Capitolul VII

Mort fără înviere.

Ceea ce n-am spus nici lui Ion atunci, nici nimănui mai târziu, o scriu aci.

Va explica, îmi va explica, poate mai limpede decât prea lunga noastră discuţie din ploaie şi din cafeneaua lugubră, de ce m-am simţit o clipă atât de aproape de autorul uitat al unei crime astăzi uitate.

O! Cum îl înţelegeam!

Nu se împlineau încă nici şapte luni, de când primisem o telegramă de la mama.

Mă chema într-un oraş străin, fără nici o explicare. Adresa unui hotel şi atât.

N-am stat la îndoială. M-am urcat în primul tren.

Era în ajun de Paşte. Noaptea Învierii. O noapte fără sfârşit, în vagonul de clasa a treia, printre soldaţi, samsari şi ţărani încărcaţi de desage. Toţi obijduiţii vieţii care nu-şi găseau astâmpăr şi un liman tihnit, nici într-o asemenea noapte.

Le revăd toate. Le trăiesc toate.

Scândura tare a băncii; lumina gălbuie a lămpii cu ulei de rapiţă; tocul potcovit al cizmei cazone, izbindu-mă de câte ori jandarmul de-alături se răsucea prin somn, căscând ochii speriaţi, nedumerindu-se unde se află, înjurând singur, gemând şi pipăindu-şi carabina. Duhoarea de tutun prost şi de iuft; de sudoare omenească şi de sarică. Interogatorul negustorului decis să afle cu orice preţ, cine sunt, de unde vin, unde merg…

N-am închis ochii toată noaptea. Priveam prin geamul murdar în funinginea întunericului de-afară, la haltele pustii unde trenul părea că s-a oprit pentru totdeauna, la satele mai întâi cu pâlpâitoare luminiţi licărind în jurul bisericilor de pe dealuri, unde se slujea Învierea, mai apoi, după miezul nopţii, la satele negre unde toţi au murit.

Îmi închipuiam. Pe jumătate îmi închipuiam.

Ca să mă cheme mama într-un oraş străin, ea care nu se mişcase douăzeci de ani din târgul nostru, însemna că s-a întâmplat ceva în afară de resignatele sale mizerii. Vreo ispravă de-a lui Ştefan Sântion. Vreo nouă ispravă!

Clocoteau în mine hotărâri dârze şi vehemente.

Eram acum destul de mare; trăiam prin mine; învăţând, îmi câştigam singur existenţa; aveam dreptul să-i vorbesc de la om la om. Eu, fiul lui Ştefan Sântion, mă simţeam în drept să-i cer socoteală lui Ştefan Sântion, pentru faptele sale.

Nu în numele meu. N-aveam nevoie de el. N-aveam nevoie de nimeni.

Dar aveam datoria s-o fac pentru mama. Pentru femeia părăsită de zece ani cu un copil în braţe, după ce alţi zece ani o martirizase; cum am priceput, cu toată grija ei să-mi ascundă, de când mintea mea de copil a început să înţeleagă ceva.

Cu ochii pierduţi în bezna câmpurilor, insensibil la icniturile tocului potcovit de cizmă, îmi repetam începuturi de frază, imaginam rechizitorul neîndurat, căutam cuvintele crude care să-i strivească pe buze surâsul de sceptică indulgenţă, pentru el şi pentru toate slăbiciunile şi pentru toate netrebniciile altora.

Surâsul acela îl uram.

De copil, îmi rămăsese întipărit în ochi. Laş, flasc, sensual. Un surâs, reflectând toată devastarea lăuntrică a omului, toată capitularea. Surâs de sclav împăcat cu o îndoită sclavie: a netrebnicelor sale instincte şi a tiranicelor împrejurări exterioare. Nu se domina pe el. Cum ar fi putut oare domina conjuraţia evenimentelor din afară de el? Fiindcă se ierta, fiindcă ierta tuturor totul, implora şi pentru sine aceeaşi indulgenţă a tuturor.

Am auzit încă de copil, spunându-se că prin acest surâs dezarma, cucerea; nu-i rezista nimeni. Apărea îndată propria sa victimă. „Bietul Ştefan! Bietul Fănică Sântion! Altfel, ce om simpatic!”

Surâsul acela l-am căutat în oglindă pe buzele mele.

Şi am fost fericit, când nu l-am regăsit.

Semănăm acum cu fotografiile lui Ştefan Sântion de la aceeaşi vârstă. Fruntea ceva mai înaltă, ochii privind mai drept, o altă sumeţire de umeri. Dar aceleaşi trăsuri, aceiaşi linie a nasului, acelaşi desen al buzelor. M-ar fi înspăimântat şi m-ar fi descurajat o atât de alarmantă asemănare, cu un om căruia până şi în gând, refuzam să-i spun tată.

Surâsul era însă altul.

Chiar altul, decât în fotografiile lui din tinereţe, când nu căzuse atât de jos, când nimic nu anunţa căderile de acum, când era un adolescent seducător, plin de toate speranţele, îndreptăţind toate speranţele. Atât era destul, deosebirea dintre două surâsuri, ca să măsoare distanţa dintre Ştefan Sântion plecat în lume fără adresă, târât de patimile şi căderile lui, şi Enric Sântion, plecat şi el în lume, dar nu târât, ci cu piept deschis despicându-şi un drum al lui, ştiut, prevăzut, dinainte scris pe harta viitorului, drept ca săgeata, urcând ca săgeata.

Când eram copil, mama mă purta uneori de mână într-o scurtă plimbare până la marginea oraşului.

Întotdeauna acelaşi drum, până la acelaşi popas.

Era un creştet pleşuv de deal, lutos şi arid, cu iarba roasă din rădăcină de păscutul vitelor, cu poteci bătătorite de copite. Un loc dezolat, cum văzusem în gravurile Bibliei, înălţimile din preajma Ierusalimului.

Acolo se afla o cruce de piatră, veche, strâmbă şi cu inscripţiile şterse de vânturi şi de ploi. Poate o cruce amintind o întâmplare. Poate o cruce sub care a fost îngropat un om ucis.

De pe culmea aceea mâncată de puhoaie, se vedea oraşul la poale, pe urmă depărtările în cele patru zări.

Mama se aşeza pe un bolovan de la picioarele crucii, rămânea cu obrazul cuprins în palme, cu ochii acoperiţi. Când îi ridica, ochii erau umezi şi priveau întotdeauna în aceeaşi parte.

Drumul înapoi, acasă, era tăcut.

Noaptea o auzeam pe mama plângând înăbuşit în întuneric.

Târziu, când a mijit conştiinţa în mine, am crezut că pricep.

Am întrebat.

Într-adevăr aşa era.

Mi-a povestit, în picioare, lângă crucea aceea:

Acolo a fost ultima lor plimbare. El părea că s-a pocăit. Că luptă cu el, pentru o îndreptare. De trei zile nu ieşise din casă. Îşi căuta de lucru, începuse să-şi amintească de straturile cu flori din grădină, plivea buruienile, uda răsadurile, lega trandafirii cu fire de rafie. Într-o dimineaţă, au mers amândoi până acolo. Au stat mai mult de un ceas. El aşezat pe acelaşi bolovan, cu obrajii ascunşi în palme, fără să spună nimic. Pe urmă s-a ridicat, a luat pălăria de jos şi a plecat, născocind nu ştiu ce poveste… Un prieten care-l aştepta la un canton de cale ferată, pentru nu ştiu ce măsurătoare inginerească sau altceva.

A plecat să nu se mai întoarcă niciodată. Să nu mai dea nici un semn.

— Uite! Pe poteca de colo a coborât! Încheiase mama cu mâna întinsă. M-am uitat după el, până ce nu s-a mai zărit… Nu s-a întors să privească îndărăt niciodată… Şi nici nu s-a mai întors…

Mama privea într-acolo, cu ochii ei uzaţi de plâns. Poate îl aştepta să apară deodată pe-acelaşi drum, pe unde se depărtase până ce nu s-a mai văzut.

Din ziua aceea, n-am mai urcat niciodată cu mama împreună la crucea de pe culme. Bănuiesc că se ascundea de mine şi făcea calea singură.

Târziu de tot, în dimineaţa plecării mele, am rugat-o pe mama să mă întovărăşească fără să-i spun unde şi de ce. Îi ascunsesem toate pregătirile; hotărârea să mă despart de târgul nostru, de şcoală, de ea, de tot ce-mi părea că mă ţine captiv cu rădăcini vegetale.

Am urcat dealul, ne-am oprit la cruce. Cum a ajuns acolo, fără să-şi dea seama, a îndreptat ochii spre aceeaşi zare deşartă ca întotdeauna şi a înăbuşit un oftat.

— Mamă, am început, te rog de-acum să priveşti şi încolo…

Şi am arătat spre cealaltă zare.

Prin ce subtilă înţelegere, a ghicit?

N-a fost nevoie să termin.

— Enric, şi tu?

Fruntea i-a căzut pe umărul meu.

— Mamă. Drumul meu e încolo. E drept. Şi e altul!… Ştiu unde duce.

Ştiam unde duce…

Îl vedem atât de limpede! Mă simţeam atât de pregătit! Eu, care ştiam unde pornesc şi unde-am s-ajung.

Aşa a fost despărţirea noastră.

Câteodată, mi-o închipuiam pe mama urcând acum, singură, povârnişul lutos. Oprindu-se lângă crucea veche, de unde se deschideau toate drumurile, spre toate zările – scrutând de acolo depărtările. Acum în două părţi… Ca să privească spre-o zare, trebuia să întoarcă spatele celeilalte.

Şi mă gândeam că faţa, ochii aşteptând, caută acum mai mult şi mai îndelung spre drumul meu, decât spre celălalt, care duce în nimic, de unde nu se mai poate întoarce nimeni şi nimic.

Am ajuns dimineaţa în târgul străin, la ceasul când în celelalte zile, lăptăresele, precupeţii şi slujnicile, se tocmesc cu aprindere în toiul pieţii.

Acum obloanele erau trase, uliţele pustii; toată dezolarea târgurilor de provincie, în zi de sărbătoare, când urâţenia şi calicenia sunt încă mai fără mister.

Mama mă aştepta în camera de hotel, îmbrăcată. Îmbrăcată în haine de doliu, cu văl gros.

Mi-a căzut în braţe, izbucnind în plâns.

Am înţeles şi n-am simţit nici o durere, niciuna.

— Când? Am întrebat.

— De două săptămâni, închipuieşte-ţi, Enric! De două săptămâni şi nu m-au anunţat. L-au îngropat fără mine!… Fără să-l mai văd încăodată…

Nu ştiu ce-am spus. Indiferente cuvinte de consolare. Desigur atât de indiferente şi cu un glas atât de rece, încât mama s-a oprit din plâns şi a ridicat ochii cu o dureroasă mirare.

— Aceasta găseşti tu să-mi spui, Enric…?

Mustrarea era prea blândă ca să ajungă până la mine, să pătrundă în mine. A lunecat ca o picătură de apă pe luciul rece de sticlă. Am răspuns ceva tot atât de indiferent. Pe urmă, mi-am dat seama că pentru mama, nu pentru el, aveam datoria să-mi arăt alt suflet, de circumstanţă… Chiar cu preţul unei prefăcătorii. Şi am descoperit cuvintele potrivite, naive şi absurde, care pot însemna întotdeauna, fără greş, o consolare pentru cei avizi de consolare.

Privirea mamei mi-a mulţumit.

Un om de serviciu a intrat în cameră cu un braţ enorm de flori.

Pricepeam cu ce destinaţie.

Dar n-am înţeles ce vrea să spună când, la plecare, din uşă a vestit:

— Am dus răspunsul, coniţă… Vă aşteaptă oricând, toată dimineaţa.

N-am priceput cine putea s-o aştepte pe mama, în oraşul acela străin.

Omul răsucea pălăria în mână. O pălărie nouă de Paşte, ca şi straiele sărbătoreşti de pe el.

Se vedea bine că portul acesta înduminicat, îi dădea un fel de prestigiu în proprii săi ochi. Se simţea altceva decât sluga de toată ziua.

— Dă-i tu ceva, Enric!

I-am pus în palmă ritualul bacşiş. Servitorul a renunţat îndată la prestigiu, şi cu un oribil surâs de aviditate a pipăit monezile să le numere câte sunt, să le evalueze cât însumează. Nu-i venea să creadă. I se părea suma exagerată. Poate se temea că a fost o greşeală, că am să-mi dau seama, că am să-i cer ceva îndărăt. De bunăseamă, era un hotel unde călătorii şi bacşişurile se vedeau tot atât de rar.

Cimitirul se afla aproape. Oraşul crescuse în jurul lui.

Am mers pe jos. Eu, cu maldărul de flori în braţe.

Mă simţeam ridicol sub ochii curioşi ai trecătorilor singuratici şi stânjeniţi în hainele lor de zi mare.

Ştia. Mama cunoştea mormântul. Venea a doua oară; după ce cu o zi înainte îl căutase şi-l găsise singură.

Un mormânt proaspăt, urât, sărac, la marginea cimitirului. O cruce de brad mânjltă cu inscripţii strâmbe de catran. Un mormânt ca pentru Ştefan Sântion. Ca pentru viaţa lui.

Am lepădat florile din braţe fără nici o cucernicie.

Mama a ridicat ochii dureroşi.

— Enric!… Enric…

Şi a îngenunchiat, să răsfire ea, cu mâinile ei, florile pe ţărâna zgurită.

În picioare, priveam.

Aşadar, se sfârşise! În fine, se sfârşise!

Nici o milă, nici o înduioşare, nici o tristeţe pentru omul de sub movila de pământ. Pentru cadavrul care a fost tata. Ci mila toată numai pentru femeia cu mâinile slabe, presărând florile, orânduindu-le cu gingăşia minuţioasă pe care o punea ea în orice act al vieţii.

Pe urmă, neaşteptat, s-a prăbuşit deodată cu faţa în ţărână, cu braţele cuprinzând movila de pământ şi izbucnind în vaiete de bocitoare.

Destul ca mila să se prefacă într-un început de încruntată impacienţă.

Am încercat s-o ridic de subsuori. S-a încleştat cu degetele, cu unghiile, cu toată drojdia de vlagă, în lutul mormântului.

Am privit împrejur, să văd dacă nu ne observă nimeni. Eram singuri în cimitirul străin şi pustiu.

Atunci am încrucişat braţele hotărât să aştept.

Femeia aceasta cu obrazul îngropat în pământ, tăvălit în ţărână, cu zvârcolirile ei îndârjite caşicum ar fi vrut să-şi sape loc înlăuntru cu fruntea şi să ajungă la mortul de dedesubt; femeia aceasta cu gemetele întretăiate de cuvinte fără sens şi de chemări bocitoreşti de-o jalnică vulgaritate, necunoscuta aceasta era aşadar mama! Una şi aceeaşi fiinţă cu mama, mama? Cu mama care punea atâta discreţie şi măsură, în fiecare gest; cu mama care îşi stăpânea cu atâta oroare de spectacol şi de compătimirea altora, tot ce suferise cu resignare zece ani, după alţi zece?

Din nou crescu mila în mine. Dar o milă rea, împuţinată, consternată, despuiată de vechea evlavie, umilitoare pentru vietatea care se degrada, căzută în liota mulţimii nevertebrate, de la înălţimea unde i-au fost plăsmuit nimb de lumină toate amintirile copilăriei mele.

Ştiu.

După douăzeci de ani, o modă stupid propagată de conversaţiile superficiale ale saloanelor şi de pospaiul foiletoniştilor cu informaţiile culese din cafenea, ar fi transformat simţimintele mele de atunci, într-un banal caz de psihanaliză. E, şi această manie, încă o indicaţie a freneticei avidităţi cu care lumea s-a năpustit să-şi distrugă singură, de bunăvoie, toate orânduielile şi pacificarea vechilor aşezări interioare. Acum, gânguritul unui copil care-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului matern, nu mai are nimic din inocenţa înduioşătoare a propriei noastre copilării. Îndată e transformat în complexul lui Oedip, argumentat şi explicat cu sinuciderea Jocastei.

Puritatea anilor fragezi, dinainte de mijirile cugetului şi de problemele sale amare, mai rămăsese singurul ostrov paradisiac, unde să-şi mai caute refugiu amintirea. Toate le regăseai cum le-ai lăsat. Cum au fost. Fără umbre. Scăldate în cristalină irizare de auroră. Acum s-au înverşunat oamenii să-şi scufunde şi acel ostrov albastru de dincolo de negură. L-au înecat în talazuri pustii, dezolate. În locu-i, au scos la iveală o altfel de insulă; o slută arătare a infernului cu ţărmuri blestemate, aride, unde se agită în lubrice spasmuri o viermuială de demoni pitici, toţi sadici, toţi perverşi, toţi incestuoşi, toţi pose-daţi de-o monstruoasă obsesie prelungită mai apoi dincolo de anii maturelor conştiinţe, ca să stigmatizeze orice existenţă până la moarte ori până la un voiaj retrospectiv în suvenirile copilăriei. Expediţie îndărăt, în timp, unde te-ar aştepta, ce? Păroase omizi încolăcite în potirul trandafirilor. Larve şi viermi spurcând izvoarele clare. O dâră de bale unde-ai lăsat azurul. Cum aş putea să accept răstălmăcirea aceasta, când îmi stă înainte, întreagă şi neclintită, explicaţia cealaltă?

Acea de-atunci.

Unica.

Dispreţuiam omul de sub ţărână, fiindcă toată viaţa nu meritase altceva. Moartea nu-l absolvea. Nu răscumpărase nimic cu moartea. Continuase.

Se infiltra însă acum dispreţul acela şi în evlavia mea pentru mama, s-o învenineze. În locul făpturii de înduioşătoarea sa discreţie, măsură şi abnegare, mi se înfăţişase deodată altă femeie, străină. O femeie de faptdivers. O văduvă bocindu-se pe mormântul bărbatului care o lepădase şi plecase în lume, să moară precum i se cuvenea, într-un oraş necunoscut, zvârlit într-o groapă anonimă din cimitirul altor naufragiaţi.

Fapt divers. Cel mai banal fapt divers, ca altele o sută, dintr-o sută de târguri la fel, cu văduve, morţi şi cimitire.

Iar fiindcă mama era astfel încăodată victima lui Ştefan Sântion, chiar dincolo de moartea-i mizerabilă; fiindcă şi din mormântu-i nemernic chiar, o cobora până la dânsul într-asemenea ultimă degradare, văduvă abandonată şi bocitoare de fapt divers – cum să nu-i urăsc încă mai îndârjit?

Stană cu inima împietrită şi cu braţele încrucişate pe piept la spatele ei, îmi scrâşneam în măsele clocotul cuvintelor crude din tren şi din noapte, când îl credeam în viaţă. Ah! Cum îmi scăpase! Cum i-aş fi pleznit în obraz năprazna cuvintelor ca sfârcurile de harapnic. Să-i strivească pe buze surâsul lui veşnic de veşnică indulgenţă cu toate şi tot şi toţi şi cu el! Surâsul acela dus cu dânsul în pământ. Ah! Cum îmi scăpase! Priveam de sus peste umerii mamei prosternată în straiul cernit: priveam peste umerii săi căutând să sfredelesc cu ochii stratul gros de ţărână, să străbat cu ochii prin scândurile de brad unde zăcea cu faţa în sus şi cu mâinile împreunate, să-mi simtă, să-mi ştie din privire, că eu nu-i iert toată copilăria mea umilită, că nu-i iert umilinţele mamei. S-o ştie, s-o simtă, înainte de-a putrezi deplin!

— Enric, te rog…

— Da, mamă!… Am tresărit.

— Dă-mi braţul, te rog…

Mama s-a ridicat istovită, tremurând, împleticindu-se.

Am sprijinit-o cu braţul meu tânăr şi tare, care nu avea de ce tremura.

— Cum calci, Enric?… Vai! Unde calci…?

Călcasem peste mormânt.

— N-am vrut, mamă. Iartă-mă…!

A fost cu intenţie? Fără? N-aş şti nici acum. Dar iertarea, dacă o ceream cuiva, era tot mamei, nu celui din mormânt.

De trei ori, până la ieşire, a mai întors ochii uzi de plâns, să mai privească îndărăt.

Eu priveam undeva înainte, în gol, cu ochii goi, printre mormintele cimitirului străin şi pustiu.

Târziu, afară, la o încrucişare de stradă, a recunoscut calea spre hotel. Fără să rostească nimic, i-am simţit însă rezistenţa braţului. Nu acolo voia să meargă.

M-am supus. M-am lăsat condus de paşii ei, nu ştiam unde.

O stradă şi alta şi alta.

Din ce în ce mai hâde şi mizere. Din ce în ce mai scund tupilate după zăplazuri de cătină; mai umil ascunzându-se parcă să nu pângărească dulcea lumină a primăverii, un zbor alb de fluturi şi înaltele stoluri de cocori vâslind dinspre alte nostalgice limanuri. Eu, la fluturi şi la cocori şi la albastrul străveziu al cerului priveam. Mă durea în piept sărmana mea primăvară. Ce căutam aci? Cât mai eram silit să rămân?

Mama s-a sprijinit mai istovită de braţul meu.

— Te rog, iartă-mă, mamă!… Am murmurat într-o învăluire de remuşcare.

Ea a înţeles fără să întrebe ce-avea de iertat.

Mă linişti cu simplitate.

— Diseară, mâine, cel mai târziu, poţi pleca, Enric… Vezi şi tu!… Aveam nevoie de tine…

— Rămân cât doreşti, mamă!

— Dorinţele mele!… Suspină ea, pentru trecut pentru viitor. Spune: datoriile mele, Enric…!

Apoi tăcu.

Paşii ne-au purtat prin piaţa bărăcilor de măcelari. Obloanele închise. Nici o ţipenie. Numai un câine lingând petele de sânge închegat pe caldarâm. Şi pete de sânge pe trunchiuri, pe pereţii de scândură, pe uşi, sânge pe cârli-gile ruginite de fier. Am întors ochii, cu un nod în gâtlej. Închipuirea reconstituise pe dată forfota aceleeaşi pieţi străine, din târgul străin, cu o dimineaţă înainte, în ajun de Paşte. Stârvurile mieilor spânzurând în cuie. Pieile jupuite. Sângele picurând din nări. Cuţitele despicând şi împărţind, loviturile de satâr şi sunetul metalic al balanţelor, rumoare de glasuri, tocmeli, harţă, slugi şi ordonanţe cărând coşuri pline: toată nerăbdarea şi triviala ghiontire a pregătirilor pentru ospăţul cel mare al zilei de Înviere şi de împăcare. Pregătiri pentru ospăţ de carnivori.

Nu era o aberaţie din senin a închipuirii. Se amesteca şi o amintire. Se contopeau amândouă. Piaţa din târgul străin şi piaţa de-aidoma, din târgul nostru, de-acasă. Ajun de Paşte. Eu de mână cu tata, în cei dintâi ani ai copilăriei, înaintea vârstei de şcoală. El cumpărând, alegând, ştiind să se facă îndată servit şi cucerind bunăvoia tuturor, cu zâmbetul lui mieros şi irezistibil.

— Îndată, coane Fănică! Ce-aţi poftit? De la rinichi?… Vă punem unul întreg! Cel mai gras şi mai fain! Aista-i băieţelul matale, coane Fănică? Să-ţi trăiască! La mai mare şi la mai mulţi… Îţi seamănă leit, coane Fănică… Ce-l facem? General? Ministru?

— Auzi, Enric? Mă întrebase tata. Ce carieră ne-alegem?

— General! Am răspuns. General, ca să mă salute toţi şi să defileze regimentul înaintea mea…

— Bravos! General ne facem! Până atunci, mergem la cofetărie. Ce zici? Îţi surâde ideea?

Îmi surâdea ideea. Am surâs şi eu. Ideii şi tatei. Pe atunci era încă tata. Îl iubeam. Îl admiram. Mi se părea cel mai fermecător om al târgului şi cel mai dulce părinte din univers. Iar acum nu-mi iertam că l-am iubit vreodată şi că nu l-am cunoscut de pe-atunci. Nodul în gâtlej. Petele slute de sânge închegat, pe trunchiurile de lemn, pe uşi, pe cârligile ruginite de fier. Sărmana mea primăvară!

De acolo înainte, uliţele au fost încă mai ticăloase. Margine de târg uitat de Dumnezeu şi de stăpânire, ca şi târgul acesta de unde-am fost plecat pentru totdeauna şi unde acum am ajuns îndărăt. Pentru totdeauna îndărăt.

Vizuini omeneşti înjghebate din butuci şi din bârne. Pereţi de cârpici, lipiţi cu balegă. Acoperişuri de tablă, înădite cu bucăţi de bidoane, de cutii, de doage, funduri de buţi. Alte acoperişuri în coame de pământ, de paie şi de gunoaie, de unde se înălţau bălării.

În mijlocul uliţei se jucau o droaie de ploduri, zvârlindu-şi praf în ochi.

Erau desculţi, în cămăşi despicate pe burţi de malarici şi erau veseli şi păreau fericiţi, nenorociţii!

La o asemenea vizunie ne-am oprit.

Un căţel flocos, dădu glas de după gardul de leaţuri putrede.

Nu izbuteam să deschid portiţa, prinsă cu un cârlig complicat pe dinăuntru.

— Lasă, Enric!… Ştiu eu cum merge încuietoarea…

Mama strecură degetele înmănuşate în negru printre zăbrele, trase zăvorul, deschise şi intră.

Am privit-o cu uimire. Ieri venise întâia oară în târgul acesta; iar astăzi şi cunoştea intrările sălaşurilor de troglodiţi.

Căţelul se năpusti îndârjit, cu toată ostilitatea lui de corciu plebeu faţă de musafirii nepoftiţi din altă lume. Pe urmă se potoli brusc şi începu să se gudure.

— Taci tu, Fidel! Cum? Nu mă mai recunoşti, Fidel…?

Căţelul clătină din coadă; semn că da. Mama se plecase să-l netezească.

Pricepeam din ce în ce mai puţin.

Bojdeuca era în fundul ogrăzii.

Până acolo, câteva scânduri pe căpătâie de cărămizi, însemnau fără îndoială puntea de trecere pe vreme de ploaie. Într-adevăr, cu tot praful din stradă şi cu toată arşiţa de sus, băltoacele verzui nu se zbiciseră încă. Mi-am imaginat îndată chichineaţa strâmbă şi scundă, transformată în locuinţă lacustră când începe potopul echinoxului de toamnă.

Un copil în rochiţă de creton roz cu flori imprimate şi cu părul tuns chilug (băiat sau fată?) apăru în uşă, ţinând un ou roşu în mână.

Apăru, se retrase un pas în tindă, apoi se hotărî şi ieşi definitiv la iveală.

— Mămico! Cucoana!… Strigă spre încăpere, avertizând pe cineva care stătea la pândă înlăuntru.

O dată această datorie împlinită, veni să se gudure exact ca potaia flocoasă. Ţinea oul învrâstat în mână şi râdea răsfăţat la noi.

Întâi am crezut că privirea nu-mi place. Nu! Nu era privirea! Surâsul acelea, în acelaşi timp viclean şi sfruntat, milog şi pofticios, fusese toată pricina. El înscria pe obrazul de copil, stigmatul precoce de care aveam oroare.

— Mi-ai adus?… Întrebă.

Mama exclamă cu o sinceră decepţie în glas:

— Ah!… Unde mi-a fost capul…!

Pe urmă, se întoarse spre mine:

— Te rog, Enric!… Stai numai cinci minute aci. Te repezi apoi până în oraş, la o cofetărie şi cumperi un ou de şocolată… Un ou cu surprize înlăuntru. Mare!… Cât mai mare. Nu te uita la preţ!… Te aştept aci. Ai bani…?

— Da, mamă!… Am răspuns resignat.

Copilul aştepta, plimbând ochii de la unul la celălalt. Văpseaua de pe ou se întinsese pe mâini şi pe obraz.

Mama îl mângâie pe scăfârlia tunsă, de recrut, cum dezmierdase adineauri căţelul.

— Uite, acuşi are să plece domnul, s-aducă! Ai auzit şi tu!… Oul cel mai frumos din oraş…

Şi amintindu-şi, cu o blândă dojană:

— Dar aşa mă primeşti tu, dragă Fănuţă? Aşa se primesc oamenii în ziua de Paşte?… Cum se poate?… Nu te-a învăţat nimeni că astăzi se spune: „Hristos a înviat”?

Recunoşteam intonaţiile din vocea mamei, blândeţea ei răbdătoare, când dădea aceleaşi învăţături altui copil. Celui care fusesem eu cu zece, doisprezece ani în urmă.

Mi-am muşcat buzele.

Fănuţă, nu se prea sinchisea de Învierea lui Hristos şi de obiceiurile creştine.

— Unde-i oul meu? Întrebă cu persistenţă. Vreau oul meu!

Nu-l avea încă, şi era al lui.

— Haide, Fănuţă! Stărui mama cu angelica sa răbdare. Spune frumos: „Hristos a înviat!”

— Dacă-mi dai oul, spun!

Era simplu. Instinctiv, puiul de om ştia de pe acum să pună condiţii. Poftea ceva. Înţelegea să plătească. Sau măcar făgăduia altora – poate şi lui – să plătească. Dar mai întâi, îndeplinirea poftei! Aceasta nu putea îngădui nici o întârziere.

— Are nevoie de creştere! Suspină mama. Ce vrei? În condiţiile de aici…

S-ar fi spus că îmi cerea mie scuze, pentru el.

Am strâns din umeri. Îmi era cu desăvârşire indiferent, dacă plodul acesta al nu ştiam cui, are sau n-are nevoie de creştere. Priveam plictisit spre intrarea cavernei, întrebându-mă ce? Cine? Mai poate să apară de acolo.

Se ivi o femeie cu bariz negru.

O femeie încă tânără, mai tânără ca mama: scundă, vânjoasă, cu bluza neagră pocnind pe sânii abundenţi, sprâncenata şi cu o umbră de puf brun deasupra buzelor cărnoase. Tânără încă şi încă frumoasă. Una din acele frumuseţi animale, fără mister şi fără viciu, care se dau cu naturaleţe şi fără emoţie, uneori capabile de-o fidelitate de aceeaşi origine animală.

Nu s-au privit în ochi. Am observat cum amândouă şi-au ocolit privirile.

Mama a întins mâna. Cealaltă a făcut un gest, ca şi cum prima pornire a fost să sărute mâna întinsă, şi-a luat seama, şi a sfârşit într-o plecăciune stângace.

— Poftiţi înăuntru ne invită, lipindu-se cu spatele de uşa întredeschisă.

Mama o luă înainte, ca pe un drum cunoscut.

— Dumnealui e Enric? Întrebă femeia, făcând un semn cu capul spre mine.

— Nu v-am prezintat!… Păru mama că atunci îşi aminteşte, deşi dintr-o imperceptibilă nuanţă, a glasului, a mişcării de silită surpriză, am ştiut îndată că nu uitase şi că numai voise să evite această formalitate.

Dădu capul puţin pe ceafă, aspirând aerul ca pentru o sforţare peste puterile ei. Apoi rosti, privind nu la noi; uitându-se afară, pe fereastră, la copilul cu ou.

— Fiu-meu: Enric! Şi doamna Eufrosina… Eufrosina…

— Băluţă! Completă femeia, venind în ajutorul mamei.

Am atins mâna grăsulie, rotundă şi asudată. Căutam un scaun să mă aşez, pentru a curma nu ştiu ce senzaţie de jenă care plutea între noi, în aer, în încăperea încă mai sărăcăcioasă prin vulgaritatea pretenţioasă a obiectelor de-un gust îndoielnic şi mahalagesc.

Atunci am dat cu ochii de fotografia tatei.

Pe-o mesuţă cu învelitoare de canava, printre elefanţi de porţelan, miniaturi de plumb văpsit şi mosoare de aţă, se afla rezemată în faţa unei străchini cu ouă încondeiate, prinsă într-o ramă lucrată la traforaj.

Fulgerător a pătruns în mine înţelegerea. Totul se lămuri într-o dureroasă strângere a inimii. Totul: copilul de-afară, surâsul acela pe care îl recunoşteam, răspunsul adus desdedimineaţă de servitorul de la hotel, atitudinea stingherită şi de-o umilă suferinţă a mamei.

Aşadar, nu se oprise la mijlocul povârnişului, Ştefan Sântion! Lunecase până în adâncul cel mai afund. Naufragiase aci, în casa aceasta de mahala, lângă femeia aceasta a cărei pornire dintâi, fusese să sărute mâna mamei ca orice spălătoreasă unei stăpâne – iar ca totul să fie încheiat deplin, îmi mai dăruise şi un frate.

Fănuţă! Îl chema Fănuţă.

Cum de nu m-am gândit de la început? Fănuţă, fiul lui Ştefan Sântion! Fratele lui Enric Sântion!

Cu ce drept îmi dăduse un frate? Un asemenea frate ca larva omenească de-afară, cu râsul acela odios, cu scăfârlia lui tunsă chilug, cu rochiţa lui grotească de creton roz cu flori imprimate, cu oul lui încondeiat din mână?

Tortura intolerabilă îmi crispase într-atât trăsurile, încât mama a citit în mine ca într-o carte deschisă. Mă imploră cu privirea. Mă implora ce? Să fac, ce? Sau să nu fac, ce?

De la copilul de-afară, cu tidva rasă, chincit pe-o băncuţă de lemn în poziţia scribilor egipteni, am întors încă odată ochii la fotografia tatei.

O fotografie recentă, necunoscută, turbure şi apoasă, cum sunt fotografiile iefitine, executate la minut, în bărăcile bâlciurilor. Îmbătrânit cum nu-l ştiam, cum nu-l văzusem nici în închipuire. Cu mărul lui Adam enorm, ieşit din guler, cu straie de sărbătoare dar de stofă şi de croială ordinară, întocmai ca ale servitorului de dimineaţă, de la hotel.

Aşadar aci, în aceasta, sfârşise plecatul lui fără adresă?

Iar Ştefan Sântion, din fotografia palidă, surâdea!

Placid, indulgent, surâdea împăcat cu el, cu viaţa, cu noi cei din jurul lui, cu încăperea mizerabilă, cu tot ce-a fost, ce-a ruinat în el, în jurul lui, cu moartea poate, pe care o ştia că se apropie.

Atunci am simţit mai desăvârşit, dacă mai era nevoie, că e mort definitiv în mine, mort fără înviere, fără iertare.

Şi mai mult l-am urât, pentru ceea ce omorâse mai criminal în mine.

Femeia îmi surprinse privirea stăruitoare. Se înşelă asupra ei şi se ridică să-mi prevină ceea ce socotea o firească dorinţă.

— Poate vrei mata să-l vezi mai de-aproape?… E o poză de acum un an. Ne-a tras la iarmaroc. Mai am una! Una cu toţi împreună… Cu mine şi cu Fănuţă…

Îmi întinse cadra de scândură lucrată la traforaj, şi încă una identică, pe care n-o observasem, de pe altă mesuţă. Atât am întrevăzut în cealaltă: femeia alături, pe-o bancă de mesteacăn şi larva omenească de-afară, frate-meu, Fănuţă, pe genunchii lui Ştefan Sântion. Un grup de grotească mizerie, cum într-adevăr se văd numai în dulapurile cu sticlă ale fotografilor die bâlci.

Prin ce misterioasă preştiinţă, a doua oară, mama a priceput şi mi-a paralizat intenţia?

— Enric…!

Mustrarea şi implorarea din glas, mi-au redat stăpânirea de mine.

Altfel, pornirea firească îmi fusese să arunc pe fereastră, afară, departe de mine, de mama, aceste atroce mărturii ale scârbavnicei scufundări.

— Vezi mata… Începu să povestească femeia, adresându-se mamei după ce aşeză cu pioasă atenţie fotografiile la loc. Vezi mata… Parcă ştia că i se apropie sfârşitul. Zice, anul trecut: „Froso, ia să mi-te faci frumoasă şi să-l faci frumos şi pe domnu Fănuţă! Să mergem la fotograf, ca să vă rămână şi vouă o amintire când n-oi mai fi…” Aşa îl apuca pe el, câteodată… Se întorcea la mine, la copil, când era în toane bune… Altfel, ce să spun? Că şi mata trebuie să fi pătimit!… Când îl apucau toanele cele rele, nimeni nu-i putea sta înainte! Se înhăita cu tot soiul de derbedei… Degeaba îl tocam eu că nu face pentru vârsta şi pentru fasonul lui, s-ajungă la ziuă acasă, hărtănit şi tăvălit!… Mă lua îndelicat, cu falstiţuri şi cât ai zice peşte, mă schimba după el…

Femeia oftă şi îşi şterse lacrimile, cu o batistă mototolită.

Mama privea drept, înainte, nemişcată pe scaun, împietrită într-o durere aridă.

— Pe urmă, continuă femeia, astă iarnă a început a gogi!… Am fost cu el la doctor… L-o ciocănit, l-o întors, l-o răsucit… Numai după cum clătina din cap, am şi înţeles că-i gata de-acuma!… O boală de maiu. Din pricina vieţii pe care-o dus-o şi a băuturii. O boală cu nume străin, aşa ceva, ca de floare… Ciur… Cir… Scrie pe hârtia de la spital.

Se ridică, scotocind dintr-o cutie de tablă, hârtia gălbuie şi împăturită.

O desfăcu şi ne silabisi:

— Ciroza ficatului!… Aşa-i spunea bolii. N-am mai auzit încă de dânsa. Sunt fel de fel de boli pe lume!… Şi cum spuneam, a început a gogi… Se trăsese la obraz, de se vedea de la zece paşi că i-a ieşit pământul în faţă… Am o poză de-acuma trei luni, că şi-o mai scos una pentru un act… Numai ca să vezi mata, cum se poate schimba un om…!

Din aceeaşi cutie de tablă, scoase altă fotografie, mică şi pătrată. O întinse mamei. Mi-o întinse mie.

Da! Era altul, acest Ştefan Sântion, cu pământul ieşit în faţă. Surâsul acela se prefăcuse într-o grimasă de panică. Poate era ceva sfâşietor în el, în căutătura fricoasă, în obrazul descărnat. Dar deznădejdea din chipul de pe carton, nu-mi descruntă fruntea. O socoteam o justă expiere.

A suferit, vasăzică, în zilele lui din urmă? Cu atâta mai bine! O merita!

— Mai dă-o la mine, Enric!… Ceru mama.

Am întins fotografia. Rămase îndelung cu imaginea de carton în mână, privind-o de la distanţă, cu ochii ei puţin presbiţi. Lacrimile îi curgeau pe obraz. Am întors capul.

— Şi să vedeţi!… Se răsuci femeia, când spre mama, când spre mine. De când a înţeles că nu mai este scăpare pentru dânsul, nici atâta nu s-a mai ţinut de spusele doctorului!… Pleca. Lipsea o zi… Două… Se întorcea şi cădea răpus în pat. Eu îl descălţam, eu îl desbrăcam!… Prin somn se chinuia şi se zvârcolea… Chiar când credeam că s-a liniştit, de stătea cu faţa în sus, tot mai mişca şi strân-gea din buze… Poate din pricina muştelor… Că de muşte trebuia tot eu să-l apăr… Se adunau în jurul gurei şi pe la coada ochilor.

M-am ridicat.

Mă hotărâsem. Nu mai putea dura aceasta. Pentru mine nu mai putea dura. Nu-mi rămânea decât să plec. Să las un bilet mamei la hotel, să-mi cer iertare şi să mă urc în tren, să fug, să nu mai văd nimic, să nu mai aud nimic, să nu mai ştiu nimic.

— Enric, nu uita ce te-am rugat! Oul de şocolată pentru copil… Cât mai mare şi mai frumos. Şi vino repede, te rog! Te-aştept…

Puteam să rezist rugării umile, de dincolo de cuvinte, din vocea dureroasă?

Am ieşit. Copilul se ţinu după mine, până la poartă:

— Bădie! Un ou mare, să nu uiţi, bădie!… Cel mai mare şi mai frumos din târg! Aşa a spus cucoana…!

Lipăia cu picioarele goale pe poteca de pământ, iar după el alerga căţelul cu coada bârligată.

— Bădie!… Mai strigă printre gard.

Eram „bădie!”

De la cofetărie, am plecat cu oul împachetat în hârtie, legat cu panglică. Am făcut douăzeci de paşi şi, cuprins de o furie nătângă, l-am trântit pe trotuar de s-a sfărâmat în bucăţi, ca vasul cel de sute de mii de sesterţi pe care l-a prefăcut Petronius în pulbere, să nu încapă cumva în mâna lui Neron.

Un birjar mă privi curios, de pe capra lui strâmbă.

Mi-a fost ruşine de el. Mai ruşine încă de mine.

Ca să mă pedepsesc, m-am întors îndărăt.

— Aţi uitat ceva?

— N-am uitat nimic. Alt ou…!

Abia atunci observă cofetarul, că nu mai am pachetul în mână.

— Dar celălalt?… Ce s-a întâmplat, vă rog?

— Ce-ţi pasă dumitale!… Am răspuns agresiv. L-am scăpat jos, s-a sfărmat. Asta e tot! Dă-mi altul, şi…

— Ce păcat!… Aşa o splendoare de ou…

— Domnule! Dumneata vrei să-ţi serveşti clienţii şi să-ţi vinzi marfa, sau ţii prăvălie ca să stai la conversaţie?

Privirea cofetarului deveni tot aşa de mirată şi neliniştită ca a omului de pe capra trăsurii, din stradă.

Avea de-a face cu un scrântit primejdios în plină criză. Socoti prudent să nu mai lungească vorba, supraveghindu-mă bănuitor cu coada ochiului, timp cât împachetă şi numără restul.

— Mi-ai adus, bădie?… Mi-o adus!… Mi-o adus!… Dă să-l văd…!

Copilul care stătuse strajă la portiţă, începu să ţupăie, să bată din palme şi să se acaţe de mâinile mele;

— Dă să-l văd! Dă să-l văd…!

Iar căţelul, participând la această bucurie, sărea împrejurul nostru, agitându-şi amical coada bârligată.

Mă acceptase şi el în familie. Făceam şi eu parte din familie, acum.

— Bădie, dă să-l văd mai repede!… Bădie…!

Cu vârful ghetei, am lovit căţelul în burtă atât de puternic, încât descrise o parabolă ca un proiectil scheiălăitor până-n perete.

Nu era destinată câinelui, lovitura. Mi s-a părut că a înţeles-o şi copilul, frate-meu, Fănuţă, căci încetă subit cu săriturile şi cu întrebările lui.

În încăpere, amândouă femeile plângeau.

Stăteau pe scaun, faţă în faţă şi plângeau.

Pe masă se aflau întinse câteva obiecte bărbăteşti: ţigaretă, tabachere de metal, o scăpărătoare cu fitil galben, un carnet soios.

Am priceput.

Mama ceruse să le vadă, să le pipăie. Poate le împărţiseră, ca să păstreze fiecare ceva tocit de mâna lui, impregnat de fiinţa lui.

Fără îndoială, în tot ce săvârşea mama de două zile, era o renunţare la sine, supraomenească şi sublimă. Atunci, mi s-a părut o degradare care-o punea alături cu Ştefan Sântion, cu femeia de mahala, cu larva de-afară care se înălţa la fereastră în vârful degetelor să-şi vadă oul de şocolată; cu tot ce-mi părea în viaţă mai căzut, mai laş, mai respingător.

— Ai adus, Enric?… Ar fi bine să i-l dai tu! Chiamă-l…

Îl chemă ea:

— Fănuţă!… Fănuţă…!

Înţelegeam şi aceasta. Voia să ne concilieze, după ce ea îl adoptase în sufletul ei, aşa cum mă acceptase cu câteva clipe înainte, căţelul de-afară.

Am încleştat fălcile, iar a treia oară în ziua aceea, mama m-a ghicit din privire, fără să aştepte un cuvânt sau un gest. Suspină şi se ridică de pe scaun, despachetând oul şi îndreptându-se spre fereastră:

— Fănuţă, ia vino tu!… Vino tu la… Vino tu la mama…!

Se simţea acum şi mama lui, fiindcă bastarda creatură era sânge din sângele lui Ştefan Sântion!

Copilul înainta cu mâna întinsă, surâzând, Surâsul acela! Stigmatul acela!

Pe-o sută de sute de chipuri l-am recunoscut de-atunci. Gradat într-o sută de nuanţe, încercând să se disimuleze, neizbutind să se personifice, inegal dozat – când mai lacom la unii, când mai cinic la alţii, când mai milog, mai sfruntat, mai poltron indulgent, mai viclean sau mai plângăreţ.

— Dar întotdeauna purtând acelaşi aer de familie. Înglobând în aceeaşi prea numeroasă familie, indivizii în aparenţă cei mai diverşi, de toate treptele şi de toate naşterile, cu toate pregătirile şi cu toate aspiraţiile, egali însă şi înfrăţiţi printr-un stigmat comun. Surâsul lui Ştefan Sântion, al profesorului cu fruntea socratică din cei dintâi ani de liceu, al prietenului meu Ion, al lui Jack Medoveanu, al lui Lucian, al femeii cu umeda privire animală, al fratelui meu Fănuţă, al servitorului de la hotel când a strâns lacom, în pumnul asudat, bacşişul prea generos, al mamei chiar; da! Chiar al mamei! Îl descoperisem acum şi pe buzele ei, când îmbia progenitura lui Ştefan Sântion cu oul de şocolată atârnat în funtă roşie. Cum mi-au părut toţi, dintr-odată, din aceeaşi familie, predestinaţi să se caute şi să se găsească!

— Spune „sărut mâna”, cucoanei!

Femeia sprâncenată surâdea.

Mama surâdea de asemeni, uitându-şi o clipă suferinţa.

Copilul surâdea, şi el.

Tustrele surâsurile, erau din lumi atât de departe venite şi pentru atât de îndepărtate pricini, şi totuşi atât, atât de desnădăjduitor înrudite!

— Spune „sărut mâna”, cucoanei! Repetă mama lui Fănuţă.

O dată ce-avea acum îndestularea poftei asigurată în mână, cine-l putea sili însă să mai mulţumească cuiva?

Fratele meu Fănuţă, fugi cu prada la loc adăpostit, pentru a deschide în tihnă carapacea jumătăţilor, să afle surpriza dinlăuntru, întocmai ca oricare. Ca toţi ceilalţi, cu poftele lor, pe măsura lor. Peste o clipă, a început să ne asurzească o ţâflâitoare piţigăiată de metal.

Fostul meu profesor, Grigore Panţâru, fostul tovarăş de desmăţ al tatei, omul cu fruntea socratică şi cu inteligenţa mai tăioasă ca diamantul, mă luase într-o vreme sub ocrotire.

Poate din simplă curiozitate, să mă studieze ca pe-un cobai.

Mă interogase despre lecturi, despre preferinţele mele, despre planurile de mai târziu. Copil cum eram atunci, în cei dintâi ani de liceu, mi-am confesat aspiraţiile cu naivitate.

Asculta gânditor, cu surâsul lui lucid şi sceptic. Iar eu mă simţeam mândru de această privilegiată atenţie. Ştiam că după fruntea aceea învălurată, puteai urmări toată istoria lumii până la cele dintâi gâze din Silurien şi Carbonifer, apărute înaintea saurienilor şi păsărilor reptile în cele mai străvechi epoci geologice; puteai urmări îndărăt gândirea omenească de la tânărul pe-atunci Bergson până la astrologii haldeieni; nimic nu-i era străin, din tot ce-au inventariat cunoştinţile omeneşti şi din tot ce-a încercat să sistematizeze într-o sinteză, cugetarea omenească. Şi el stătea de vorbă cu un copilandru! Cum nu s-ar fi simţit mândru, elevul Enric Sântion?

Odată, mă oprise la mijlocul unei peroraţii aprinse.

Scuturând pipa, rosti mai mult pentru dânsul poate, decât pentru mine:

— Toate bune!… Toate ar fi bune şi posibile, dacă umanitatea ar fi alcătuită numai dintr-o galerie de busturi. Din nefericire, omul continuă şi de la buric în jos, numindu-se tot om!… Chiar personajele ilustre ale lui Plutarh, n-au fost numai busturi cum ni-i prezintă de obicei sculptorii, în marmoră… Vrând-nevrând, au trecut prin viaţă cu totul, cu buric şi cu celelalte… Haha! Băieţaşule, să vii şi să te aud vorbind peste zece, peste douăzeci de ani…!

Am ridicat ochii atât de sincer şi de dureros indignaţi, încât el mi-a descifrat reproşul din privire şi mi-a pus mâna pe umăr:

— Crede ce vrei!… Poate exagerez… Aş dori să exagerez şi, uite, pe mine nu mă scandalizează defel că din momentul acesta ai încetat să-mi mai acorzi vreo încredere. E pedeapsa scepticilor! Se îndoiesc de tot. Toţi se îndoiesc de ei. Sunt chit cu viaţa.

Spunând, mătură scrumul cu palma de pe masă, ca şi cum ar fi şters, respingând, orice replică posibilă.

Din ziua aceea, l-am căutat mai puţin. N-aveam nevoie de învăţătura lui corosivă.

A înţeles şi nu m-a mai chemat la el niciodată, nici nu mi-a imputat în vreun fel, măcar cu apăsarea unei priviri, această ingratitudine de ucenic apostat. Dar scepticele lui reflecţii, s-au prelucrat în mine.

Spre o singură ţintă s-a concentrat linia de viaţă. Amputarea acestei umanităţi inferioare. Exterminarea animalului teluric din mine. Un bust! Capul dominând lucid instinctele şi sentimentele şi pasiunile. Voinţa înfrângându-le, aservindu-le! Deasupra mesei de lucru, bătusem în ţinte o foaie albă, pe care copiasem o definiţie desprinsă dintr-o carte: „Voinţa e inteligenţa servită de organe”

Iată de ce-i înglobam în aceeaşi compătimire dublată de dispreţ, pe toţi cei care purtau stigmatul iremediabilei slăbiciuni, sclavii poftelor, ai sentimentelor şi ai pasiunilor: Ştefan Sântion şi fostul meu profesor, Jack Medoveanu şi mama, prietenul meu Ion şi toată umanitatea amfibie.

Iată de ce l-am înţeles pe asasinul Candiano-Popescu şi de ce m-am simţit solidar cu el!

Acela încercase să se domine, izbutise să-şi dreseze, să-şi aservească animalul inferior. Ce păcat, ce crimă faţă de el, că folosise totul pentru a executa un asasinat, când viaţa îţi oferă pentru asemenea arme călite, un atât de vast câmp al tuturor bătăliilor cu victorii dinainte asigurate!

Pe mama n-am mai văzut-o de-atunci.

Pentru câte ne mai aveam acuma de spus, ajungeau scrisorile rare, din lună în lună.