IV.Rondo capricioso

Întâia oară a fost acum doi ani când Grigore Stolnicu s-a mutat în casa cea nouă, încăpătoare şi monumentală, ca să corespundă înaltei situaţii.

Tot atunci îşi primenise şi mobila salonului.

Era o mobilă minunată, sobră, într-un stil unitar şi sever, cum comandase după îndelungă chibzuială din catalogul Expoziţiei decorative, din acel an, la Paris. Alesese în cea mai bună înţelegere cu nevasta: amândoi aveau drept să se simtă deopotrivă de orgo-lioşi că atât de repede şi de iscusit ştiuseră să se acomodeze cu ritmul veacului, în vreme ce la ceilalţi co-legi de facultate interiorul caselor dovedeşte o jalnică lipsă de gust şi o atât de sărăcăcioasă şi mucegăită fantezie. Ca la decan, bunăoară, unde camera de primire e mai urâcioasă decât o cancelarie de arendaş.

Iar în mijlocul acestei desăvârşite înţelegeri, când totul era orânduit, nemotivat, Amelia, cu toate discu-ţiile şi argumentele lui, se încăpăţinase să păstreze oglinda veneţiană, moştenită de la bunici.

E drept, una din cele mai frumoase oglinzi veneţiene care au ieşit vreodată din fabrica de la Murano. Uriaşă, ornată cu împletituri străvezii de sticlă şi cu albastre, verzi şi purpurii caboşoane, împodobită cu trei mănunchiuri de sfeşnic de câte trei braţe fiecare, dar cu desăvârşire nelalocul ei, în armonia strictă şi simplu geometrică a salonului.

Discuţia s-a înveninat până la cele mai grele cuvinte şi imputări. Cea dintâi, în zece ani. Îl surprindea mai cu seamă încăpăţinarea ne justificată, orbească şi neclintită a Ameliei, îndeobşte docilă şi cu temperament de moluscă.

Trei zile nu şi-au vorbit, aşezându-se muţi şi ostili, unul în faţa altuia, la masă, ocolindu-şi privirile, adresându-se prin intermediul slugilor: „Întreabă pe domnul dacă serveşte cafea!” „Vezi dacă coniţa iese astăzi în oraş!”

Dar la sfârşit, tot voinţa femeii a biruit.

Oglinda a rămas, pretenţioasă, şi întortocheată, să anuleze stilul net şi atât de modern al salonului de primire, tronând în mijlocul peretelui, demodată, agresivă şi ridicolă.

Grigore Stolnicu evita să mai intre în salon, îi părea că oglinda rânjeşte, făcându-i în ciudă, şi că tustrele sfeşnicele de sticlă, cu ale lor câte trei braţe, încep crăceşte să-i dea cu tifla.

Se silea să n-o vadă când trecea din întâmplare. Se aşeza cu spatele când primea mosafiri, să n-o aibă sub privire. Dar abia păşea pragul şi nu-şi mai putea desprinde ochii; iar când stătea cu spatele la dânsa, avea impresia că-l strâmbă pe dindos, că-i deformează fie-care gest, că-i parodiază solemnitatea profesorală, tăindu-i toată pofta de vorbă şi silindu-l să ia o înfăţişare atât de preocupată, încât mosafirii se ridicau să plece, crezând că-l reţin de la cine ştie ce grabnice afaceri sau că e abătut, din cine ştie ce neplăceri.

Până când, într-o după-amiază, la birou, în mijlocul lucrului, prezenţa oglinzii în încăperea de alături i s-a părut deodată atât de monstruoasă şi de imposibilă, că n-a rezistat îndemnului să meargă în prag şi s-o mai privească o dată.

Era o mare linişte în toată casa.

După-amiază deşartă de duminecă.

Amelia lipsea; lipsea şi fata din casă. În tăcerea nefirească, oglinda se lăfăia arogantă pe întreg jumătatele de perete, iar cele trei sfeşnice cu câte trei braţe îi trimiteau de trei ori câte trei tifle neruşinate.

Ca şi adineaori, fruntea i s-a scăldat în sudoare, înaintea ochilor jucau numai cele trei sfeşnice de sticlă răsucită, gesticulând scălâmbăiat.

S-a întors şi a luat bastonul din antret, s-a apropiat ocolit ca la pândă şi, cu sete, a lovit de două ori, în plin, drept în mijlocul lacului imobil de lumină.

La întâia lovitură, oglinda a rezistat. Era doar de cel mai durabil şi mai garantat cristal! Dar la a doua izbitură, o stea neagră şi uriaşă a plesnit raze inegale de la mijloc spre lături, şi o ţandără i-a zburat la picioare.

Liniştit şi eliberat de tortură, a închis uşa, a pus bastonul la un loc şi a lucrat cu spor, până ce s-a făcut întuneric în birou. Pe urmă a ieşit la plimbare; era, ca niciodată, bine dispus; s-a trezit fredonând, el, care n-avusese niciodată ureche muzicală şi nu izbutise să înveţe până la sfârşit o cât de banală arie.

Când s-a întors acasă, scandalul era în toi. Toată vina cădea, fireşte, pe fata din casă, care făcuse dimineaţa curăţenie. Desigur, scăpase peria de măturat păianjenii ori altceva.

Nici o clipă, Amelia nu şi-a închipuit că adevăratul vinovat s-ar putea să fie el, care fuma, atât de calm şi tăcut, ţigarea, Nici atunci când, după ce-a sfârşit de plâns, cu ochii roşii, i-a spus cu mustrare:

— Ei, acum, Grigorel, eşti satisfăcut. Ai scăpat de oglinda care-ţi stătea pe suflet!

Nu ştia, Amelia, cât de adevărat vorbise!

Pe fata din casă au dat-o afară. Mai ales că în dezvinovăţirile ei deznădăjduite, năpăstuita, epuizând toate argumentele, ajunsese la ameninţări neobrăzate şi fără sens.