XVIII.Rubato

O singură dezlegare îşi ştia Grigore Stolnicu, iar aceea, din întâmplare, devenise imposibilă: să găsească medicul tânăr, cu ştiinţa proaspătă, vastă şi chibzuită, din tren. Să-i expună de-a fira-n păr toate peripeţiile şi să afle ce e adevărat şi ce e nălucire din această ab-surdă măcinare a vieţii lui. Numai acela l-ar înţelege, şi numai în acela ar avea încredere.

Dar unde să-l găsească, fără să-i ştie numele, într-un oraş de un milion de suflete? Poate nici nu se afla în capitală. Nu spusese nimic despre aceasta. Îl chema Mihai… Mihai şi mai cum? A cercetat să afle cum s-au numit toţi internii medicului-pitic în ultimii şapte-opt ani. Parcă intrase în pământ. Pe stradă scormonea atent toate figurile trecătorilor, nădăjduind să-l întâlnească neaşteptat. Cu cât treceau zilele, cu atât i se înfigea mai nestrămutat siguranţa că va fi destul să-l afle şi totul să se lumineze miraculos, cum se ridică negura de pe privirile orbilor tămăduiţi.

Într-o zi a încercat să-i dea de urmă chiar de la medicul-pitic. L-a chemat la telefon şi, fără să-i spună cine vorbeşte, l-a rugat:

— Domnule doctor, aţi avut un intern, acum câţiva ani… Înalt şi subţire, cu ochii verzi, un tânăr care a plecat pe urmă la Paris. Aş dori să ştiu de la dumneavoastră unde l-aş putea afla… Se numea Mihai… Mihai…

— Ce sunt idioţiile astea? Se răsti piţigăiat medicul-pitic din celălalt capăt al firului. Drept cine mă iei? Ce e la mine, birou de informaţie? Încă n-ai auzit că e anticamera balamucului? Pofteşte. Dar nu la telefon!…

Se auzi aparatul acăţat furios, iar Grigore Stolnicu nu mai avu de unde să afle urma providenţialului tămăduitor.

Rămase să lupte numai cu propriile, şi clătinatele lui puteri.

Nu mai lucra nimic. Apărea pretutindeni unde nu-şi avea locul, ca un strigoi, purtmdu-şi burduful ostil şi gheţos din stomac şi întrebările fără dezlegare din creier, păşind cu articulaţiile ţepene.

Pândea în toate privirile să citească o fărâmitură de înveselire răutăcioasă, cum sunt întâmpinaţi toţi soţii de teapa lui şi a lui Ghiojdeanu. Ascuţea auzul, să fure din treacăt o aluzie ori o glumă. Răscoli toate sertarele. Căută să cumpere slugile, ispitindu-le cu întortocheate iscodiri. Se întorcea acasă, o jumătate de ceas după plecare, în vârful paşilor, dând neaşteptat uşa de perete.

Ostenit, câteva zile nu se mai îndoia că toate bănuielile lui sunt scormoneli ale închipuirei aprinse: şi era încă mai nemângâiat, fiindcă aceasta însemna că adevărate au fost tot profeţiile medicului-pitic şi insuporta-bil, că se apropia poate scadenţa când peste numele lui, în carnetul secret, va pune crucea cea roşie.

Şi iarăşi zilele treceau între o îndoială şi alta.

Se trezea numărându-şi paşii până la colţul străzii: „Dacă sunt cu soţ, înseamnă că m-a înşelat. Dacă sunt fără soţ, înseamnă că a fost numai o închipuire”. Trişa, făcând paşii ultimi mai mari, ca să iasă cu soţ. Acelaşi pariu cu sine însuşi îl încheia cu matricola automobilelor şi trăsurilor. Când numărul era fără soţ, se amăgea singur, spunându-şi că n-a vrut să înţeleagă aşa, ci să adune fiecare cifră a numărului în parte, ca acest total să fie cu soţ. Căci atunci mai mult îl alinau aceste fragile indicii oculte că Amelia l-a înşelat decât gândul mai plin de spaimă că de atâtea luni trăieşte într-o bolnavă lunecare a minţii.

Decanul, îngrijorat de înfăţişarea de strigoi, îl trase într-o zi în colţul cancelariei şi cu familiaritatea lui proteguitoare, de om bătrân, îl sfătui să se odihnească, să-şi ceară un concediu şi să se cruţe de surmenaj.

— Mai lasă rândul tineretului! Îl sfătui, el, care nu lucrase toată viaţa decât o broşurică de două duzini de pagini: teza de doctorat.

— Dar n-am nimic. Mă simt foarte bine! Se apără cu încăpăţânare Grigore Stolnicu.

Şi minţi:

— Par aşa, distrat şi preocupat, fiindcă mi-e nevasta bolnavă. Dumneata ştii cât ţiu eu la nevastă-mea şi cât de strâns e menajul nostru… Stărui, cercetând în ochii decanului, să afle semnul imperceptibil de înveselire ori compătimire când l-a auzit vorbind despre menajul lui „strâns”; atât de strâns, încât Amelia l-a înşelat cu cine a voit şi cu cine n-a crezut.

Dar bătrânul îl privi pe sub ochelari, cu bunătate şi sinceră participare la aceste necazuri:

— Am auzit, dragă Stolnicu!… Am auzit şi m-am întristat. Poate e mai bine să o duci într-un sanatoriu… În orice caz, tu ai datoria să te cruţi. Nu numai pentru ştiinţa noastră şi pentru Universitate… Dar gândeşte că ai un copil. Acesta, pentru un părinte, e mai important ca toată ştiinţa şi toate tipăriturile. Pentru copil ai datoria să te cruţi; un copil e o realitate mai pipăibilă decât toate îndeletnicirile noastre, care cântărim şi împărţim firul de păr în patru! Îl bătu pe umăr, cu sfă-toasă simpatie, Decanul, părinte al unei puzderii de copii, toţi bezmetici, otrăvindu-i bătrâneţele şi făcându-i numele de ocară.

„Ştie, sunt sigur că ştie tot! Dar e viclean, vulpoiul bătrân: nu poţi scoate un cuvânt, nici cu cleştele!” gândi Grigore Stolnicu, depărtându-se şi întrebându-se dacă nu cumva decanul i-a adus aminte în batjocură că are datorii de părinte.

Îşi făcuse obicei să se întoarcă acasă prin Cişmigiu. Grădina, cu băncile sub copaci umbroşi, cu aleele de trandafiri şi cu jocul gureş al copiilor, îi risipea pentru câteva clipe mohorala din ochi şi acreala întrebărilor fără răspuns.

Poposea pe o bancă, între pensionarii care citeau gazeta, guvernante care brodau şi perechi care-şi şopteau.

Urmărea pierdut joaca unui copil cu cercul, goana altora; în fund, legănarea tremurată a apei sub sălciile pletoase.

O împăcată acalmie îl cuprindea ca o aţipeală.

Soarele îi încălzea blând obrazul ras şi îmbătrânit surprinzător, în câteva luni. Torpoarea îi intra în vine ca o doctorie alinătoare. Ce bună şi divină ar fi încă viaţa, dacă nu s-ar fi iscat toate chinurile acestea din senin! O fetiţă venea să-l privească, ţinând cercul cu mâna la spate, neştiind dacă somnolează ori e treaz, până se hotărî să-l întrebe:

— Dacă vrei mata, domnule, te rog spune cât e ceasul?

Grigore Stolnicu îi spunea cât e ceasul şi o dezmierda pe creştetul mătăsos. Aşa va fi peste trei-patru ani şi copila lui. Copila lui? A lui sau a cui?

Întrebarea îi oţăra dintr-o dată sufletul, şi toată grădina îşi împâclea lumina bună de până atunci, sur, într-o ploaie de cenuşe.

Acum e pe o bancă singuratică, spate în spate cu doi tineri, care-şi vorbesc în şoaptă. Mai drept: nu-şi vorbesc. Vorbeşte bărbatul, femeia numai ascultă.

Îşi dă toate silinţele să n-audă din civilizată discre-ţie; dar aude fără să vrea. Glasul bărbatului îi pare cunoscut. Păcat că nu se poate întoarce să-l vadă, ca să verifice dacă într-adevăr are de unde cunoaşte glasul ori e numai o părere.

Şi ce spune?

Mustră. Dă sfaturi femeii.

— Nu trebuie să te laşi invadată de această tris-teţe… Am să-ţi aduc mâine o carte şi am să te rog să citeşti un capitol pe care l-am subliniat. O carte foarte ingenioasă şi foarte simplă. Adevărată evanghelie pentru vremurile noastre. Chiar se numeşte: Remčde ŕ la vie moderne. Acolo ai să afli cum pofta de viaţă, şi veselia, o poate căpăta oricine, numai să vrea. Un regim de râs. O cură de râs. Acesta e secretul. Nu-nu! Te rog să nu zâmbeşti cu dispreţul acesta posomorât! E foarte adevărat şi foarte simplu. Se află citat cazul unei doamne, copleşită de suferinţi fizice şi morale, de nenorociri în familie, de insomnii, de disperare, de dispepsie şi de tot ce poate împinge un om la sinucidere. Medicii se declaraseră neputincioşi. Epuizaseră toate tratamentele; declaraseră cazul incurabil şi aşteptau deznodământul cu braţele încrucişate. Iar bolnava s-a salvat cu toate acestea singură, scandalos de simplu: impunându-şi să râdă măcar de trei ori pe zi. Uite aşa, cum râzi acum! (Într-adevăr, se auzi râsetul neîncrezător, dar irezistibil de voios, al femeii.) A ajuns la un fel de antrenament de râs… La început, bărbatul şi copiii s-au minunat de asemenea idee ridicolă. Pe urmă, partea comică a aceştui tratament a făcut să râdă şi soţul, şi copiii, de câte ori o vedeau, contaminaţi. Bărbatul, o întreba râzând cum stă cu râsul, copiii izbucneau şi ei în râs. Se întrebau unul pe altul de câte ori au râs în ziua aceea. Şi râsul se instală în întreaga casă, până atunci posomorâtă şi făcând a moarte. Bolnava n-a mai cunoscut ce e aceea insomnie, dispepsie, melancolie, migrenă; în scurtă vreme, casa a luat altă înfăţişare şi viaţa alt ritm. S-a transformat şi bărbatul. Copilele bolnavei au fost poreclite: „les fillettes quis rient toujours”… Iată ce ar trebui să încerci. Să te aşezi o dată în faţa oglinzei şi să începi a râde de ideea aceasta, poftim, stupidă, cum vrei s-o numeşti… Pe urmă, râsul are să vină de la sine. Şi uite, sunt atât de sigur de rezultat, încât, dacă ne dăm întâlnire tot aci, peste două luni, îmi pun capul că ai să fii alta!

„Ce imbecil!” gândi cu dispreţ Grigore Stolnicu, auditor involuntar al acestei predice pentru râs.

Cei doi se ridicară. Iar spre uimirea lui, Grigore Stolnicu văzu că imbecilul care vorbise era chiar medicul cu ochii verzi din tren, pe care îl căuta de atâtea săptămâni fără izbândă.

Se ridică, mergându-i cu câţiva paşi în urmă, hotărât să-i vorbească îndată ce se va despărţi de femeie. Dar în poarta Cişmigiului, tânărul opri un taxi şi se urcă împreună cu femeia înainte ca Grigore Stolnicu să poată face un gest şi să-l oprească.

Astfel, omul său providenţial se pierdu din nou, fără urme, în norodul capitalei, pe care statistica îl fixase la un milion de suflete.

— Cură de râs! O invenţie grotească şi lipsită de orice seriozitate!… Monologă Grigore Stolnicu, mărturisindu-şi că, după această istorie, încrederea sa în specialistul cel tânăr şi tobă de carte a scăzut mult în nivel.