XVI.Gavote style ancien

— V-am recunoscut îndată!… Vorbi tânărul, dând sticla cu bere la o parte ca să aibă privirea liberă. Am asistat astă-toamnă la o conferinţă a dumneavoastră. Îmi daţi voie să mă prezint: doctorul Mihai…

Grigore Stolnicu nu auzi restul prezintării în vuietul trenului trecând pe un pod sonor.

Erau în vagonul restaurant. Vecinul de masă îi păru lui Grigore Stolnicu simpatic cu totul. Un adevărat tânăr de viitor, cuviincios, cu multă ştiinţă de carte, în curent cu o sumă de lucruri foarte noi şi foarte interesante. Un ceas îl ascultase discutând cu un prieten care s-a dat jos la Ploieşti. De bună seamă, şi acela tot medic, fiindcă toate chestiunile trecute în revistă au fost numai de specialitate: tratamente, teorii, experienţe, vitamine, glande cu secreţie internă, comunicări senzaţionale care au revoluţionat ştiinţa. Amân-doi erau întorşi nu de multă vreme de la Paris. Şi amândoi se arătau hotărâţi să-şi facă o carieră solidă, cu muncă pe brânci.

Tânărul avea ochii verzi, inteligenţi; figura, fină şi de-o ostenită distincţie. De la Ploieşti, de când se dă-duse jos colegul, citise o publicaţie de medicină cu litere foarte mărunte; un adevărat monitor de comunicări savante.

După chipul cum citea, metodic şi subliniind unele pasagii, Grigore Stolnicu îşi întărise părerea bună despre el, Nu era frunzăreala generaţiei grăbite de astăzi.

Un gând îl îndemna stăruitor, să afle şi ce-ar crede un asemenea specialist proaspăt despre „cazul lui”. Mai ales că Grigore Stolnicu se întorcea în capitală după ce-şi orânduise oarecari treburi în provincie, unde se afla o mică proprietate a Ameliei, pentru a-şi pregăti lipsa din ţară pentru câteva luni.

Întrebă, folosindu-se de vicleşugul clasic:

— Am înţeles că sunteţi specialist în boli de nervi, de creier, boli mintale; în nevrozele acestea cu care omenirea plăteşte ritmul prea accelerat al civilizaţiei noastre. Cred că e cea mai frumoasă ramură a medicinei?

— Depinde! Răspunse precaut tânărul.

Cu aceasta, Grigore Stolnicu nu aflase nimic. Insistă, încercând din alt flanc.

— Avem şi noi un specialist cu reputaţie mondială… Şi aci rosti numele medicului-pitic.

Tânărul specialist se înveseli foarte. Lăsă cu totul la o parte publicaţia medicală. Dăduse peste un subiect care se vede că-i era scump.

— A fost un specialist cu reputaţie, poate vreţi să spuneţi, domnule profesor… Nu mondială, cum se exagerează, dar pe vremuri, cu îndestulă şi meritată faimă. Astăzi însă e un om sfârşit!… Nu mai citeşte nimic. De douăzeci de ani nu e în curent cu o singură descoperire şi cu o singură metodă. Metodele lui au rămas aproape băbeşti, de pe vremea turcilor. Habar n-are de ce se mai întâmplă în lume. V-o spun în cunoştinţă de cauză, fiindcă i-am fost intern la spital. Am lucrat alături cu el. Îl cunosc, văd prin el, uite, cum văd prin sticla paharului acestuia… E unul din cazurile cele mai caracteristice şi mai regretabile pentru ştiinţa noastră balcanică. O carieră strălucită, toate promisiunile. Pe urmă, când a cucerit o situaţie, par cuprinşi de-o ciu-dată paralizie. Lasă să treacă timpul peste dânşii. De altfel, e şi un teribil maniac. Are preferinţele lui pentru anumite diagnoze, întotdeauna aceleaşi. Bun-rău, potrivit-nepotrivit, justificat-nejustificat, îşi bagă cu de-a sila pacienţii în diagnoza lui: vede nebuni, maniaci, semiresponsabili la fiecare pas. Are un carnet secret: pe fiecare client îl înseamnă, fixându-i un ter-men când trebuie să exploadeze nebunia, paralizia, în sfârşit, deznodământul. Câteodată o nimereşte. (V-am spus doar că, la începutul carierei, a fost un element strălucit.) Iar când nimereşte, se bucură ca de-o victorie personală… Când îl vedeam vesel, circula între noi, la spital, cuvântul de ordine: „Să ştiţi că lui „LittleTitsch„ iar i-a înnebunit un client!” Dar nouăzeci la sută din bolnavii lui, presupuşi bolnavi, înmatriculaţi în carnetul lui, refuză să înnebunească. De aceea e foarte nefericit şi le poartă un fel de ranchiună personală… Ce prescrie el? Plimbări, aer, mişcare, hidroterapie; regim de sanatoriu, schimbarea ocupaţiilor. Fleacuri. Sau toată specialitatea noastră, astăzi, s-a concentrat în studiul glandelor cu secreţie internă. Tot ce era inexplicabil şi incurabil se explică şi se curează prin secreţia acestor glande. O adevărată ştiinţă nouă. Îi vorbeşti de asta. Strânge din umeri şi suflă în palmă, ca puful de păpădie de pe scoarţa dicţionarului Larousse. Nici nu vrea să ştie. „Nu le cunosc, deci nu există!” Vă spun drept, domnule profesor, că sunt de compătimit bieţii nenorociţi care se află înscrişi în cazierul lui secret, aşteptând să le pună crucea roşie…

Grigore Stolnicu înghiţi un nod de iască la gândul că se află, desigur, trecut în carnetul secret al infa-mului pitic, aşteptându-şi şi el, ca cei nouăzeci la sută, crucea fatală.

Tot ce-i spunea tânărul acesta, cu proaspătă şi multă învăţătură, corespunde exact unei tainice preştiinţi a lui. Cum se putuse încredinţa oare pe mâna unui asemenea primejdios maniac? E în stare să înnebunească un om teafăr, numai ca să-l poată înscrie în catastiful lui din sertar.

Tânărul aprinse o ţigare şi privea nepăsător pe fereastra vagonului perindarea câmpurilor spălate de ploaia caldă, unde iarba dăduse colţ verde şi crud. Nu bănuia nimic din ceea ce răsturnase atât de uşuratec în sufletul omului grav şi cu tâmplele cărunte din faţă.

Când şesurile rotite în jurul trenului nu-l mai dis-trară, despături publicaţia de specialitate şi începu să citească atent ultima comunicare la Academia de Medicină din Paris asupra unor ciudate turburări din secreţia glandelor endocrine.

Grigore Stolnicu apucase să comande şi să deşarte un pahar de limonadă, cu multă lămâie şi puţin zahăr. O ceruse rece de tot, de la gheaţă. Iar acum o simţea în stomac, ca o pungă de lichid, ostilă şi acră, pe care s-o poarte aşa toată viaţa.

Fericea clipa când i-a dat gândul să ceară părerea acestui tânăr viitor savant, lipsit de prejudecăţi şi tobă de carte. Altfel s-ar fi potrivit piticului maniac, să piardă câteva luni din viaţă în cine ştie ce sanatoriu, care exploatează fără de nici un scrupul orice prim-venit, şi poate ar fi ajuns chiar un ipohondru, prin sugestie.

În Gara de Nord coborî cu multe hotărâri schimbate.

După ce-şi luase ziua-bună de la tovarăşul de tren, regretă că nu i-a cerut încă o dată numele şi că nu l-a întrebat de adresă. Un medic ca acesta s-ar fi cuvenit să consulte, nu fiindcă într-adevăr îşi mai simţea acum vreo meteahnă a facultăţilor, dar aşa, ca să fie achitat faţă de propria lui conştiinţă. Însă medicul se pierduse înghiţit de mulţimea revărsată pe peron.

Legănat şi smucit de viragiile zănatice ale taxiului, slobozit printre tramvaie şi alte maşini, spre casă, Grigore Stolnicu se felicită că n-a spus nimănui nimic precis despre proiectata lui plecare şi data plecării. Nici Ameliei, nici asistentului. Foarte vag, vorbise numai despre nevoia unui mai îndelung repaos. Era foarte uşor să explice că amână acest repaos pentru vacanţa de vară. De altfel, n-are de dat socoteală nimănui.

Se afla invitat în ziua aceea, la masă, şi Nerone Creţeanu. Îl găsi aşteptând în biroul lui, cu un vraf de cărţi înainte, scoţând însemnări pe foiţe dreptunghiu-lare de hârtie, ca un harnic muncitor deprins să nu piardă timpul. În loc să-l încânte această vrednicie a asistentului, Grigore Stolnicu simţi o inexplicabilă nemulţumire. Numai o umbră, dar prezentă şi supără-toare ca un scai intrat în palmă, care nu doare, dar jenează.

Asistentul lucra la biroul lui ca la dânsul acasă.

Era un fel de luare în posesiune. Poate îl şi aştepta să moară ori să intre într-o casă de sănătate ca să-i moştenească îndată catedra. Făcuse imprudenţa să spună că se simte obosit; că va suspenda pentru un timp lucrările. Celălalt o luase de bună şi nu mai avea răbdare. Dar vor vedea toţi. El e sănătos tun şi nici nu şi-a dat încă măsura puterilor!

E mai sănătos de cum s-a simţit el vreodată.

La masă povesti cu poftă, să dovedească tuturor această robustă dispoziţie, unele observaţii hazlii din viaţa orăşelului de provincie unde a pierdut degeaba două zile. Era voioasă şi Amelia, ridicată din pat de o săptămână, cu obrajii învioraţi de când se întorsese la tratamentul medicului care o îngrijise trei ani. Clo-Clo, inaugurând un scaun înalt, cu rotiţe şi cu minusculă mesuţă făcându-i barieră la piept, lua parte şi dânsa la acest praznic al întoarcerei, întrecându-se în gângureală şi cerând scăunaşul de cristal, solniţa şi o sumă de alte improvizate jucării.

Grigore Stolnicu se afla astfel în mijlocul familiei, cu tihnitele ei mulţumiri: Amelia se simţea mai bine; copila începuse să nu se mai apere scâncind de îmbrăţişările lui; el însuşi scăpase de năluca boalei, care exista numai în tidva medicului-pitic şi maniac; îşi avea asigurată fidelitatea de căţel a asistentului; şi cu toate acestea, o nelămurită apăsare îi făcea voioşia silnică.

Îndată ce intrase în casă, buna dispoziţie se sleise. Simţea o greutate rece şi nefăcând parte din el, ca punga de limonadă îngheţată şi acră din stomac, aşa cum i-a rămas din vagonul-restaurant.

Amelia îl privi de câteva ori, lung, cu atenţie şi nedumerire. Găsea ceva schimbat în figura lui Grigore Stolnicu, şi nu-şi putea da seamă ce. Deodată se lumină:

— Nu ştiam ce e străin în figura ta, Grigorel. Acum m-am lămurit… Ţi-ai tuns mustaţa mai scurt.

Grigore Stolnicu recunoscu într-adevăr că, în orăşelul de provincie, bărbierul îi şonţise mustaţa, încât a trebuit să o reteze mai scurt. Un dobitoc, bărbierul!

Cu frivolitatea irezistibilă a sexului prin predesti-nare frivol, Amelia găsi că bărbierul n-a fost chiar atât de dobitoc:

— Dimpotrivă! Eu cred că te avantajează aşa… Poate ar fi chiar mai bine, într-o bună zi, să ţi le razi cu totul. Au început să-ţi iasă prea multe fire albe, dragă Grigorel. Şi pe urmă, cine mai poartă astăzi mustăţi? Conductorii de tramvai şi funcţionarii de gară. Spune şi dumneata, domnule Creţeanu, dacă nu eşti de aceeaşi părere?

— Evident, doamnă… Mustaţa e condamnată astăzi şi de modă, şi de higienă. Eu cred că domnul profesor ar arăta cu cincisprezece ani mai tânăr.

Punga rece şi acră de limonadă din stomacul lui Grigore Stolnicu a crescut, inundându-i toată fiinţa.

Într-o fulgerare, a văzut şi a priceput totul. S-au înţeles, aşadar, să-l facă şi pe dânsul ridicol, ca pe Ghiojdeanu şi ca pe orice soţ imbecil.

Realitatea îi apăru zdrobitoare şi de-o evidenţă fulgurantă.

De vreme ce e sănătos şi nu mai poate fi vorba de o bolnăvicioasă pornire să construiască argumente inventate din vânt, cum pretindea medicul-pitic şi ma-niac, atunci simplu, ca o concluzie matematică şi ireductibilă, rămânea cealaltă realitate. Aşa cum a văzut-o şi a ştiut-o el, din vreme, cu luciditatea lui sănătoasă.

Toţi îl înşeală.

Acesta e adevărul. Toţi îl înşeală. Amelia, care prea repede s-a însănătoşit, îndată ce i-a redat medicul ei sclivisit, afectat şi cu batista parfumată şi îndată ce l-a primit iarăşi în casă pe Nerone Creţeanu. Asistentul acesta ipocrit şi ingrat, care s-a instalat din nou în casa lui, la masa lui, la biroul lui, aşteptând poate să nu-i ia numai catedra, dar, nerăbdător, şi locul soţului, în patul soţiei.

Roti o amară privire tuturor, coalizaţi să-l înşele şi să-i fure viaţa, cinstea şi toate bunurile pământeşti.

Crudă şi răzbunătoare, privirea stărui mai îndelung asupra fetiţei cocoţate pe scaunul înalt cu rotile, care, ţinând în amândouă mâinile câte un scăunaş de cristal, îi râdea nevinovat cu dinţii ei mici, dar laţi şi verzui ca jumătatea bobului de cafea crudă, micşorându-şi în râs ochii albaştri, care nu seamănă nici cu ochii lui, nici cu ai Ameliei, ci cu ochii decoloraţi, de gânsac, ai lui Nerone Creţeanu.

Împinse farfuria, cu prăjitura neatinsă.

Peste punga rece, acră şi ostilă din stomac n-ar mai fi încăput nici un dram măcar din cele mai savuroase bunătăţi ale lumei.

Clo-Clo, numai ea singură, presimţi şi gângăvi în limba ei, ameninţându-l cu cele două scăunaşe de cristal:

— Ial te-ai făcut ulât! Gâmbosule!