XIII.Allegro, ma non troppo

Un taxi, înşelat de şovăiala lui, când se pregătea să traverseze strada, frână acostând la marginea trotuarului şi-l invită să urce.

Grigore Stolnicu făcu semn că nu are nevoie. Cu toată graba, ţinea să meargă pe jos, ca să reînceapă chiar de astăzi prescripţiile medicului-pitic: mişcare, cât mai multă plimbare!

Era, într-adevăr, o minunată zi de sfârşit de iarnă.

Ultima zi a lui fevruarie.

Streşinile şuroiau, nămeţii se topeau în soarele cald; un vânt umed şi proaspăt purta de-a lungul străzilor presimţirea primăverii, adusă de undeva de departe, din câmpurile mustind viaţă nouă sub zăpada subţire.

Ţigăncile întindeau trecătorilor cele dintâi mănunchiuri de ghiocei. Femeile păşeau mai elastic, în dezmierdarea lină a luminei călduţe, cu alintări de pisică.

Grigore Stolnicu recunoscu pe eleva lui, Monica Harabagiu, mergând cu asemenea paşi alintaţi, alături de un tânăr cu pantaloni largi, cu pălărie pe-un ochi, bărbierit şi pudrat: un individ din familia celui pe care l-a surprins pe scări la el acasă. Păşeau braţ la braţ, avântaţi ca într-un voios asalt al primăverii, râzând şi privindu-se în fiecare clipă în adâncul cel mai tremurător al ochilor. Studenta purta un buchet de ghiocei, prins în blană, deasupra inimei.

Toată îmbucurarea zilei cu soare se întunecă în ochii lui Grigore Stolnicu. Întâlnirea acestei perechi îi dovedea mai netăgăduit că asistentul îl minţise, născocind povestea logodnei ca să-i înlăture orice bănuială.

Medicul-pitic îl primi în uşă, afabil, ca pe un mosafir drag, care se arată rar şi se lasă aşteptat.

Îl invită în acelaşi fotoliu, enorm şi confortabil ca un jâlţ de bancher. Tot aşa se scufundă şi el în celălalt fotoliu, împreunându-şi la fel mâinile în chip de închinare copilărească, dar sfredelindu-l cu aceiaşi ochi, mici, apropiaţi de rădăcina nasului, cenuşii şi vii, ca ochii de uistiti.

— Ei! Cum stăm? Întrebă foarte vesel, ducând degetele la buze şi părând că fluieră în vârful unghiilor.

— Foarte bine! Cum vezi, stăm foarte bine, în cele mai confortabile fotolii pe care le-a creat civili-zaţia americană!… Răspunse Grigore Stolnicu, molipsit de buna dispoziţie a medicului-pitic.

Pe urmă, revenind la lucruri serioase, povesti cât a respectat din prescripţiile de acum trei luni şi câte le-a neglijat. Arătă că se simte îndestul de sănătos, că a lucrat un timp cu mare spor, iar că în lunile din urmă, dacă i-a scăzut această poftă de muncă şi dacă n-a mai fost atât de voios, s-a întâmplat numai din pricina unor nemulţumiri familiare. Strict intime.

— Şi, aşadar, zi, nici o tentaţie… Cu telefonul ori cu musca? Întrebă foarte curios şi cu râs teribil de amuzat medicul-pitic, dovedind că ţine minte perfect tot dosarul pacientului.

— Nimic. Cea mai desăvârşită ordine.

— Braa-voooo! Exclamă piticul, cu o admiraţie în care totuşi străbătea o totală neîncredere, după cum arată accentul circomflex al sprâncenelor.

Părea că se gândeşte cu totul în altă parte privind un timp pe fereastră şi punându-şi la buze degetele împreunate, pe care le apropia şi le depărta, două câte două. Pe acoperişul din faţă, un tinichigiu bătea tabla regulat şi monoton, cu lovituri egale. S-ar fi spus că medicul-pitic îşi uitase pacientul şi că aştepta cu mare atenţie numai să sfârşească bocăniturile de afară. Într-un târziu, distrat, fără să-şi despartă ochii de la echilibristica omului de pe acoperiş, întrebă, ca o chestiune de accesorie însemnătate:

— Şi nemulţumirile acelea familiare… Despre care vorbeaţi… Strict intime… N-aş putea să aflu de ce natură au fost?… Sau poate că încă mai sunt?

— Domnule doctor, e o chestiune streină cu totul de cazul meu. Nu prezintă nici un interes.

— Nimic nu e strein de cazul unui pacient! Surâse foarte curtenitor medicul-pitic, răsucindu-se în jâlţul unde se afla îngropat şi întorcând ochii de la fereastră, să-l privească în faţă. Nimic nu e strein, iar pentru un medic, totul prezintă un interes. Cel mai mic amănunt poate să fie de-o importanţă capitală.

— Dar e o chestiune cu totul intimă! Se apără Grigore Stolnicu, cu un început de impacienţă. E vorba despre raporturile mele cu nevastă-mea.

— Tocmai! Continuă să surâdă medicul-pitic, suflând un praf nevăzut din palmă şi cercetându-şi cu luare-aminte de chiromancien toate liniile, curbele şi creţurile mâinei. Unui medic ori îi spui tot, ori nu mai pierdem amândoi timpul de pomană! Rosti deodată, cu alt glas, sever şi autoritar, revenind la agresivitatea cu care îşi trata de obicei clienţii.

Grigore Stolnicu se hotărî şi povesti totul, mai mult ca să-i dovedească displăcut medicului cât de absurdă îi e pretenţia de a face legătură între o chestiune cu totul intimă şi o consultaţie, unde e vorba numai despre boala ori sănătatea lui. Istorisi cum i-a venit prima bănuială. Cum a descoperit pe urmă toate amănuntele care nu i-au mai îngăduit, din nefericire, nici o îndoială. Cum a pus ordine absolută, după ce a pierdut două luni, în care timp n-a lucrat aproape nimic şi a părăsit regimul prescris. Nu uită să stăruie că l-a ajutat în această convingere chiar axioma rostită aci de medicul-pitic în persoană, când i-a spus că, pentru tată, existenţa unui copil nu înseamnă nimic. Adică, pur şi simplu, că un tată nu e niciodată sigur de paternitate, mai ales când copilul se naşte după zece ani de căsnicie. Aceasta i-a deschis ochii. S-a mirat că aşteptase să-i deschidă alţii ochii. Acum, nimic şi nimeni nu-i mai poate clătina siguranţa că fetiţa nu este a lui. Dacă s-a oprit aci şi n-a tras încă toate consecinţele – desfacerea căsătoriei etc.

— A fost numai fiindcă n-a izbutit să pună mâna pe niciuna din probele palpabile, materiale.

Medicul-pitic asculta cu aceeaşi prefăcută indiferenţă, când urmărind gimnastica tinichigiului pe acoperiş, când privindu-şi, cercetându-şi şi admirându-şi mâinele, pe care trebuia să le cunoască de mult pe de rost.

Astfel, spovedania lui Grigore Stolnicu fu mai uşoară; nu simţea sfredelindu-l ochii unui străin când îşi destănuia lucruri atât de umilitoare şi amare. De câteva ori numai, când se opri, medicul-pitic îl îndemnă să continue şi să-i arate de-a fira-n păr cum a ajuns la descoperirea că este un soţ înşelat, dar în orice caz nu un soţ imbecil.

Grigore Stolnicu sfârşi, iar medicul păru extrem de mulţumit. Îşi trosni degetele cu atâta satisfacţie, încât spoveditul îşi spuse îndată că a făcut cea mai mare prostie dându-şi necazurile lui intime pe mâna unui om care, desigur, s-a înveselit din cale-afară de asemenea peripeţii; mai ales că medicul-pitic nu purta verighetă şi deci nu era însurat. „Şi-a bătut joc de mine!… Desigur, mă crede un mare imbecil, cu pătăraniile mele de soţ înşelat împărtăşite celui dintâi venit. Lui, ce-i pasă? Nu e însurat. Se amuză pe socoteala altora!” gândi Grigore Stolnicu, înciudat cu totul pe insuportabilul său duhovnic.

Medicul-pitic îşi plesni genunchii cu palmele, îşi făcu vânt, baiansându-se de două ori în fundul jilţului, sări în picioare, deschise dulapul, îl invită să se dezbrace şi din nou începu să-l asculte, să-l ciocănească, să-l pipăie şi să-l măsoare cu instrumentele lui de supliciu.

La fiecare nou instrument şi nouă ciocăneală aproba, mormăind satisfăcut, ca un om care găseşte confirma-rea bănuielilor dinainte asigurate.

Pe urmă închise aparatele în dulap, ridicându-se în vârful picioarelor să răsucească cheia, pe care o puse în buzunar. Privindu-l cu dispreţ, pe la spate, Grigore Stolnicu, în timp ce-şi prindea bretelele şi îm-brăca mânecele hainei, se întreba de ce o fi încuind dulapul şi de ce-o fi strângând cheia, într-o cameră unde n-avea doar să-i scotocească nimeni? Şi îl găsi pe medicul-pitic mai maniac şi poate mai bolnav decât toţi clienţii săi.

Medicul înconjură biroul şi se instală în scaunul înalt, cu picioarele atârnate. Nu mai rupse o foaie de hârtie din bloc şi nu mai scrise ieroglife enorme cu tocul-automat, enorm.

Ca un judecător pronunţând o sentinţă irevocabilă, cu amândouă mâinile rezemate în marginea biroului şi cu o adâncită cută între sprâncene, vorbi:

— Dragă coleg, suntem între oameni culţi. N-ar avea deci nici un rost să-ţi ascund. Cazul dumitale mi se pare foarte grav. Foarte înaintat. Pot să-ţi garantez că soţia dumitale nu te-a înşelat niciodată şi nici nu te înşeală. Ţi-ai construit toate argumentele, inventându-le singur pe de-a-ntregul. Le-a născocit boala dumitale. Un caz foarte comun. Îţi torturezi nevasta. După cât înţeleg, e bolnavă, şi e bolnavă grav. Are nevoie de-o cură în sanatoriu, nu de supliciul absurd pe care l-ai imaginat dumneata. Iar o cură în sanatoriu nu ţi-ar strica nici dumitale, onorate coleg. Pot spune că e absolut necesară şi absolut urgentă. Ţi le spun cu brutalitate, fiindcă ştiinţa mea e brutală. Nădăjduiesc că n-ai să faci ca alţi foşti clienţi ai mei, care din pricina acestei francheţe m-au ocolit, au căutat alţi medici mai puţin brutali ca mine şi-au plătit-o scump. Orânduieşte-ţi afacerile aşa, ca să renunţi câteva luni măcar la viaţa de acum. Revino la mine, să aranjăm intrarea într-un sanatoriu. De preferinţă în streinătate. Şi, din vreme, ia măsuri ca soţia d-tale să nu devină o victimă a dumitale… E tot ce pot spune fără înconjur, cum îmi dictează conştiinţa mea profesională.

Medicul tăcu, împreună din nou mâinile, lăsându-le pe spătarul scaunului înalt, pe urmă îşi bătu de câteva ori palmele, cum s-ar fi aplaudat singur, cu discreţie.

Grigore Stolnicu, în fotoliul vast şi confortabil, se muiase ca un om de zăpadă, topit în acest sfârşit călduţ de iarnă.

Îşi scoase batista şi îşi şterse fruntea udă. Îşi apăsă tâmplele. Gângăvi:

— E atât de neaşteptat ce-mi spui, doctore! Atât de absurd…

Medicul coborî de pe scaunul înalt cu spătar de strană şi veni să-l bată pe umăr; numai aşa i-ar fi putut ajunge la umeri, când Grigore Stolnicu se afla ca acum, turtit în jilţul enorm. Îl îmbărbătă:

— Aceasta nu înseamnă că un tratament serios n-are să dea rezultatele cele mai bune. Nu uita că te aştept în câteva zile şi că vom hotărî!… Am câteva prospecte de sanatorii excelente.

Grigore Stolnicu se ridică să plece, uitând să plătească vizita.

La uşă, medicul-pitic stărui:

— Mai ales nu-ţi tortura nevasta cu invenţiile dumi tale… E inuman. Îi scurtezi zilele.

Apoi se întoarse, după ce închise uşa, să facă un semn în carnetul unde se afla deschisă o pagină cu numele lui Grigore Stolnicu; iar într-o condicuţă cu linii vărgate să înscrie o consultaţie neplătită, fiindcă medicul-pitic şi avar nu uita să-şi încaseze onorariile chiar de la familiile pacienţilor defuncţi ori intraţi în balamuc.

XIV.

MARCHE FUNČBRE.

Amelia se deşteptase.

În somnul întrerupt şi chinuit de febră visase urât; întâmplări de demult, din viaţa ei de fată, pe care le crezuse pentru totdeauna uitate.

Întâmplările de-aievea, aşa cum s-au petrecut acum şaisprezece-şaptesprezece ani, n-avuseseră nimic neplăcut, ca şi decorul idilic în care s-au desfăşurat. Plimbările nevinovate în patriarhala grădină publică a oraşului natal; altele la ţară, la moşia unei colege de pension; o excursie cu barca; începutul unei nevinovate dragoste copilăreşti cu fratele colegei, mai mult o prietenie drăgăstoasă, care n-a ajuns decât la un singur sărut, de despărţire, timid şi neîndemânatec. Nu l-a mai văzut niciodată, nici n-ar şti unde e acum. I-au rămas doar câteva scrisori, primite după ce-a venit toamna; scrisori cu atât mai aprinse, cu cât mai timidă şi mai nevinovată le fusese idila.

Din toată vacanţa aceea, de câte ori se gândea, îi apărea numai un soare luminos şi arzător de vară. O amintire de multă, multă lumină, de fără de grijă şi miros de fân copt.

Iar acum, prin somn, toate episoadele s-au petrecut altfel, desfigurând şi spurcând amintirea pură şi luminoasă.

Decorul, grădina publică, parcul prietenei de la moşie, plimbarea pe lac se desfăşurau într-un fel de crepuscul, spectral şi sinistru, cu lumina gălbuie ca pucioasa. Toţi o alungau, nu ştia de ce, iar ea fugea, nu ştia de ce. Înaintea tuturor, cu privire rea şi cu vorbe de ocară, gonea îndrăgostitul de atunci, înteţit tocmai de sora lui, prietena cea mai bună de la şcoală. Voia să ţipe, şi din gura căscată nu ieşea un sunet. Ştia că, dacă vor ajunge-o, are să se întâmple ceva înfiorător: nu cuteza să gândească ce, dar ştia că va fi un sfârşit înfricoşat. Au ajuns la marginea lacului. Barca nu se afla. S-a vârât, deznădăjduită, până la brâu, să încerce scăparea înot. Lacul era clocotit, un lac de smoală, iar dimpotrivă-i i-a ieşit în cale Grigore Stolnicu, întunecat, tăcut şi enigmatic, cum are înfăţişarea de trei luni încoace.

Pe smoala neagră a lacului au început să pâlpâie sinistru lumini gălbui, şi Grigore Stolnicu a izbucnit deodată într-un râs crud, fără seamăn, neomenesc, bucu-rându-se că se îneacă, împingând-o cu mâna mai afund, până ce smoala fierbinte i-a năvălit în gură şi pe nări.

N-a mai putut îndura oroarea visului şi s-a deşteptat într-o supremă voinţă prin somn, transpirată, în cearceafurile ude şi cu buzele pătate de sânge.

A rămas un timp, învelită până la bărbie, înfiorată de febră şi de vedeniile din somn. Pe urmă a sunat servitoarea, să-i schimbe aşternutul şi să-i aducă toc-mai din camera de lucruri vechi, din cufărul cu rochii demodate şi cu suveniruri de şcoală, o cutie dreptunghiulară de mahon, cu încrustaţii de sidef.

Cutia cu scrisori, de atunci.

În haina de bolnavă proaspăt despăturită, mirosind a lavandă, cu plapoma răcorită, după ce fereastra a fost deschisă, să alunge atmosfera de clinică şi să lase înlăuntru aerul molatec al sfârşitului de iarnă, Amelia a citit scrisorile copilăreşti şi pasionate de atunci, singurul ei secret; pe urmă a rămas visătoare, cu o bunăvoie de convalescentă. Câte prostii!… Surâde. Împo-triva visului hidos şi crud, amintirea are ceva melancolic şi pur. Ca fotografiile decolorate, care-o arată în uniforma de şcoală, cu teancul de premii alături. În cutie mai sunt şi alte scrisori, ilustrate de la colege, flori uscate. Toate, până la invitaţia pentru nunta lor, în câteva exemplare neatinse şi păstrate, n-ar şti să spună de ce.

De atunci n-a mai deschis cutia. A trăit, într-adevăr, o viaţă cu desăvârşire alta; iar amintirile din anii de şcoală şi de fată îi sunt tot atât de streine ca suvenirul vag al unei cărţi citite foarte de mult…

O tuşă i-a răscolit cavernele plămânilor. A strâns sub pernă batista mototolită şi pătată de sânge. Bunăvoia de convalescenţă s-a stins.

Acum, totul a devenit, cu o înfiorătoare rapiditate, apăsător şi irevocabil, ca în visul cel rău din care abia s-a deşteptat.

Cu mâinile cruce pe piept, peste plapomă, dreaptă, ca şi cum ar repeta să înveţe din vreme rigiditatea pentru veşnicia din sicriu, Amelia Stolnicu, singură, fără nici o rudă şi fără nici o prietenă, îşi spune că a început stagiul în anticamera morţii.

O gândeşte aceasta, fără spaimă şi fără revoltă. Cum a acceptat viaţa în treisprezece ani, de când s-a măritat cu omul pe care mai mult îl respectă şi îl admiră decât îl iubeşte.

O gândeşte; iar mâhnirea nu e pentru dânsa, ci pentru fetiţa care va creşte orfană şi pentru Grigore Stolnicu, care va rămâne fără privegherea ei, atentă şi prevenitoare, în casa lăsată pe mâinile slugilor.

N-o mai înşeală optimismul mincinos al medicului miop şi moţăind pe scaun la vizită; nici cele câteva încurajări caritabile, de formă şi fără convingere, ros-tite de cunoscutele care au venit în treacăt, au stat cu pălăria în cap, pe marginea divanului, şi au plecat fără să se mai întoarcă. Ştie ce înseamnă tusa cu bănuţi de sânge pe batistă, încăpăţinarea termometrului să nu se clintească sub 38 grade, grija pusă de toţi s-o păstreze departe de Clo-Clo.

Iar împăcarea ar fi mai desăvârşită dacă n-ar chinui-o tăcerea duşmănoasă a bărbatului, schimbat în două luni cum n-a fost niciodată. Duşmănoasă şi inexplicabilă. Parcă i-ar face vină pentru boala ei; parc-ar fi vrut s-o îngroape, ferită de ochii lumei, înainte încă de sfârşitul fără scăpare.

Tăcerea casei e vastă şi intolerabilă, ca neagra tă-cere a unui cavou. În singurătatea unde nu află căldura nici unei fiinţe alăturate, Amelia Stolnicu îşi striveşte o lacrimă, pe care o şterge cu batista ruginită de sângele plămânilor.

Aude uşa de-stfară. Paşii lui Grigore Stolnicu. Vine, cu aceeaşi privire încruntată şi cu aceeaşi tăcere omorâtoare. Oftând, Amelia închide cutia cu încrustaţii de sidef, răsucind cheiţa cu panglica rămasă aceeaşi de la pension, şi se sileşte să surâdă, deşi ştie că, la această silită bunăvoie şi la implorarea ei din ochi, bărbatul n-a răspuns de două luni cu o singură îmblânzire.

Grigore Stolnicu intră fără să trântească uşa.

Minune, se apleacă şi o sărută pe frunte. Se aşează pe marginea patului; îşi schimbă locul în faţă, pe un scaun. Nu ştie cum să înceapă a vorbi, după ce două luni n-au schimbat între dânşii decât întrebări şi răspunsuri monosilabice. Răsuceşte şi mută de la locul lor flacoanele de medicamente, cutiile de prafuri; citeşte etichetele. Îi prinde mâna şi o netezeşte încet, cu latul palmei. Amelia plânge, cu două şiroaie de lacrimi, curgând de o parte şi de alta a obrajilor. Plâns mut, fără sughiţuri, izvor continuu şi egal.

— Amelia! Rosteşte bărbatul, netezindu-i înainte mâna, fără să poată născoci nici o dezmierdare nouă, nici cuvinte noi. Biata Amelie…!

Şi nu ştie să descopere altceva.

Dar este destul atât, pentru amândoi.

După un timp se ridică stânjenit, ca un om care nu e deprins cu accese de sentimentalism, şi se scuză:

— De două luni am avut foarte multe necazuri, dragă Amelia!… Acum au trecut. Te rog să mă ierţi.

Amelia clatină din cap, semn că înţelege. Pentru dânsa, cariera de filolog a soţului e carieră plină de primejdii şi teribile ameninţări. Polemicile cumplite, încheiate cu injurii, cu cereri de anchetă şi cu altercaţii în stradă, au convins-o de mult că filologii sunt ultimii supravieţuitori ai unui fanatism neînfricat şi eroic: mor, dar nu se predau! Îşi spune că şi Grigorel era să fie, de bună seamă, victima unei asemenea coaliţii, dar e bucuroasă că primejdia a trecut.

Grigore Stolnicu se plimbă prin cameră, mutând obiectele de la locul lor, aşezând o cută strâmbă a perdelelor, căutându-şi cuvintele cât mai prudente, care să anunţe toate schimbările câte le-a hotărât.

— M-am gândit mult, Amelia… Poate e mai bine să revenim tot la medicul tău, la Alfons Grigoriu. E cam flecar şi un zeflemist care în primul moment nu inspiră încredere. Dar e mai tânăr, mai în curent cu toate teoriile, tratamentele, mai ştiu eu ce… Ăstălalt mi se pare ramolit complet.

Amelia nu-şi ascunde mulţumirea că va reveni la medicul vechi, care-a scos-o la liman din toate crizele. Îi mulţumeşte cu privire recunoscătoare.

— De altfel, dacă Grigoriu va fi de părere, n-ar fi rău să facem un consult. Poate e necesar, o lunădouă într-un sanatoriu. Tu, aci, acasă, cu grija servitoarelor, n-ai să ai niciodată linişte…

Încântarea Ameliei s-a întunecat. Îşi cercetează bărbatul în ochi cu un început de teamă. Nu cumva i-a spus medicul că starea ei e mai grava chiar decât o crede dânsa? Că se apropie mai grabnic slfârşitul? Altminteri, de ce această hotărâre subită?

— Bine, dacă zici tu, Grigorel! Consimţi, totuşi, cu resignare.

— Nu dacă zic eu, dragă Amelie! Vorbi cu blândeţe bărbatul, punându-i mâna uşor pe frunte. Dacă eşti tu de părere şi dacă vor fi de acord şi medicii. Te-am neglijat… Mă încearcă acum o mustrare de conştiinţă. Şi eu mă simt foarte, foarte surmenat. Poate şi eu voi avea nevoie de odihnă într-un sanatoriu, undeva…

— Tu?! Se miră femeia, mai alarmată de o ameninţare în sănătatea soţului decât de starea ei fără nădejde de vindecare.

— O! Nimic grav… Nu trebuie să-ţi imaginezi cine ştie ce… Poate e numai o părere. Aceste două luni mi-au devorat câţiva ani din viaţă.

Amelia, solidară cu destinul soţului, urî din toate drojdiile puterilor întreaga corporaţie a filologilor, care au fost în stare să pună la cale cine ştie ce infamă conspiraţie şi cine ştie ce infernale mahinatiuni, desigur, numai din pizmă. Iar un gând îi tresări brusc: „Nu cumva s-a dat cu aceştia şi Nerone Creţeanu?” Altfel, nu şi-ar explica de ce Grigorel l-a pomenit cu o ameninţare din cap, care nu făgăduia nimic bun. Nici nu l-a mai invitat la masă. Ba, o dată, când s-a anunţat şi aştepta la uşă, îşi aminteşte bine că Grigorel a poruncit slujnicei răstit să spună că nu e acasă. N-ar mira-o defel această ingratitudine. Cu apucăturile de astăzi ale tinerilor acestora, arivişti, nici o ingratitudine n-ar fi o surpriză!

Ca să se convingă, întrebă:

— Dar cu domnul Creţeanu ce mai este? Te-a nemulţumit cu ceva? Văd că ne evită.

— Bine zici!… Se acăţă Grigore Stolnicu de acest prilej. Bine zici, l-am neglijat şi pe dânsul în vremea din urmă. Îndată ce te ridici din pat, cred că nu te opui să-l invităm din nou la dejun…?

Femeia se bucură că asistentul n-a fost, aşadar, un ingrat şi că n-a avut atâţia ani invitat la dejun un om de nimic, o secătură, o canalie, cum ar fi putut să fie, ca atâţia alţii.

Destinderea atâtor certitudini noi şi înviorătoare îi aduse puţin sânge în obraz.

Se rugă, ca pentru o graţie excepţională:

— Dacă eşti tu bun, Grigorel, spune doicei să o aducă pe Clo-Clo. Mi-e dor… N-am văzut-o de astăzi dimineaţă… (Şi gândi: „Are să mă uite repede. Începe să se dezveţe de pe acum de prezenţa mea!”).

Grigore Stolnicu, în această zi a tuturor reparaţiunilor, trecu în cealaltă cameră, pe urmă într-a fetiţei şi chemă doica.

Clo-Clo întinse mâinile mici şi grăsulii, să se ceară în braţele Ameliei. Gânguri, se strânse alintată la piept, povesti ceva în vocale exclamative, cu o abundenţă teribilă de gesturi.

Nici o clipă nu întoarse ochii spre Grigore Stolnicu, ignorându-l cu duşmănos dispreţ.

Când Grigore Stolnicu, înduioşat şi zdrobit de remuşcarea nebuneştilor năluciri cu care îşi rupsese din suflet până şi copilul, carne din carnea lui, când ceru s-o ia în braţe, Clo-Clo îşi schimonosi obrajii învineţiţi într-un început înfricoşat de plâns. Nu voia în ruptul capului. Se uita cu ochi mânioşi, îşi ascundea obrazul în pieptul slab al Ameliei, acăţându-se cu amândouă mânuşiţele de gâtul ei; pe urmă, numai întorcând capul, îl ocărî, cu toată mânia adunată de două luni şi învăţată de la doică:

— Ulâtule! Gâmbu. Uuu! Gâmbosule!

Martir, Grigore Stolnicu înfruntă toate aceste evidente semne de ură filială şi se îndărătnici să o prindă în braţe, ca să o deprindă din nou cu dezmierdările lui trecute, de tată.

O luă pe genunchi, iar Clo-Clo se zbătu, zgâriindu-i obrajii şi lovindu-l cu pumnii ei mici. Pe urmă tăcu, deodată atentă, şi păru împăcată.

— Vezi că tot se îmblânzeşte? Constată satisfăcut Grigore Stolnicu, privind la doică şi la Amelia, victorios.

Dar abia îşi sfârşi spusa şi înţelese de ce Clo-Clo tăcuse atât de atentă. Se răzbunase, în felul ei şi cu puterile ei, pe pantalonii lui Grigore Stolnicu, şuroind de un lichid călduţ şi cu miros ascuţit.

— Ia-o! Ticăloasă mică! O ameninţă cu înveselire, nu chiar de tot, de tot sinceră, Grigore Stolnicu.

Doica o prinse în braţe, sărutând-o cu foc pe amândoi obrajii. S-o fi învăţat încă, şi nu i-ar fi împlinit mai bine dorinţa! Iar schimbându-i scutecele, abia îşi stăpânea nerăbdarea să meargă mai repede la bucătărie şi să povestească celorlalte slugi în ce fel a botezat Coca-mică pe cel mai morocănos dintre stăpânii câţi sunt pe lume.

XV.

AD LIBITUM.

Nerone Creţeanu surâdea suav, cu toţi dinţii de cafea verde, gata-gata să-i semene în stradă.

Mergea lângă profesor şi se simţea fericit, după mai bine de două luni de dizgraţie. Grigore Stolnicu îl invitase joi la dejun; iar acum îi dăduse ghiozdanul să-l poarte.

După cum nu-şi putuse explica de unde a pornit supărarea profesorului, nu-şi explica de unde i-a venit voia bună. Fidel, ca un căţel primit în casa de unde a fost alungat, nu dădea din coadă, numai fiindcă nu poseda acest apendice vertebrat care să-i exprime voioşia.

Încolo, sufleteşte, se afla exact în această dispoziţie, gata să fugă şi să zburde cu geanta profesorului, să meargă zece paşi înainte şi să se întoarcă lătrând, tăvălindu-se de bucurie şi apucându-l de pulpana paltonului, în joacă, cu dinţii mari laţi şi mulţi, câţi e de mirare că au încăput într-o gură de om.

Grigore Stolnicu e preocupat.

Calcă ţapăn, cu toţi nasturii paltonului încheiaţi până sus, sever şi răspunzând cu gravitate corectă şi distantă la toate saluturile studenţilor şi colegilor care-au umplut Bulevardul la ieşirea Universităţii. Îşi pregăteşte cererea de concediu şi, în zece zile, trebuie să-şi orânduiască suspendarea tuturor lucrărilor, poate până la vară, poate până la toamnă.

Medicul-pitic i-a luat o piatră de pe inimă şi nu i-a pus alta. Acum, nici o îndoială nu mai are că a năpăs-tuit cu absurdele-i bănuieli toate sufletele care-i erau mai apropiate şi mai credincioase. Se simte vinovat faţă de toţi, caută să repare. Şi în acelaşi timp e îngrijorat şi cu milă pentru propria lui soartă. Nu pricepe ce boală grea, subterană şi injustă, îl ameninţă. Nu poate mărturisi nimănui. Poartă această piatră cu dânsul, numai pentru dânsul.

Iar credinţa statornică a asistentului, nedreptăţit de nebuneştile lui născociri, îl înduioşează ca pe un pă-rinte care şi-a prigonit fiul. Îl întreabă cu bunăvoie, în dorinţa sa atotreparatoare:

— Nu mi-ai spus ce mai e cu logodna dumitale?

— Poftim, domnule profesor? Nu auzi bine Nerone Creţeanu.

— Întreb unde-ai ajuns cu logodna dumitale? Studenta aia, drăguţă şi isteaţă, despre care-mi vorbeai.

Toată veselia lui Nerone Creţeanu se fleşcăi ca o floare peste care a fost turnată leşie.

Monica îl ocolea. O văzuse de câteva ori cu un tânăr pudrat, care semăna cu Jaque-Catelain şi venea la Universitate, să o aştepte, cu o maşină de sport. Nu chiar un Hispano-Suiza, dar în orice caz cu o maşină de sport nouă-nouţă şi nichelată ca o oglindă. Era deznădăjduit pe de o parte că toate planurile lui matrimo-niale se sfărâmau atât de brusc, dar pe de alta se mângâia că aşa cel puţin va intra din nou sub ocrotirea profesorului.

De aceea se grăbi, fără eroism, să exploateze măcar rămăşiţele mizere ale acestei nefericiri, arătând profesorului că i-a ascultat sfatul.

— Domnule profesor… Am înţeles de acum două luni gândul dumneavoastră şi m-am executat. Aţi avut dreptate. Am meditat şi eu şi am deschis ochii. Nu făcea pentru mine! Se lepădă fără nici o remuşcare.

— Ce nu făcea? Nu pricep… Stărui cu bunăvoinţă Grigore Stolnicu. Mă tem că am fost rău înţeles. Părerea mea e că viitoarea dumitale logodnică are să fie o partidă eminentă. Frumuşică, inteligentă, muncitoare, clasificaţiile cele mai distinse. Un adevărat buchet de calităţi. Ce pretenţii mai poţi avea? Dacă îşi dă şi doctoratul, nu este exclus să-i pregătim o carieră strălucită. O să am nevoie de încă un asistent… Ori o asistentă, în afară de dumneata.

Cu inima strânsă într-o gheară de fier, Nerone Creţeanu asculta elogiile fericirei scufundate.

Pe Monica ştie că n-o mai poate cuceri îndărăt. De câte ori a încercat să-i vorbească, i-a râs în nas şi i-a întors spatele cu o piruetă în vârful tocurilor, care i-a ridicat fustele, rotindu-le, ca unei balerine. Îi spune acum: „domnule Creţeanu” sau „domnule asistent”, ea, care atât de dulce rostea: „Nerr…”, prescurtarea dezmierdătoare a numelui, numai de ea născocită şi numai de ea cunoscută. Acum, „Nerr” a murit, s-a estompat undeva în negurile fantasmelor; nimeni n-are să-l mai cheme cu glasul unic; pentru toţi şi pentru el însuşi a redevenit Nerone Creţeanu, cel cu galoşi şi umbrelă de viitor dascăl. Iar toate acestea, pentru totdeauna pierdute, de când s-a ivit tipul cu maşina de sport.

Nerone Creţeanu blestemă în gând inventatorul celui dintâi automobil, dorind cu un feroce sadism să-i ştie acum sufletul zvârcolindu-se în toate chinurile unui infern mecanic, cu supape, bujii şi 777 segmenţi.

— Nu-mi răspunzi nimic? Încă o dată, te rog să crezi că am fost rău înţeles!… Îl îndemnă profesorul. Haide, puţin curaj şi spune când aţi fixat logodna?

— Domnule profesor, cu toată părerea de rău, trebuie să recunosc că tot dumneavoastră aţi avut drep-tate. Nu e o femeie pentru mine. Prea zvăpăiată.

— Haide-haide, nu-mi umbla cu asemenea prostii tinereşti! Îl ameninţă protector profesorul, scoţând dreapta înmănuşată din buzunar şi făcându-i cu dege-tul, ca unui copil care se întrece îndată ce se vede răsfăţat. Ce sunt astea? Certuri, împăcări? Capricii ale vârstei! Le categorisi, gândindu-se că poate asistentul a dat prea mare şi prostească proporţie vreunui flirt nevinovat al studentei Monica Harabagiu cu tânărul charlestonist care o însoţea pe stradă, după cum şi el îi văzuse acum câteva zile, când se ducea la medic.

La colţ cu Calea Victoriei îşi luă geanta din mâna lui Nerone Creţeanu şi insistă încă o dată:

— Ascultă sfatul meu de om mai bătrân şi mai încercat. N-aş vrea să regreţi toată viaţa pe urmă. E o partidă minunată pentru dumneata. Uite, am să propun chestia Ameliei: poate să vă cununăm noi… Adică ce poate? Sigur! Ai cuvântul meu… Doresc să se facă această căsătorie. Vreau chiar să se facă!

Nerone Creţeanu rămase la marginea trotuarului, ghiontit de trecători şi cu desăvârşire imbecilizat. Cu toţi dinţii adunaţi în gură, astupaţi şi asfixiaţi de buzele strânse, privea încruntat forfota lumei, ieşită în soare ca gâzele primăverii. „Cum o mai conving eu pe.

Monica? Îmi pufneşte în nas. Îmi trimite scrisorile îndărăt, nedesfăcute. Şi cum o să-l împac de acum pe profesor…?”

Vântul primăverii zbicise asfaltul. Femeile aveau ochii languroşi şi priviri lichide. Claxoanele maşinilor se întreceau bucuroase şi sonore, ca un metalic orăcăit urban dezmorţit din îndelunga hibernare.

Pe dinaintea lui Nerone Creţeanu, în maşina de sport nichelată ca o oglindă, înfundaţi până la bărbie în cutia strâmtă, au săgetat Monica şi tânărul cu pălăria violetă pe ochi.

Monica surâdea fericită junelui, soarelui, trecătorilor, primăverei fotogenice.

Nerone Creţeanu salută fără să-şi dea-seama.

Monica nici nu-l văzu.