Capitolul VI

Şi diverse tălmăciri.

Patru zile am sacrificat şcoala, ca să nu pierdem nici o şedinţă.

În seara de-a patra, după verdictul care l-a trimis pe Candiano la temniţă pe zece ani, am cutreerat străzile cu Ion, până târziu, în bura măruntă de octombrie.

Toamna se înăsprise brusc.

Un vânt subţire desprindea frunzele ude, împingea în pale mişcătoare perdeaua sură a ploii, făcea să tremure în clipiri muribunde luminile felinarelor cu gaz aerian. Prăvăliile îşi trăgeau obloanele. Trecătorii păşeau sub umbrele, în băltoace murdare, cu un mers istovit şi fără speranţă, de osândiţi la muncă silnică. Capitala era urâtă şi tristă. Câte-un cupeu, ne împroşca până în creştet. Tramvaiele hâde, cu cai, duruiau sinistre ca dricuri de sinucigaşi în noaptea ostilă, cu lămpile lor pâlpâinde, de ulei.

Ne gândeam amândoi la omul de tinereţea noastră, dus între baionete, să lipsească zece ani de la viaţa noastră, să lipsească pentru totdeauna de la orice adevărată viaţă. Şi era destul gândul acela, ca toamna deodată să nu ni se pară atât de câinoasă, străzile atât de posomorâte, ploaia atât de îngheţat pătrunzând până la os.

Am ridicat în acelaşi timp, cu aceeaşi mişcare, obrazul să primim stropii în faţă.

Era şi aceasta o libertate.

Învăţam să o preţuim, fiindcă fusese altuia interzisă.

— În orice caz.

— Am spus.

— Nu e un criminal de rând! Mi-a părut de o mie de ori mai interesant, decât toţi cei care l-au judecat, l-au condamnat sau l-au apărat!…

Ion, care vedea viaţa numai prin literatură, fu de altă părere.

Confruntă crima lui Candiano-Popescu, cu a lui Julien Sorel, cu acele din Discipolul sau André Cornélis, cărţile lui Bourget, pe atunci mult slăvite. Acolo vedea un mobil, un act de revoltă, o dramă de conştiinţă, o răzbunare pe ipocrizia şi legile societăţii. Aci, o crimă absurdă şi scabroasă, fapta unui iresponsabil. Cită într-ajutor, pasagiul din Le Rouge et le Noir: „Nu există drept natural, acest cuvânt nu e decât o veche nerozie demnă de procurorul care m-a acuzat cu atâta asprime mai alaltăieri, şi al cărui bunic a fost îmbogăţit printr-o confiscare, de către Ludovic al XIV-lea. Nu există drept, decât atunci când există o lege pentru a te opri să săvârşeşti cutare faptă sub ameninţarea pedepsei. Înainte de lege, nu este naturală decât forţa leului sau nevoia vietăţii care suferă de foame, care sufere de frig, nevoia într-un cuvânt… Nu! Oamenii pe care societatea îi onorează, nu sunt decât tâlharii care au avut norocul să nu fie prinşi în flagrant delict. Acuzatorul pe care societatea l-a năpustit asupra mea, s-a îmbogăţit printr-o infamie… Am comis un asasinat, sunt condamnat pe drept, dar în afară de această singură faptă, Valenod care m-a condamnat, este de-o sută de ori mai dăunător societăţii…”

— Pe Julien Sorel, îl înţeleg, îl justific! Continuă Ion. Ca şi pe toţi eroii lui Bourget, câţi s-au ridicat rebeli sau victime în faţa societăţii şi expiază o vină care nu e a lor… Dar acesta de ce-a ucis? Ce-a răzbunat? Ce-a avut de plătit vieţii? Un degenerat crescut şi trăit în huzur, asasinând pe la spate o femeie fără apărare… Şi tot cinismul răspunsului: „N-am vrut s-o am, fiindcă-mi era teamă să nu mă moleşesc şi să nu mai am destulă energie…!”

— Şi aceasta nu-ţi spune nimic?

— Ce poate să-mi spună? O brută…!

— N-o pui în legătură cu celălalt răspuns? Când l-a întrebat Delavrancea: „Ai mai avut vreodată relaţii cu Iulia Iarcu?” A răspuns: „Da, de două ori. Mai demult. Şi mi-a lăsat întotdeauna o impresie de dezgust!” Nu e oare unul din mobilele crimei aici? În acest dezgust al masculului după ce-a avut o femelă: drama noastră, cea dintâi dramă a adolescenţei… Iubeşti, doreşti o femeie, aspiri ceva încă nemaitrăit de nimeni. Şi aspiraţia ta se rezumă la ceeace-ţi poate oferi orice femeie care se vinde, invitându-te cu ochiade la colţ de stradă… Candiano a simţit-o aceasta mai crunt decât noi toţi. N-a ucis-o pe Iulia Iarcu. A ucis femeia!… A ucis aspiraţia prin care te socoţi o vreme înnobilat şi care nu e decât un instinct animal, al speciei, condamnat să sfârşească în dezgust… Ispita degradării! Unealta pierzaniei!

— Acestea sunt paradoxe! Rosti Ion. Crima rămâne crimă şi e cu atât mai odioasă, cu cât n-are nici o justificare. Omori de nevoie, de foame, de frig… Omori din pasiune; o femeie care te-a înşelat sau care nu va fi niciodată a ta, ca să nu fie nici a altuia… Omori din răzbunare!… Pe când eroul tău?… Obreja avea dreptate.

Un degenerat ereditar. Poate pe tema aceasta, da, ai putea să-l aperi! În loc să-l fi trimis la temniţă, merita să fie trimis la balamuc. N-ai ascultat răspunsurile?

— Care răspunsuri?

— Acele cu imposibilul şi cu luna…

— Iar acestea sunt răspunsuri de iresponsabil, de degenerat? „Cred că nu există nimic imposibil, fiindcă totul se poate gândi”. Acesta îţi pare răspuns de nebun? Eu cred că nu s-ar fi lepădat de el, nici un discipol al lui Platon ori al lui Socrate.

— Şi celălalt? „Admit că dacă eu aş fi pământul şi în acest pământ s-ar arunca sămânţă, ar rodi stricnină!” E un răspuns tot demn de discipolii lui Platon ori ai lui Socrate? Delir fără febră, de nebun, şi nimic altceva…

Am început să râd.

Ion se întoarse:

— Ce găseşti de râs?

— Faci exact ca procurorul general! Invoci tocmai argumentele de care ar trebui să te fereşti… Acele care dovedesc că e vorba numai de un dispreţ de viaţă.

— S-ar spune că eşti gata să-l găseşti victimă. Tot pe el, victimă!

— Cu argumentele tale, da!… Ai mărturisit adineauri, că eşti exact de părerea lui Obreja. Un degenerat ereditar. Deci o victimă a eredităţii. Expiază o vină a altora, sau a nimănui. A fatalităţii dacă vrei, a vieţii!… Căci din nefericire, nu noi ne alegem părinţii, şi în consecinţă nu noi suntem vinovaţi când ispăşim păcatele părinţilor, ale bunicilor, ale străbunilor… Cum însă eu nu sunt avocat şi tu nu eşti procuror general, renunţ la argumentele pe care mi le oferi de-a gata cu atâta imprudenţă…

Ajunsesem în faţa unei cafenele de a doua mână.

Pe ferestrele aburite, se întrevedea înăuntru mizeria somnolentă a acestor localuri, când afară e frig, ploaie şi vânt.

Lumina împuţinată şi tristă a lămpilor cu gaz aerian. Casieriţa, dormitând la pupitrul înalt. Câţiva clienţi singuratici, înaintea paharelor goale de ceai sau a ceştilor cu drojdie de cafea.

Dar bura ne pătrunsese prin pardesiile subţiri, picioarele abia le mai simţeam amorţite în ghetele ude.

Vântul ne zvârli în obraz o pală îngheţată de ploaie.

Aceasta ne-a decis pe-amândoi să intrăm.

Ne-ar fi înăbuşit pustiul din camerele noastre sărăcăcioase, cu răceala neînsufleţită a mobilelor străine, a portretelor de necunoscuţi din pereţi, cuverturile uzate, scaunele care se clatină pe picioare, ligheanul şi cana cu smalţul aşchiat, soba goală de fier, lampa cu miros de gaz şi cu sticla afumată; toată ostilitatea încăperilor închiriate de nişte văduve bătrâne şi calice, unor băieţandri încă mai calici, ca noi.

M-am simţit poate întâia şi ultima oară, atunci, solidar într-aceeaşi soartă cu Ion.

Eram amândoi străini, căzuţi din toată lumea, într-o altă lume în care tinereţea noastră nu găsea nimic din căldura unde s-ar fi cuibărit ca puii de pisică în culcuş, pe-o asemenea vreme vrăjmaşă. Câteodată mă cuprindeau accese de-acestea, de laşă istovire. Mă scuturam, să le-alung pentru totdeauna.

Abia ne-am aşezat la o masă din cel mai obscur ungher, n-am aşteptat să-mi aducă paharul de ceai, şi am continuat discuţia de-afară, cu o îndârjire împrospătată, care nu se adresa lui Ion, ci însemna o altfel de luptă cu îndoielile din mine.

— Ca să revin… Eu nu văd în Candiano o victimă, cum aş putea să demonstrez, folosind tocmai argumentele tale! Văd altceva. Cum am mai spus… Un disperat de viaţă, care lucid, cu premeditare, cu deplină şi, aş adăuga, cu superioară conştiinţă, a încercat să înfrunte viaţa. Să o biruie. Să se biruie. Să se depăşească!

— Tu faci aşadar apologia crimei!… Observă Ion, pipăindu-şi lavaliera la gât.

În surâsul stupid şi opac, am măsurat îndată cât de departe eram.

Pe figura lui se citea un fel de vanitoasă încântare, că discută probleme mari şi generale, într-o cafenea mizerabilă, ca eroii romanelor ruseşti.

Jucătorii de biliard, din fund, care înconjurau masa cu tacurile în mână, numărau punctele şi întorceau spatele să le înscrie cu cretă pe tabela neagră; casieriţa cu grăsimea palidă dormitând la pupitrul ei; chelnerul jegos şi nebărbierit adresându-se familiar clienţilor; cele două lămpi cu agonica lumină spectrală; mirosul ud al duşumelelor; mesele, cu murdăria sleioasă – toate dădeau pentru el nu patetic literar conversaţei noastre. Poate îşi spunea în ceasul acela, că peste douăzeci de ani, celebru şi adulat, va coborî de pe soclul celor zece volume pe care avea să le scrie, ca să arate admiratorilor pe fereastră: „Uite, două zile după ce mi-a vorbit Delavrancea, la masa aia stăteam cu un prieten şi discutam… Un oarecare Enric Sântion. Încă o promisiune a generaţiei mele, care nu s-a realizat.”

I-am descifrat gândul plin de sine, în spălăceala albastră a ochilor, satisfăcută şi auto-admirativă. Cu un aer în acelaşi timp stânjenit şi cutezător de băieţoi emancipat, aprinse o ţigară ieftină.

— Asta faci tu! Repetă, slobozind fumul pe nări şi tuşind înecat. Apologia crimei…!

— Ba, absolut deloc! Am protestat (nu pentru el, ci pentru mine). Că a ajuns la crimă, că aceasta l-a dus la crimă, e singura lui eroare. Şi numai pentru atât, merită cei zece ani de temniţă! Asemenea erori nu sunt permise… Nu se cuvine să rămână nepedepsite. Accepţi sancţiunea, cum de altfel a făcut-o cu atâta simplitate: „Nu am de adăugat nimic. Am meritat pedeapsa. Vă mulţumesc! Declar că nu fac recurs.” Dar făcând abstracţie de crimă…

— Cum poţi face abstracţie de crimă, când crima a existat? Când despre ea vorbim…!

— Nu mă întrerupe!… Am început să-mi pierd răbdarea. Aşteaptă să sfârşesc. Crima, recunosc, a fost eroarea iniţială! Nu din punct de vedere moral. Nici din acel al societăţii, care e în dreptul ei să se apere, să pedepsească sau să izoleze indivizii care îi calcă legile… A fost o altfel de eroare, de premiză. O eroare faţă de el însuşi. Cu sau fără ereditate încărcată, Candiano, s-a deşteptat ca tine şi ca mine, la optsprezece ani, într-o realitate interioară, pe care adolescenţa noastră o suportă mai greu ca la treizeci sau la patruzeci de ani, când omul s-a „cuminţit”, adică s-a resemnat jugului, merge în turmă fără să turbure ordinea turmei…

— Acum faci din el şi un revoltat social?… Candiano e fecior de bani gata! N-avea de ce să poarte duşmănie aşezărilor sociale…

— Dar nici nu vreau să ajung aci? Nici n-am spus aceasta… Candiano a deschis ochii la o realitate fatală, inevitabilă, care nu are nimic de-a face cu acea socială. Insurgenţi în societate, rămân unii până la sfârşitul vieţii… E cu totul altceva. Sunt cu totul de altă calitate. Acţionează pe alt plan. Eu merg mai departe! Dacă e vorba de feciori de bani gata, tocmai prin aceasta Candiano s-a aflat într-o poziţie mai defavorabilă şi mai primejduită ca a noastră. Adevărata problemă a vieţii, ţi se pune atunci când nu eşti obligat să-ţi câştigi pâinea. Câtă vreme robeşti pentru aceasta, ţi se strâmtează, dar ţi se precizează, orizontul!… Ai găsit vieţii un obiectiv concret şi inferior; de aceea, uşor de atins… Să-ţi asiguri pâinea de mâine. Şi dacă eşti revoltat, eşti numai fiindcă nu ţi-o poţi câştiga uşor şi fiindcă munca ta nu-ţi este îndestul de plătită. Atunci întrevezi viitorul fericit al omenirii, într-un ideal concret, într-o organizaţie economică, perfectă şi hai! Să zicem, mai echilibrată ca aceasta de astăzi, unde toţi indivizii vor avea dreptul şi datoria să lucreze, şi nu vor avea drept să primească decât plata potrivită pentru munca lor…

— Complici, Enric! Te-ai depărtat de la subiectul nostru! Îşi dădu părerea Ion, zvârlind ţigara şi începând să asasineze casieriţa cu ochiade seducătoare.

— A simplifica, nu înseamnă a rezolva! Vorbim aceeaşi limbă şi nu ne înţelegem…

— Crezi? Întrebă Ion ofensat, întorcând profilul spre casieriţa care, numărând tacticos bucăţile de zahăr, se arătase cu desăvârşire insensibilă la manevrele lui amoroase. De ce crezi asta? Ne înţelegem foarte bine, dar tu ai ieşit din subiect, ţi-o repet! Ce vrei să spui în definitiv? Toată lumea e nefericită… Nu există excepţii. Din nenorocire însă, lumea nu-şi dă seama cât e de nefericită. Şi aşa mergem înainte! Acesta e tot secretul…

Ion mă privi triumfător şi încântat de asemenea secreţie aforistică.

Părea că se miră el singur, de adevărul etern pe care i l-au rostit buzele.

— De acord! Am reluat. Numai că există nefericiri şi nefericiri. La vârsta noastră, nobleţea noastră, e că nu ne doare numai nefericirea brută a animalului social… Nu ne ridicăm să luptăm numai cu o societate, care încă nu ne-a acceptat, nu ne-a încadrat. Nu ne identificăm numai cu obijduiţii societăţii, să cântăm Marsilieza sau Internaţionala în cor cu dânşii!… Luptăm şi cu o altfel de realitate. Mai tragică şi mai permanentă, din noi. Aspirăm la un absolut uman, nu numai la o dreptate socială: egalitate, fraternitate şi alte expediente de raporturi în-tre om şi om, de la om la om. Fiecare individ matur, ajuns, poartă în el, un alt eu mort în timpul primei tinereţi… Adică un eu mort la vârsta noastră. Ca să-l uite pe acela, poate fără să-şi dea seamă, printr-un sofism instinctiv de conservare, îşi îndreaptă generozitatea, aspiraţiile, spre binefăcătoare reforme ale lumii în afară de el. E şi mai comod. Te-ai lepădat de tine şi nu mai poţi de suferinţele omenirii! Le cauţi lor leac, şi nu ai fost capabil să-ţi găseşti vindecare ţie! Câte orori, câte că-deri, câte abdicări, ce viaţă la unii oameni care n-au trăit totuşi decât pentru binele omenirii! Vorbesc de viaţa lor privată, familială: de copiii lepădaţi ai lui JeanJacques Rousseau bunăoară, ceea ce nu-l împiedica să dea norme pentru educaţia copiilor… Şi câte, câte! Câţi n-au voit sincer să facă fericirea omenirii, uitând că datoria cea dintâi de om, ar fi fost să-ţi faci o fericire a ta? Adică o perfecţiune a ta? O rotunjire? Să faci din tine un om adevărat, omul, care să nu roşească atunci când se confruntă cu propria lui conştiinţă…?

— Şi acestora, le opui tu un Candiano-Popescu?

— Exact! Acestora le opun eu un Candiano-Popescu. Fiindcă, iată cum ajung din nou la Candiano al nostru!… Tema apărării, a fost că e complet iresponsabil, nebun. Dar nebunia lui, nu e oare şi nebunia noastră, a tuturor, dacă aceasta se poate numi nebunie?… Ai auzit răspunsurile… Lucide! Răspunsuri care nu sunt nici de ignorant, nici de prost, nici de nebun… E regretabil însă că nici apărarea, şi nici el singur, n-au ştiut să explice originea crimei. Procesul interior… E un proces al nostru, al meu şi al tău…

— Mersi, pentru mine!

— Bine! Te scutesc pe tine… Spun că e procesul multora de vârsta noastră, în orice caz, un proces, de pildă al meu…

— Nu-ţi bănuiam porniri atât de criminale! Fugi! Departe de mine, Tropmann!… Râse Ion, şi cu o schimă de exagerată oroare, se trase înlături să nu atingă un atât de monstruos criminal.

M-am oprit, privind la buzele cu tulee rare şi la dinţii dezveliţi într-un rânjet, care era atunci încă fără contur, dar avea să se precizeze mai târziu în viaţa noastră întreagă. Rânjetul de-o întristătoare mizerie fizică şi morală, al javrelor jigărite, când sunt încolţite de dulăi mai puternici. Un rânjet nehotărât, între ură şi frică, cercând în acelaşi timp să ameninţe şi cerând milog îndurare.

Îmi păru mai străin, pe scaunul de-alături, decât o creatură din altă planetă.

Dar ce însemnătate avea aceasta?

Am continuat pentru mine. În mine, aştepta ceva să fie limpezit.

— Să lăsăm crima, Ioane! Fiecare om e un criminal mai mult sau mai puţin nerealizat. Unii o gândesc. Alţii trec la fapt. Aceasta e toată deosebirea. Ca şi deosebirea dintre un mare căpitan, un erou – şi dintre un asasin. Depinde de mobil. Şi depinde de timp, de epocă. Fapta în sine, pură, rămâne aceeaşi. Suprimarea unei vieţi omeneşti. Când lucrezi pe contul Patriei şi suprimi vieţile altora în doze masive, devii erou naţional. Când lucrezi pe cont propriu, înfunzi ocna sau eşti expediat la ghilotină, dacă ai şansa să te afli într-o ţară atât de civilizată, încât n-a suprimat pedeapsa cu moartea. Să lăsăm aceasta! M-ai adus fără voie, la Julien Sorel al tău şi mă sileşti să reiau argumentele lui, care n-au ce căuta aici…

— Desigur! Ricană Ion. Julien Sorel „al meu” nu prezintă nici un interes. Tot interesul îl merită CandianoPopescu, al tău!

— Îl merită şi unul şi altul! Amândoi reprezintă două feţe, ale uneia şi aceleeaşi drame de vârstă. Numai că sunt la altă distanţă situate în timp, şi la altă distanţă ca mobil interior. Nu vezi chiar o simetrie?… Citez, fără pretenţie de perfectă exactitate, deşi am recitit pasagiul de olteva ori. Îţi aminteşti?… „Julien se află la câţiva paşi în dosul băncii doamnei de Ręnal. Îi păru că se ruga cu evlavie. Vederea acestei femei care îl iubise atâta, făcu să tremure braţul lui Julien într-aşa măsură, încât nu-şi putu îndeplini hotărârea la început. Nu pot – îşi spuse către el însuşi – fiziceşte, nu pot! În acest moment, doamna de Ręnal coborî capul care, o clipă, se află astfel ascuns în întregime de cutele şalului. Julien n-o mai recunoştea atât de bine. Trase asupra ei o lovitură de pistol, care n-o nimeri. Trase a doua lovitură, şi ea căzu.” Iar dincoace, la Candiano-Popescu, al meu: „Mă aflam la mătuşa mea. Am plâns ca un copil aflând că a murit Verdi şi am fost bolnav o săptămână.

— De ce?

— Mi-am adus aminte de Aida, de Lucia.

— Îţi plăceau?

— Mult, foarte mult.

— Dar dacă Iulia Iarcu ţi-ar fi cântat acestea?

— Dacă mi-ar fi cântat bine, ar fi trăit şi azi.„ Mă opresc la acest bine. Julien Sorel n-ar fi ucis, dacă Madame de Ręnal nu ţi-ar fi ascuns o clipă faţa. Candiano-Popescu n-ar fi ucis, dacă Iulia Iarcu ar fi cântat bine. La unul, o laşitate fizică. La altul, un prestigiu al perfecţiei. „Bine” – dacă Iulia Iarcu ar fi reprezintat o perfecţiune, dacă ar fi cântat bine, ar fi fost cruţată de moarte. Nu-ţi spune nimic aceasta?

Ion strânse din umeri, cuprins de o torpoare vegetală, lângă soba caldă de fier.

Monologam acum.

Dar n-aş fi renunţat pentru nimic în lume, la această lămurire cu mine însumi.

— Mie îmi spune totul! Am continuat. Respectul acesta pentru perfecţiune, îmi dă cheia dramei. Respectul pentru perfecţiunea altuia şi, deci, aspiraţia la perfecţiunea ta. De fapt, lupta lui Candiano-Popeseu a fost lupta aceasta a adolescenţei. De aceea spuneam că mi-o însuşesc… La optsprezece-nouăsprezece ani, simţi că duşmanul cel mare din tine, e acea servitute emoţională de care trebuie să te eliberezi. Fiindcă eşti sentimental, nu poţi suporta lumea rece şi raţională a realităţilor. Ca să înfrunţi viaţa cu toate armele, mai întâi trebuie să suprimi inamicul acesta interior. Sau inamicii! Căci sunt mai mulţi… Sentimentul? Primul inamic! Pasiunea? Al doilea inamic!… Eliberat de dânşii, tot drumul ţi-e deschis. Toate obstacolele au căzut!… Căci tu eşti tare, într-o omenire slabă, condusă de sentimente şi de pasiuni. Toate răspunsurile lui Candiano, dovedesc aspiraţia spre această perfecţiune. Chiar amănuntele odioase, care au indignat juraţii şi publicul, când a povestit cum a săvârşit crima. Refuzul de a mânca şi de a bea, ca să nu-şi piardă curajul. Grija să nu o lovească în faţă, tot ca să nu-şi piardă curajul. Teama unei apropieri, care să-l moleşească şi să-i împuţineze energia… Toate, ce dovedesc altceva, decât înlăturarea lucidă şi premeditată a unui element funcţional, animal, sentimental sau pasional, care să-l abată de la hotărârea lui? Ucigând, Candiano-Popeseu a dat un examen faţă de el însuşi. Şi-a verificat o autoeducaţie mai veche şi conştientă. A subliniat-o de câteva ori în cursul dezbaterilor: „Când citesc ceva, am observat că mă pun în locul personajelor din scriere. De atunci nu mai citesc romane. De ce-aş citi, când în loc să fiu altul, pot fi eu, gândind? Şi gândind, nimic nu mai există imposibil! Dar totul devine posibil, cum gândesc eu, cum vreau eu, nu cum îmi sugerează altul. Vreau să mă sui în lună, mă sui în lună, sau aduc luna la mine…” Dacă această judecată şi această perfecţionare, această dominare a sentimentului şi a pasiunii, cele două elemente care ne dizolvă vlaga şi ne diminuiază posibilităţile noastre de realizare, ar fi fost puse în alt serviciu decât al unei crime, oare Candiano nu dovedea stofa unui mare om? N-ar fi ajuns un cineva? Căci e stabilit!… Crima lui n-a avut scop. Nu voia să jefuiască. N-a suprimat din gelozie. Fără nici un mobil altul, decât o verificare. Toată eroarea lui a stat aici. Viaţa îţi oferă un atât de larg teren să te verifici! Să te birui pe tine, ca s-o birui pe ea!… A pornit de la o premiză greşită. Ispăşeşte! Plăteşte! Nimic mai just!… Dar a meritat să ispăşească mai mult pentru eroarea faţă de el, decât pentru vina lui faţă de societate. Faţă de tine n-ai drept să greşeşti, mai ales când singur, te-ai înarmat atât de bine şi când armele ţi-ar fi fost atât de folositoare aiurea, în alte scopuri, ca să spun cum spune lumea – „mai nobile…!” Acum cred că ne-am înţeles… Aceasta e toată povestea…!

Ion moţăia. Jucătorii de biliard terminaseră şi plecau. Chelnerul stinse lampa din fund. Cafeneaua rămase mai lugubră, în semiobscuritatea umedă şi mirosind fad, a leşie.

Casieriţa dispăruse.

Am plătit şi am ieşit în noaptea cu ploaie măruntă şi vânt.

Dintr-o birjă cu coşul ridicat, cum treceam prin zona de lumină a unui felinar, ne strigă un glas.

Birja se opri.

Sări Lucian Medoveanu, cu gulerul pardesiului încheiat până sus, peste haine negre, de seară.

Ne scutură mâmile, cu înfrigurare de neofit noctambul.

— Vă confisc! Mergeţi cu mine!… L-am tapat pe Papa cu doi poli… Şi-am spus că vin la tine, Enric, să preparăm tezele pentru finele trimestrului. Uite corpul delict aici…!

În buzunarul pardesiului, îmi arătă râzând un tom gros: vreun manual de trigonometrie sau de latină, cu care îl convinsese pe Jack Medoveanu că pleacă să-şi amelioreze mediile cu preţul muncii de-o noapte.

— Mergem la Papaianopol, la Imperial. A adus grecul nişte franţuşte eu o mie de draci în ele. Cu două m-am şi făcut amic… Pe Cleretta mi-o opresc mie. Pe Dédé v-o cedez vouă… Haideţi, ce staţi în ploaie?

Ion fu gata, desmorţit din toropeală. Începu maşinal să-şi pipăie lavaliera, să-şi potrivească pletele sub pălărie, cu gesturile largi ale idolului său momentan: Delavrancea.

Am spus că nu pot merge. Aveam de lucru. Mă aşteptau acasă, gramatica şi dicţionarele engleze.

— Şi de unde veniţi la ora asta? Ce-aţi făcut până acum? Întrebă Lucian Medoveanu.

— Ne-am războit pe chestia Candiano! Spuse Ion. Păcat că Enric n-a pledat la juraţi… L-ar fi achitat la sigur!

În glasul molâu străbătea o intenţie poltronă de sarcasm, apelând la alianţa lui Lucian.

Dar Lucian Medoveanu îşi aduse aminte, în loialitatea lui fără ascunzişuri:

— Ah! Uitam! Îi datorez trei poli… Păcat de el! Tip şic, bietul Candiano! Merita altă soartă… Mâine îi pun o torpilă lui Papa Jack, îi duc datoria şi un stoc de ţigări pe şase luni… Într-un timp îmi era cam antipatic, fiindcă părea afectat şi distant. Pe urmă, am început să-l iubesc… Ce idioţie să ucidă! Şi mai ales ce idioţie, să ucidă aşa ca să-l ia ca din oală? Îl credeam mai deş-tept…

Ion scuipă printre dinţi în ploaie, scârbit de promiscuitatea noastră morală. Dar se pregăti să se urce în birjă.

Lucian se uită la ceas, nerăbdător:

— Vasăzică nu mergi? Nu insist. Ştiu că şi tu eşti un alt tip… Când ai spus una, nu te scoate din ale tale, nici cu şase perechi de boi…

De sub coşul trăsurii, îmi strigă:

— În orice caz, nu mă trădezi acasă! Nici lui Papa, nici Lilianei. Am fost la tine şi-am lucrat până la 2-3 noaptea… Ora n-are importanţă. Tot am s-ajung mai devreme decât Papa, de la Club…!

Birja a plecat spre centrul oraşului. Eu am pornit pe străzile pustii, în ploaia bolnavă şi mucedă, spre camera cu patul fără resorturi, cu ligheanul şi cana de tablă, cu lampa care mirosea a gaz.

Păşeam acum fără nici o tristeţe, învigorat, înfruntând vrăjmăşia elementelor, gata să înfrunt singurătatea gheţoasă de-acasă, spre încă o luptă ce-avea să-mi mai călească încă puterile.