XVII.Bacchanale

Din ziua aceea, existenţa lui Grigore Stolnicu de-veni un joc spasmodic între tăiuşuri de cuţit.

Se deştepta noaptea cu o tresărire speriată. Pipăia alături locul Ameliei. Prin somn, şi-l închipuia, fără să ştie de ce, golit.

Avea sentimentul că neapărat lipseşte, că trebuie să lipsească de la locul ei. Că poate a murit de mult, lăsându-l într-o spăimântătoare singurătate, după atâta viaţă şi atâtea deprinderi împreună. Sau poate că a dispărut pe când el dormea, să fugă la unul din amanţii pe care n-are să-i ştie niciodată.

Spaima se risipea îndată ce mâna atingea trupul cald şi transpirat al femeii. Răsufla uşurat. Asculta suspinul Ameliei prin vis. Presimţirea nu era pentru această noapte, dar îl pregătea de pe acum pentru nopţile când într-adevăr mâna întinsă din obicei să descopere prezenţa fidelă nu va mai găsi decât vidul negru şi ireparabil.

Spaima se risipea: însă în aceeaşi clipă năvălea în locu-i asaltul întrebărilor fără răspuns.

Se ridica într-un cot, să privească femeia dormind, cu respiraţia ei şuierătoare, de bolnavă.

În lumina albăstruie a becului de noapte, fiinţa de alături îi apărea enigmatică şi misterioasă. N-a ştiut niciodată ce gândeşte şi ce simte într-adevăr. Ce-a fost. Şi n-are să ştie niciodată. E ascunsă, în trupul şi în gândul acesta, o viaţă secretă şi impenetrabilă, pe care are s-o tăinuiaseă mai departe, până în veacul vecilor, ducând-o cu dânsa în pământ şi ascunzând-o cu dânsa în pământ.

Câteodată o ura cu o cruntă înverşunare. Îl împingea îndemnul s-o deştepte zguduind-o şi prin surpriză, înainte de a se dezmetici, să-i smulgă adevărul. Atunci era sigur că acest adevăr e desfrânat şi respingător.

Altă dată, somnul femeii cu vinele golite de sânge şi rânduită la atât de apropiată moarte îl înduioşa până la lacrimi. Îşi dădea seamă că o torturează fără nici un temei, potrivindu-se unor năluciri nebuneşti. Ar trezi-o şi atunci, dar nu cu o zmucitură de procuror care deşteaptă condamnatul în zorii execuţiei, ci cu vorbe blânde şi cu o uşoară atingere, ca să-i spovedească totul cu umilinţă, cerându-i iertare şi plângând amândoi.

De cele mai multe ori însă, cu neînduplecată câinoşie, dorea să o ştie mai curând moartă, ca să-i sfârşească şi lui întreg supliciul.

Punga rece şi acră de limonadă gazoasă din stoma-cul lui Grigore Stolnicu nu s-a mistuit nici acum. Îi stă străină de trupul lui, introdusă ca să-l izoleze, cu prezenţa-i gheţoasă şi ostilă, de căldura întregului Univers.

În tăcerea compactă a nopţii se aude numai gemătul depărtat al unei goarne de automobil. Respiraţia neregulată a bolnavei. Paşii unui trecător singuratic pe asfaltul ud şi sonor.

Grigore Stolnicu se răsuceşte fără ogoire, întorcând perna cu faţa răcorită în sus, rostogolind la fiecare mişcare punga acră din stomac, închizând în deşert ochii să cheme somnul, alungând toate gândurile şi lăsându-se furat de ele. În acelaşi singur ceas de noapte are convingerea nestrămutată că femeia de alături i-a fost de cea mai sfruntată necredinţă treisprezece ani şi îndată, după câteva minute, a căpătat convingerea că toate acestea nu sunt decât născocirile unei clătinate închipuiri.

Dimineaţa îl găsea ostenit şi posac. A albit. E mai tăcut şi mai duşmănos: privirea are o fixitate bănuitoare, ostenită, de surd. Privirea care împietreşte surâsul şi bunăvoia de pe toate privirile unde s-a oprit stăruitoare, parcă să cerşească: „Spuneţi-mi odată adevărul şi dezlegaţi-mă din această îndoială, mai chinuitoare decât adevărul cel mai crunt!”

Dar toţi ochii nu vor să-i înfrunte privirea arsă de muncile iadului şi nimeni nu-i poate răspunde.

Medicul-pitic l-a sunat într-o zi la telefon să-l întrebe, cu mirată dojană, de ce n-a venit cum fusese înţelegerea.

Grigore Stolnicu a răspuns că n-a terminat, că are să vadă, că mai e încă timp.

— Bii-nee! A piţigăiat ameninţător în pâlnie glasul piticului. Dumneata faci cum crezi. Eu mi-am îndepli-nit datoria. Şi-ţi doresc, onorate coleg, să auzim de bine!

Urarea nu mai ascundea muşcătoarea răutate şi nici înciudatul avertisment. Grigore Stolnicu acăţă şi el, furios, receptorul. Înţelegea prea bine cât de nerăbdător era maniacul să-i pună mai repede cruce în carnetul secret din sertar.

Dar cu el nu va isprăvi atât de uşor!

Aceasta şi-o spunea cu tărie, luptând cu el singur, între cele două îndoieli, deopotrivă tiranice şi deopotrivă înfricoşate.

În câteva săptămâni fu pe rând hărţăgos şi umil, căutând oamenii şi respingându-i, schimbându-şi dintr-o clipă lân alta purtarea, încât colegii începură să-l ocolească. Studenţii se răriră la cursuri, de teama izbucnirilor iritate când i se năzărea că unul şopteşte vecinului ceva pe socoteala lui – desigur, şi a Ameliei – sau că altul stă necuviincios, într-un cot, cu lipsa de res-pect faţă de un profesor pretimpuriu zaharisit.

Asistentul nu mai ştia cum să-i intre în voie. Căuta să-i ghicească gândul în ochi. Dar abia îl ghicea, şi gândul profesorului era altul. Slăbise şi el. Elevii, care ştiau ceva din povestea cu Monica, îi completaseră porecla din simplu „motan”, în „cotoi amorezat”. Nerone Creţeanu îşi purta şi această poreclă, cu sumbră resignare. Primăvara cu flori de liliac şi nopţile de culoarea stânjenelului trecu posomorâtă peste dânsul, lăsându-l în urmă cu un pardesiu jerpelit, cu galoşii şi umbrela lui didactică.

La alegerile de la Academie, Grigore Stolnicu luptă cu o energie dezmorţită şi rea să aleagă, în locul medicului-pitic, un istoric ardelean care tipărise în tinereţe nişte condici găsite în clopotniţa unei biserici. Triumfă şi o zi fu bucuros, cu privirea întinerită. Punga gheţoasă şi acră de limonadă din stomac se topise. Seara, cuprins de remuşcare, intră acasă cu toată înveselirea uzată şi, din nou, cu prezenţa ostilă din pântec izolându-l de tot Universul.

În casă, o tăcere glacială pusese stăpânire. Slugile vorbeau în şoapte. Îl ocoleau. Se îndemnau una pe alta, ca la tăietoare, să răspundă când auzeau soneria spintecând strident muta neclintire, ca o speriată şi nefirească alarmă. Niciuna nu voia să dea ochii cu „Moroiul”. Lipsite de supravegherea Ameliei, mereu bolnavă, lăsau praful să se aştearnă pe mobile, păianjenii să-şi dureze pânzele. Se auzea câte un bonzăit de muşcoi prins în plasă, ca arcuşul unui contrabas.

Totul avea înfăţişarea de paragină şi de pretimpurie pustiire.

Fetiţa creştea murdară, neschimbată: cu urme uscate de dulceaţă pe obraji, cu şorţul sleios, cu nasul smârcâit, târându-se copăcel sprijinită de pereţi, dintr-o încăpere în alta, semănând jucării ştirbe pe covoare şi făcându-şi nevoile unde o apuca vremea.

În lumea aceasta, Grigore Stolnicu intra, trecea şi ieşea absent, cu privirea mocnită şi fixă, care nu vedea nimic, dar întuneca deodată bunăvoia trecătorilor şi punea peste tot, peste lumina primăverii şi parfumul jilav al florilor, peste zglobia zburdălnicie a animalelor şi peste toată proaspăta încântare a vieţii, punea o ploaie opacă şi rece, de cenuşă. Totul devenea în jurul lui şi în urma lui posac şi mort.

Într-o dimineaţă, la bărbier, când era gata, şi meşte-rul se pregătea să-i desfacă cearşaful de la gât, îl opri. Cu un „A!”, ca şi cum îşi aminti o hotărâre de mult luată şi uitată din distracţie, porunci să-i dea mustaţa jos. Nu se gândise la aceasta nici cu un minut măcar înainte, cum dădea a înţelege. Se decise subit, numai ca să-şi dovedească aşa că el nu e ca Ghiojdeanu, soţul imbecil, care s-a lăsat dus de alţii să-şi sacrifice cea mai frumoasă barbă din capitală. El făcea aşa, fiindcă aşa voia.

Bărbierul nu aşteptă să fie de două ori rugat. Cu toată bucuria scandaloasă a breslei sale de câte ori i se oferea o asemenea operaţie care transformă comic mutrele clienţilor, strigă vesel băiatului:

— Adu îndărăt foarfecele şi briciul, să-l întinerim pe domnul profesor!

Iar către client:

— Avem noi operaţiile noastre, care întineresc mai la sigur ca taica Voronof!

Calfa aduse îndărăt instrumentele acestei hirurgii de întinerire, cuprins de o nobilă şi dezinteresată însufleţire la auzul unei asemenea cuminţi hotărâri. Aşteptă, cu gura întredeschisă de voioasă curiozitate, să asiste la amputarea clientului.

— Chiar de mult mă gândeam să vă propun eu aceasta, cucoane Grigoriţă! Îl asigură bărbierul, trăgând cu energie limba briciului pe cureaua lată şi unsuroasă. Aproape nu mai avem clienţi cu mustăţi. Cât despre cei cu barbă, au rămas mai puţini decât au ră-mas regi şi împăraţi în Europa! O întoarse satisfăcut de această analogie din domeniul almanahului de Gotha, căutând prin oglindă, în ochii profesorului, să vadă dacă a ştiut să-i preţuiască fineţea glumei, căci meşte-rul era deopotrivă erudit, familiar şi ghiduş, dar mai mult decât toate, mândru de calitatea subtilă şi enciclopedică a repertoriului său de hazuri.

Pe urmă, sub beneficiu de informaţie:

— Tot la noi şi-a lăsat barba şi domnu' Ghiojdeanu, de la Casaţie… Cel cu cuconiţa frumoasă şi dată-n draci!

Grigore Stolnicu simţi punga de limonadă congelată şi oţeţită din stomac crescând de dimensiunile unui balon captiv.

Dar din clăbucii săpunelii de frişcă putu să-şi ad-mire în oglindă, progresiv, toate fazele schimbării la faţă. Aşa cum le urmări, cu gura căscată de atenţie, înălţându-se în vârful picioarelor ori plecându-se să vadă pe sub cotul meşterului şi ucenicul cu şorţ alb şi cu ochii roşii, de iepure de casă.

Acum, Grigore Stolnicu căpătase şi el o figură golaşă, vânătă sub nas, cu un obraz tăbăcit, de actor scăpătat.

— Vă aranjează mai bine aşa!… Îl consolă ipocrit bărbierul, strecurându-şi discret bacşişul în buzunar.

Grigore Stolnicu, în oglinda de la uşă, văzu ieşind în locul lui, cu haina şi cu pălăria lui, un necunoscut, căruia nici el singur nu i-ar fi dat ziua bună pe stradă.

Acasă, Amelia nu-i spuse nimic. Nici nu se bucură, nici nu se miră. Se silea să pară că nici n-a observat, fiindcă ştie acum că orice cuvânt e pentru Grigore Stolnicu un prilej de iritare. „Prefăcuta!” pufni ciudos bărbatul. „Abia aşteaptă să dea ochii cu Nerone Creţeanu, ca să se minuneze cum de le-am luat înainte…” Pe urmă se gândi la informaţiile confidenţiale ale bărbierului: „Ghiojdeanu de la Casaţie… Cel cu cuconiţa frumoasă şi dată-n draci!” Desigur, tot aşa va povesti şi despre el altor clienţi, veniţi să-şi şonţească mutra: „Tot la noi şi-a dat mustaţa jos Grigore Stolnicu, profesorul de la Universitate, cel cu nevastă mălăiaţă, dar care-l înşeală cu asistentul şi cu toţi băieţandrii de pe la facultate…”

Spunându-şi aceasta, Grigore Stolnicu simţea mereu nevoia să ducă degetele la pielea întinsă şi goală, rece şi încă usturând, de sub nas; exact cum observase că fă-cea Ghiojdeanu de la Casaţie, când îşi dezmierda în vid barba absentă.

Doica se cruci când văzu minunea. Lăsă fetiţa în scăldătoare şi, ştergându-şi mâinile cu poalele şorţului, fugi la bucătărie, să ducă înaintea tuturor vestea că: „Nebunul şi-a ras mustăţile, şi acuma e o strâmbătură, mai ceva ca un aftior de la Moşi!”