XII.Pausa longa

Grigore Stolnicu nu avea nimic.

După două luni, în birou, îşi freca mâinile cu aceeaşi mulţumire de sine.

Pusese ordine. Metodic, ca un om care ştie că numai graba e duşmanul succesului, ridicase cu încetul zid de izolare în jurul Ameliei. Nu mai pătrundea acum nimic din afară, nimeni.

Asistentul nu mai era invitat la masă. De altfel, şi de la Universitate are să-l măture la anul viitor. Medicul cel tânăr, de acasă, medicul Ameliei, acel afectat Alfons Grigoriu, care nu i-a plăcut niciodată, a fost înlocuit cu altul, miop şi tare de ureche; un bătrânel inofensiv. A schimbat şi slugile, ca să pună capăt bârfelilor din bucătărie. Acum, totul e în bună orânduială, şi de o săptămână, Amelia zace în pat, într-o căldură toropită, cu o întreagă farmacie de fla-coane şi prafuri la căpătâi, tuşind şi mototolind batis-tele sub pernă.

A scuipat sânge.

Dar aceasta nu este decât o justă expiere a vieţii destrăbălate pe care a dus-o. Îşi închipuie poate că îl înduioşează aşa! Îi cerşeşte din ochi, de câte ori trece prin cameră, o îmblânzire. El cunoaşte însă toate vicleniile femeieşti: şantajul boalei.

N-o mustră. Nu i-a spus nimic. Se preface că nu ştie. Tace. O pedepseşte cu această tăcere enigmatică şi încărcată de ameninţări mai teribile decât orice izbucnire.

Căci abia acum îşi dă seama cât de făţarnică a fost viaţa acestei femei vreme de doisprezece, acuşi treisprezece ani. Nu l-a cruţat cu nimic. De nici o ruşine. Sub înfăţişarea aceasta molâie, bolnăvicioasă, şi închisă cu ipocrize în casă, la griji mărunte de gospodină, dospea cele mai sfruntate porniri ale desfrâului. Pe Nerone Creţeanu, ea a stăruit să-l invite la masă, sub cuvânt că e nevoiaş, fără părinţi, modest şi că are dreptul la o încurajare. Medicul care-a tratat-o trei ani, tinerelul acela afectat, periat, pomădat şi schimbând costumele de două ori pe zi, tot ea l-a chemat întâi, dragă Doamne, după recomandaţia unei pretinse prietene. Se închideau în cameră, venea întotdeauna în lipsa lui; când se întâlneau, îi vorbea cu o ironie superioară şi în calambururi obraznice, care de la început l-au făcut nesuferit. Într-o bună zi, acum cinci ani, s-a trezit cu un aşa-zis văr al ei: un locotenent de cavalerie, care nu ştia să cuvinte decât despre cai, curse şi raiduri de călărie. Toată vremea se împiedica de dânsul. Îi umpluse casa de miros de piele, de apă de păr şi de havane. Când îi auzea scârţâitul cizmelor pe parchet, era indispus o jumătate de zi. Şi acela îi fuma ţigările, făcea glume stupide pe socoteala filologilor, comanda mâncările care-i plac, poruncea slugilor şi îşi stabilise cartierul general la telefonul lui. Până când într-o bună zi a dispărut precum venise, sub pretext că a fost înaintat şi mutat în altă garnizoană.

Dar câţi vor mai fi fost alţii, încă?

N-a surprins oare într-o zi, acum de curând, un băieţandru sclivisit pe scări? Îl văzuse cu o seară înainte, de la geamul biroului, dând târcoale casei, uitându-se la ferestre, făcând naveta pe trotuarul din faţă. Bărbierit, pudrat, cu pălăriuţa cu boruri de un deget pusă pe-o sprânceană, cu un palton ridicol şi cu şalvarii aceştia largi, pe care i-a născocit moda ca pentru asemenea vreme, lipsită de gust şi de măsură, şi ca pentru asemenea tineret, lipsit de ruşine şi de respect.

A doua zi l-a aflat pe scări, tocmai când punea degetul pe butonul soneriei. Băieţandrul, cu pălăria în mână, zăpăcit, s-a prezintat drept elev al lui şi a îngăimat că abia cuteza să-i ceară un sfat şi o biblio-grafie pentru o lucrare, un studiu, în sfârşit, o invenţie, cum se vedea cât de colo! O lucrare, un studiu, cu aşa mutră şi asemenea pantaloni! I-a arătat el sfat! De ce nu poftise la Universitate, la cancelaria facultăţii, să-i ceară sfat, nu acasă, ca un pungaş, care încearcă lovitura când lipsesc stăpânii? Celălalt a roşit cu ochii în pământ, s-a bâlbâit. Nu l-a mai văzut niciodată. Nici nu-şi aminteşte să-l fi zărit la cursuri, nici înainte de asta, nici după aceea.

Încă unul care dădea târcoale Ameliei, atras, de-sigur, de privirile ei (căci nu se mai îndoia că altfel priveşte pe stradă, provocator, când e singură, nu cu aerul de mironosiţă de acasă), încă unul atras de pofticiunile ei, ţinându-se după dânsa pe uliţi, cum se ţin dulăii de căţelele înfierbântate.

Câţi vor fi fost? Abia acum înţelege ce se ascundea sub ameninţarea slujnicei dată afară, când s-a întâmplat istoria cu oglinda din salon. Fără îndoială că ştia totul şi fără îndoială că numai Amelia i-a cumpărat tăcerea.

Niciodată nu şi-a imaginat că poate exista o vietate atât de meşteră să-şi ascundă viaţa secretă. Nici o urmă. Nici o scrisoare. Nici o privire furişe. Nici un cuvânt scăpat din imprudenţă. Totul disimulat, zăvorât sub înfăţişarea aceasta de pisică bolnavă şi mereu friguroasă, prefăcându-se că abia se lasă convinsă să iasă din casă, pirotind încolăcită pe pat şi pe divanuri, aşteptându-se rugată ca să meargă la un teatru ori la o plimbare. Prefera să rămână singură acasă, să-şi aştepte sau medicul pomădat, sau netrebnicul acesta de asistent, pe care el l-a colăcit, sau alţii, despre care nu va şti nimic, niciodată.

Acum s-a sfârşit. O are aci, sechestrată, fără să mai vâşcâie.

E adevărat că din această pricină şi-a neglijat cursurile în vremea din urmă, n-a mai aşternut un cuvânt pe hârtie, n-a mai urmat nici tratamentul medicului; iar plimbarea şi hidroterapia le-a făcut neregulat, în răstimpuri.

E vremea să revină la toate.

Pentru început, chiar astăzi va trece pe la doctorulpitic, numai să-i arate, după trei luni, că toate temerile lui au fost exagerate şi că e mai sănătos ca întotdeauna.

Grigore Stolnicu îşi orânduieşte pe biroul uriaş şi masiv toate cărţile grele cât evangheliile şi toate cutiile de fişe, cum se cuvine în preziua unei campanii de lucru. Toarnă cerneală în călimara cubică de cristal, schimbă peniţe noi în tocuri, ascute creioanele.

Mirosul plăcut al lemnului moale de creion, mirosul metalic al cernelei îi aţâţă pofta de lucru, cum nu-şi găsesc astâmpăr caii militari când simt mirosul de praf la manevre. Chiar din astă-seară va inaugura cele trei ceasuri reglementare de muncă: de la zece la unu după miezul nopţei, ca în atâţia şi atâţia ani trecuţi.

Învârte manivela telefonului şi cere numărul medicului-pitic.

Aşteptând, cu pâlnia de ebonită la ureche, surâde tu-tulor nălucirilor şterse fără urmă, episodul cu acest telefon, oglinda veneţiană din salon, musca de pe che-lia spectatorului de la Ateneu. Cum s-ar simţi cu proaspete puteri de muncă, dispus şi odihnit, dacă, după ce-au trecut acestea toate, n-ar fi răsărit nevrednica înşelăciune a femeii, să-i reteze viguroasa poftă de creaţie!

Glasul piţigăiat al medicului-pitic vesti cu o prietenoasă bucurie că e gata să-l primească. Îndată; într-un sfert de oră, înainte de a pleca la clinică.

Grigore Stolnicu trecu prin odaia fetiţei, care nu mai întindea de două luni braţele grăsulii să se ceară, drăgăstoasă, în braţe. Îl privea acum cu ochii cenuşii şi terni, fără nici o voioşie. Morocănoasă, se ridică în picioare şi doica, hotărâtă de mult să-şi ceară socoteala, fiindcă nu mai putea sluji într-o casă unde părintele se uită mai câinos la copil decât s-ar uita un tată vitreg.

În cealaltă cameră, Amelia aţipise, cu buzele albe, cu obrazul de cretă şi cu globurile ochilor scufundate adânc sub pleoape. Un miros de spiţerie plutea stăruitor şi dezagreabil. Prin somn, Amelia gemu, tuşi, se întoarse pe cealaltă parte.

Grigore Stolnicu îi aruncă o singură privire, fără milă, schimbându-şi pijamaua de flanelă cu haina de stradă. Îşi spunea că poate nici nu doarme; desigur, se preface. Păşi mai apăsat, ca s-o încerce.

Bolnava, în toropeala febrei, scânci acoperindu-şi ochii cu degetele subţiri, prelungi şi scheletice.

„Tot se preface!” hotărî Grigore Stolnicu. „A dus înadins mâinile la ochi, ca să n-o surprind că clipeşte. E cea mai disimulată femeie din câte au existat vreodată.”

Şi ieşi trântind uşa, ca să-i arate că nu se lasă amăgit atât de uşor.

De la fereastră, doica fetiţei, cu Clo-Clo în braţe, îl arată după perdea, în stradă:

— Se duce ulâtul.! Ulâtul ulâţilor!

Iar pentru ea, ca o urare confidenţială, cu jumătate de glas:

— Ducă-s-ar!

Clo-Clo, cu o jucărie mică de tablă sunând un zurgălău înlăuntru, îl ameninţă, în chip de minuscul buzdugan, bucuroasă şi ea că se duce urâtul:

— Ulâtul! Gâmbosul!

Astfel, în casa lui Grigore Stolnicu, nici o suflare nu-i era prietenă.