V.Andante, ma non troppo

A doua oară a fost întâmplarea cu telefonul.

Tot atât de absurdă şi înfigându-se tot atât de neaşteptat, să-l tortureze până ce şi-a găsit singur eliberare.

Lua masa la un restaurant cu un fost coleg de şcoală, acum inginer, pe undeva, pe Valea Prahovei. Inginerul nu era singur; îşi adusese încă trei confraţi, prieteni, mai tineri. Trei indivizi din neamul vorbăreţ şi zeflemist, pe care el nu s-a învăţat încă să-i sufere.

Unul, cu deosebire, îi zgâriase nervii cu hohotul izbucnind chicotit, ca un copil care se gâdilă. Era roşcat, cu pistrui şi cu nasul în sus, adulmecând parcă aerul să vadă de unde ar putea culege un motiv de giumbuşlucuri.

Imita foştii profesori, directorul societăţii petrolifere unde lucra, actorii şi diferite personagii politice. Le strâmba glasul şi le parodia gesturile. Ceilalţi făceau un haz nemaipomenit şi păreau mândri grozav de un asemenea camarad.

Când tăcea, se întreceau să-i aducă aminte:

— Matache, te rog… L-ai uitat pe Iohn Brambury, când vine în inspecţie.

Matache îşi punea ochelarii pe vârful nasului, pufăia nemulţumit în dreapta şi în stânga, pe nări, vorbea răs-tit, gutural, sacadat, ca Iohn Brambury, în inspecţie.

Pe urmă, către sfârşitul mesei, încălziţi de vin, începuseră să povestească diferite farse, cu mai mult ori mai puţin duh, din anii de politehnică. El asculta distrat şi oarecum dispreţuitor.

De altfel, era sigur că îndată ce se vor despărţi, spre înveselirea amicilor, Matache are să-l imite, cum stă sever, cum mănâncă şi cum tace, cum ţine furculiţa şi cum deşartă paharul. Dar puţin îi păsa.

În aceste amintiri din juneţea şcolară, tot Matache, cel roşu şi pistruiat, juca rolul de căpetenie. El iscodise toate şi tot el le povestea, cu o modestie inocentă, din care scotea cele mai irezistibile efecte de râs.

Camarazii îi dădeau ghes când părea că a sărit un capitol din repertoriu.

— Dar aia, Matache?… Aia cu telefonul? E formidabilă. Zi-o tu…

— Teroarea telefonului…”? E bună! Recunoscu cu modestie Matache. Aia spun şi eu c-a fost bună.

Şi povesti „Teroarea telefonului”.

Era o născocire prostească şi de-o scandaloasă lipsă de gust.

Alegeau din cartea de telefon un personagiu; de obicei, unul antipatic, grav şi cât mai ocupat. Avocaţi, medici celebri, oameni politici.

Chemau numărul. Dacă la telefon răspundea servitoarea ori secretarul, rugau politicos să se prezinte chiar victima la receptor, fiindcă aveau o comunicare personală. Pe urmă, când glasul întreba cu nevinovăţie, după o scurtă introducere, se năpusteau cu o ploaie de cuvinte injurioase, frânturi de versuri, nume înşirate incoherent, ca un monolog absurd de nebun.

Până când victima trântea telefonul.

A doua zi începea altul, din altă parte, chemând întotdeauna acelaşi număr.

În mijlocul mesei, la restaurant şi la cafenea, unul din cei trei se ridica amintindu-şi că şi-au cam neglijat în ziua aceea victima; dădea fuga la cabina telefonică, îşi debita monologul şi se întorcea pe urmă să-şi vadă liniştit de treburi.

Teroarea aceasta scosese din sărite câţiva nenorociţi. Cu deosebire un dentist, faimos pe vremuri.

Îl chemau: „Alo! D-rul Fuchs? Domnule doctor, v-aş ruga dacă aveţi cinci minute… Alo? Ascultaţi…?”

Omul asculta atent, crezând că are de-a face cu un client care cere o oră de consultaţie.

Şi atunci începea monologul dobitocesc, înşirând tot soiul de nerozii, cum Matache improviză o mustră: „Cinci căţei de usturoi turbaţi m-au muşcat aseară de măseaua de minte, însă Ghiţă Berbecu a fugit pe sârma de telefon strigând: „Săriţi, oameni buni, că briciului meu i-a crescut barbă! Dar ce barbă-bărbărie, care stă în colivie, pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, te-am aşteptat, tu însă nu-uuu, tu însă nuu-uu…!„„

Toate rostite volubil, ca să nu îngăduie nici o întrerupere. Celălalt trântea telefonul, înjurând. Şi îşi înjura acum şi clienţii cei adevăraţi, care-l chemau fără nici o intenţie şugubaţă, fiindcă bietul dentist era sigur că toată introducerea nu era decât un vicleşug perfid al misterioşilor conspiratori, ca să-l reţină cu pâlnia în ureche până începe ţicnită lor persecuţie.

Lumea scornise că dentistul a înnebunit; clienţii au început să-l părăsească; nenorocitul slăbise, nu-şi mai rădea barba, îi tremurau mâinele; când auzea clopoţelul telefonului, strângea pumnii, ameninţând şi spumegând.

Aceste toate le povestea Matache, cel roşu şi pistruiat, cu o ipocrită şi neruşinată modestie, spre înveselirea celorlalţi doi comparşi, strâmbându-se de râs, ştergându-şi lacrimile şi exclamând…

— Teribil Matache ăsta!… Unic. Zi, Matache, cum făcea doctorul Fuchs când îl chema vreo clientă adevărată la telefon?

Matache, rotunjind din pumn o pâlnie imaginară de telefon, se oţăra ca doctorul Fuchs, înjurând şi stropşindu-se cu cele mai comice schime.

Grigore Stolnicu ascultase cu scârbă, cum ascultase adineaori cei doi vecini flecari de bancă. La masa de alături, un individ mânca hulpav şi clefăind o coşcogea porţie de varză. Mirosul gras şi sleit de varză îi mărise dezgustul acelei seri pierdute în atât de nefolositoare şi trivială companie.

Până a doua zi uitase.

Pe fostul coleg nu l-a mai întâlnit niciodată.

Dar după o lună, într-o dimineaţă, când lucra la birou şi orânduia o cutie de fişe, deodată, fără pricină, s-a simţit neliniştit şi a ridicat ochii. Telefonul îi atră-gea privirea, parcă atunci îi observa întâia oară pre-zenţa.

Telefonul şi amintirea neobrăzatei născociri.

Prin fereastra deschisă, de la subsolul casei din faţă, năvălea un miros triumfal de varză prăjită. Un miros care trebuie să fi inundat toată strada, tot cartierul, jumătate de oraş.

A închis fereastra, a vrut să lucreze înainte şi n-a mai fost în stare. S-a mutat în altă cameră, să citească. A revenit. Mirosul verzei stăruia, cum stăruia şi gândul nebunesc şi rău: „Ce-ar fi dacă şi el?… Ce absurd! El, om serios, profesor universitar, savantul cu reputaţia trecută de frontieră…!”

A ieşit din casă. S-a plimbat. După-amiază, la cursuri, era indispus. A vorbit de mântuială, fără convingere, preocupat. Seara, când s-a aşezat înaintea biroului, telefonul i-a ţintuit din nou privirea, imperios… A întins mâna, a retras-o îndărăt, ca un om cinstit care luptă întâia dată cu ispita furtului. O săptămână a rezistat.

Până când, ca să se elibereze, a deschis cartea telefonică şi a ales un număr. A chemat politicos, dar emoţionat, cum nu fusese în viaţă vreodată. I-a răspuns un glas amabil:

— Da! Aci! Ce poftiţi, vă rog?

Grigore Stolnicu nu avea pregătirea, experienţa şi imaginaţia celor trei inchizitori ai „teroarei telefonice”. De aceea, în primul moment, luat din scurt, n-a ştiut ce să spună şi s-a bâlbâit.

Pe urmă, repede, într-o subită inspiraţie, şi-a arun-cat ochii pe manualul care se afla deschis în faţă şi a citit pe nerăsuflate un aliniat: „Rom. urdă, cum se vede din termenii romanici şi din senzurile de zer, jintiţă, cu care a pătruns în unele limbi slave, duce la un prototip în sensul primitiv de materie zeroasă… Derivatul ar corespunde ca sens lui seraceum. Din punct de vedere formal, trebuie să vedem sau un schimb de sufix, cu lat. idus, întrucât în lat. vulg. Nu ar exista ceva analog, sau şi cu păstrarea sufixului grecesc, dar cu schimbare de accent…”

— Ce voiţi, domnule? Ce înseamnă? Îşi pierdu răbdarea necunoscutul din celălalt capăt al sârmei. Aţi greşit, aci e numărul…

Receptorul ţăcăni, trântit de o mână enervată la capătul firului, şi Grigore Stolnicu rămase cu pâlnia de ebonită sfârâind în urechi, ca o tavă de varză călită la foc.

Dar nu mai voia nimic, nici nu greşise numărul.

Se răcorise de chinuitoarea prigoană. Însă cu ce umilitor şi dezgustător preţ!

A doua zi a trecut prin faţa casei cu adresa din car-tea telefonică. A aşteptat, pândind ca un poliţist stângaci, până ce a ieşit un domn bătrân, mic la statură, îngrijit îmbrăcat, miop şi purtând umbrelă neagră, subsuoară. Mergea mărunt pe lângă ziduri. Se opri să se uite cu dezaprobare la doi copii care întărâtau un câine-lup printre zăbrele. La colţul străzii strecură discret o pomană orbului cu ochii de albuş coagulat.

Ghici astfel, fără să-l cunoască şi fără să afle de la nimeni, după simpla înfăţişare, că trebuie să fie un moşnegel simpatic, politicos şi de treabă. Un rentier ori un pensionar, care face bucuria nepoţilor aducându-le cadouri în buzunarul pardesiului sau care îşi va lăsa averea unei instituţii filantropice.

Aceasta era „victima lui”, şi fu încă mai umilit de concretizarea acestei nevinovate victime.

Dar a lucrat după aceea cu spor. În toamnă a tipărit al doilea şi ultimul tom din studiul său capital: Verbele derivate cu sufixul în „inire” şi postverbalele lor. După care a fost ales, cu unanim entuziasm, membru al Academiei.

De atunci, nimic nu-i mai zdruncinase existenţa cuminte, orânduită, sârguincioasă şi respectabilă. Tre-cea prin salon fără nici o tresărire.

Peretele văduv de oglinda veneţiană, urcată în pod, nu-i aducea nici o mustrare. Telefonul nu-l ispitea cu nici o nebunească iscodire.

Totul era tihnit, ca în viaţa prosperă şi fericită a unei ţări fără istorie. Şi crac! Întâmplarea din astăseară. Nu mai are nici o îndoială că, dacă mai întârzia un singur minut, nu şi-ar fi putut stăpâni pornirea să ridice palma uşor, uite aşa, uşurel, şi plisc…!