III.Choral

Cu mâna rezemată de perete, încălţându-şi galoşii la garderobă, simţi cum îl scutură frigul culoarelor glaciale prin cămaşa ud lipită de trup.

Nu aşteptă restul, lăsând mărinimos bancnota întreagă, şi călcă duşmănos, cu gulerul blănii ridicat, pe scări, în noaptea rece şi pură.

Ningea.

Cea dintâi ninsoare din acest an. Când intrase în sală, abia fulguiau câteva steluţe singuratice şi timide. Acum se aşternuse pe iarnă deplină.

Sub picioare, zăpada se strivea moale şi mătăsoasă. În vitrinele luminate, fulgii jucau festiv, ca o ninsoare artificială, de teatru.

Femeile înfăşurate în blănuri scumpe şi calde chicoteau sonor, întinzând mâinile smulse din mănuşi să culeagă stelele cristaline şi albe, îşi ofereau obrajii să simtă acăţându-se fulgii în gene, vorbeau vesel şi bucuros, cum fac totdeauna orăşenii la prima ninsoare.

Grigore Stolnicu păşea în această generală îmbucurare, a firii şi a oamenilor, încruntat şi deznădăjduit.

El ştia ce însemnase aceasta, iar sufletul îi era amar.

Porni spre Şosea. Mişcare! Îi trebuia mişcare. Şi, grăbind paşii, fugea de el.

„A treia oară! Aceasta mi se întâmplă a treia oară!” gemu, scuturat de frigul care-i îngheţa cămaşa udă, sub blană.

Într-adevăr, aceasta i se întâmplă a treia oară, în doi ani.

Ceva necunoscut, insinuant, rău şi inexplicabil, se strecura în viaţa lui simplă, rectilinie şi lipsită până atunci de orice mister şi orice surprize.

Era om tare, stăpân pe el, măsurat în fiecare act, când o imperceptibilă sminteală a mecanismului precis îl alarma acum pentru a treia oară, făcându-l să se aplece cu spaimă deasupra unei genune, atras afund, irezistibil. Nu se recunoştea. Nu-şi explica. El, care îşi explică totul şi nu întâmpinase în viaţă-i nici o turburare şi nici un obstacol.

Căci era un rar şi mândru exemplar omenesc Gri-gore Stolnicu, „acest fiu al operei sale, glorie a învăţământului şi ştiinţei româneşti”, cum îl numea cu drept cuvânt un anuar universitar sub fotografia în ţapănă ţinută de gală, cu tot şiragul de decoraţii făcând zaimf multicolor deasupra inimei lui uscate şi reci, de cărturar.

Totul fusese socotit în existenţa aceasta: totul prevenea, înlăturând cu ani înainte cea mai neînsemnată stavilă care i-ar fi întârziat înălţarea metodică. Grigore Ionescu-Stolniceni fusese semnătura lui de student sârguincios sub primele articole de filologie, Grigore Ionescu-Stolnicu devenise semnătura mai târziu, în anii doctoratului, ca pe urmă să se prefacă în Grigore Ion Stolnicu şi, în sfârşit, în decretul catedrei definitive să rămână Grigore Stolnicu, simplu, spre a se deosebi pentru totdeauna de liota Ioneştilor anonimi, mediocri şi obscuri, din această ţară abundând în prea mulţi Ioneşti.

Dar chiar numai banal şi comun Grigore Ionescu de-ar fi rămas, şi tot s-ar fi aflat astăzi înaintea tuturor, distanţându-i de-o poştă, într-o carieră care i-ar fi înnobilat numele, cum a onorat universitatea şi şti-inţa românească. Studiile lui sunt citate în cursurile savanţilor; prelegerile lui sunt populate întotdeauna până la ultimul loc din amfiteatru; autoritatea lui a crescut în fiecare an, şi deodată, neaşteptat, în calea deschizându-se neted întinsă până la sfârşitul vieţii şi carierei, firul acesta subţire şi roşu, care-i joacă nălu-ciri pe dinaintea ochilor şi îl atrage în cele mai bezmetice ispite…