al femeii cu sprâncenele îmbinate şi cu umbra brună de puf deasupra buzelor. Al fratelui meu bastard. Din nou, stăruitor, al mamei. Al profesorului cu frunte socratică, naufragiat fără speranţă într-un orăşel de provincie. Al lui Ion. Al lui Jack şi Lucian Medoveanu… Apoi chipuri de necunoscuţi, întrevăzute numai o singură clipă pe stradă, dar purtând acelaşi stigmat. Al cedărilor, al resemnărilor, al naufragiilor, al deznădejdilor… Cu surâsul lor trist de învinşi; indulgent şi laş, de sclavi care-au pierdut energia eliberării… Toată omenirea, gloata cea mare, mi se înfăţişa ca o îndelungă procesiune de capete încovoiate pe piept, acoperindu-şi obrajii cu palmele să nu li se zărească stigmatul comun. Milioane şi milioane şi milioane, trecând cu feţele ascunse în palme, cu umerii zgribuliţi: cortegiul nesfârşit al morţilor dinainte de-a fi murit.

Desigur toţi au început aşa!

Un nume:

Lilian! Lilian! Lilian!

M-am întors la masă şi am deschis cartea, punându-mi caietul de notiţe alături.

Puteau de-acum înainte, să tot treacă pe sub fereastră săniile cu clinchet de zurgălăi; chemare nostalgică pentru un tânăr de optsprezece ani încelulat în zi de sărbătoare înaintea unei cărţi cu formule uscate de trigonometrie, când afară legănarea albă a fulgilor îndemna la hoinăreală fără ţintă. Puteau să tot răsune obsedant, toate glasurile matinale: Chiob! Chiop… Cărbuuu… Speciala cu declaraţiile lui P. P. Carp! Portocale! Portocaaaa…

Puteau să tot treacă.

Treceau, şi nu le mai auzeam.

Formulele trigonometrice acopereau filă după filă, hârtia vânătă a caietului ieftin. Iar creionul nu mai începea să înşire maşinal, acelaşi şi acelaşi nume: Lilian! Lilian! Lilian!

N-am auzit aşadar, când s-a oprit sania cu zurgălăi sub fereastră.

Nici n-am ridicat ochii.

Am tresărit, întors de departe, din lumea abstractă a sinusurilor şi cosinusurilor, a paralaxelor şi a logaritmelor, numai când au sunat bătăile în uşă.

„Desigur, Lucian sau Ion!

— Am gândit cu încruntare. În trei minute i-am expediat…!”

Şi am strigat duşmănos:

— Intră!

Nu m-am întors să văd cine din doi a intrat: Ion sau Lucian?

Voiam mai întâi să duc la capăt formula neisprăvită. M-am răsucit pe scaun, numai când paşii din uşa deschisă n-au mai înaintat.

M-am răsucit şi îndată am zvâcnit în picioare:

— Lilian!

— Bună dimineaţa, Enric! Te deranjez?… Atunci plec. Am plecat. Pa!… La revedere…!

Făcu o mişcare răsfăţată de copil care ameninţă, ştiind bine că nici n-are să-l creadă nimeni, nici n-are să-şi îndeplinească ameninţarea cumva.

— Lilian!… Am continuat să exclam, să întreb, să mă mir, să mă bucur, cu toate fermele hotărâri duse pe-o undă de apă ameţitor de vicleană şi dulce. Lilian! Cum?… Tu? Tu aici…?

— Precum mă vezi… Ţi-am adus cartea.

Din manşonul de blană, scoase volumul de astă toamnă: versurile lui Samain.

Nu înainta din uşă.

Era îmbrăcată în blana până-n pământ, strânsă la talie, cu o minusculă căciuliţă de lutră pe sprâncene, cum era moda timpului. În blana pufoasă se topeau fulgii mari, cum se topeau şi în genele larg deschise, să-i dezvelească ochii ciudat violeţi.

— Aşa mă primeşti? Mă dojeni, surâzând, stânjenită de nemişcarea mea. Mă aşteptam la altă primire…!

Spunând, întoarse imperceptibil obrazul, îmbiind, oferindu-l.

Am apropiat buzele, într-o uşoară atingere. Obrazul era proaspăt şi rece; ud de fulguirea de-afară, şi atât de tânăr! Şi atât de pur!

— Am trecut, Enric… Încercă o explicaţie. Treceam pe aproape… Mi-am amintit ce mi-a spus Lucian: că te-ai mutat şi că ai găsit o cameră mai convenabilă. N-am putut rezista!… De atâta vreme doream să ştiu cum trăieşti tu? Unde lucrezi tu? Cum e la tine…!

Măsură dintr-o singură plimbare a privirii, pereţii cu zugrăveala afumată, cu petele dreptunghiulari şi pătrate, mai albe, de unde-au fost scoase portretele de familie al gazdei; rafturile de cărţi; patul-divan cu urzeala învelitoarei decolorată; soba de fier cu burlanul de tablă neagră şi ruginită, întins în zig-zag pe zid.

— E simpatic la tine!… Consimţi cu jumătate de glas.

Mi s-a părut că străbate o intenţie pe jumătate de compătimire, pe jumătate de încurajare, în această exclamaţie deziluzionată.

— Pentru mijloacele mele şi, pentru ce vreau eu să fac în viaţă, nu am nevoie de-o cameră simpatică!… Am replicat cu răceală. Un pat tare, o masă de brad, un scaun tare, o lampă… Îmi ajunge…

— Nici nu e nevoie s-o spui… E admirabil ce faci tu! Admirabil, Enric! L-a impresionat şi pe Papa; l-a umilit şi pe Lucian…!

Mi-a citit în ochi cât de puţin preţ puneam eu pe impresionarea lui Jack Medoveanu şi pe umilinţa lui Lucian.

— De altfel, nu e aşa, Enric? Că dacă nu te interesează ce spun şi ce cred alţii; nu e aşa, că nu eşti tot atât de insensibil la ce spun şi ce cred eu?… Voiam să te surprind la lucru… Eram să intru tiptil: să deschid uşa încet-încet, să calc în vârful picioarelor… Să vin la spatele tău… Mi-a descris Lucian camera amănunţit şi ştiam că lucrezi la masă cu spatele întors spre uşă… Voiam să vin pe nesimţite şi să-ţi cuprind ochii în palme… N-ai fi ghicit cine e… Pe urmă, când am ajuns la uşă, n-am avut curaj. Dacă e cineva la tine? Dacă te supără copilăriile acestea?… Am bătut!… Când ai strigat „Intră!” atât de răstit, îmi venea să renunţ şi să fug îndărăt… Şi totuşi, iată-mă-s!

Surâdea, stingherită, aşteptând.

Dar nu făcuse un pas înăuntru şi nici eu nu schiţasem o mişcare, nu rostisem o invitaţie, să-i dau curaj.

Deodată, îmi cuprinse amândouă mâinile, lăsând manşonul să cadă între noi, la picioare:

— Enric! Am venit să-ţi vorbesc… Să vorbim. Tu nu simţi nevoie?… Am minţit adineauri, când am spus că trecând pe aproape, mi-am adus aminte de adresa ta… Am plecat înadins de-acasă, ca să viu direct la tine. Ca dovadă că am luat volumul lui Samain. Observi, că nici nu ştiu să mint?… Am plecat hotărâtă!… Ştiu că e un fapt nepermis. O fată singură, în camera unui băiat! Destul ca să rămân compromisă pentru totdeauna… Dar ce importă?… Pentru noi, ce poate să mai însemneze aceasta…?

Vorbea repede, întretăiat, cu febră în glas, privindu-mă în ochi cu ochii ei ciudat violeţi, nedescleştându-şi degetele înmănuşate de pe mâinile mele. Mâinile mele, atârnând moi.

O ascultam şi un singur gând se preciza în minte: Ia seama, Enric! Ai ocazie să devii o canalie, şi nu trebuie să devii o canalie! Viaţa îţi trimite o ispită, şi nu trebuie să sucombi ispitei! Îţi trimite poate o victimă, şi nu trebuie să-ţi inaugurezi existenţa împovărându-ţi conştiinţa cu o victimă…!”

— Ai dreptate, Liliano!… E nevoie să vorbim!… Am rostit, atrăgând-o spre scaun, cu mâinile care-au căpătat viaţă fiindcă erau acum comandate de o voinţă. („Voinţa e inteligenţa servită de organe!” – aruncasem o privire de recunoştinţă inscripţiei din perete.)

Liliana îşi desprinse degetele din mâinile mele. Începu să-şi scoată mânuşile, păşind prin cameră ca să cerceteze din treacăt rafturile de cărţi şi să-şi dea astfel iluzia celei mai naturale şi degajate comportări.

Tot din treacăt, pipăi din simplă şi desigur inconştientă curiozitate, soba de fier. O retrase repede, când îşi dădu seama că pot să-i surprind involuntara mişcare.

Eu ridicasem manşonul de jos; am lipit uşa. Pe marginea mesei am zărit manualul elementar de conversaţie engleză şi l-am întors cu coperta în jos, acoperindu-l cu alte volume; cu volumele lui Dickens, Thackeray, Wilde.

Într-o stranie şi lucidă, dar dureroasă dedublare, am înregistrat în acelaşi timp ambele gesturi, deopotrivă de inocente şi totuşi măsurând nu ştiu ce nemărturisită, nedefinită, lipsă a francheţei totale. Ea, de ce pipăise soba aproape rece, a unui sărac ca mine? Şi mai ales, de ce, când şi-a dat seama de curiozitatea inconştientă, a retras mâna să n-o surprindă privirea mea? Eu, de ce am ascuns cartea de conversaţie engleză? De ce-am socotit îndată o infirmitate, faptul că aşa cum fusesem crescut, fără guvernantă şi fără pensioane în străinătate, îmi completam cu puterile mele, cu munca şi cu voinţa mea singură, o lacună care nu însemna o ruşine?

Da! Amândoi ne-am făcut reciproc vinovaţi cu un gest de mefienţă. Dar al meu, cu cât era mai culpabil! Liliana retractase mâna din delicateţe. Eu ascunsesem cartea din orgoliu.

Minţisem o dată, tot din orgoliu, atunci când mă abţinusem a mărturisi că n-aveam cum să cunosc tălmăcirea cuvintelor din cântecul creol: „Oh! Tell me that you love me…

„It's the sweetest, the sweetest story ever told!”

Le tradusese ea, şi am repetat după dânsa, foarte firesc, ca o înţelegere venită de la mine. Iar fiindcă minţisem o dată, din acelaşi orgoliu, continuam şi acum să ascund, tot ce-ar fi putut să dezvăluie prima şi inofensiva minciună. Acum, când după câteva luni de studiu, fără nici un ajutor, citeam cu dicţionarul închis cărţile lui Dickens şi Thackeray, volumele lui Oscar Wilde procurate de astă toamnă, după procesul lui Candiano: The Picture of Dorian Gray; Lord Arthur Savile's Crime; Ballad of Reading Gaol; De profundis… Pe acelea le lăsasem în evidenţă; numai pe acelea.

Lipsa mea de sinceritate era, aşadar, de-o calitate mai îndoielnică decât gestul Lilianei, dictat numai de-o delicată grijă să nu-mi umilească sărăcia. Această inferioritate nu m-a durut, cum s-ar fi întâmplat altădată şi cu oricine alt.

Dimpotrivă, mi-o făcu pe Liliana mai scumpă. Era într-adevăr femeia, copila, vrednică de cea dintâi iubire. Poate de unica iubire dintr-o viaţă.

Şi totuşi, în acea zi, trebuia să sfârşească nevinovata noastră poveste. Să sfârşească înainte de a fi prea târziu. Înainte de a lăsa să se deştepte în mine sângele, viaţa, fatalista pasivitate a lui Ştefan Sântion. Cu cât sacrificiul avea să fie mai dureros, cu atât victoria era mai definitivă; iar eu, în faţa mea şi a vieţii, mai crescut.

— Ei, Enric? Se întoarse Liliana, părăsind rafturile de cărţi. Nu-mi spui nimic?

— Aştept, Liliano!… Ia loc, aci.

Împingeam scaunul de lemn: scaunul meu dur, de lucru.

— Şi tu?… Căută cu ochii alt scaun, absent. A nu! Să ne aşezăm atunci aci…

Se îndreptă spre patul-divan, târându-mă ea de mână.

Îşi aminti:

— Ce zăpăcită sunt!… Am uitat tocmai ce era mai important. Aşteaptă-mă o clipă…

Îmi puse degetul pe buze: „Ssst! Fii cuminte! Aşteaptă!” Şi ieşi, dar fără să grăbească pasul. Căci pe atunci, înainte de apucăturile sportive, băieţoase, care au creat tipul nou al veacului de femelă-atlet; pe atunci femeile din neamul ei, ca femeile din castele superioare ale Indiei, ştiau că nu le este îngăduit să alerge. Iar la rândul meu, socotind că dominarea curiozităţii e o altă virtute a castelor superioare, n-am întors ochii spre fereastră, să aflu ce era „mai important” şi fusese uitat în sanie.

Reveni cu braţul plin de trandafiri.

— Din sera noastră, Enric!… Pentru masa ta de lucru!…

Nu exista nici un vas de flori. O singură şi prozaică, foarte banală cană smălţuită. Însă în mâinile Lilianei, când florile au fost răsfirate, cana şi-a pierdut iremediabila-i urâţenie şi toată odaia s-a luminat.

Se dădu un pas îndărăt, să le privească de la distanţă, se plecă să împerecheze mai just amestecul culorilor: roz, galben, alb, vişiniu. Astăzi mi s-ar părea monstruos acest amestec. Atunci, pe timpul buchetelor multicolore, era divin.

Am văzut-o deodată roşind, ca trandafirul cel mai învăpăiat şi am înţeles că descoperise numele ei, scris cu creionul, de-o sută de ori, pe învelitoarea de hârtie a mesei: Lilian, Lilian, Lilian…

Cum m-a alintat recunoscătoare şi plină de duioşie privirea, când a înălţat spre mine ochii ciudat violeţi, şi, cât de sfâşietor mi-a fost gândul că peste câteva clipe totul va fi sfârşit, pentru totdeauna sfârşit!

— Aşa! Rosti încântată. Acum ai să lucrezi mai cu drag… N-ai să mai fii atât de singur, Enric!… Când ai să ridici privirea ostenită de pe carte, ai s-o odihneşti pe trandafirii aceştia şi vrând-nevrând, ai să te gândeşti la mine… Vezi? Sunt sinceră şi mărturisesc că ţi-am adus florile şi cu un sentiment egoist…

„Totu-i pierdut – stăruia gândul meu cu deznădejde. Totu-i sfârşit! Numai să fiu destul de tare! Numai feciorul lui Ştefan Sântion să fie destul de tare… Aminteşte-ţi câte suferinţi îţi poţi cruţa ţie şi altora, printr-o singură abţinere, printr-un singur nu răspuns cu tărie ispitelor.”

Aşa ronţăia gândul, mărunt-mărunt, toată lumina adusă în camera mea sărăcăcioasă şi rece, de o fată şi de un braţ de trandafiri.

Dar buzele rosteau mulţumirea de circumstanţă, mai fierbinte şi mai nesigur, decum o voia decizia-mi fermă…

— Lilian! E prea mult!… Pentru mine e prea mult!… Tu nu ştii cine sunt eu; ce sunt eu!… Nu ştii cât de puţin le merit… Nu mă cunoşti încă… De ce-a trebuit?… Cum să-ţi pot mulţumi vreodată…?

— E atât de greu?… Tu, cu veşnica ta grijă să nu datorezi nimic, nimănui! Uite! Ca să nu-mi datorezi nimic…

Apropie obrazul, cu o alintată şi graţioasă simplitate, l-am simţit genele dezmierdându-mi pieliţa. M-am cutremurat de fiorul dureros de dulce. M-am smuls din magnetica învăluire care-mi topea hotărârea, am ridicat gura departe de gura Lilianei, de obraz, de ochi, şi abia i-am atins tâmpla, sus, cu buze inerte.

Nu eram la întâiul nostru sărut. Dar toate au fost altfel. Altele. Arzătoare şi lacome, stângace şi pasionate; venite fără să ne dăm seama cum, când ne-am aflat de câteva ori aproape, singuri, în camera lui Lucian, în salonul Medovenilor, în sera lor, într-o plimbare cu sania lor, cu două săptămâni mai în urmă. Ne-a prins noaptea departe, spre Otopeni. Amurgul albastru, clinchetul argintiu al clopoţeilor, bulgării de zăpadă sfărmaţi în valtrapuri, strănutul cailor şi cea dintâi stea, licărind rece, lângă secera lunii, pe-un cer ireal de senin şi sticlos.

Ne-am pomenit încleştaţi, căutându-ne gura.

Sărut de copii care învăţam prin noi întâia oară iubirea; descopeream noi întâia oară, ameţitoarea şi delicioasa chemare a buzelor, să-şi soarbă respiraţia, să şi-o amestece, până când toate încep să joace împrejur şi să se înece în ceaţă.

Acum a fost numai o fugace atingere. Sărut dureros pentru mine, fiindcă îl ştiam poate ultimul.

Dar Liliana, ea, de unde i-a presimţit agonia din el? De ce i-a fost dureros?

— Ce e cu tine, Enric? Se întâmplă ceva cu tine… Ce? Spune-mi îndată, ce? Mă întrebă cu nelinişte, aşezându-se alături, descheindu-şi blana şi apucându-mi mâna între degete, să mi-o pună pe genunchii ei şi s-o aline ca mâna unui convalescent.

— Nu se întâmplă nimic… Insomnie! Poate puţin surmenaj!… Am inventat o banală justificare, cercând să-mi retrag pe nesimţite degetele.

Şi îndată am gândit: „Nu aşa!… Nu da îndărăt cu laşitate!… Nu şovăi

— Într-adevăr, lucrezi excesiv, Enric!… Păru Liliana că se mulţumeşte cu explicaţiile mele.

Dar în aceeaşi clipă, instinctul precoce şi fin de femeie, îi spuse că nu e aceasta. Se plecă să-mi caute de aproape în ochi, cu ochii ei ciudat violeţi. M-am văzut ca în două lentile care micşorează: mic şi îndepărtat, ireal scufundat într-o lume ireală, înecat într-un întuneric violet.

— Nu e aceasta!… Spuse, dându-mi uşor într-o parte, şuviţa de păr de pe frunte. Ai altceva, Enric!… Spune-mi, haide! Spune-mi cu de-amănuntul şi sincer, tot!… Ce se întâmplă cu tine…?

Ca să amân încă o clipă, încă o clipă, hotărârea cea fără de seamăn sfâşietoare, ucigaşă pentru amândoi, am apelat la versurile subliniate din volumul lui Samain, citind cu un surâs afectat de autozeflemisire; „Le silence descend en nous, „Tes yeux mi-voilés şont plus doux.

, Laisse mon coeur sur tes genoux…

— Fiindcă eşti la Samain, Enric, vrei să-ţi spun care elegie mi-a plăcut mai mult? Ai subliniat-o tot tu… Îţi aminteşti?

„Une douceur splendide et sombre „Flotte sous le ciel étoilé.

„On dirait que lŕ-haut, dans l'ombre „Un paradis s'est écroulé.

„Et de mon coeur vibrant encore „S'élčvent de vagues pitiés „Pour tous ceux-lŕ, sur la terre, „Par un tel soir tendant les bras, „N'ont point dans leur coeur solitaire „Un nom ŕ sangloter tout bas”.

— Toată elegia, reluă Liliana, dar mai ales cele două versuri: „On dirait que lŕ-haut, dans l'ombre „Un paradis s'est écroulé.” S-ar spune că o suferinţă a ta, personală, se proiectează pe o năruire cosmică… Niciodată, Enric, niciodată, nu m-aş simţi destul de tare, să rezist unei asemenea suferinţi… Uite! Rid, vorbesc, citesc, cânt, dansez, fac planuri de viitor, mi-e dragă viaţa! Şi deodată, fără nici un motiv, în mijlocul râsului mă întrerup! Parcă presimt o ameninţare… Simt nu ştiu în ce, nu ştiu de unde, un avertisment misterios… Nu mai departe de adineauri… În faţa uşii! Pusesem mâna pe clampă, ca să intru fără să bat, încet, cum îmi făcusem planul… A început să-mi ticăie inima. Dacă nu eşti singur? Dacă e cineva la tine?… Vreo modistă, vreo midinetă, ştiu eu cine?… Am dus mâna la piept, ca să-mi apăs zvâcnirile inimii… Absurd, dar aşa este! O anxietate, o ameninţare necunoscută…

Sărmana Liliana, nu bănuia cât de just era avertismentul, cât de aproape ameninţarea, cât de inevitabilă năruirea!

Mi-am descleştat încet mâinile şi am vorbit.

Am vorbit repede, sacadat, privind înainte, cu o încruntare între sprâncene, spre inscripţia din perete, ferindu-mă laş să caut în ochii ei.

Nu i-am spus adevărul.

Nu l-ar fi putut accepta! Oricui înafară de mine i s-ar fi părut ilogic, absurd, monstruos.

Nu i-am spus că o rup din sufletul meu, tocmai fiindcă o iubeam prea mult. Că o smulg din vreme, cât nu e prea târziu, pentru ea şi pentru mine, ca să o cruţ, ca să mă cruţ. Unde putea să ne ducă asemenea iubire? Ea un copil; eu un copil. Căci nu eram altceva; nici eu, nici ea… Aveam înainte atâţia ani de învăţătură! Ce iubită îşi aşteaptă iubitul, cinci, şase, poate şapte ani? Aceasta se întâmplă numai în basme… Şi chiar dacă aşa ar fi, mai presus de voinţa Lilianei, va birui hotărârea lui Jack Medoveanu… Fata lui Jack Medoveanu, schimbându-şi numele cu feciorul lui Ştefan Sântion!… Eram mai puţin, mai suspect pentru lumea ei, decât feciorul unui argat de la ţară, care s-ar fi ridicat la cele mai înalte trepte prin învăţătură şi cine ştie ce daruri înalte. Eram feciorul lui Ştefan Sântion; al unui declasat, care a coborât în loc să ridice. Al unui beţiv, muieratic şi cartofor, care şi-a lăsat nevasta şi copilul; plecând să moară într-o mahala de târg, de urmările beţiei, ale vieţii de muieratic şi de cartofor… Mâine, sângele acela putred şi rău, poate să se deştepte în mine. Voi fi pentru totdeauna o surpriză, gata să izbucnească peste un ceas ori peste un an… Atâtea şi altele, îmi porunciseră hotărârea.

Puteam să le dau glas? Substanţă? Contur? Le-ar fi acceptat?

Îndată le-ar fi îndepărtat, şi mi-ar fi căzut în braţe, să plângă pe pieptul meu şi eu să plec ochii uzi pe umărul ei. Ar mai fi fost cu putinţă să rămân tare, crunt cu mine, până la sfârşit? O singură şovăială… O singură clipă de laşitate… Patul era sub noi, zăvorul la uşă – şi, până la dezlegările cele mai de departe ale vieţii, feciorul lui Ştefan Sântion avea toate şansele să devină o canalie! Să sfârşească în faptă de canalie, înainte de-a fi trăit nimic din viaţa rectilină pe care şi-o trăsese cu rigla pe harta viitorului.

Am vorbit deci altfel.

Nu i-am spus adevărul.

Am născocit o monstruoasă minciună, care să mă facă odios şi să o îndepărteze pentru totdeauna de mine.

N-o iubeam. N-o iubisem niciodată. Totul a fost o joacă răutăcioasă şi frivolă. Iubeam pe altcineva. Şi mi-am zugrăvit iubita imaginară… Am zugrăvit-o poate estompată şi vagă, ca o ireală umbră din lumea umbrelor, ce era! Dar iubirea mi-am spus-o cu arzătoare cuvinte, fiindcă aceasta exista, fiindcă-mi mărturiseam cu unghiile crispate în genunchi, îmi strigam, îmi gemeam, iubirea mea cea adevărată.

Priveam fix în perete şi îmi pronunţam singur osânda de moarte.

Sunt râuri care-au pornit tumultuos din izvoarele reci ale munţilor, străbat pajişti înflorite, adună alte ape încrezătoare în destinul viitorului fluviu – şi deodată, fără pricină, se abat din drumul cel bun, ca să se înfunde în nisipuri. Drumul cel bun, rămâne pe undeva, pe aproape… Citisem că geografii englezi spun despre ele că sunt râuri care se sinucid.

Cu acele râuri sinucigaşe mă asemuiam.

Când am sfârşit, m-am ridicat şi m-am dus la fereastră, cu aerul că privesc nepăsător în stradă. Fugisem însă numai ca să-mi ascund ochii şi aşteptam să mi se zbicească lacrimile. Sinucigaş! Plângeam pentru mine. Mă plângeam pe mine. Eram de pe atunci un sinucigaş.

— Şi atunci, de ce-ai făcut aceasta, Enric…?

Nu era nici un reproş în glasul Lilianei. Numai o tristeţe, că am fost capabil de atât de nemernică şi inutilă laşitate.

M-am întors, strângând din umeri şi plimbându-mă prin cameră cu mâinile înfundate în buzunări.

— Ştiu eu? Am replicat cu prefăcut cinism. Poate ca să mă amuz! Poate fiindcă mi s-a părut că şi pe tine te amuza…

— Cum poţi vorbi aşa? Cum poţi vorbi aşa, Enric?… Cum poţi?… Cum…?

De data aceasta, glasul fu atât de dureros, încât n-am rezistat; arn ridicat privirea din pământ, s-o văd.

Era mică şi zgribulită, pe marginea divanului meu urât şi sărac.

Devenise mică şi zgribulită. Cu mâinile pe genunchi, ca o sclavă care-a pierdut tot şi a fost zvârlită, goală şi fără nimic, fără nimeni, în târgul unde se vând sclavele.

Iar obrazul?… Faţa aceea? |

O faţă a zilelor care vor veni: un obraz deodată devastat, obrazul zilelor de mâine, când va afla într-adevăr ce este trădarea, capitularea, uzura, moartea a tot, scufundarea a tot.

De ce nu i-am căzut atunci cu fruntea pe genunchi, să-i mărturisesc adevărul, să-i strig înăbuşit în poalele rochiei: „Nu e adevărat! N-ai văzut că totul a fost o născocire?… A fost numai dovada că te iubesc prea mult!”

Mi-am hotărât însă, să fiu tare până la sfârşit. Şi am fost tare până la sfârşit.

Am coborât din nou ochii în duşumelele goale, privind în spaţiile dintre scânduri şi înverşunându-mă să par preocupat numai de joaca să păşesc din două în două despărţituri, din trei în trei despărţituri; potrivindu-mi pasul, răşchirându-l şi micşorându-l pe rând; enervantă obsesie de imbecil.

Într-o vreme, am simţit că mă urmăreau ochii Lilianei. Ochii ei goliţi de lumină, goliţi de gând, seci de lacrimi.

— Enric…!

— Da.

— Enric, nu te-ai întrebat niciodată ce ai însemnat tu pentru mine?

— Nu.

— Nu te-ai gândit ce rămân? Cui rămân?… Ce-are să fie de-acum viaţa mea pentru totdeauna?

— Ştiu eu!

— Ce-are să fie viaţa mea fără tine?… Tocmai venisem să-ţi spun… Am convins pe maman, pe papa, să mă trimită îndărăt în Elveţia… Ca să am un pretext şi să nu-mi mai pomenească de pe acuma de mariaj… Tot mi-au spus medicii că am nevoie de aer şi de linişte… Mi-au găsit nu mai ştiu ce la piept… „Mai puţine serate!” mi-au spus. Cu atâta mai bine!… Mai puţine! Mă întorc la pension pentru doi ani… Numai pentru aer, pentru piano, pentru prietenele şi viaţa ordonată de-…acolo. Aceasta le-am spus-o lor. Lui maman şi lui papa! Au acceptat… O făceam numai pentru tine… Ca să te aştept pe tine… Ştiam că are să fie o joacă pentru tine, ca să termini Universitatea mai repede decât ceilalţi… Veneam să-ţi spun. Şi joaca ta, Enric, aceasta era joaca ta!… Pentru ce să mai trăiesc? Pentru cine?

— Nu este nimeni indispensabil, nimănui! Am rostit cu împietrire. Chiar dacă aş fi avut naivitatea să mă cred vreodată indispensabil, acum ştiu că viaţa poartă ea grijă să te înlocuiască…

— De ce acest „acum”?

Am strâns din umeri enigmatic, deşi nici eu nu ştiam de ce-am adăugat acest „acum”. Poate ca să mă conving pe mine că a doua zi, peste un an, aveam să descopăr cu uimire că într-adevăr, Liliana nu-mi fusese indispensabilă şi că viaţa îmi purta ea grijă s-o înlocuiască. Acestea le gândeam; dar buzele-mi rosteau altceva, ca să facă despărţirea mai ireparabilă:

— Ai să-ţi aminteşti spusele mele, Liliano, mai curând decât crezi! Ai să descoperi că n-am fost indispensabil. Ai să mă înlocuieşti cu altul! Poate te-aşteaptă… Poate îl şi ştii! Poate îl şi aştepţi…!

— Enric, nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa!

— Voie? Am izbucnit în râs dispreţuitor. Nu-mi dai voie? După cât ştiu, oricât voi fi fiind de nevoiaş, nu m-am tocmit slugă la Curţile Medovenilor, ca să-mi cer permisie când vreau să vorbesc…!

Ce duh rău îmi dicta cuvintele? Depăşeam hotărârea. Mă identificam cu rolul.

Liliana continua să mă privească. Intolerabila suferinţă din ochii ei dureroşi!

— Ce străin îmi pari deodată, Enric…!

— Vezi! Am exclamat triumfător. N-au trecut nici cinci minute şi am încetat să mai fiu atât de indispensabil! Am devenit un străin!

Triumfam în aparenţă, surâzând cu superioritate, satisfăcut de inflexibila mea logică. Dar inima-mi, biata mea inimă, se zbătu sugrumată în fioroase ghiare de fier, la auzul mărturisirii că atât de repede, am devenit, într-adevăr, atât de străin.

— Nu mă înţelegi!… Stărui Liliana, cu o răbdare plină de tristeţe. Îmi pari atât de străin! Atât de altul! Fiindcă nici judecata nu mai e aceea a lui Enric al meu!… Am spus adineauri: „Enric, nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa…!”. Nu pentru mine, am spus-o. Cum nu m-ai înţeles, Enric?… Nu-ţi dau voie, pentru iubirea mea, pe care am crezut-o a noastră. Pentru ce am crezut că ai fost, că eşti pentru mine… Cel puţin amintirea să mi te păstreze cum ai fost, cum te ştiu… Şi tu, îndată!… Cum ai putut să răspunzi aşa? Enric celălalt, al meu, n-ar fi vorbit niciodată aşa… Ar fi înţeles dintr-o singură privire, numai din glas, ce-au vrut să spună buzele…

— Foarte frumos, pentru acest Enric al tău! Îl felicit! După cum îl descrii, pare să fie un individ destul de binişor crescut… Te rog să-i transmiţi complimente.

— Enric…

— La ordin!

Jucam bine, ah! Prea bine, rolul imbecilului cinic. Parodiam cu toată aparenţa unei naturale vulgarităţi, indignarea care vrea să fie ironică şi nu izbuteşte să rămână decât numai grosolană, a individului ofensat fiindcă i s-a pomenit despre situaţia sa subalternă într-o casă cu prea înfumuraţi stăpâni. Lipisem călcâiele şi aşteptam cu o mutră de ordonanţă stupid mucalită, ordinul superiorului: -

— La ordin!… Să trăiţi…!

Liliana nu mai putu suporta. Renunţă la tot ce-ar fi voit să continue, cu o mişcare ostenită de mână. Totul era inutil.

Se ridică încheindu-şi blana. Îşi butonă mânuşile. Îi tremurau degetele. Căută manşonul cu ochii. Era pe masă, unde pe hârtia galbenă se afla de-o sută de ori, numele ei scris cu creionul: Lilian, Lilian! Lilian! Lilian!

Privirea întârzie numai o clipă. Aceasta cum se explica?

Dar renunţă să înţeleagă.

Îmi întinse mâna. Am atins buzele de mănuşă.

În prag, încă se mai întoarse:

— O iubeşti aşa de mult, Enric?… Aşa de mult?… Ca să poţi fi atât de crud cu mine, înseamnă numai că o iubeşti pe dânsa prea mult…

— Niciodată nu iubeşti prea mult, când iubeşti întradevăr!

— Ce fericită trebuie să fie…!

— O! Da!… Sper!

— Ce fericită… Pe mine n-are să mă iubească ni-meni niciodată, aşa! De ce această nedreptate, Enric?

— Aceasta numai Iulia Poloneza, ghicitoarea, poate s-o ştie!… Mi-au rostit buzele batjocoritor, în vreme ce toată fiinţa mea striga: „Dar tu eşti aceia pe care o iubesc aşa!… Cum de nu înţelegi? Cum de nu simţi? Tu! Tu! Tu!” E o idee! Am adăugat. Poate tot treci pe aproape de Iulia Poloneza… Ce-ar fi să te opreşti, aşa, în treacăt, cum te-ai oprit la mine…?

Nici o mustrare, nici în glas, nici în privire: numai o tristeţe, o oboseală de viaţă. Şi o înduioşătoare încer-care să mai surâdă. Ce amar şi umil i-a fost deodată surâsul! O umbră extenuată de surâs, în care a apărut deodată, ca o altă umbră fugace, amintirea altor surâsuri cu stigmatul numai de mine cunoscut.

Aşadar şi pe buzele ei, se scria pretimpuriu, se scrisese, semnul acela al sclavilor pe viaţă! Cum i-aş fi prins tâmplele în palme, să-i culeg capul strâns la piep-tul meu tânăr şi tare, s-o apăr de mâine, de toate ameninţările de mâine, de trădările cele adevărate, de capitulările cele irevocabile, de mâine! Dar am rămas stană neclintită de piatră, tare ca piatra.

— La revedere, Enric…

— La revedere?… De ce ne-am mai vedea? Ce ne-am mai avea oare de spus…?

— Ai dreptate, Enric! Consimţi cu blândeţe. Proiectam să plec peste o lună în Elveţia… Voi pleca într-o săptămână… E mai bine aşa, mai simplu!… Altfel, ne-ar obliga poate viaţa să ne mai întâlnim… Cum m-aş uita în ochii tăi? Cum te-ai uita în ochii mei?… Adio, Enric… Cel puţin pe ea să n-o faci să sufere…

— În iubire, şi suferinţa e câteodată o voluptate mai…

Sfârşitul nu-l mai aşteptă. Nu-l mai ascultă.

Am tăcut, să-i aud paşii depărtându-se în antret.

M-am repezit la fereastră.

Am văzut-o înaintând, da, cu faţa ascunsă în palme, cu umerii zgribuliţi; împleticindu-se în zăpadă, până la sanie. Una, încă una din milioanele şi milioanele şi milioanele de umbre, din nesfârşita procesiune a robilor trecând dintr-un necunoscut în alt necunoscut, cu faţa ascunsă în palme să nu li se vadă ruina din ochi.

Destul să deschid fereastra, să strig:

— Lilian! Lilian? Lilian! Lilian!

Dar stăteam neclintit, cu fălcile încleştate.

Şi ea n-a întors capul. S-a lovit de sanie. A urcat. Şi numai acolo, după ce-a căzut pe pernele săniei, numai acolo s-a încovoiat ca o ramură frântă cu fruntea în manşon şi a izbucnit în plâns.

Vizitiul, stilat, (era doar vizitiul Medovenilor!) n-a arătat nici un fel de mirare, nici o urmă de indiscretă curiozitate – nici o întrebare, în privirea fix aţintită înainte.

A dat bici cailor. În promoroaca dimineţii a explodat vesela clinchetire a zurgălăilor de argint. Şi n-a mai fost nimic.

Strada goală. Iarna goală. Camera rece şi goală.

Nimic.

M-am rupt de la fereastră. Am trecut la masă şi, fără nici o grabă, fără nici un semn de nerăbdare, de tristeţe, de ură, de ciudă, de deznădejde, ca un hipno-tizat care săvârşeşte un act poruncit de puteri în afară de el, am desprins foaia galbenă din piuneze, cu numele scris de o sută de ori: Lilian! Lilian! Lilian! Am făcut hârtia mototol, am ghemuit-o în soba de fier şi n-am întârziat să mă uit cum o sfarogesc de încet şi urât, fără flacără, tăciunii mocniţi de sub spuză. Am luat braţul de flori, l-am lepădat pe fereastră, afară, în stradă, şi n-am privit după el să văd dacă-l terfeleşte vreun trecător sub talpă ori dacă-l culege cineva minunându-se din ce cer al minunilor a căzut.

Aşa. Acum totul era eliberat, gol.

Ca să nu mă încerce nici o ispită de gând, de amintire, de regret.

Mâine voi spune lui Ion că totul a fost o poveste cinică, o pânză de păianjen savant ţesută, aşa cum i-am spus-o Lilianei. Va crede-o, cum a crezut-o şi Liliana. O crede poate de mult.

O altfel de crimă, a unui alt Candiano-Popescu.

Îi voi zvârli lui în dar, volumul de Samain. Va socoti versurile subliniate, drept încă o dovadă a lucidei premeditări, ca să-mi deschid o cale mai repede şi dreaptă la ea. Poate i-am şi spus-o…?

Nimeni, nu va şti nimeni, niciodată, că versurile acelea au cântat în mine, fiindcă şi sufletul meu avea nevoie de-o căldură, fiindcă şi fruntea mea avea nevoie de reazămul unor genunchi, când închizi ochii şi aştepţi dezmierdarea uşure a mâinii prin păr. Nimeni, nu va şti nimeni că în ceasurile acestea din urmă, dacă moartea nu mi se pare atât de înfricoşată şi rece, e fiindcă amintirea Lilianei mi-a alinat sufletul şi mi-a clătit ochii, ca o ultimă blândeţe a vieţii.

N-o presimţeam în acel ceas.

Am respirat.

Cu o criminală uşurare, am respirat.

Aşa! Acum totul e cum trebuie să fie.

Am întins braţele tari, goale de orice cătuşe, cu simţământul că încăodată mă înfăţişez aşa liber înaintea veacului. Încăodată, să pornim alături, pas în pas, în drumul nostru geamăn.

Iar fiindcă aşa era, aşa era drumul veacului, m-am aşternut la lucru, pe scaunul tare, la masa tare, dinaintea foilor cu formule şi cifre.