IX.Con fantasia

Locul lui Grigore Stolnicu la masă e în stânga Ameliei.

La dreapta, timid şi frământând cocoloaşe din mie-zul pâinei, stă Nerone Creţeanu.

Înviorată de plimbarea în aer jilav şi rece, femeia are obrajii îmbujoraţi (poate prea focoşi, în pomeţi), ochi dezmorţiţi din somnolenţa de totdeauna, o poftă neastâmpărată de vorbă.

De o parte şi de alta, cei doi bărbaţi nu participă la această însufleţire. Grigore Stolnicu, posomorât, spionează pe sub sprincene. Sporovăiala nevestei îi crâşcâie nervii: i se pare nefirească şi rea. Asistentul, ca orice timid, e mereu preocupat să-şi ilustreze prezenţa cu vreun cuvânt de duh, care mereu îi vine pe buze prea târziu şi mereu îi rămâne în rezervă, pentru alt prilej mai fericit. A adunat astfel, de doi ani, de când e invitat de câte două ori pe săptămână la dejunul profesorului, o adevărată agoniseală de avar, pe care nu va cheltui-o niciodată.

Amelia se opreşte în mijlocul unei istorisiri, întreruptă de tusea seacă. Obrazul a devenit mai roş ca macul. Şi în ochi s-a căscat o panică de asfixie.

Când a trecut, se sileşte să surâdă, întrebând foarte mirată:

— Dar ce aveţi, frate, de tăceţi amândoi ca la o masă de înmormântare? Doară nu pleci pentru o sută de ani… Ŕ propos, Grigorel. Ai reţinut loc bun la vagon?

Grigore Stolnicu se uită atent în muchia cuţitului şi silabiseşte apăsat, ca o răzbunare perfidă:

— N-am reţinut loc, nici bun, nici rău. Mi-am luat seama. Nu mai plec!

Spunând, a ridicat deodată ochii, să surprindă uimirea, şi mai ales cu ce fel de uimire e primită această veste.

— Cum?

— De ce, domnule profesor?

Au întrebat amândoi, într-un singur glas. Amelia oprind furculiţa la jumătatea drumului spre gură; Nerone Creţeanu strivind, în tresărirea de surpriză, un cocoloş de pâine pe care l-a turtit ca un bănuţ.

, Ha-ha! La aceasta nu vă aşteptaţi. Mă credeaţi atât de imbecil ca să vă las singuri?” gândeşte cu mare voluptate Grigore Stolnicu, savurându-şi chinuirea proaspăt născocită.

Şi, cu cea mai mare simplitate, îşi taie friptura în bucăţi egale, fără grabă, ca să dovedească cel mai desăvâtfşit calm.

— Dar nu înţeleg nimic. Ce s-a întâmplat, Grigorel? Stăruie Amelia, punând tacâmurile cruce în farfurie şi privindu-l cu sinceră nedumerire. Tocmai îţi pregătisem toate lenjurile, valiza: am ieşit înadins în oraş să-ţi cumpăr săpun, apă de dinţi, pastă. Ştiu cât de neplăcută corvată e pentru tine aceasta… Şi acum, de unde hotărârea aceasta, aşa deodată? Grigorel, s-a întâmplat ceva rău?

Grigore Stolnicu pare atent numai la bucăţile din farfurie. Îşi scoate alt rând de salată, prelinge tacticos untdelemn şi oţet; abia după ce-a terminat, strânge din umeri cu o superioară nepăsare la atât de imprudenta alarmă a femeii, care se trădează mai uşor decât s-ar fi aşteptat.

— Nu s-a întâmplat nimic! Rosteşte într-un târziu. Mi-am făcut numai o socoteală simplă. Poate am ceva mai bun de făcut aci, în loc să hoinăresc fără nici un rost… Tocmai acum.

A apăsat pe descoperirea că „poate are ceva mai bun de făcut aci şi tocmai acum”, ca pe o suspendată ameninţare, felicitându-se lăuntric pentru diavolescul presentiment cu care le-a răsturnat mârşavele lor planuri.

Cum le venea totul, oferit de-a gata! Trei săptămâni de libertate, fără nici o grijă, cu soţul imbecil bătând câmpii, în vreme ce dânşii… I-a pregătit lenjurile, i-a făcut cumpărături; îngrijorată nu cumva să întârzie şi să piardă trenul; numai nu l-au împins de spate, ca pe-un oaspete incomod, care nu înţelege să plece când toţi încep să caşte şi să se uite la ceasornic. Dar cât de neghioabă le-a fost socoteala! El nu e un soţ imbecil, ca Ghiojdeanu şi cei o mie de soţi înşelaţi în clipa aceasta.

Va sta aici, înfipt între dânşii, să le paralizeze infamele lor plănuiri şi să-i surprindă. Ştie bine că are să sfârşească prin a-i surprinde. Iar atunci? Nici nu vrea să se gândească de pe acuma cât de demoniacă va fi răzbunarea lui de atunci.

Amelia a renunţat la restul mesei. Tace, stăruind cu privirea la trăsăturile neclintite din obrazul bărbatului, să descopere ce-i ascunde, fiindcă o asemenea hotărâre bruscă şi inexplicabilă n-o putea lua un om ca Grigore Stolnicu, socotit şi ferm, fără vreo gravă pricină. Desigur, vreo polemică din cele care i-au înveninat începutul carierei de filolog sau poate alegerea de decan. Tace şi Nerone Creţeanu, care a clădit o mică piramidă de cocoloaşe de miez, le risipeşte şi le adună, cum ar căuta în bobi.

Numai Grigore Stolnicu mănâncă metodic şi cu poftă din fiecare fel perindat: brânză, desert, fructe. Mănâncă şi, sub acest calm, înăbuşe un adevărat chiot de bucurie, că le-a dejucat ticăloasele aşteptări.

Tăcerea durează, prefăcută într-o adevărată stinghereală. Se aud numai paşii servitoarei strângând farfu-riile, clinchetul metalic al tacâmurilor; în stradă, îndepărtându-se, o goarnă de automobil.

— Faci tu cafeaua? Îl întrebă Amelia, ştiind că aceasta e una din puţinele lui plăceri, supravieţuind din anii când, student, în camera lui săracă, îşi pregătea singur licoarea care să-l ţină treaz în nopţile de studiu.

Iar fără să aştepte răspuns, Amelia a poruncit slujnicei să aducă tablaua cu maşina de spirt şi toate ustensilele cuvenite, întorcându-se spre Grigore Stolnicu şi revenind la întrebarea dintâi:

— Faci tu cafeaua şi ne povesteşti ce e cu hotărârea aceasta, absurdă! N-ai să-mi spui că aşa, deodată, după ce ai aranjat tot, chiar în dimineaţa când trebuia să reţii biletul, te-ai răzgândit fără nici un motiv. Nu eşti tu omul acela! Te cunosc destul, dragă Grigorel, de doisprezece, acuşi sunt treisprezece ani…

— Omul e plin de surprize! Declară laconic Grigore Stolnicu, gândindu-se amar că, într-adevăr, doisprezece, acuşi se împlinesc treisprezece ani, de când Amelia poate îl înşală, fără ca el să fi simţit ceva, cum nu simte imbecilul de Ghiojdeanu şi cum acela nu va simţi, desigur, niciodată.

— Surprize? La tine nu există surprize, dragă Grigorel. Faci parte din categoria cea mai fericită de oameni, pentru care nu există surpriză, nici dinlăuntru, din tine, nici dinafară. Ştii să previi şi să domini totul. Spune şi dumneata, domnule Creţeanu!

— O, domnul profesor este de o… Este un… În sfârşit, ca domnul profesor, ce să spun!… Gângăvi asistentul, el surprins, fără să poată găsi definiţie unui om atât de superior şi de ferm.

Grigore Stolnicu îşi privi asistentul cu o mare scârbă. Amelia i-a spus cu ipocrizie: „domnule Creţeanu”. Dar în intimitate îl dezmiardă, desigur, „Nerone” şi „tu”, şi „dragule”, şi poate „Neronică dragă…!”. Ridicol şi stupid! Ce a putut găsi la un nătărău fără nici o însuşire? Nici tinereţe viguroasă şi sprintenă nu are. Cu înfăţişarea lui decolorată, cânepie, cu ochii aceştia de gânsac şi cu tenul acesta de sugativă vânătă.

Trebuie să fi arătat aşa, fără vârstă şi fără sevă, la optsprezece ani, cum arată acum la douăzeci şi opt de ani şi cum va arăta la treizeci şi opt… Sânge sleit, somnoros. O mediocritate, pe care el a cocoţat-o. Şi care îi plăteşte cu această recunoştinţă: furându-i femeia! Măcar de-ar fi zvelt, musculos, superb, una din acele tinereţi irezistibile.

Grigore Stolnicu îşi imagină asistentul lui dezbrăcat în piele la hidroterapie, fătând gloată cu ceilalţi nevolnici, printre care el, soţul, înşelat şi până acum un imbecil, cu toată vârsta şi cu toţi cei douăzeci şi cincitreizeci de ani de cărturărie, arată ca un exemplar de rasă într-o herghelie de gloabe.

Imaginea lui Nerone Creţeanu, gol, cu coastele ieşite prin piele, cu omoplaţii scorojiţi, ţupăind stângaci şi schimonosindu-se sub împroşcarea gheţoasă a duşului, cu părul ud în ochi şi făcându-şi frunză de viţă cu degetele răşchirate, îl înveseli într-atât, încât Grigore Stolnicu nu-şi putu stăpâni un început de surâs.

Acesta aduse o destindere contagioasă. Amelia îşi spuse îndată că, desigur, Grigorel a renunţat la plecare să-şi pregătească alegerea la decanat. Nerone Creţeanu îşi spuse că profesoral a amânat călătoria ca să grăbească apariţia studiului de sub tipar şi poate ca, la vară, să-l ia cu dânsul, cum îi făgăduise odată că îl va întovărăşi, să-l prezinte iluştrilor savanţi de peste graniţă, ca pe-o tânără şi glorioasă speranţă a ştiinţei româneşti. Iar gândul acesta îl însufleţi într-atât, încât împrăştie piramida de cocoloaşe clădită cu atâta luare-aminte şi, renunţând să mai caute în bobi, ceru permisia să aprindă o ţigare, ceea ce-i părea întotdeauna o culme a cutezanţei dn faţa profesorului.

Amelia îi întinse cutia de lemn de trandafir cu ţigările soţului.

Grigore Stolnicu, amestecând cu linguriţa lungă în cafeaua clocotind, îşi aminti înveninat celălalt individ, din loja lui Ghiojdeanu, la Ateneu; Gicu, cel care şi dânsul fumează ţigările bărbatului, comandă mâncările care-i plac, e nedespărţit în vilegiatură, în călătoriile din streinătate, ca mâine, bunăoară, când va pleca iarăşi, după cum s-a îngrijit soţul să-i reţină bilet. Şi poate să i-l plătească, aidoma cum se hotărâse şi el să plătească biletul asistentului, întâia dată când avea să-l ia cu dânsul peste graniţă.

Ce imbecil, Ghiojdeanu, şi ce canalii: Gicu şi femeia în verde cu atât de mincinoşi ochi serafici; şi Nerone acesta, neştiind cum să apuce ţigarea între degete, tuşind şi lăcrimând de fum; şi Amelia, care de doisprezece, acuşi treisprezece ani…!

Pitrocind cafeaua în ibricul conic de alamă lins de flacăra spirtului şi culegând caimacul, aşa cum făcuse în nopţile lui friguroase, de muncă grea şi de lipsuri, Grigore Stolnicu fu cuprins de o amarnică înduioşare pentru acest timp îndepărtat şi pentru propriul său destin de acum.

Merită altă soartă. Oricine ar şti ce se întâmplă cu dansul acum ar recunoaşte că merita altă soartă.

Dar oare, Ghiojdeanu, soţul imbecil, năpârlit de cea mai frumoasă barbă a capitalei, nu merită şi el altă soartă? Şi totuşi, nimeni nu-l compătimeşte. Nimeni nu se revoltă. E batjocura tutulor. Întorc capetele, şoptind fiecare o nouă infamie, arătându-l cu degetul, când el îşi plimbă senin şi inconştient mutra golaşă şi scanda-los de fericită. Iar despre el, oare, Grigore Stolnicu, nu vor fi chicotind tot aşa invidioşii care n-au altă grijă, nu se vor fi înveselind tot aşa colegii la facultate, studenţii, în bănci, la cursuri?

Grigore Stolnicu toarnă cafeaua în ceişti, cu tainica dorinţă asasină să se prefacă miraculos în două ceşti de otravă pentru cei doi netrebnici. Dar nu o otravă fulgerătoare, să sfârşească în câte va clipe cu dânşii. Ci lentă şi teribilă, să le ardă măruntaiele şi să-i trântească la pământ, în înfricoşate zvârcoliri, la care el să asiste nepăsător, plimbându-se cu mâinile în buzunări şi oprindu-se să-i întoarcă în sus, cu vârful ghetei.

Să-i întoarcă şi să-i scuipe.