VI.Simfonia domestica

Grigore Stolnicu simţea încă în palma făcută pumn în fundul buzunarului furnicarea îndemnului rău.

Îşi descheie blana şi abia acum îşi dădu seamă unde se află.

Ajunsese aproape de capătul Şoselei, dincolo de Arcul de Triumf. Ninsoarea era aci de-o puritate mai nepământeană. Teii întindeau braţe albe, de uriaşi madrepori cristalizaţi. Maşini singuratice săgetau mute pe şoseaua capitonată. În evantaliul de lumină cretoasă al farurilor, fulgii se învolburau potopind nesfârşit.

Şi totul era alb, alb, alb.

Nefiresc de odihnitor, pur şi alb.

Altădată, această primă ninsoare îl smulgea şi pe dânsul din gravitatea de totdeauna. Acum rătăcea ca un tâlhar, fără adăpost, urmărit de toate poliţiile din lume şi halucinat de înfiorătoarele remuşcări ale cugetului.

Îşi scoase pălăria, lăsându-şi fruntea rece sărutată de fulgi. Câţiva cristali i se topiră răcoros pe obraz, pe gene, în mustăţi. Avu senzaţia de copil, când fugea din casă, să strângă în pumn cea dintâi granată de omăt. Această amintire a vârstei fără de grijă îi aduse un început de liniştire. „Am să văd zilele acestea un medic”, îşi spuse şi îndată cântări în minte calităţile specialiştilor pe care ar putea să-i consulte, hotărându-se pentru cel mai ilustru.

Căută un taximetru, să-l ducă acasă. Niciunul nu era liber. Claxoanele îşi răspundeau sonore şi bucu-roase în cernerea albă. În dosul geamurilor luminate, pasagerii priveau aplecaţi la spectacolul înviorător de afară. Se urcă în tramvaiul de la Bufet.

Un tramvai nou, proaspăt vopsit, mirosind a ulei şi purtând pe geamuri placarde colorate de reclame: un automobil pe un vârf de munte cu şoseaua în serpentină; o spălătoreasă care întrebuinţează un săpun faimos, încât surâde încântată ca şi cum cu acest săpun îndeletnicirea de spălătoreasă ar fi devenit magic cea mai graţioasă meserie din lume; tocuri de cauciuc; „Fii frumoasă prin săpunul Elida”. Tramvaiul era gol; numai conductorul, o bătrână ghemuită într-un şal negru, ascunzându-şi sub fustă picioarele în ghete bărbăteşti, uriaşe, cârpite şi ude, un copil cu nasul roşu, cât un sfârc, şi o muscă, da, o muscă, o a doua muscă, abia mai supravieţuind acestui început de iarnă, amorţită, abia mişcând muribundă aripile. Grigore Stolnicu avea toată libertatea acum să-şi descarce neobservat înciudarea. Să ridice mâna încet, uşor, uşurel, şi plisc!

Dar agonia muştei amorţite îl scârbi. Nu avea nici un haz. Nu prezintă nici un interes.

Privi pe fereastră, afară, perindarea străzilor care, în vestmântul teatral şi alb, luau înfăţişări necunoscute şi ireale, de stranie capitală septentrională. Un timp fu departe de tot, aproape de cercul polar. În capitala scandinavă, unde la un congres de filologie trăise o săptămână unică, printre oamenii înfăşuraţi în blăni gigante, femei în pantaloni de sport, lunecând şerpuit pe schiurile paralele, sănii bizare, înguste şi înalte, apărând şi dispărând în argintia clinchetire a zurgălăi-lor, pini negri, scuturându-şi pale groase de zăpadă… Acolo, preşedintele congresului îi pomenise numele cu generoase elogii şi o gazetă îi publicase fotografia, numărându-l printre cei mai valoroşi savanţi ai Europei. Totul îl încântase şi tot fusese prilej de mulţumire.

La staţia de tramvai coborî readus la realitate, ca un emigrant fraudulos debarcat la cel dintâi port, unde nu-i rămânea decât să se descurce singur.

Acasă intră în vârful picioarelor, lipind uşa cu luareaminte, trecând mai întâi în camera fetiţei.

Copila dormea în căruciorul-leagăn, cu mâinile grăsulii ridicate deasupra capului. Când se plecă să o sărute, zâmbi prin somn, dezvelind gingiile roze, fără dinţi.

Doica, somnoroasă, se ridică într-un cot şi căzu la loc, toropită de căldura greoaie.

Cum putea fi oare turburată atâta linişte, curmată această viaţă care-i încununa munca lui eroică, numai fiindcă-i mijeau din când în când nişte îndemnuri necugetate, absurde, dar, oricum, inofensive?

„Mâine mă duc la medic!” hotărî Grigore Stolnicu.

Amelia nu dormea. Îl aştepta citind, cu lampa învelită în capuşon albastru la căpătâi.

Îi depuse pe frunte sărutul conjugal:

— A fost interesant concertul? Întrebă lăsând cartea pe piept şi privindu-l cu braţul răsfrânt sub cap.

— Mnda!… Un program foarte variat… Răspunse fără entuziasm Grigore Stolnicu, începând să se dezbrace.

Amelia zări blana aruncată pe scaun, înstelată de fulgii care se topeau.

— Ninge? Ce bucuroasă sunt că ninge! Mâine o să ies numaidecât din casă. Îmi ajunge o săptămână!…

De-o săptămână nu călcase pragul afară, deşertând tot soiul de sticle cu siropuri, elixire şi înghiţind tot soiul de prafuri. Doctorul îi recomandase încă de anul trecut să petreacă iarna în Italia, dar au fost nevoiţi să renunţe.

Nici Grigore Stolnicu nu putea lăsa cursurile; nici fetiţa de leagăn nu puteau s-o târască după dânşii.

— Ţi-a fost mai bine? Vorbi Griigore Stolnicu, dezbumbiindu-şi bretelele şi venind să-i pună mâna pe frunte. Ţî-ţî! Tot ai febră! Constată nemulţumit, ca şi cum bolnava era de vină.

— O! Foarte puţină… Se disculpă vinovata. Treizeci şi şapte şi două linii. Cu trei linii mai jos decât ieri.

Amelia îşi dădu părul despletit de pe frunte; părul ei, care era bogat şi blond, de o culoare caldă şi grea, poate singura frumuseţe în făptura decolorată, anemică şi bolnăvicioasă. Avea poftă de vorbă după atâtea zile de schimnicie.

— Am citit tocmai adineaori în Rampa! Spuse. S-a schimbat programul concertului. Acum îmi pare rău că n-am mers. De când voiam să mai aud încă o dată Simfonia fantastică! Ţi-a plăcut, Grigorel?

Grigore Stolnicu se oţărî amintindu-şi cum a ascul-tat el Simfonia fantastică.

— Un fleac! O stupizenie! Decise cu severitate, descălţându-şi ghetele şi lepădându-le pe covor.

— Cum o stupizenie, dragă Grigorel? Poate au cântat-o prost. N-a fost repetată îndestul? Se miră Amelia cu mare interes.

Grigore Stolnicu nu ţinu să explice de ce nu i-a plăcut lui Simfonia fantastică. Se vârî în aşternut, se întoarse cu spatele la lumină şi, înfundându-şi capul în perne, închise ochii mormăind:

— Scuză-mă, Amelie… Mă doare capul. Noapte bună!

Femeia mai vru să spună ceva. Se răzgândi. Deschise cartea cu un oftat uşor şi reluă lectura întreruptă.